IX.

Pacea şi liniştea domnesc peste mahalaua Vîborg, peste străzile nepavate, cu trotuare de lemn, peste grădinile sărăcăcioase, şanţurile pline de urzici, unde, pe sub gard, paşte de zor ori moţăie prosteşte vreo capră cu un capăt de frânghie la gât, unde, pe la amiazi, bocănesc pe trotuar tocurile elegante şi înalte ale unui conţopist, se mişcă deodată perdeluţa subţire de la o fereastră şi, de după muşcate, se iveşte capul vreunei neveste de funcţionar sau, deodată, dintr-o livadă, se arată peste gard şi în aceeaşi clipă se şi ascunde o faţă rumenă de fată, după ea o altă fată, care dispare tot aşa, apoi din nou răsare cea dintâi, urmată de a doua, însoţite de râsetele şi ţipetele voioase ale celor două fete care se dau în leagăn.

În casa văduvei Pşeniţîna e linişte. Pătrunzând în curte, cazi în mijlocul unui decor idilic: găinile şi cocoşii speriaţi aleargă să se ascundă prin colţuri, câinele începe să sară în lanţ, lătrând amarnic, Akulina se opreşte din muls, iar rândaşul nu mai taie lemne, şi amândoi se uită cu curiozitate la vizitator.

— Pe cine căutaţi? întrebă rândaşul şi, auzind numele lui Ilia Ilici sau al proprietăresei, arată în tăcere scara, apoi se apucă iar de spart lemne, iar musafirul se îndreaptă pe o cărăruie curată, presărată cu nisip, spre cerdac, pe treptele căruia e aşternut un covoraş simplu, dar curat, trage de mânerul de alamă, frecat şi lustruit, al clopoţelului, şi uşa i-o deschide Anisia, unul dintre copii, uneori însăşi proprietăreasa sau Zahar, dar acesta, desigur, mai rar decât ceilalţi.

În casa Agafiei Matveevna, totul vădeşte atâta belşug şi îndestulare cum n-a fost nici pe vremea când locuia împreună cu fratele ei.

Bucătăria, cămările, oficiul, totul e plin cu dulapuri şi rafturi, cu vase mari şi mici, farfurii de servit rotunde şi ovale, sosiere, ceşti, teancuri de farfurii, oale de tuci, aramă şi pământ.

Prin dulapuri e aşezată acum şi argintăria ei, care a fost de mult răscumpărată şi n-a mai fost pusă amanet, precum şi argintăria lui Oblomov.

Stau la rând ceainice uriaşe, pântecoase şi pitice, şi câteva rânduri de ceşti de porţelan, simple şi pictate, aurite, cu devize, cu inimi în flăcări, sau cu chinezi. Borcane mari de sticlă cu cafea, scorţişoară, vanilie, cutii de cristal pentru ceai, servicii de untdelemn şi oţet.

Rafturi întregi erau pline de pungi, sticluţe şi cutioare cu doctorii de casă, tot felul de ierburi cu tot ce trebuie pentru oblojeli, cataplasme, alcool, camfor, prafuri şi leacuri de tămâiat şi afumat prin casă. Tot acolo era şi săpun şi diferite preparate de curăţat dantele, de scos petele şi aşa mai departe, într-un cuvânt, tot ce poate fi găsit în casa oricărei bune gospodine din provincie.

Deschizând uşa dulapului plin de toate aceste ingrediente, Agafia Matveevna se simţea chiar ameţită de buchetul tuturor miresmelor narcotice de acolo şi, în prima clipă, întorcea capul.

În cămară, de tavan atârnau şunci – ca să nu le roadă şoarecii – brânzeturi, căpăţâni de zahăr, peşte uscat, saci cu ciuperci uscate şi nuci cumpărate de la câte o ţărancă finlandeză.

Pe jos stăteau butoiaşe cu unt, doniţe mari cu smântână, acoperite, coşuri cu ouă şi câte alte bunătăţi. Ar trebui pana unui nou Homer spre a descrie pe deplin şi amănunţit tot ce fusese adunat prin colţurile şi rafturile acestei mici arce a vieţii casnice.

Bucătăria reprezenta o adevărată arenă a activităţii marii gospodine şi a vrednicei sale ajutoare, Anisia. În casă se găseau de toate şi totul era la îndemână, la locul său, pretutindeni era ordine şi curăţenie, afară de un singur colţişor din întreaga casă, unde nu răzbea niciodată nici o rază de lumină, nici o adiere, de aer curat, nici ochiul stăpânei casei ori mâna ageră, atoatemăturătoare a Anisiei. Acest colţişor era cuibul lui Zahar.

Odaia lui n-avea fereastră şi veşnicul întuneric ajuta la transformarea acestei locuinţe omeneşti într-o vizuină întunecoasă. Dacă se întâmpla ca Zahar s-o găsească acolo pe stăpâna casei, făcând vreun plan de îmbunătăţire sau de curăţenie, îi spunea ritos că nu-i treaba femeilor să hotărască cum şi unde să fie puse periile, crema de ghete şi cizmele, că nu priveşte pe nimeni faptul că hainele stau la el grămadă pe jos, iar patul din colţul de după sobă e plin de praf, adăugind că el poartă hainele, şi el doarme pe acel pat, nu dânsa. În ceea ce priveşte mătura, scândurile, cele două cărămizi, câteva funduri de butoaie şi două buturugi pe care le ţinea în odaie, apoi, fără ele, nici că se poate într-o gospodărie, dar de ce – asta nu mai lămurea. Mai departe spunea că pe el nu-l supăra praful şi păianjenii şi, într-un cuvânt, că el nu-şi bagă nasul în gospodăria lor, aşa că şi dumnealor să-l lase pe dânsul în pace.

Găsind-o într-o zi la el pe Anisia, o copleşi cu atâta dispreţ şi o ameninţă atât de serios că o loveşte cu cotul în piept, încât aceasta se temea să mai intre la dânsul. Când povestea asta ajunse la instanţa supremă, adică la judecata lui Ilia Ilici, boierul se duse să vadă ce este acolo şi să ia măsurile cuvenite, cât mai severe; după ce-şi trecu însă capul pe uşă şi privi o clipă tot ce era în odaia lui Zahar, scuipă numai într-o parte şi nu mai spuse nici o vorbă.

— Ei, aţi văzut? spuse Zahar Agafiei Matveevna şi Anisiei care veniseră cu Ilia Ilici, în nădejdea că intervenţia lui va aduce vreo schimbare.

Apoi zâmbi în felul său, larg, până la urechi, aşa încât sprâncenele şi favoriţii se dădură în lături, înfoindu-se.

Pretutindeni în celelalte odăi era lumină, curat şi aer bun. Perdelele cele vechi şi ieşite de soare dispăruseră, iar ferestrele şi uşile din salonaş şi birou erau acum încadrate cu draperii albastre şi verzi şi aveau perdeluţe de tul cu feston roşu, toate lucrate de mâna Agafiei Matveevna.

Pernele, albe ca zăpada, se grămădeau una peste alta, aproape până la tavan; plăpumile erau toate de mătase.

Odaia proprietăresei fusese săptămâni în şir ocupată cu câteva mese de joc, deschise şi puse una lângă alta, pe care stăteau întinse aceste plăpumi şi halatul lui Ilia Ilici.

Agafia Matveevna croise, căptuşise cu vată şi cususe cu mâna ei plăpumile, lipindu-şi de ele sânii mari, sorbind din ochi lucrul ei, folosind chiar gura, atunci când trebuia să muşte un capăt de aţă; muncea cu drag, cu neobosită râvnă, găsindu-şi modesta răsplata în gândul că halatul şi plăpumile vor îmbrăca, încălzi, desfăta şi odihni trupul neasemuitului Ilia Ilici.

Acesta stătea zile întregi tolănit pe divanul lui, admirând braţele ei goale care se mişcau neobosite înainte şi înapoi, urmărind mişcările acului şi ale firului de aţa. De multe ori aţipise în foşnetul uşor al aţei trase prin ac ori muşcate cu dinţii, ca pe vremuri, la Oblomovka.

— Nu mai munci atâta, ai să oboseşti! căuta el să-i domolească râvna.

— Celui de sus îi plac oamenii vrednici! răspundea ea, fără să-şi ia ochii sau mâna de pe lucru.

Cafeaua i se servea acum atât de îngrijit, curată şi gustoasă ca la început, când, cu câţiva ani în urmă, se mutase în această casă. Supă de potroace, macaroane, cu parmezan, plăcinte şi ciorba de peşte, pui din curte, toate acestea se perindau într-o ordine perfectă unele după altele, aducând o plăcută variaţie în viaţa monotonă din căsuţa cea mică.

În ferestre bătea de dimineaţă până seara lumina veselă, a soarelui, o jumătate de zi dintr-o parte, iar a doua din cealaltă; nimic nu o împiedica să pătrundă în casă, în jurul căreia erau doar grădini de zarzavat.

Canarii cântau voioşi; muşcatele şi zambilele, pe care le aduceau uneori copiii din grădina contelui, răspândeau în odăiţa cea mică o mireasmă puternică, care se amesteca plăcut cu fumul ţigării de foi, a scorţişoarei sau vaniliei pe care o pisa stăpâna casei, mişcând energic din coate.

Ilia Ilici trăia ca într-un fel de cadru aurit al vieţii în care – ca într-o dioramă[55] – se schimbau numai fazele obişnuite ale zilei şi ale anotimpurilor; alte schimbări, întâmplări mai însemnate, care să răscolească adâncul vieţii, adesea amar şi tulbure, nu se petreceau.

Din clipa când Stolz scăpase Oblomovka de datoriile tâlhăreşti născocite de „frăţior”, iar frăţiorul şi Tarantiev dispăruseră cu totul, o dată cu ei păru să dispară şi orice element duşmănos din viaţa lui Ilia Ilici. Era înconjurat acum de feţe simple, iubitoare şi pline de bunătate, de oameni care-şi închinau întreaga lor existenţă ca să-i sprijine viaţa lui, să-l ajute să nu-i simtă apăsarea, să n-o bage de seamă.

Agafia Matveevna se afla la apogeul vieţii sale. Trăia din plin şi simţea că trăieşte cum n-a trăit niciodată mai înainte; numai că nu putea să exprime acest lucru, cum nu putuse de altminteri nici mai înainte sau, mai bine zis, aceasta nici nu-i trecea prin cap. Nu făcea decât să se roage lui Dumnezeu să-i dea lui Ilia Ilici ani mulţi şi fericiţi şi să-l izbăvească de orice „necaz, nevoie ori supărare”, iar pe ea, dimpreună cu copiii ei şi cu toţi ai casei îi încredinţa voinţei Domnului. În schimb, faţa ei oglindea mereu aceeaşi fericire deplină, mulţumită, fără nici un fel de dorinţe, aşadar cât se poate de rară şi chiar cu neputinţă pentru oricare altă fire decât a ei.

Se împlinise la trup. Umerii şi pieptul ei străluceau de aceeaşi mulţumire şi plinătate, iar în ochi îi licărea blândeţea şi grija de bună gospodină. Îşi recăpătase ţinuta plină de demnitate şi linişte cu care domnise înainte în casă, în mijlocul supuselor ei slugi – Anisia, Akulina şi rândaşul. Ca şi înainte, nu umbla, ci plutea parcă, de la dulap spre bucătărie, de la bucătărie spre cămară, dând porunci liniştit, fără grabă, cu deplina conştiinţă a ceea ce face.

Anisia era acum şi mai activă ca înainte, pentru că avea mai mult de lucru: era veşnic în mişcare, veşnic cu zorul, alerga, muncea, ascultând mereu de cuvântul stăpânei. Chiar şi ochii îi străluceau mai viu, iar nasul, nasul ei grăitor, ieşea înainte, aproape sărea din loc, arzând de grijă, de planuri şi gânduri, vorbea, nu altceva, pe când limba ei tăcea.

Amândouă se îmbrăcau după rangul demnităţii şi funcţiei lor. Agafia Matveevna avea acum un dulap mare, plin de rochii de mătase, mantile şi haine îmblănite; bonetele şi le comanda în oraş, poate chiar în strada Liteinaia, iar ghetele, nu în târgul Apraxin, ci la Gostinîi Dvor, iar pălăriile – închipuiţi-vă – în strada Morskaia! Iar Anisia, când mântuia cu gătitul, mai cu seamă duminica, se îmbrăca cu rochie de lână.

Numai Akulina umbla mereu cu poala fustei în brâu, iar rândaşul nu se îndura să se despartă de cojocul lui nici în toiul verii.

De Zahar, mai bine n-am vorbi: din fracul lui cenuşiu îşi făcuse o scurtă, cât despre pantaloni şi cravată nu puteai spune nici ce culoare au, nici din ce au fost făcuţi. Zahar curăţa ghetele, apoi dormea, stătea la portiţă privind somnoros pe rarii trecători, sau se ducea până la cea mai apropiată dugheană cu mărunţişuri, şi toate le făcea întocmai cum le făcuse şi mai înainte, dintâi la Oblomovka, iar apoi în strada Gorohovaia.

Dar Oblomov? Oblomov era însăşi expresia deplină şi firească a acestei linişti, mulţumiri şi păci netulburate. Cercetând îndeaproape traiul său, cugetând asupra lui şi deprinzându-se tot mai mult cu el, hotărî în cele din urmă că n-are încotro să mai plece, n-are nimic de căutat, că idealul vieţii sale s-a realizat, deşi fără poezie, fără acele raze cu care, pe vremuri, închipuirea lui împodobise cursul larg şi fără griji al vieţii sale boiereşti la moşia părintească, printre ţărani şi slugi.

Îşi privea viaţa lui de acum ca un fel de prelungire a celei de la Oblomovka, numai cu altă culoare locală, în parte, poate, şi din pricina timpului. Şi aici, ca şi la Oblomovka, izbutise să scape tot atât de uşor de cerinţele vieţii şi să-şi asigure o tihnă netulburată.

În sinea lui triumfa că izbutise să fugă de plictisitoarele şi chinuitoarele cerinţe ale vieţii, de furtunile ei, de orizontul deasupra căruia strălucesc fulgerele marilor bucurii şi răsună neaşteptat tunetul marilor dureri, unde joacă în faţa ochilor, ca un miraj, nădejdile înşelătoare şi minunatele năluci ale fericirii, unde omul e ros şi mistuit de propria-i gândire şi nimicit de patimi, unde mintea cade şi triumfă, unde omul luptă necontenit şi pleacă de pe câmpul bătăliei sfâşiat, tot nemulţumit şi nesăturat. Fără a fi gustat din plăcerile ce se dobândesc prin luptă, Oblomov renunţase de mai înainte la ele şi îşi găsea liniştea sufletească numai în colţişorul său uitat, străin de zbucium, străin de luptă şi de viaţă.

Iar de se întâmpla uneori ca închipuirea lui să se înflăcăreze, să-i renască amintirile uitate şi visurile neîmplinite, dacă în conştiinţa lui se trezeau unele mustrări pentru viaţa trăită în felul acesta şi nu altfel, atunci dormea neliniştit, se trezea din somn, sărea din pat, plângea chiar uneori, cu acele lacrimi reci ale deznădejdii, idealul său de viaţă luminos, dar stins pentru totdeauna, aşa cum plângi un mort iubit, cu sentimentul amar că n-ai făcut destul pentru el cât a fost în viaţă.

Pe urmă, arunca o privire în jurul său, gusta din bunurile pământeşti şi se liniştea, privind îngândurat cum asfinţeşte soarele încet şi paşnic în flăcările apusului şi, în cele din urmă, îşi zicea că viaţa lui nu numai s-a orânduit astfel, dar a şi fost creată, menită chiar, să fie atât de simplă, lipsită de complicaţii, ca să exprime putinţa înfăptuirii unei părticele din idealul de linişte al existenţei umane.

Alţii, se gândea el, au avut parte să exprime părţile ei zbuciumate, să pună în mişcare puteri creatoare şi destructive. Fiecare îşi are menirea lui pe lume!

Iată ce filozofie îşi făcuse Platon-ul acesta de la Oblomovka, mângâindu-se cu ea în mijlocul atâtor probleme şi aspre cerinţe ale datoriei şi menirii în viaţă! Fusese născut şi crescut, nu ca un gladiator pentru arenă, ci ca un spectator paşnic al luptei; sufletul său sfios şi leneş n-ar fi putut să îndure nici frământările fericirii, nici loviturile vieţii – aşadar, prin persoana sa exprima un singur aspect al ei şi n-avea nici un rost să se frământe ca să dobândească ceva, să schimbe ceva în viaţă ori să se căiască.

Cu anii, aceste frământări şi remuşcări erau din ce în ce mai rare. Şi Oblomov se cufunda încetul cu încetul în simplul şi încăpătorul mormânt al existenţei sale, făcut de mâinile lui, întocmai aşa cum îşi sapă singuri mormântul bătrânii sihastri care au fugit de lume.

Încetase să mai facă planuri de organizare a moşiei lui şi să se mute acolo cu casa. Administratorul numit de Stolz îi trimitea regulat, pe la Crăciun, un venit foarte bun, ţăranii îi aduceau pâine şi alte merinde şi în casa lui înflorea belşugul şi voia bună.

Ilia Ilici îşi făcuse chiar rost de o pereche de cai. Din prudenţa lui înnăscută, îi alesese însă atât de liniştiţi, încât numai după a treia lovitură de bici se urneau de la scară; la cea dintâi şi cea de a doua, unul se clătina uşor şi schimba piciorul, apoi se clătina şi schimba piciorul celălalt şi numai pe urmă, încordându-şi grumazurile, spinarea şi coada, se mişcau odată amândoi împreună şi porneau, dând din cap. Cu caii aceştia, Vanea se ducea pe malul celălalt al Nevei la şcoală, iar Agafia Matveevna, prin târg, după cumpărături.

De lăsata secului şi în săptămâna mare, toată familia se ducea, împreună cu Ilia Ilici, la bâlci, să se plimbe şi să caşte gura la barăci; uneori luau chiar o lojă la teatru şi se duceau toţi ai casei la spectacol.

Vara ieşeau afară din oraş, iar în vinerea din preajma sfântului Ilie se duceau la Pulberărie. Şi astfel, viaţa se scurgea domol, printre întâmplările de toate zilele, s-ar putea spune fără schimbări nefaste, dacă loviturile vieţii n-ar atinge până şi colţişoarele cele mai paşnice. Din nefericire, o lovitură de trăsnet, care zguduie din temelie munţii şi văzduhurile, se resimte şi într-o gaură de şoarece, deşi mai înăbuşit, mai slab, totuşi încă prea tare pentru şoarecele din gaură.

Ilia Ilici mânca cu poftă şi mult, ca la Oblomovka, se plimba şi lucra alene şi puţin, de asemeni ca la Oblomovka. Cu toate că înainta în vârstă, bea mai departe, fără nici o grijă, vin şi rachiu de coacăze şi, cu aceeaşi lipsă de griji, dormea mult după prânz.

Şi, deodată, toate se schimbară.

Într-o bună zi, după obişnuita lui odihnă şi somn de peste zi, voi să se scoale de pe divan şi nu putu; încercă să vorbească, dar limba nu-l asculta. Speriat, dădea numai din mâini, chemând în ajutor.

Dacă ar fi locuit numai cu Zahar, ar fi putut să semnalizeze astfel cu mâna până dimineaţa şi, în cele din urmă, să moară, ceea ce s-ar fi aflat numai a doua zi. Dar ochiul Agafiei Matveevna veghea asupra lui ca ochiul atotvăzător al providenţei; ea nu avea nevoie de multă inteligenţă, căci inima ei ghicise că Ilia Ilici nu se simte bine.

Şi îndată ce în mintea ei s-a strecurat această presupunere, Anisia a şi fost mânată într-un suflet, cu o birjă, să aducă doctorul, iar Agafia Matveevna i-a pus gheaţă la cap şi a scos din dulăpiorul ei preţios toate alcoolurile şi compresele, tot ceea ce obişnuinţa şi cele auzite o îndemnau să folosească în asemenea împrejurare. Chiar şi Zahar izbutise între timp să-şi tragă o cizmă şi astfel încălţat numai la un picior, îi dădea îngrijiri stăpânului său, împreună cu doctorul, proprietăreasa şi Anisia.

Îl aduseră în simţire pe Ilia Ilici, luându-i sânge. Apoi, doctorul spuse că a fost un atac de apoplexie şi că acum trebuie să-şi schimbe felul de viaţă.

Îi interzise rachiul, berea şi vinul, cafeaua, cu puţine şi rare excepţii, apoi orice mâncăruri grase, carnea şi condimentele; în acelaşi timp, îi prescrise să facă zilnic puţină mişcare şi să doarmă numai noaptea.

De n-ar fi fost ochiul veşnic treaz al Agafiei Matveevna, nimic din toate acestea nu s-ar fi pus în aplicare; ea izbuti s-o facă, supunându-şi întreaga casă acestui regim, şi mai cu şiretlicuri, mai cu vorba dulce, îl făcea pe Oblomov să renunţe la vin, la somnul de după-masă şi la plăcinte grase.

Îndată ce aţipea, în odaie cădea un scaun – aşa, ca din senin – ori se spărgea cu zgomot mare vreun vas vechi, nefolositor, în odaia vecină, sau încă copiii se porneau pe gălăgie de-ţi venea să fugi în lume! Dacă nici asta nu ajuta, atunci se auzea vocea blândă a Agafiei Matveevna, strigându-l pe nume şi punându-i vreo întrebare.

Cărarea din ogradă fu prelungită până în grădina ele zarzavat şi Ilia Ilici se plimba acum pe ea câte două ceasuri, dimineaţa şi seara. Se plimba cu el chiar Agafia Matveevna, iar când se întâmpla să nu poată, atunci locul ei îl lua Maşa, Vanea sau vechiul prieten al lui Oblomov, veşnic supus şi de acord cu orice, Alexeev.

Iată-l pe Ilia Ilici mergând încet pe cărare, sprijinindu-se de umărul lui Vanea. Acesta e acum aproape un tânăr, îmbrăcat cu uniformă de licean; îşi stăpâneşte cu greu pasul tineresc, grăbit, potrivindu-l după mersul lui Ilia Ilici. Oblomov nu calcă prea bine cu un picior – urmări ale atacului.

— Ei, Vaniuşa, să mergem în casă! spune el. Pornesc spre intrarea casei, dar deodată îi întâmpină Agafia Matveevna.

— Încotro, aşa devreme? întreabă ea din pragul uşii, tăindu-le calea.

— Cum devreme? Ne-am plimbat de vreo douăzeci de ori dus şi întors, iar de-aici până la gard să tot fie vreo cincizeci de stânjeni. Aşa că am făcut vreo două verste.

— De câte ori v-aţi plimbat? îl întreabă ea pe Vaniuşa.

Acesta se fâstâceşte.

— Ia vezi, să nu mă minţi! îl ameninţă ea, uitându-i-se drept în ochi. Văd eu îndată. Să ştii că duminică nu te las să te duci la prieteni.

— Nu, mămico, să ştii că… ne-am plimbat de vreo douăsprezece ori, zău aşa.

— Măi, şmechere! spune Oblomov. Tu ai stat să ciuguleşti mereu din salcâm, iar eu am socotit de fiecare dată…

— Mai plimbaţi-vă puţin! De altfel, nici nu sunt gata cu ciorba de peşte! spune stăpâna casei, închizându-le uşa în nas.

Şi, vrând-nevrând, Oblomov se mai plimbă de opt ori dus şi întors şi abia pe urmă intră în casă.

Acolo, pe o masă mare, rotundă, abureşte ciorba de peşte.

Oblomov se aşază la locul său, singur pe divan. Alături de el, în dreapta, pe un scaun, stă Agafia Matveevna; în stânga, pe un scăunel de copil, închis în faţă, un copilaş de vreo trei ani. Lângă el se aşază Maşa, care are acum vreo treisprezece anişori, apoi Vanea şi, în sfârşit, în ziua despre care vorbim, în faţa lui, Oblomov luă loc Alexeev.

— Staţi puţin, să vă mai pun un ghigorţ! Am găsit unul grăsuţ, zice Agafia Matveevna, punându-i lui Oblomov în farfurie un peştişor.

— Bună ar fi şi o bucată de plăcintă! zice Oblomov.

— Am uitat, zău aşa, am uitat! minte Agafia Matveevna. Şi am avut de gând aseară, numai că mi-a ieşit cu totul din gând! Şi pentru dumneavoastră, Ivan Alexeevici, am uitat să vă fac nişte varză lângă cotlete, adăugă ea către Alexeev. Să nu vă supăraţi!

Era tot o minciună.

— Nu e nimic; eu am voie să mănânc de toate, zice Alexeev.

— De ce nu i-ai făcut dumnealui niţică şuncă cu mazăre ori un biftec? întrebă Oblomov. Îi place…

— Am fost chiar eu la piaţă, Ilia Ilici, şi am căutat, dar nu era carne bună de vacă. În schimb, am poruncit să vi se facă kisel de vişine: ştiu că vă place, adăugă ea către Alexeev.

Kiselul nu-i făcea rău lui Ilia Ilici şi de aceea, şi Alexeev, care se mulţumea cu orice, trebuia să-l găsească pe plac şi să-l mănânce.

După masă, nimeni şi nimic nu-l putea opri pe Oblomov de a se culca. De obicei, se întindea chiar acolo, în odaie, pe divan, cu faţa în sus, însă numai ca să se odihnească un ceas. Ca să nu doarmă, Agafia Matveevna servea cafeaua chiar acolo, lângă divan, copiii se jucau alături, pe covor, şi Ilia Ilici, vrând-nevrând, trebuia să ia parte.

— Nu-l mai necăji pe Andriuşa! O să plângă, îl certa ei pe Vaniuşa, care necăjea copilul.

— Maşenka, vezi să nu se lovească Andriuşa de scaun! spunea el grijuliu, când copilul se băga pe sub scaune.

Şi Maşa se repezea să-l scoată de acolo pe „frăţior”, cum îl numea ea.

Stăpâna casei s-a dus pe la bucătărie să vadă dacă e gata cafeaua. E linişte. Copiii s-au mai potolit. În odaie se aude un sforăit, la început în surdină, apoi tot mai tare şi, în clipa când Agafia Matveevna intră cu cafeaua fierbinte în mână, o întâmpină un sforăit sonor, ca la un popas de surugii.

Se uită dojenitor la Alexeev, clătinând din cap.

— Am încercat să-l trezesc, dar nu mă ascultă! se dezvinovăţeşte acesta.

Agafia Matveevna pune repede ibricul pe masă, îl ridică pe Andriuşa de jos şi-l aşază binişor pe divan, lângă Ilia Ilici. Copilul se târăşte în patru labe, ajunge la capul lui Oblomov şi-l apucă de nas.

— A! Ce-i? Cine-i aici? spune speriat Ilia Ilici, trezindu-se din somn.

— Aţi adormit şi Andriuşa s-a urcat pe pat şi v-a sculat din somn, răspunde cu blândeţe Agafia Matveevna.

— Când am aţipit? încearcă să tăgăduiască Oblomov, luându-l pe Andriuşa în braţe. Crezi că n-am simţit cum se căţăra pe mine cu mânuţele lui? Toate le aud! Măi, ştrengarule, m-ai apucat de nas! Îţi arăt eu ţie! Ai să vezi tu, ai să vezi! spune el, dezmierdând copilul. Apoi îl lasă jos şi oftează de se aude în toată odaia. Ia povesteşte-mi ceva, Ivan Alexeevici! adaugă Oblomov.

— Ţi-am cam povestit tot ce ştiu, Ilia Ilici. Nu mai am ce povesti, răspunde acesta.

— Cum se poate? Dumneata vezi mereu lume: oare să nu se mai fi întâmplat nimic nou? Cred că şi citeşti?

— Cum de nu? Câteodată citesc sau citesc alţii şi stau de vorbă, iar eu ascult. Chiar, ieri, când am fost la Alexei Spiridonîci, a citit fiu-său, studentul, cu glas tare…

— Şi ce a citit?

— Despre englezi: cum că au dus arme şi praf de puşcă nu ştiu cui. Alexei Spiridonîci zicea că e rost de război.

— Şi cui le-au dus?

— Nu prea ţin minte: în Spania ori în India. Atâta ştiu că ambasadorul a rămas foarte nemulţumit.

— Care ambasador? întrebă Oblomov.

— Asta chiar că am uitat! spuse Alexeev, înălţându-şi nasul spre tavan şi căutând să-şi aducă aminte.

— Contra cui să fie război?

— Pare-mi-se că ar fi contra sultanului Turciei.

— Şi ce se mai aude în politică? întrebă Ilia Ilici, după o scurtă tăcere.

— Apoi scrie că globul pământesc se tot răceşte mereu; odată şi odată o să îngheţe de tot.

— Asta-i bună! Şi zici că asta-i politică? spuse Oblomov.

Alexeev rămase buimac.

— Dmitri Alexeici pomenise dintâi de politică, se dezvinovăţi el, şi pe urmă a citit totul la rând şi n-a mai spus când se termină cu politica. Dar eu ştiu că asta e o chestie de literatură.

— Şi despre literatură ce a mai citit? întrebă Oblomov.

— Apoi, că cei mai buni scriitori ar fi Dmitriev, Karamzin, Batiuşkov şi cu Jukovski…

— Dar Puşkin?

— De Puşkin n-a fost vorba. M-am gândit şi eu de ce n-o fi pomenind despre el! E doar un gheniu! spuse Alexeev, rostindu-l pe ge ca un ghe.

Urmă o tăcere. Agafia Matveevna îşi aduse lucrul şi începu să împungă cu acul, aruncând când şi când o privire lui Ilia Ilici ori lui Alexeev şi trăgând cu urechea spre zgomotele din casă, să audă dacă nu se întâmplă undeva vreun bucluc, dacă Zahar nu se ceartă la bucătărie cu Anisia, dacă Akulina spală vasele, dacă în curte nu scârţâie cumva portiţa, ceea ce ar însemna că rândaşul se duce la „local”.

Oblomov se cufundă încet în tăcere şi în gânduri. Nu era nici somn, nici veghe: îşi lăsa gândul să rătăcească în voie, fără să-l concentreze asupra vreunui lucru, şi asculta liniştit bătăile regulate ale inimii, clipind doar când şi când din ochi, ca un om care priveşte în gol. Se afla într-o stare nedefinită, ciudată, un fel de halucinaţie.

Sunt uneori în viaţa omului unele clipe rare şi scurte de stranie cugetare, când i se pare că mai retrăieşte o dată clipe pe care le-a mai trăit cândva, undeva. Nu ştie dacă a văzut în vis cele ce se petrec acum ori le-a trăit aievea cândva, mai înainte, şi a uitat; dar vede în jurul său aceleaşi chipuri pe care le-a văzut atunci, aude rostindu-se cuvintele pe care le-a mai auzit o dată; închipuirea însă nu-l mai poate duce până acolo, memoria nu mai învie trecutul şi îl lasă pe gânduri.

Acelaşi lucru se petrecea acum şi cu Oblomov. Simţea plutind în jurul lui o linişte care a mai fost odată, vedea legănându-se o limbă de pendulă cunoscută, auzea zgomotul firului de aţă tăiat cu dinţii; în jurul lui se repetau cuvinte şi şoapte cunoscute:

— Nu nimeresc să bag aţa în ac. Ia cearcă tu, Maşa! Ai ochi mai buni.

Oblomov priveşte alene, în neştire parcă, faţa Agafiei Matveevna şi, din străfundul amintirilor, se ridică un chip cunoscut, pe care l-a mai văzut cândva, undeva. Se chinuieşte să-şi aducă aminte când şi unde l-a mai văzut…

Revede, în gând, salonul cel mare şi întunecos din casa părintească, luminat doar de o lumânare de seu, pe maică-sa, împreună cu musafirii ei, stând în jurul unei mese rotunde. Mama coase în tăcere. Tatăl lui se plimbă tăcut prin odaie. Trecutul şi prezentul se contopesc, se fac una…

Visează că a ajuns la acel pământ al făgăduinţei unde curg râuri de miere şi de lapte, unde lumea mănâncă o pâine nemuncită şi umblă îmbrăcată în aur şi argint.

Aude vorbindu-se despre vise şi semne, prinde cu urechea zgomotul farfuriilor şi zăngănitul cuţitelor, se strânge la pieptul dădacei, ascultându-i glasul şovăitor de bătrână: „Militrisa Kirbitievna!” spune ea, arătându-i chipul Agafiei Matveevna.

Şi i se pare că pe cerul albastru pluteşte acelaşi nouraş ca atunci, că pe fereastră bate acelaşi vântuleţ şi-i răvăşeşte părul, iar pe sub fereastră se plimbă şi ţipă curcanul de la Oblomovka.

Iată, a început să latre câinele: trebuie să fie vreun musafir. N-o fi venit Andrei, împreună cu taică-său, de la Verhliovo! Ar fi o mare bucurie. El trebuie să fie, de bună seamă: paşii se apropie din ce în ce mai mult, uşa se deschide… „Andrei!” strigă el. Şi, într-adevăr, în faţa lui e Andrei, dar nu copil, ci bărbat în toată firea.

Oblomov se trezi. În faţa lui stătea – aievea, nu în vis – Stolz, în carne şi oase.

Agafia Matveevna înhăţă repede copilul, îşi strânse lucrul de pe masă şi-i luă cu ea pe Maşa şi pe Vanea. Dispăru şi Alexeev. Stolz şi Oblomov rămaseră singuri, uitându-se unul la altul nemişcaţi şi în tăcere. Stolz îl sfredelea cu privirea.

— Tu eşti, Andrei? întrebă Oblomov cu glas înăbuşit de emoţie, aşa cum întreabă numai un amant pe iubita lui, după o lungă despărţire.

— Eu sunt, răspunse încet Andrei. Ce faci? Eşti bine, sănătos?

Oblomov îl îmbrăţişa, strângându-l tare la pieptul lui.

— Ah! rosti el drept răspuns, şi în acest ah prelung puse tot focul tristeţii mult timp închise în suflet şi al bucuriei care, din clipa despărţirii lor, părea că nu mai avusese prilej să se reverse asupra nimănui.

Stăteau şi se uitau ţintă unul la altul.

— Eşti bine? întrebă Andrei.

— Acuma da, mulţumesc lui Dumnezeu.

— Dar ai fost bolnav?

— Da, Andrei. Am avut un atac…

— Cum se poate? Doamne! spuse Andrei speriat şi plin de îngrijorare. Dar fără urmări?

— Fără. Numai piciorul stâng nu-l mişc prea bine… răspunse Oblomov.

— Ah, Ilia, Ilia! Ce-i cu tine? Te-ai dat cu totul la fund! Ce-ai făcut în tot timpul acesta? Au trecut mai bine de patru ani de când nu te-am văzut! Nu-i glumă!

Oblomov oftă.

— De ce nu te-ai mai dus la Oblomovka? Pentru ce nu mi-ai scris?

— Ce să-ţi mai spun, Andrei? Mă cunoşti, aşa că mai bine nu mai întreba! spuse trist Oblomov.

— Şi ai rămas tot aici, în casa asta? întrebă Stolz, uitându-se prin odaie. Nu te-ai mutat?

— Da, tot aici… Acum, nici nu mă mai mut…!

— Hotărât?

— Da, Andrei… hotărât…

Stolz se uită adânc la el şi începu să se plimbe, pe gânduri, prin odaie.

— Dar Olga Sergheevna ce face? O duce bine cu sănătatea? Unde e? Se mai gândeşte…

Nu-şi sfârşi vorba.

— E bine sănătoasă şi se gândeşte la tine, ca şi cum v-aţi fi despărţit abia de ieri. O să-ţi spun îndată, unde e…

— Dar copiii?

— Şi copiii sunt bine… Dar spune-mi, Ilia”… Ai glumit spunând că rămâi definitiv aici? Am venit să te iau la noi, la ţară…

— Nu, nu! spuse. Oblomov, coborându-şi glasul şi uitându-se cu o vădită nelinişte spre uşă. Te rog, nici să nu începi, să nu spui…

— De ce? Ce-i cu tine? spuse Stolz. Mă cunoşti doar. Mi-am pus demult în gând acest lucru şi nu mă las cu una cu două. Până acum m-au împiedicat diferite treburi, dar astăzi sunt liber. Trebuie să trăieşti aproape de noi, cu noi. Aşa am hotărât, Olga şi cu mine, şi aşa va fi. Mulţumesc lui Dumnezeu că te-am găsit cum te-am găsit şi nu mai rău. Nici nu speram. Să mergem dar!… Sunt gata să te iau chiar şi cu forţa! Trebuie să trăieşti altfel, ştii tu cum…

Oblomov asculta nerăbdător această tiradă.

— Nu striga, te rog! Vorbeşte mai încet! se ruga el. Acolo…

— Ce-i acolo?

— Te aud cei de dincolo… Proprietăreasa o să creadă că vreau să plec în adevăr…

— Ei, şi?! Las' să creadă!

— Cum se poate! îl întrerupse Oblomov. Ascultă, Andrei! adăugă el deodată cu glas hotărât, neobişnuit pentru el. Nu mai încerca, nu-ţi pierde zadarnic timpul, căutând să mă convingi! Rămân aici.

Stolz îl privi nedumerit pe prietenul său. Oblomov se uita la el hotărât şi calm.

— Eşti pierdut, Ilia! spuse Andrei. Casa asta… femeia asta… toată viaţa de-aici… Nu, nu se poate! Vino cu mine!

Îl apucă de mânecă şi-l trase spre uşă.

— Pentru ce vrei să mă iei de aici? Şi unde? spunea Oblomov împotrivindu-se.

— Afară din groapa aceasta, din mlaştină, la lumină, la aer, la viaţa sănătoasă, normală! stăruia Stolz sever, aproape poruncitor. Unde ai ajuns? Ce-ai devenit? Vino-ţi în fire! Pentru viaţa asta te-ai pregătit tu: ca să dormi ca o cârtiţă sub pământ? Adu-ţi aminte de tot…

— Nu-mi mai aduce aminte, nu trezi trecutul: nu-l poţi întoarce! spuse Oblomov, cu gândul treaz în privire, pe deplin conştient şi hotărât. Ce vrei să faci cu mine? M-am rupt pentru totdeauna de lumea în care vrei să mă duci; nu poţi să mai lipeşti la loc două jumătăţi rupte. M-am legat de această groapă cu partea cea mai slabă a fiinţei mele. Dacă încerci să mă smulgi de aici, mor la sigur.

— Dar uită-te în jurul tău! Priveşte! Unde te afli? Înconjurat de cine?

— Ştiu, recunosc… Ah, Andrei, simt şi înţeleg totul. Demult mi-e ruşine să mai trăiesc pe lumea asta! Dar nu pot merge cu tine pe drumul tău, chiar dacă aş vrea… Poate că ultima oară ar mai fi fost cu putinţă… Acum însă… (îşi lăsă ochii în jos şi tăcu o clipă) acum e prea târziu… Du-te şi nu te mai gândi la mine! Sunt demn de prietenia ta – o ştie Dumnezeu – dar nu merit osteneala voastră.

— Nu, Ilia, tu nu-mi spui totul. Şi eu tot o să te iau de-aici, tocmai pentru că bănuiesc că… Ascultă-mă! adăugă el. Pune ceva pe tine şi hai la mine acasă! Să petrecem seara împreună. O să-ţi povestesc multe, multe de tot. Nici nu ştii câte s-au mai pus la cale la noi – n-ai auzit…?

Oblomov se uită la el întrebător.

— Tu nu mai vezi lumea, uitasem cu totul. Hai, vino, şi-ţi povestesc tot… Ştii cine mă aşteaptă la poartă, în trăsură?… O chem îndată!

— Olga! spuse speriat Oblomov. Se schimbă chiar la faţă. Pentru Dumnezeu, n-o lăsa să intre aici! Pleacă! La revedere! Du-te, du-te, pentru Dumnezeu!

Aproape că-l împingea pe Stolz afară pe uşă. Acesta însă nu se mişca din loc.

— Nu. Nu pot să mă-ntorc la ea fără tine. I-am dat cuvântul meu, mă auzi, Ilia? Dacă nu azi, are să fie mâine; n-ai să faci decât să amâni acest lucru, dar de mine nu scapi… Mâine ori poimâine, tot o să ne vedem!

Oblomov tăcea cu capul plecat, neîndrăznind să-şi ridice ochii spre Stolz.

— Răspunde: când? O să mă întrebe Olga.

— Ah, Andrei, spuse el cu glas duios şi rugător, îmbrăţişându-l şi punându-şi capul pe umărul lui. Lasă-mă cu totul… uită-mă…

— Cum, pentru totdeauna? întrebă mirat Stolz, desfăcându-se din îmbrăţişarea lui şi privindu-l în faţă.

— Da, şopti Oblomov.

Stolz se dădu cu un pas înapoi.

— Tu să faci asta, Ilia? îl mustră el. Tu să mă respingi pentru ea, pentru femeia asta!… O, Doamne! aproape că strigă el, ca străfulgerat de o neaşteptată durere. Copilul pe care l-am văzut adineauri… Ilia, Ilia! Pleacă în grabă de aici! Să mergem, să mergem cât mai repede! Cum ai decăzut! Şi această femeie… ce este pentru tine?

— E soţia mea! răspunse calm Oblomov.

Stolz încremeni.

— Iar copilul e fiul meu. L-am botezat Andrei, din dragoste pentru tine! sfârşi Oblomov şi răsuflă adânc, descărcat de povara sincerităţii.

Acum îi venise lui Stolz rândul să se schimbe la faţă. Rotea în jurul lui o privire uimită, aproape fără gând. În faţa lui se „deschise deodată prăpastia”, se ridică „un zid de piatră” şi Oblomov dispăru cu totul din faţa lui, ca înghiţit de pământ. Simţea numai durerea aceea vie pe care o resimte un om când, după o lungă despărţire, se grăbeşte să revadă un prieten drag şi află că acesta nu mai e în viaţă, că a murit de mult.

— Eşti pierdut, spuse el în şoaptă, aproape în neştire. Ce să-i spun Olgăi?

Oblomov auzi cuvintele din urmă, voi să răspundă ceva, şi nu putu. Îi întinse braţele. Se îmbrăţişară în tăcere, strângându-se tare, aşa cum se strâng în braţe oamenii înainte de luptă, înainte de a muri. Această îmbrăţişare înăbuşi orice vorbă, orice lacrimă, orice sentiment…

— Să nu-l părăseşti pe Andrei al meu! fură cele din urmă cuvinte ale lui Oblomov, rostite cu glas stins.

Andrei ieşi din casă încet, în tăcere. Străbătu tot atât de încet şi îngândurat curtea şi se urcă în trăsură, iar Oblomov se aşeză pe divan, îşi propti coatele pe masă şi îşi îngropă obrazul în palme.

        „Nu, n-am să-l părăsesc pe Andrei al tău! se gândea Stolz cu tristeţe, trecând prin curte. Eşti pierdut, Ilia, şi nu mai serveşte la nimic să-ţi spun că Oblomovka ta nu mai este pierdută într-un fund de ţară, că şi ei i-a venit rândul să primească lumina soarelui! N-am să-ţi spun că peste vreo patru ani, ea are să aibă şi o gară, că ţăranii tăi vor lucra la construirea liniei ferate, iar apoi grânele tale vor porni pe drum de fier spre chei… Vor răsări şcoli, lumea va învăţa carte şi pe urmă… Nu, ai fi în stare să te sperii de zorile acestei fericiri noi, ochii tăi, nedeprinşi cu lumina, te-ar durea. Dar pe Andrei al tău îl voi duce acolo unde tu n-ai fost în stare să mergi… şi, împreună cu el, vom păşi la realizarea visurilor noastre de tinereţe. Rămâi cu bine, veche Oblomovka! spuse el, întorcându-se pentru cea din urma oară spre ferestrele căsuţei. Ţi-ai trăit traiul!”

— Ce-ai găsit acolo? întrebă Olga, cu inima bătându-i tare în piept.

— Nimic! răspunse scurt Andrei.

— E bine, sănătos?

— Da, răspunse în silă Andrei.

— Atunci de ce te-ai întors atât de repede? De ce nu m-ai chemat şi pe mine, de ce nu l-ai adus aici? Lasă-mă să merg la el!

— Nu se poate.

— Dar ce se petrece acolo? întrebă speriată Olga, Oare „s-a deschis prăpastia”? Spune-mi odată!

Stolz tăcea.

— Vreau, să ştiu ce e acolo!

— Oblomovism! răspunse posomorât Andrei şi nu mai scoase un cuvânt, cu toate întrebările Olgăi, până acasă.