X

Au mai trecut cinci ani. Şi în cartierul Vîborg s-au schimbat multe: de-a lungul străzii pustii care ducea spre casa Agafiei Matveevna s-au construit vile, printre care se înălţa acum o clădire mare, de piatră, care nu mai lăsa razele soarelui să pătrundă vesel prin geamurile acestui adăpost paşnic al lenei şi al tihnei.

Căsuţa era acum şi mai veche şi părea neîngrijită, ca un om neras şi nespălat. Pereţii se coşcoviseră, ulucile se stricaseră pe alocuri; din pricina asta, în curte erau băltoace de noroi, peste care, ca şi pe vremuri, era aruncată o scândură îngustă. Când cineva intra pe portiţă, dulăul cel bătrân şi negru nu mai sărea vioi în lanţ, ci lătra doar răguşit şi alene, fără să iasă din cuşcă.

Şi ce schimbări înlăuntrul căsuţei! Acolo domnea acum o femeie străină şi se jucau alţi copii. Se arăta din când în când şi obrazul roşu şi buhăit al zurbagiului Tarantiev în locul blândului şi supusului Alexeev. Nu-i mai vedeai nici pe Zahar, nici pe Anisia. În bucătărie, mare şi tare e o bucătăreasă nouă şi grasă, care îndeplineşte în silă şi cu mutră obraznică poruncile date încetişor de Agafia Matveevna. Dar aceeaşi Akulina, cu poala prinsă în brâu, spăla putinile şi albiile; acelaşi rândaş, cu acelaşi cojoc, îşi petrecea bătrâneţele în cămăruţa lui. Prin faţa zăbrelelor gardului, la ceasuri hotărâte, dimineaţă şi după prânz, trecea din nou „frăţiorul” cu un pachet mare subţioară şi cu galoşi de cauciuc, iarna şi vara.

Dar cu Oblomov ce s-a întâmplat? Unde este? Unde? Trupul său neînsufleţit se odihneşte în cimitirul din apropiere, sub o lespede modestă, printre tufe, într-un colţ liniştit. Deasupra mormântului vegheau crengile liliacului sădit de o mână prietenă şi în jur plutea o mireasmă de pelin. Părea că însuşi îngerul liniştii îi veghează somnul.

Cu toată paza neadormită, de fiece clipă, a ochiului plin de iubire al soţiei, totuşi veşnica linişte, veşnica odihnă şi traiul lenevos, târât de pe o zi pe alta, au oprit treptat în loc maşina vieţii. Ilia Ilici se sfârşi, pe cât se pare fără dureri ori chinuri, ca un ceasornic care se opreşte pentru că nu l-a mai întors nimeni.

Nimeni n-a asistat la clipele lui din urmă, nu i-a auzit ultimul geamăt. Atacul se mai repetase o dată, după un an, fără să lase urmări. Ilia Ilici se făcuse numai ceva mai slab, mai palid; mânca puţin, ieşea puţin în grădină şi era tot mai gânditor, tot mai tăcut; uneori plângea chiar. Presimţea apropierea morţii şi se temea.

De câteva ori i se făcuse rău, apoi îi trecuse. Dar într-o dimineaţă, aducându-i ca de obicei cafeaua, Agafia Matveevna îl găsi odihnindu-se tot atât de blând pe patul morţii, ca de obicei în somn; numai capul îi alunecase puţin de pe pernă, iar mâna era strânsă pe inimă, unde, pesemne, se adunase şi se oprise sângele.

Agafia Matveevna era văduvă de trei ani şi, în acest timp, totul se reîntorsese la starea veche de mai înainte. „Frăţiorul” se ocupase de nişte antreprize, îşi pierduse toată averea şi, prin fel de fel de şiretlicuri şi ploconeli, obţinuse cu chiu cu vai să fie reprimit în vechiul său post de secretar la biroul „unde se înregistrează ţăranii”…Acum se ducea iar la slujbă, pe jos, şi aducea bănuţi de douăzeci şi cinci, cincizeci şi douăzeci de copeici, umplând cu ei un cufăraş bine ascuns. La bucătărie se gătea acum tot atât de simplu şi fără pretenţii, dar gras şi mult – ca pe vremuri – înainte de Oblomov.

Locul de stăpână îl avea în casă soţia fratelui, Irina Panteleevna; adică, aceasta îşi lua dreptul de a se scula târziu, de a bea cafea de trei ori pe zi, de a-şi schimba rochiile tot de trei ori pe zi şi a priveghea în gospodărie asupra unui singur lucra: ca fustele dumisale să fie scrobite cât mai tare. Încolo, nu se amesteca în nimic, şi Agafia Matveevna era, ca totdeauna, ceasornicul viu al casei: vedea de bucătărie şi de masă, îi servea pe toţi cu ceai şi cafea, cosea pentru toată lumea, vedea de rufărie, de copii, de Akulina şi de rândaş.

Şi de ce era aşa şi nu altfel? Doar dânsa era doamna Oblomova, moşiereasa. Ar fi putut să trăiască singură şi independentă, fără să ducă lipsă de nimic şi să n-aibă nevoie de nimeni. Ce a putut s-o facă să ia asupra ei povara unei gospodării străine, să vadă de copiii altuia şi de toate grijile mărunte pentru care se jertfesc femeile, fie din dragoste, din sfânta datorie a legăturilor de sânge, ori pentru o bucată de pâine?: Unde erau Zahar şi Anisia, slugile ei, la care avea tot dreptul? Unde era, în sfârşit, chezăşia vie pe care i-o lăsase soţul ei, micuţul Andriuşa? Dar copiii ei din prima căsătorie?

Copiii şi-au făcut un rost în viaţă, adică Vaniuşa şi-a sfârşit studiile şi şi-a găsit o slujbă. Maşenka s-a măritat cu un administrator de la o instituţie, iar p” Andriuşa l-au luat să-l crească Stolz şi soţia lui, care-l socot un membru al familiei lor. Agafia Matveevna nu-l pusese niciodată pe Andriuşa pe acelaşi picior cu ceilalţi copii ai săi şi nu le asemuise soarta, cu toate ca, în inima ei, le dădea, desigur, poate fără să ştie, acelaşi loc. Dar educaţia, felul de viaţă şi viitorul lui Andriuşa erau pentru ea despărţite printr-o adevărată prăpastie de viaţa lui Vaniuşa şi a Maşenkăi.

— Ce sunt ei? Nişte bieţi amărâţi, ca şi mine, spunea ea cu oarecare nepăsare. S-au născut şi au crescut în sărăcie. Dar acesta, adăuga ea aproape cu respect, vorbind de Andriuşa şi mângâindu-l, dacă nu cu sfială, dar cu băgare de seamă, acesta e un pui de boier! Uitaţi-vă cât e de alb! Ca miezul de măr. Ce mânuţe şi ce picioruşe mici, ce perişor de mătase! E bucăţică ruptă din răposatul!

Tocmai de aceea primise fără să cârtească, chiar cu oarecare bucurie, propunerea lui Stolz să-l ia pe copii şi să-l crească, gândindu-se că acolo e locul lui adevărat, iar nu aici, „în sărăcie”, alături de nepoţeii ei murdari, copiii „frăţiorului”.

Vreme de o jumătate de an după moartea lui Oblomov, zdrobită de durere, locuise laolaltă cu Anisia şi Zahar în casa ei. Bătătorise o cărăruie până la mormântul soţului şi plânsese amarnic, fără să mănânce şi să bea aproape nimic, hrănindu-se numai cu câte un ceai; de multe ori nu închidea ochii toată noaptea şi slăbise rău de tot. Nu se plângea niciodată nimănui şi părea că, pe cât trecea timpul şi cu cât se depărta mai mult clipa despărţirii, cu atât se retrăgea mai mult în ea, în durerea ei, închizându-şi sufletul faţă de toţi, chiar şi faţă de Anisia. Nimeni nu ştia ce se petrece în ea.

— Cucoana voastră tot mai plânge după bărbatu-său, îi spunea bucătăresei negustorul din piaţă, de la care se cumpărau toate proviziile pentru casă.

— Tot îl mai jeleşte pe bărbatu-său, spunea dascălul către prescurăriţa bisericii de la cimitir, unde văduva nemângâiată venea în fiecare săptămână să se roage şi să plângă.

— Tot se mai prăpădeşte cu firea, se spunea în casa fratelui ei.

Şi deodată, sub pretextul compătimirii, se pomeni cotropită de întreaga familie a „frăţiorului”, cu copiii lui cu tot şi chiar şi cu Tarantiev. Începură să curgă obişnuitele cuvinte de mângâiere şi sfaturi: „ai grijă de tine, dragă, barem de dragul copiilor”, toate câte i se spuneau şi acum cincisprezece ani cu prilejul morţii celui dintâi bărbat şi care atunci îşi făcuseră efectul dorit, iar acum nu mai stârneau în ea decât jale şi dezgust.

Se simţi cu mult mai bine când începuseră să vorbească despre alte lucruri şi hotărâră că acum ar fi bine să locuiască din nou toţi laolaltă, că o să-i fie mai uşor „să-şi ducă durerea printre ai săi”, iar pentru ei ar fi bine, pentru că nimeni nu ştie să ţină o casă ca dânsa.

Le ceru să-i dea un răgaz de gândire, apoi mai jeli vreo două luni şi, în cele din urmă, se învoi să stea împreună. Între timp, Stolz îl luase pe Andriuşa la el şi Agafia Matveevna rămăsese singură.

Iat-o acum cu o rochie neagră şi un şal negru de lână pe umeri, trecând ca o umbră din odaie la bucătărie, deschizând şi închizând la loc, ca şi mai înainte, dulapurile, cosând, călcând dantele, încet însă, fără nici un fel de energie. Vorbea ca în silă, cu o voce stinsă şi privea în jurul ei cu totul altfel ca înainte, cu ochii care trec nepăsător de la un obiect la altul, dar cu o expresie de concentrare, cu un înţeles adânc tăinuit în privire. Expresia aceasta de gândire se aşternuse pe nevăzute pe faţa ei, pare-se chiar din clipa când privise lung şi conştient chipul mort al soţului ei, şi de atunci n-o mai părăsise.

Se mişca prin casă, făcea cu mâinile tot ce trebuia făcut, fără însă ca gândul ei să ia parte la acest lucru. Părea că, lângă trupul neînsufleţit al soţului ei, o dată cu pierderea lui, a înţeles deodată întreaga ei viaţă şi a rămas să cugete asupra menirii ei, căci, de atunci, acest gând s-a lăsat ca o umbră pe faţa ei pentru totdeauna. După lacrimile vărsate în durerea ei vie, rămase stăpânită numai de gândul pierderii pe care o suferise; afară de micuţul Andriuşa, nimic nu mai exista pentru ea. Numai când îl vedea pe el, părea că se trezeşte din nou la viaţă, trăsăturile feţei i se înviorau, ochii i se luminau de bucurie, apoi se umpleau de lacrimile stârnite de amintiri.

Rămânea străină la tot ce se petrecea în jurul ei. Chiar dacă fratele ei se supăra pentru vreo rublă cheltuită de pomană ori neeconomisită prin destulă tocmeală la piaţă, pentru o friptură arsă sau un peşte care nu e tocmai proaspăt, dacă cumnata se îmbufna din pricină că fusta nu i-a fost bine scrobită ori ceaiul prea slab şi rece, sau dacă bucătăreasa cea grasă îi răspundea obraznic, Agafia Matveevna nu băga nimic în seamă ca şi cum nu ar fi fost vorba de ea, nici nu auzea măcar şoaptele ironice: „Boieroaică, moşiereasă…!”

Răspundea la toate prin demnitatea durerii sale şi o tăcere resemnată.

De sărbători însă, de Crăciun ori de Paşti, în serile cu voie bună ale lăsatului de sec, când toată lumea din casă petrecea, cânta, mânca şi bea, în mijlocul bucuriei generale, izbucnea deodată în lacrimi fierbinţi şi se ducea să se ascundă în colţişorul ei.

Apoi era din nou stăpână pe ea şi uneori se uita chiar la fratele ei şi la soţia lui cu un fel de mândrie şi compătimire.

Înţelesese că a pierdut totul, că viaţa ei şi-a pierdut lumina, că Dumnezeu i-a dat un timp bucuria vieţii şi că i-a luat-o înapoi, că soarele ei a luminat-o un timp şi apoi s-a stins pe totdeauna… Da, aşa era. În schimb, şi viaţa ei căpătase pentru totdeauna un înţeles: ştia acum pentru ce a trăit şi că n-a trăit degeaba.

L-a iubit atât de mult, din tot sufletul, pe Oblomov: l-a iubit ca pe un amant, un soţ şi un stăpân, numai că n-a putut niciodată s-o spună nimănui. De altfel, nici n-ar fi înţeles-o nimeni din jurul ei. Unde ar fi găsit ea cuvintele trebuincioase? În vocabularul fratelui ei, al lui Tarantiev şi al cumnatei nu existau asemenea cuvinte, fiindcă nu existau nici astfel de sentimente. Numai Ilia Ilici singur ar fi înţeles-o, dar lui nu-i deschisese niciodată sufletul, fiindcă nici nu ştia singură pe atunci ce se petrecea în ea şi nici nu s-ar fi priceput s-o facă.

Cu anii, înţelegea tot mai mult, tot mai bine, trecutul ei şi, ascunzându-l tot mai adânc în tainiţele sufletului, se făcea tot mai tăcută şi mai închisă în ea. Toată viaţa ei era scăldată în razele line ale luminii revărsate de cei şapte ani care trecuseră ca o clipă; nu-şi putea dori mai mult, nici nu mai avea spre ce să tindă.

Numai când venea de la ţară Stolz ca să-şi petreacă iarna la oraş, alerga la el acasă şi se uita cu nesaţ la Andriuşa, dezmierdându-l cu sfioasă duioşie. Ar fi vrut să-i spună ceva lui Andrei Ivanovici, să-i mulţumească, să-şi deschidă sufletul în faţa lui: el ar fi înţeles-o, desigur. Nu se pricepea însă. Se repezea, numai spre Olga, îşi lipea buzele de mâinile ei şi o podideau lacrimi atât de fierbinţi, încât, fără să vrea începea, să plângă şi Olga, iar Andrei pleca în grabă din odaie, ca să-şi ascundă tulburarea.

Erau legaţi printr-o afecţiune comună, prin amintirea ce o păstrau sufletului limpede ca cristalul al răposatului. Soţii Stolz căutau s-o convingă să vină cu ei la ţară, să trăiască acolo împreună, lângă Andriuşa. Ea repeta însă mereu: „Trebuie să mor acolo unde m-am născut şi unde am trăit o viaţă întreagă”.

Zadarnic îi dădea Stolz socoteală de administraţia moşiei, zadarnic îi trimitea veniturile ce i se cuveneau; ea îi dădea totul înapoi, rugându-l să păstreze banii pentru Andriuşa.

— Nu sunt ai mei, ci ai lui! repeta ea îndărătnic. Lui au să-i trebuiască: el e boier. Iar eu pot trăi şi aşa.

XI.

Într-o bună zi, pe la amiazi, pe trotuarele de lemn din cartierul Vîborg, treceau doi domni; în urma lor, venea încet o trăsură. Unul din ei era Stolz, celălalt – un prieten al lui, un literat, cu faţa rotundă şi apatică şi cu ochi gânditori, puţin cam adormiţi. Ajunseră în dreptul unei biserici. Liturghia se sfârşise tocmai şi lumea ieşea în stradă. În faţă erau cerşetorii, o numeroasă şi foarte variată colecţie de cerşetori.

— Aş vrea să ştiu de unde ies atâţia cerşetori? întrebă literatul, uitându-se la ei.

— De unde să iasă? Ies şi ei de prin tot felul de cotloane şi unghere…

— Nu vorbesc de asta, răspunse literatul. Aş vrea să ştiu: cum poţi să devii cerşetor, cum poţi să ajungi în starea asta? Prefacerea are oare loc dintr-o dată sau treptat, e sinceră sau falsă…?

— De ce vrei să ştii? Vrei cumva să scrii „Les Mystčres de Petersbourg”?

— Poate… răspunse literatul, căscând alene.

— Ei, aici ţi se oferă o ocazie minunată: întreabă-l pe oricare dintre ei. Pentru o rublă de argint, îţi vinde toată povestea vieţii lui, iar tu notează-ţi-o ca s-o revinzi cu câştig. Uite la bătrânul de colo! Pare tipul cel mai reprezentativ al cerşetorului. Hei, moşule! Ia vino-ncoa!

Auzind chemarea, bătrânul se întoarse, îşi scoase căciula şi se apropie de ei.

— Preamilostivi boieri! începu el cu glas răguşit. Ajutaţi pe un sărman ostaş bătrân, rănit în treizeci de bătălii…

— Zahar! spuse uimit Stolz. Tu eşti?

Zahar tăcu deodată. Apoi, punându-şi mâna streaşină la ochi, ca să-i ferească de soare, se uită ţintă la Stolz.

— Mă iertaţi, luminăţia-voastră, dar nu vă recunosc… Am orbit de tot.

— L-ai uitat pe prietenul stăpânului tău, pe Stolz! îl dojeni acesta.

— Doamne, Andrei Ivanîci! Of, Dumnezeule, am orbit de tot! Conaşule, tătucule!

Căuta să prindă mâna lui Stolz, dar nu izbuti şi-i sărută numai pulpana hainei.

— Cum de s-a-ndurat Dumnezeu de mine, păcătosul, de am ajuns a trăi asemenea bucurie!… strigă el, plângând şi râzând.

Tot obrazul lui, de la frunte şi până la bărbie, era, stacojiu, iar nasul – chiar vânăt. Chelise de tot; favoriţii îi avea mari ca şi înainte, dar neîngrijiţi şi zburliţi ca două smocuri de câlţi, în care cineva ar fi zvârlit doi bulgări de zăpadă. Era îmbrăcat cu o manta veche, ieşită tare de soare şi fără o pulpană; ca încălţăminte avea nişte galoşi vechi şi scâlciaţi, puşi de-a dreptul pe piciorul gol. În mână ţinea o căciulă de blană, roasă de tot.

— Doamne, Dumnezeule! Te-ai milostivit şi tu, de mi-ai trimis această bucurie pentru sărbătoarea de azi…

— Cum de ai ajuns în halul ăsta? De ce? Nu ţi-e ruşine? îl mustră cu asprime Stolz.

— Of, conaşule Andrei Ivanîci! D-apăi ce să fac? începu Zahar, oftând adânc. Cu ce să mă hrănesc? Pe vremuri, când mai trăia Anisia, nu umblam de colo-colo, aveam şi eu o bucată de pâine. Dar după ce s-a prăpădit dânsa de holeră – Dumnezeu s-o ierte! – fratele cucoanei n-a mai binevoit să mă ţină: îmi tot zicea „trântor”…Iar Mihei Andreici Tarantiev, ori de câte ori trecea pe lângă mine, căuta să-mi dea un picior în spate: nu mai era de trăit! Şi-mi tot scoteau ochii! Credeţi-mă, conaşule, că-mi rămânea bucata de pâine în gât. De n-ar fi fost cucoana, Dumnezeu să-i dea sănătate! adăugă Zahar, făcându-şi semnul crucii, de mult aş fi îngheţat de frig. Dumneaei îmi dădea şi haine de iarnă, şi pâine câtă pofteam, şi un locşor pe cuptor; mă miluia cu de toate. Numai că au început neamurile dumneaei să-i scoată şi dânşii ochii din pricina mea, şi atunci mi-am luat lumea în cap! Iată, merg pe al doilea an de când îmi trag amarul…

— De ce nu te-ai băgat undeva la stăpân?

— Păi unde să mai găseşti în ziua de azi, Andrei Ivanîci? M-am fost băgat şi eu în două locuri, dar n-am nimerit bine. Au ieşit acum alte obiceiuri, nu ca pe vremuri: azi e rău. Umblă numai după feciori cu carte. Apoi nici la boierii ăi mari nu mai e ca-nainte, casa plină de slugi. Dacă mai e un fecior, arareori doi. Cizmele, şi le scot singuri, au născocit chiar şi o maşină pentru asta! urmă mâhnit Zahar. Mai mare ruşinea! Se duce naibii toată boierimea!

Oftă.

— M-am fost băgat şi eu la un negustor neamţ, să stau pe sală, la intrare. Şi a mers bine, până nu m-a pus la bufet! Parcă era de mine? Într-o zi, duceam şi eu vasele, de Boemia cică, şi aveau acolo nişte podele lucioase şi lunecoase – n-ar mai fi fost! Deodată, mi-au alunecat picioarele şi am scăpat jos toată tava, cu vase cu tot. M-au dat afară! Altă dată, se vede că i-am fost plăcut unei contese bătrâne: „E arătos”, zice. Şi m-a luat ca portar. E o slujbă bună, aşezată, din vechime. Să stai numai cât mai măreţ pe scaun, picior peste picior şi să te legeni; nu trebuie să răspunzi îndată când vine cineva, ci dintâi răcneşti, iar apoi ori îl primeşti, ori îl dai afară, după cum e trebuinţa. Iar care se întâmplă să fie musafir bun, pe acela, se ştie, îl saluţi cu bastonul, uite-aşa! Şi Zahar făcu gestul respectiv. Frumoasă slujbă, n-am ce zice! Numai că am dat de o cucoană tare cusurgie, bătu-o-ar Dumnezeu! Într-o zi şi-a aruncat privirile în cămăruţa mea, a văzut o ploşniţă şi a început să bată din picior şi să strige. Parcă eu aş fi născocit ploşniţele! Dar cine a mai văzut o casă de om fără ploşniţe? Altă dată, trecând pe lângă mine, i s-a năzărit că duhnesc a vin… Afurisită cucoană! Şi m-a dat afară…

— Chiar că duhneşti a vin, şi încă cum! spuse Stolz.

— De supărare beau, conaşule, zău aşa, de supărare, Andrei Ivanîci! hârâi Zahar, încreţindu-şi mâhnit fruntea. Am încercat să fac şi pe birjarul. M-am băgat la stăpân, dar mi-au degerat picioarele: am îmbătrânit şi nu mai am putere! Am şi nimerit un cal nărăvaş, nevoie mare. Într-o zi, a dat peste o trăsură de era să-mi frâng oasele; altă dată, a călcat o bătrână, de m-au dus şi la secţie…

— Ei bine, destul! Nu mai umbla haimana şi lasă-te de beţie. Vino la mine, că-ţi fac eu un rost: te iau la ţară. Auzi?

— Aud, Andrei Ivanîci, dar… Scoase un oftat. Nu mă-ndur să plec de aici, de lângă mormântul boierului! Sărmanul Ilia Ilici! Ne-a fost ca un tată, prinse el să bocească. Şi astăzi l-am pomenit, fie-i ţărâna uşoară! Ce stăpân bun ne-a fost şi ni l-a luat Dumnezeu! A trăit pentru binele oamenilor, să fi trăit o sută de ani… spunea Zahar, încreţindu-şi fruntea, printre sughiţuri de plâns. M-am dus şi azi la mormântul lui. Cum dau prin mahalaua asta, îndată mă şi duc acolo, mă aşez lângă mormânt şi stau; şi lacrimile-mi curg şiroaie. Şi cum stau aşa pe gânduri şi în jur e linişte, mi se pare câteodată că mă strigă: „Zahar! Zahar!” de mă trec fiorii în spate! Un boier ca el nu se mai găseşte! Iar pe domnia-voastră cât v-a iubit, Dumnezeu să-i aibă sufletul în pază în împărăţia sa!

— Ei, atunci treci pe la mine să-l vezi pe Andriuşa! O să poruncesc să-ţi dea de mâncare şi să te îmbrace, iar apoi fă ce ştii! spuse Stolz şi-i dădu ceva bani.

— Trec negreşit, conaşule! Cum să nu vin să-l văd pe Andrei Ilici? Cred că o fi mărişor acum! Doamne! Ce bucurie mi-a trimis Cel de sus! Viu negreşit, conaşule! Dumnezeu să vă dea sănătate şi ani mulţi şi fericiţi… mormăia Zahar în urma trăsurii care se depărta.

— Ei, ai auzit povestea acestui cerşetor? îl întrebă Stolz pe prietenul său.

— Şi cine a fost acel Ilia Ilici de care a pomenit? întrebă literatul.

— Oblomov. Ţi-am mai vorbit eu despre el în mai multe rânduri.

— Da, îmi amintesc numele lui: ţi-a fost prieten. Ce a devenit?

— A murit. S-a prăpădit cu zile. Stolz oftă şi rămase pe gânduri. Şi n-a fost mai prost ca alţii şi avea un suflet curat şi limpede ca cristalul: un om nobil, cu suflet gingaş, şi s-a prăpădit.

— De ce? Care a fost cauza?

— Cauza… care-i cauza? Oblomovismul! spuse Stolz.

— Oblomovismul? repetă literatul cu nedumerire. Ce înseamnă asta?

— O să-ţi povestesc îndată: lasă-mă numai să-mi adun puţin gândurile şi amintirile. Iar tu notează: poate că o să folosească cuiva.

Şi-i povesti cele ce au fost scrise aici.