VIII.

Stolz n-a mai venit câţiva ani la Petersburg. Numai o dată a trecut pentru scurt timp de la moşia Olgăi şi pe la Oblomovka. Ilia Ilici primi de la el o scrisoare, în care Andrei îl sfătuia să se ducă în persoană la ţară şi să preia administraţia moşiei, care fusese pusă la punct, înştiinţându-l totodată că el şi cu Olga Sergheevna se pregătesc să plece în sudul Crimeii, atât pentru afacerile lui de la Odesa, cât şi pentru sănătatea nevestei sale, slăbită în urma unei naşteri.

Se instalaseră într-un colţişor liniştit pe malul mării. Aveau o casă mică şi modestă. Aranjamentul interior îşi avea stilul său, aşa cum şi arhitectura exterioară şi toată aşezarea, până în cele mai mici amănunte, purta pecetea ideilor şi gustului personal al stăpânilor ei. Aduseseră cu ei multe lucruri; numeroase baloturi şi geamantane le fuseseră trimise din Rusia şi din străinătate.

Un iubitor de confort ar fi ridicat poate din umeri, uitându-se la dezordinea aparentă a mobilierului: tablouri vechi, statui cu braţe şi picioare rupte, gravuri, câteodată slabe, însă scumpe din pricina amintirilor legate de ele, tot felul de bibelouri. În ochii unui cunoscător însă, nu o dată s-ar fi aprins o scânteie de jind, văzând vreun tablou, vreo carte îngălbenită de vreme, un porţelan vechi, vreo piatră sau o monedă antică.

Dar în mijlocul acestor mobile şi tablouri de vechimi diferite, printre mărunţişuri fără însemnătate pentru un străin, pline, însă, pentru ei doi de amintirea unui ceas de fericire sau a unei clipe de neuitat, în noianul de cărţi şi note, se simţea ca vibrează o viaţă caldă, ceva ce stimulează mintea şi simţul estetic; pretutindeni trăia gândirea neadormită, strălucea frumuseţea spiritului omenesc, aşa cum de jur împrejur strălucea eterna frumuseţe a naturii.

Aici îşi găsi locul şi un birou înalt – aşa cum avusese tatăl lui Andrei – şi o pereche de mănuşi de căprioară. În colţ, lângă un dulap cu tot felul de minereuri, scoici, păsări împăiate, mostre de felurite luturi, mărfuri şi altele, era atârnată şi pelerina pepit. Printre toate acestea, la loc de onoare, strălucea un pian „Erard” cu incrustaţii de aur.

Cottage54-ul lor era de sus şi până jos învelit în viţă, iederă şi mirt. De pe terasă se deschidea o privelişte asupra mării, iar din partea cealaltă, drumul spre oraş.

Acolo stătea de obicei Olga, pândind sosirea lui Andrei, când acesta pleca de acasă după treburi. Zărindu-l, ea cobora scara, străbătea în fugă o minunată grădiniţă de flori şi o alee lungă de plopi şi se arunca la pieptul soţului ei, cu obrajii aprinşi de bucurie, cu privirea strălucitoare, cuprinsă totdeauna de aceeaşi căldură a fericirii nerăbdătoare, cu toate că trecuseră acum mai mulţi ani de la căsătoria lor.

Stolz privea dragostea şi căsătoria într-un chip original, poate puţin cam exagerat, dar, în orice caz, personal. Şi aici, ca şi în toate celelalte, îşi alesese o cale a lui, liberă şi, după cum i se părea lui, simplă; dar ce şcoală grea de observaţie şi răbdare făcuse el ca să înveţe să facă aceşti paşi „simpli”!

De la tatăl său învăţase să privească totul, chiar şi cel mai mic amănunt al vieţii, cu seriozitate; poate tot de la el a moştenit şi gravitatea pedantă cu care nemţii însoţesc orice privire a lor, orice pas în viaţă, inclusiv căsătoria.

Viaţa bătrânului Stolz fusese, ca şi tablele legii, săpată în piatră, în văzul tuturor, nu rămăsese în ea nimic de subînţeles. Dar maică-sa cu cântecele şi şoaptele ei duioase, apoi casa princiară cu caractere atât de diferite de oameni, apoi universitatea, cărţile şi lumea îl abătuseră pe Andrei de la cărarea dreaptă desenată de tatăl său. Viaţa rusească cu izvoadele ei tainice prefăcuse tabla incoloră într-un tablou colorat, larg, luminos.

Andrei nu-şi înlănţuia sentimentele cu cătuşele pedanteriei, dădea chiar frâu liber visurilor, căutând numai să nu piardă „pământul de sub picioare”; dar, după ce se dezmeticea din aceste visuri, din imboldul firii sale de german sau din vreo altă pricină, nu putea să nu tragă concluzii şi câte un învăţământ pentru viaţă.

Sănătos la minte, era sănătos şi la trup. Fusese vioi şi chiar poznaş în tinereţe, dar când nu se ţinea de ştrengării, îşi vedea de treburi sub supravegherea tatălui său. N-avea timp să se piardă în visuri. Nici închipuirea, nici inima lui nu fuseseră pervertite; maică-sa veghease cu multă grijă ca şi una şi alta să-şi păstreze toată curăţia.

Ca adolescent, îşi păzise din instinct toată vlaga puterilor, apoi începuse curând să descopere că această vlagă este izvorul voioşiei şi al virilităţii care oţeteşte sufletul şi-l face pe om să nu pălească în faţa vieţii, oricum ar fi ea, ci s-o privească, nu ca pe o povară grea, o cruce, ci numai ca o datorie, şi să ştie să-i ţină piept cu demnitate.

Multă grijă şi gândire închinase el inimii şi legilor ei complicate. Observa, conştient şi inconştient, răsfrângerea frumuseţii în închipuire, apoi trecerea de la impresie la sentiment, simptomele acestuia din urmă, jocul, desfăşurarea sa; apoi, pe măsură ce înainta în viaţă şi privea în jurul lui, îşi făcuse convingerea că dragostea mişcă lumea cu puterea pârghiei lui Arhimede; că în ea e cuprins atâta adevăr de netăgăduit, atâta bine, pe câtă minciună şi urâţenie cuprinde neînţelegerea ei şi folosirea ei în rău. Unde-i atunci binele şi unde-i răul? Unde este hotarul dintre ele?

Punându-şi întrebarea: „Unde-i minciuna?”, vedea perindându-se în închipuirea lui măştile multicolore ale trecutului şi ale prezentului. Privea zâmbind, uneori roşind sau încruntându-se, şirul nesfârşit al eroilor şi eroinelor din poveştile de dragoste: Don Quijoţi cu mănuşi de oţel, „doamne ale inimii” lor, cu credinţa neschimbată şi după o despărţire de jumătate de veac; păstoraşi cu feţe rumene şi ochi naivi daţi peste cap şi câte o Chloe a lor, însoţită de mieluşei albi.

Prin faţa lui treceau marchizi cu peruci pudrate şi jabouri de dantelă, cu ochii sclipind de inteligenţă şi zâmbet vicios; Wertheri care s-au împuşcat, sau şi-au sfârşit viaţa în ştreang; fecioare ofilite cu lacrimi nesecate de amor, stingându-se la mânăstire; feţe mustăcioase de eroi de mai deunăzi, cu foc neastâmpărat în ochi, Don Juani naivi sau deştepţi, temători şi bănuitori în dragoste, care însă adoră în taină chelăresele lor… o galerie întreagă!

Iar când îşi punea întrebarea: „Unde-i adevărul?” căuta şi departe, şi în preajma lui, în închipuire şi cu ochii, pilde de apropiere simplă, cinstită, adâncă şi de nezdruncinat între bărbat şi femeie, şi nu le găsea. Şi chiar când i se părea că le găseşte, era numai o părere, apoi venea dezamăgirea, care-l făcea să cadă trist pe gânduri şi chiar să-şi piardă nădejdea.

        „Se vecie că nu ne e dat să avem parte de această fericire în toată plinătatea ei, îşi zicea el. Sau, poate că inimile pline de lumina unei astfel de iubiri sunt sfioase: se ruşinează şi se ascund, nevrând să se dea în vileag faţă de cei care fac pe deştepţii; poate că le e milă de ei şi-i iartă, în numele fericirii lor, pe aceştia care calcă în picioare floarea iubirii, neputându-i oferi un teren în care să poată prinde rădăcini adânci şi creşte ca un copac puternic în a cărui umbră ocrotitoare să li se desfăşoare toată viaţa.”

Observa diferite căsnicii, diverşi bărbaţi şi, în relaţiile lor cu soţiile, vedea totdeauna un sfinx cu enigma lui, ceva nelămurit, de neînţeles. Şi totuşi, aceşti bărbaţi nu se preocupau de probleme prea complicate şi păşeau pe calea căsătoriei cu un pas atât de liniştit şi de conştient, ca şi cum nici n-ar fi avut ce să hotărască, ce să caute.

        „Poate că au dreptate? Poate că, într-adevăr, nici nu este nevoie de altceva”, se gândea el, plin de neîncredere, văzând cât de repede învăţau aceştia dragostea, ca un fel de abecedar al căsniciei sau o formulă de politeţe, un fel de salut la intrarea în societate, înainte de a trece la treabă!

Păreau nerăbdători să se descotorosească cât mai repede de primăvara vieţii; mulţi din ei se uitau apoi strâmb o viaţă întreagă la soţiile lor, ca şi cum le-ar fi fost ciudă că au făcut cândva prostia să le iubească.

La alţii, dragostea nu dispărea mult timp, uneori până la bătrâneţe; dar nu le dispărea nici zâmbetul de satir…

În sfârşit, cei mai mulţi priveau căsătoria ca un fel de luare în posesie a unei moşii, bucurându-se de foloasele ei materiale: nevasta aduce ordine în casă, e gospodina, mama, educatoarea copiilor. Dragostea este privită aşa cum priveşte un gospodar practic aşezarea moşiei sale, adică se deprinde cu ea numaidecât şi apoi n-o mai bagă în seamă niciodată.

— Cum se explică asta? Să fie o incapacitate înnăscută, o consecinţă a legilor naturii? îşi spunea el, sau o lipsă de pregătire, de educaţie? Unde este atunci afecţiunea care nu-şi pierde niciodată farmecul ei firesc, neschimonosită, care-şi schimbă înfăţişarea, dar nu se stinge niciodată? Care este aspectul firesc şi coloritul acestui bun, răspândit pretutindeni, care umple totul prin prezenţa lui, al acestui nectar al vieţii?

Privea cu ochi profetici către zările depărtate şi acolo, ca într-o negură, îi apărea imaginea iubirii şi, o dată cu ea, un chip de femeie înveşmântat în culorile ei strălucitoare, un chip simplu, dar luminos şi curat.

— O, visuri! Visuri! îşi spunea el, dezmeticindu-se cu un zâmbet din această deşartă rătăcire a gândului. Dar, împotriva voinţei sale, imaginea acestui vis îi rămânea întipărită în memorie.

La început era o întruchipare a femeii viitoare în genere. Când văzu însă mai târziu în Olga – mai crescută în ani, mai matură – nu numai strălucirea frumuseţii înflorite, dar şi o putere gata să trăiască, însetată de înţelegere, dornică să înfrunte viaţa – întruparea visului său – în mintea lui renăscu vechea imagine, aproape uitată, a dragostei, în care o vedea acum pe Olga. Şi îi părea că, departe, în viitor, în afecţiunea dintre ei doi, e cu putinţă adevărul fără schimonoseli, fără minciună, fără înşelătorie.

Deşi nu se juca cu problema dragostei şi a căsătoriei, deşi în ea nu intra nici un amestec de socoteli privitoare la bani, relaţii, posturi, Stolz se întreba totuşi adesea cum se va împăca activitatea lui exterioară, neobosită, de până acum, cu viaţa de interior, de familie; cum se va putea transforma dintr-un turist, un negustor, într-un om sedentar, aşezat. Dacă va renunţa să cutreiere lumea, cu ce îşi va umple el viaţa în traiul casnic de toate zilele? Desigur, creşterea, educaţia copiilor, îndrumarea lor în viaţă nu era o sarcină uşoară şi fără rost; dar până atunci mai avea mult. Şi între timp ce va face?

Aceste probleme îl frământau de mult, deseori. Viaţa lui de holtei nu-l apăsa; n-avea de gând să-şi pună cătuşele căsătoriei de îndată ce inima ar începe să-i bată mai repede la apropierea unei femei frumoase. De aceea nici pe Olga nu părea s-o ia prea mult în scamă. O admira numai ca pe un copil drăgălaş care promite mult; semăna în treacăt, în glumă, câte un gând nou şi îndrăzneţ; în mintea ei însetată şi receptivă, câte o observaţie spirituală asupra vieţii, sădind, fără să vrea, în sufletul ei o concepţie originală, o înţelegere a fenomenelor vieţii; apoi o uita şi pe Olga, şi lecţiile ce i le dăduse în treacăt.

Câteodată, observând la ea unele trăsături ale spiritului, unele concepţii nu tocmai obişnuite, văzând că nu cunoaşte minciuna, că nu caută să fie admirată de cei din jurul ei, că sentimentele trec în voie prin inima ei, că n-are în ea nimic străin, nimic de împrumut, ci numai ceea ce e al ei personal şi că aceste trăsături personale sunt atât de îndrăzneţe, de proaspete şi de solide, Stolz rămânea nedumerit, întrebându-se de unde a luat Olga toate astea, fără să-şi recunoască lecţiile date şi observaţiile aruncate în treacăt.

Dacă şi-ar fi oprit atunci atenţia asupra ei, şi-ar fi dat seama că Olga merge pe drumul ei aproape singură, sub supravegherea superficială a mătuşii sale, care o păzeşte numai de extreme, şi că asupra ei nu apasă tutela multiplă şi autoritatea a şapte dădace, bunici şi mătuşi, cu toate tradiţiile neamului, familiei, stării sociale, moravurilor învechite, datinilor şi sentinţelor morale, că nimeni n-o duce cu de-a sila pe un drum bătătorit, ci ea singură păşeşte pe o cărare nouă, pe care şi-o croieşte cu mintea ei, după felul ei de a vedea şi de a simţi.

Natura fusese darnică cu ea. Mătuşa nu conducea despotic mintea şi voinţa Olgăi, şi aceasta ghicea multe, înţelegea tot felul de lucruri şi, cu băgare de seamă, căuta să pătrundă viaţa şi asculta… Între altele, vorbele şi sfaturile prietenului său…

Stolz nu vedea nimic din toate acestea; se aştepta numai la multe de la ea în viitor, dar într-un viitor îndepărtat, fără să se gândească vreodată la ea ca la o tovarăşă de viaţă.

Olga însă, cu acea timiditate plină de mândrie care-i era proprie, nu-l lăsase mult timp să citească limpede în sufletul ei şi numai după o chinuitoare luptă, în timpul şederii în străinătate, Stolz văzu cu uimire câtă simplitate, câtă putere şi naturaleţe avea acum în suflet această copilă care promitea atâta şi pe care o uitase cu totul. Acolo, încetul cu încetul în faţa lui se deschidea adâncul greu de pătruns al sufletului ei, pe care Stolz urma acum să-l umple, fără certitudinea că va izbuti vreodată deplin.

La început, a avut mult de luptat cu vioiciunea caracterului ei; a trebuit să astâmpere frigurile tinereţii, să dea dimensiuni potrivite avânturilor ei nestăpânite şi un curs lin clocotului de viaţă din ea. Izbutea, dar numai pe un timp; de îndată ce închidea puţin ochii, alarma vieţii se stârnea din nou, izbucnind ca un izvor; în mintea ei frământată, în inima ei zbuciumată se năştea o nouă întrebare. Trebuia când să-i liniştească închipuirea aprinsă, când să potolească ori, dimpotrivă, să trezească amorul ei propriu. De îndată ce Olga începea să mediteze asupra vreunui fenomen, Stolz se grăbea să-i întindă cheia dezlegării lui.

Credinţa în întâmplare, orice negură, orice halucinaţie dispăruseră acum din viaţa ei. În faţa ei, zările se deschideau luminoase şi largi; deosebea în ele, ca într-o apă limpede, orice pietricică, orice adâncitură şi apoi fundul curat.

— Sunt fericită! spunea ea în şoaptă, cu o privire de recunoştinţă spre viaţa ei din trecut; şi, scrutând viitorul, îşi aducea aminte de visul ei de fată pe care-l visase o dată în Elveţia, în noaptea aceea liniştită şi albastră, şi îşi dădea seama că acest vis pluteşte ca o umbra deasupra vieţii ei.

        „Cu ce am meritat oare atâta fericire?” îşi zicea ea cu smerenie. Şi cădea pe gânduri, temându-se chiar uneori ca această fericire să nu-i fie curmată.

Anii treceau după ani şi cei doi nu se săturau de viaţă. Avânturile se mai potoliseră, veni şi pacea; înţelegeau acum cotiturile vieţii, îndurau cu răbdare şi curaj încercările, şi viaţa clocotea din plin în inima lor.

Olga ajunsese la o înţelegere severă a vieţii. Cele două existenţe, a ei şi a lui Andrei, se contopiseră în aceeaşi albie; patimile nu mai aveau cum să se dezlănţuie, totul era armonie şi linişte.

Ar fi putut să adoarmă în această linişte binemeritată, desfătându-se cu ea, aşa cum se desfată locuitorii tuturor locaşurilor tihnite, întâlnindu-se de trei ori pe zi, căscând în timpul convorbirilor obişnuite, toropiţi de somn, lâncezind de dimineaţa până seara, întrucât totul a fost gândit, totul a fost spus, totul a fost făcut şi nu mai ai ce spune, nici ce face, căci „aşa e viaţa pe lumea asta”.

În aparenţă, şi la ei totul se petrecea ca şi la alţii. Se sculau, dacă nu chiar în zori, dar devreme; le plăcea să stea mult timp la ceai, uneori tăceau chiar, cuprinşi parcă de un fel de lene, apoi fiecare se ducea în colţişorul său, ori lucrau împreună, îşi luau prânzul, se duceau la câmp, făceau muzică… Întocmai aşa cum visase să facă Oblomov.

Numai că la ei nu se vedea toropeală, plictiseală. Ziua lor se scurgea fără apatie, fără să le fie urât; nici priviri adormite, nici vorbă lâncezindă. Aveau totdeauna despre ce vorbi, adesea discutau chiar aprins.

Glasurile lor voioase răsunau prin odăi, ajungând până în grădină, ori îşi. Împărtăşeau încetişor, zugrăvindu-şi parcă unul altuia arabescul visurilor lor, impulsuri ce nu se pot reda în cuvinte, înfiriparea vreunui gând nou, o şoaptă de-abia perceptibilă a sufletului…

Până şi tăcerea lor era uneori o fericire lină, singura la care visase pe vremuri Oblomov, ori o cugetare de unul singur asupra problemelor inepuizabile pe care şi le puneau unul altuia…

Adesea se cufundau în admiraţia mută a frumuseţii cea veşnic nouă şi strălucitoare a naturii. Nu se săturau de această frumuseţe: pământul, cerul, marea, totul îi răscolea şi stăteau alături, în tăcere, privind cu aceiaşi ochi, sorbind cu acelaşi suflet splendoarea aceasta creatoare, înţelegându-se fără cuvinte.

Dimineaţa n-o întâmpinau cu nepăsare, precum nici întunericul nopţilor calde, înstelate ale sudului. Gândul veşnic în mişcare, veşnica năzuinţă a sufletului, nevoia de a gândi, de a simţi şi de a vorbi împreună îi ţinea treji.

Dar care era subiectul acestor discuţii aprinse, al convorbirilor liniştite, al lecturilor şi plimbărilor lungi?

Oricare. Încă de pe timpul şederii lor în străinătate, Stolz se dezvăţase de a citi şi de a lucra singur, iar aici, între patru ochi cu Olga, se obişnuise până şi să gândească în doi. Abia se putea ţine în pas cu graba neastâmpărată a gândului şi a voinţei ei.

Întrebarea: ce va face în viaţa lui familială, îşi găsise răspunsul. Fu nevoit s-o iniţieze chiar, şi în viaţa lui de muncă, de afaceri, pentru că, într-o viaţă fără mişcare, Olga se înăbuşea, ca o fiinţă lipsită de aer.

Orice construcţie, orice treburi în legătură cu moşia ei sau a lui Oblomov, orice afacere a societăţii lui, la toate lua parte. Nici o scrisoare nu pleca fără să fi fost citită de ea, nici o idee nu se punea în aplicare fără cunoştinţa ei. Olga ştia totul şi totul o interesa, fiindcă îl interesa pe el.

La început, Andrei făcuse aceasta pentru că n-avea cum se ascunde de ea. Fie că scria o scrisoare, fie că stătea de vorbă cu un împuternicit sau un furnizor, totul se făcea de faţă cu ea. Apoi, urmă aşa din deprindere, iar cu timpul ajunse o nevoie chiar şi pentru el.

O observaţie, un sfat, un cuvânt de aprobare sau dezaprobare din partea Olgăi erau acum pentru el un control preţios. Vedea că Olga se pricepe ca şi el, vede şi judecă tot atât de bine ca el…

Zahar se simţea jignit de asemenea pricepere a soţiei sale, şi mulţi bărbaţi se simt jigniţi în situaţii asemănătoare. Stolz însă era fericit!

Dar lecturile şi învăţătura – veşnica hrană a ghidului, nesfârşita dezvoltare a minţii! Olga era geloasă de orice carte, de orice articol de ziar pe care Stolz nu i-l arăta, se supăra serios sau se simţea jignită când el nu găsea de cuviinţă să-i spună vreun lucru prea serios – plictisitor, după părerea lui – ori prea greu de înţeles pentru ea; spunea că asta e pedanterie, meschinărie, că are păreri învechite şi, de supărare, îl poreclea „neamţ de modă veche”…Din pricina aceasta aveau loc câteodată între ei scene conjugale.

Olga se supăra, iar Andrei râdea. Atunci ea se supăra şi mai tare şi se împăcau numai atunci când el lăsa la o parte gluma şi-i împărtăşea gândul său, lucrul aflat sau citit. La urma urmei, sfârşeau prin a recunoaşte că orice lucru pe care Andrei trebuia şi voia să-l ştie ori să-l citească, îi era necesar şi Olgăi.

El nu căuta să-i impună cunoştinţe savante, tehnice, ca apoi să se mândrească prosteşte cu o „nevastă învăţată”…Dacă în felul de a vorbi al Olgăi ar fi răsărit vreun cuvânt, vreo aluzie măcar la această pretenţie, Stolz ar fi roşit şi mai rău decât dacă soţia lui ar fi întâmpinat cu o privire ignorantă o chestiune obişnuită din domeniul cunoştinţelor, inaccesibilă încă pentru educaţia contemporană a femeii. Voia numai – şi Olga o dorea şi mai mult – să nu rămână nimic inaccesibil, nu pentru cunoaşterea, dar pentru înţelegerea ei.

Nu-i desena tabele şi cifre, dar îi vorbea despre orice şi îi citea multe, fără să ocolească în mod pedant vreo teorie economică, vreo problemă socială ori filozofică. Vorbea cu înflăcărare, cu patimă, vrând parcă să-i zugrăvească tabloul nesfârşit şi viu al cunoştinţelor. Şi chiar dacă, cu timpul, din memoria ei se ştergeau amănuntele, în mintea ei receptivă rămânea întipărit conturul, culorile nu păleau, nici nu se stingea focul cu care îi luminase el tainele cosmosului.

Tresărea de mândrie şi de fericire zărind scânteia acestui foc aprinzându-se în ochii Olgăi, ca un ecou al gândului său răsfrânt în vorbirea ei, văzând că acest gând a şi pătruns în conştiinţa şi înţelegerea ei, a fost asimilat de mintea ei, şi acum răsare în cuvintele ei, nu însă grav şi rece, ci cu strălucirea graţiei feminine şi, mai ales, când vreo picătură rodnică a celor spuse, citite, zugrăvite, se lăsa ca un mărgăritar în adâncul luminos al fiinţei ei.

Ca un gânditor şi ca un artist, ţesea pentru ea o existenţă înţeleaptă şi niciodată în viaţa lui, nici în anii învăţăturii, nici în zilele acelea grele când se luase la trântă cu viaţa, oţelindu-se în experienţele care-i cercau atâta bărbăţie, nu se simţise încă atât de adânc absorbit ca acum, când era mentorul minţii neastâmpărate, plină de activitate vulcanică, a tovarăşei sale de viaţă.

— Ce fericit sunt! îşi spunea Stolz şi visa în felul său, fugind cu gândul înainte, dincolo de lunile de miere ale căsniciei.

Din zarea îndepărtată îi zâmbea un chip nou al Olgăi – nu acela al soţiei iubitoare cu patimă şi egoism, nici acela al mamei-dădacă, care se ofileşte apoi într-o viaţă incoloră şi inutilă, ci un alt fel de chip, o viziune sublimă, aproape nemaiîntâlnită…

Visa chipul mamei creatoare, părtaşă la construirea vieţii morale şi sociale a unei întregi generaţii fericite.

Se întreba cu teamă dacă Olga o să găsească în ea destule puteri şi voinţă pentru această menire… şi se grăbea să-i ajute să-şi domine cât mai repede viaţa, să-şi adune cât mai mult curaj pentru lupta cu viaţa, şi asta chiar acum, cât erau amândoi tineri şi puternici, câtă vreme viaţa îi cruţa încă şi când loviturile ei nu păreau prea grele, când durerile se pierdeau în noianul iubirii.

Zilele lor se umbreau uneori, dar nu pe mult timp. Unele înfrângeri în afaceri, pierderea unei sume însemnate de bani, toate acestea abia dacă îi atingeau. Le aduceau numai un adaus de osteneli, mai multă alergătură şi apoi, totul era în curând uitat.

Moartea mătuşii pricinui Olgăi lacrimi sincere şi amare şi-i umbri viaţa pe o jumătate de an.

Temerile cele mai vii şi veşnica îngrijorare le pricinuiau bolile copiilor; dar îndată ce primejdia trecea, se întorcea şi fericirea.

Stolz se temea cel mai mult pentru sănătatea Olgăi, care se refăcea greu după naşteri şi, chiar când era întremată, el rămânea totuşi îngrijorat. Durere mai mare nu cunoştea.

— Ce fericită sunt! repeta şi Olga încet, privindu-şi viaţa.

În astfel de clipe cădea uneori pe gânduri… mai cu seamă de la o vreme, după trei, patru ani de căsnicie.

Cât de ciudat e omul! Cu cât fericirea ei era mai deplină, cu atât era mai îngândurată şi chiar mai îngrijorată… Începu să se observe cu multă atenţie şi îşi dădu seama că o tulbura tocmai cursul acesta liniştit al vieţii, opririle acestea asupra clipelor de fericire. Se silea să se dezbare de această melancolie şi îşi grăbea paşii pe calea vieţii, căutând cu neastâmpăr larmă, mişcare, preocupări; îl ruga pe bărbatul ei s-o ia în oraş, încerca să iasă în lume, să vadă oameni, însă pentru scurt timp.

De-abia gusta puţin din larma vieţii şi se grăbea iar să se retragă în colţişorul ei, ca să scape de vreo impresie apăsătoare, neobişnuită. Se cufunda din nou în grijile mărunte ale vieţii familiare, petrecea ore întregi în odaia copiilor, îşi vedea de îndatoririle de mamă-dădacă, sau se cufunda, împreună cu Andrei, în lecturi, în discuţii despre lucruri „grave şi plicticoase” sau încă citea poezii şi făcea planuri de călătorie în Italia.

Se temea să nu cadă în vreo stare de apatie ca Oblomov. Dar oricât de mult căuta ea să înlăture clipele acestea de amorţeală periodică, de somn al sufletului, i se întâmpla mereu să se lase furată dintâi de visul de fericire ce o învăluise în noaptea cea albastră şi de o dulce toropeală, apoi urma un popas de gândire, un fel de odihnă a vieţii, iar apoi… tulburare, teamă, un dor, un fel de nedesluşită tristeţe; în mintea ei frământată răzbăteau întrebări nelămurite, neguroase.

Olga se asculta atent, cercetându-se cu grijă, dar nu izbutea să afle nimic, nu putea să înţeleagă după ce anume tânjeşte, ce caută uneori sufletul ei; simţea numai că, într-adevăr, caută şi cerc ceva, poate chiar – îngrozitor de spus! – simte un dor nelămurit, ca şi cum n-ar fi mulţumită de viaţa ei fericită, ca şi cum ar fi obosită de ea şi ar vrea ceva nou, nemaivăzut, ca şi cum ar căuta să arunce o privire departe, în viitor…

        „Ce-i asta? se gândea ea cu spaimă. Cum e cu putinţă? Se mai poate oaredori încă ceva? Încotro vreau să merg? N-am unde! Calea mea se opreşte aici… Aici să fie capătul drumului meu? Asta-i tot… tot…” părea să spună sufletul ei, fără să rostească ultimul cuvânt… Şi Olga se uita neliniştită în jurul ei: să nu afle, să nu audă cineva şoapta aceasta a sufletului… Cerceta din ochi cerul, marea, pădurea… Dar nicăieri nu afla răspuns: vedea numai zarea, adâncurile şi întunericul.

Natura spunea şi ea mereu acelaşi lucru; vedea în ea curgerea necurmată a vieţii, monotonă, fără început, fără sfârşit.

Olga ştia pe cine ar fi trebuit să întrebe, cine putea să-i dea un răspuns la aceste întrebări. Dar ce fel de răspuns? Dacă zbuciumul ei nu era decât răzvrătirea unei minţi sterpe sau, şi mai rău, frământarea unei inimi lipsită de feminitate, străină de afecţiune! O, Doamne! Ea – idolul lui – să n-aibă inimă, să aibă o minte stearpă, pe care n-o poate mulţumi nimic? Ce are să iasă din ea? O aşa-zisă „femeie-savantă”? Cum o să decadă în ochii lui Andrei, când i se vor înfăţişa aceste suferinţe noi ale ei, pe care el desigur le bănuieşte.

Şi Olga se ascundea de bărbatul ei sau născocea o indispoziţie atunci când, împotriva voinţei sale, ochii ei îşi pierdeau din duioşie şi ardeau cu o lumină fierbinte şi seacă, când pe obrazul ei se lăsau nori grei şi când, cu toate sforţările ei, nu izbutea să zâmbească, să vorbească şi asculta nepăsătoare cele mai proaspete noutăţi ale vieţii politice, cele mai interesante lămuriri cu privire la un nou progres al ştiinţei, o nouă creaţie în domeniul artei.

Şi totuşi nu-i venea să plângă, nu simţea acel tremur lăuntric, ca pe vremea când nervii ei deveneau prea încordaţi, când puterile ei de fecioară se trezeau la viaţă şi izbucneau în afară. Nu, acum era altceva!

— Dar ce să fie? se întreba ea cu deznădejde în clipele când o năpădea urâtul şi nepăsarea faţă de orice, chiar pe o seară minunată sau alături de leagănul copiilor, chiar atunci când soţul o copleşea cu vorbe duioase şi mângâieri…

Se făcea deodată ca de piatră şi amuţea; apoi trecea la o vioiciune prefăcută, ca să-i ascundă ciudata ei boală; sau dădea vina pe o durere de cap şi se ducea la culcare.

Era însă destul de greu să se ascundă de privirea pătrunzătoare a lui Stolz. Ştia acest lucru şi, în sinea ei, se pregătea pentru o convorbire hotărâtoare, cu aceeaşi tulburare cu care se pregătise odată pentru mărturisirea trecutului său. Şi clipa acestei convorbiri sosi.

Într-o seară, se plimbau amândoi pe aleea cu plopi. Olga tăcea, sprijinindu-se de braţul lui Andrei. Era chinuită de una din crizele ei ciudate, la orice vorbă a lui răspundea scurt.

— Dădaca mi-a spus că Olenka a tuşit noaptea. Să nu trimitem mâine după doctor? întrebă el.

— I-am dat un ceai cald şi mâine o ţin în casă; apoi vom vedea! răspunse ea fără vlagă.

Ajunseră în tăcere până la capătul aleii.

— De ce nu i-ai răspuns la scrisoare prietenei tale Sonicika? întrebă el. Am tot aşteptat, era chiar să-ntârzii la poştă. E a treia scrisoarea a ei pe care o laşi fără răspuns.

— Da, aş vrea s-o uit cât mai curând… spuse ca şi apoi tăcu.

— I-am transmis lui Biciurin complimente de la tine, începu iar Andrei. E îndrăgostit de tine, aşa că poate aceasta o să-l consoleze puţin de faptul că grâul lui n-are să ajungă la timp la destinaţie.

Olga zâmbi cu răceală.

— Mi-ai mai spus asta, răspunse ea cu indiferenţă.

— Ce-i cu tine? Ţi-e somn? întrebă el.

Olga simţi că-i bate inima. Nu era pentru prima oară: aşa se întâmpla ori de câte ori începeau întrebări care atingeau această chestiune.

— Nu încă! răspunse ea cu o vioiciune prefăcută. Dar de ce?

— Nu te simţi bine? întreba el din nou.

— Nu. De ce crezi asta?

— Atunci eşti plictisită.

Olga îi strânse tare umărul cu amândouă mâinile.

— Nu, nu! tăgădui ea cu o voce voit nepăsătoare, în care răsuna totuşi plictiseala.

Stolz o duse afară din alee şi o făcu să se întoarcă cu faţa spre lumina lunii.

— Uită-te la mine! spuse el, privind-o drept în ochi. S-ar putea crede că eşti… nefericită! Ai nişte ochi atât de ciudaţi astăzi – de altfel, nu numai astăzi… Ce-i cu tine, Olga?

Porni din nou pe alee, cu braţul petrecut pe după mijlocul ei.

— Ştii ce am? Mi-e… foame! spuse ea, silindu-se să râdă.

— Să nu minţi, te rog să nu minţi! Ştii că nu-mi plac minciunile! adăugă el cu o severitate prefăcută.

— Nefericită! repetă ea cu mustrare în glas, făcându-l să se oprească. Da, poate că sunt nefericită… pentru că sunt prea fericită! adăugă ea cu atâta căldură, atâta duioşie, încât Stolz o sărută.

Olga mai prinse puţin curaj. Presupunerea că ar putea fi nefericită, făcută chiar numai în treacăt, în glumă, o îndemnă la sinceritate.

— Nu sunt şi nu pot fi plictisită. O ştii prea bine şi, desigur, nu crezi nici tu ce ai spus. Nu sunt nici bolnavă, dar… câteodată, mă simt cam tristă… Iată ce am, om nesuferit de care nu pot ascunde nimic! Da, sunt tristă şi nu ştiu de ce.

Puse capul pe umărul lui.

— Va să zică asta era! Dar de ce? întrebă el încet, aplecându-se spre ea.

— Nu ştiu, repetă ea.

— Şi totuşi trebuie să fie o pricină. Dacă nu în mine, nici în jurul tău, atunci trebuie să fie în tine. Uneori, o asemenea tristeţe nu e altceva decât începutul unei boli… Poate eşti bolnavă?

— Da. Poate, răspunse ea grav, cu toate că nu simt nimic. Mă vezi ce bine mănânc, mă plimb, dorm şi lucrez. Dar deodată mă apucă un fel de silă, de urât… viaţa mi se pare… parcă lipsită de ceva… Dar să nu mă asculţi! Vorbesc prostii.

— Spune, spune înainte! stărui el. Spui că viaţa pare lipsită de ceva, şi mai ce?

— Câteodată, parcă mi-e frică, urmă ea, că lucrurile se vor schimba, că se va sfârşi cu fericirea noastră… nu ştiu nici eu! Sau încă, mă frământă un gând absurd: ce-o să se mai întâmple?… Ce e fericirea… ce este viaţa… spunea ea din ce în ce mai încet, ruşinându-se parcă de aceste întrebări. Toate aceste bucurii şi dureri… natura… acum vorbea în şoaptă, şi parcă mă arde dorul să plec undeva şi nimic nu mă mai mulţumeşte. Doamne! Mi-e şi ruşine de aceste prostii… visări fără noimă… Nu le lua în seamă, nu te uita la mine… adăugă ea cu o voce rugătoare, lipindu-se de el. Tristeţea asta trece şi mă simt din nou veselă şi voioasă, uite-aşa cum mă simt acum!

Se strângea la pieptul lui, sfioasă şi iubitoare, ruşinându-se într-adevăr şi cerând parcă iertare pentru „prostiile” ei.

Soţul îi punea întrebări una după alta şi ea îi răspundea îndelung, ca o bolnavă medicului, despre simptomele tristeţii ei, despre toate întrebările înăbuşite până acum; îi zugrăvi frământarea sufletească prin care trecea, apoi, cum aceste năluci dispăreau, îi spuse tot, tot ce-şi putea aduce aminte.

Stolz mergea pe alee tăcut, cu capul în piept, îngândurat şi plin de grijă, nedumerit de mărturisirea nedesluşită a soţiei sale.

Ea se uita în ochii lui, dar nu vedea nimic. Când ajunseră pentru a treia oară la capătul aleii, nu-l mai lăsă să pornească îndărăt şi, la rândul ei, îl scoase afară, la lumina lunii, şi se uită întrebător la el.

— Ei? întrebă ea cu sfială. Râzi de prostiile mele, da? Tristeţea mea n-are nici o noimă, nu-i aşa?

Andrei tăcea.

— De ce taci? întrebă ea nerăbdătoare.

— Ai tăcut şi tu mult timp, cu toate că ştiai, desigur, că te observ de mult. Lasă-mă acum şi pe mine să tac puţin şi să mă gândesc. Mi-ai dat o problemă grea de rezolvat.

— Aşa, acum o să stai să te gândeşti, şi eu am să mă chinuiesc la gândul că ai să crezi cine ştie ce! Rău am făcut că ţi-am mărturisit! adăugă ea. Mai bine, spune-mi ceva…

— Ce vrei să-ţi spun? răspunse el gânditor. Poate că în tine vorbeşte boala, o tulburare nervoasă; în cazul acesta, doctorul, şi nu eu, îşi va spune cuvântul. Trebuie să-l chemăm mâine… Iar dacă nu… începu el şi rămase pe gânduri.

— Dacă nu, atunci? Hai, spune! stăruia Olga nerăbdătoare.

Andrei umbla tăcut şi gânditor.

— Ei, haide, hai odată! repeta ea, trăgându-l de mână.

— Poate că ai o imaginaţie prea vie, eşti mult prea vioaie… poate că ai atins vârsta când… adăugă el, cu jumătate glas, ca şi cum ar fi vorbit singur.

— Andrei, te rog, vorbeşte tare! Nu pot să sufăr când mârâi ceva pe sub mustaţă! se plânse ea. Ţi-am spus o groază de prostii, iar tu te-ai şi întristat şi mormăi ceva printre dinţi! Mi-e şi frică aici cu tine, pe întuneric…

— Nu ştiu ce să-ţi spun… „Mă apucă tristeţea, mă frământă întrebări nelămurite”…Ce vrei să înţeleg din astea? O să mai vorbim altă dată şi o să vedem. Cred că trebuie să reîncepem băile de mare…

— Ai spus adineauri: „Iar dacă nu… poate că… ai atins vârsta”…La ce te gândeai? întrebă ea.

— Mă gândeam… începu el încet şi gânditor, exprimându-şi gândul fără convingere şi parcă ruşinându-se de cele ce spunea. Vezi… se întâmplă uneori… adică, vreau să spun că, dacă nu este semnul unei indispoziţii, dacă eşti perfect sănătoasă, atunci poate că ai ajuns la maturitate, la acea vârstă când pasul vieţii încetineşte, şi viaţa nu mai are enigme, când ea ţi s-a dezvăluit în întregime.

— Mi se pare că vrei să spui că am îmbătrânit? îl întrerupse ea cu vioiciune. Ia te rog! îl ameninţă ea cu degetul. Sunt încă tânără, plină de puteri, adăugă ea, îndreptându-se din spate.

Andrei râse.

— Nu te teme, spuse el. Tu, cred că n-ai de gând să îmbătrâneşti niciodată! Nu, nu este vorba de asta. La bătrâneţe, puterile scad, lupta cu viaţa încetează. Nu, tristeţea şi dorurile tale – dacă izvorăsc de unde cred eu – dovedesc mai curând că eşti plină de puteri… O minte vie, exaltată, se avântă în căutările ei uneori dincolo de hotarele vieţii şi, bineînţeles, nu găseşte răspuns, şi atunci vine tristeţea… O trecătoare nemulţumire de viaţă… Tristeţea unui suflet care vrea să-i smulgă vieţii tainele ei… Poate că şi cu tine se petrece acelaşi lucru… Dacă este aşa, atunci nu sunt prostii.

Olga oftă, dar mai mult de bucurie că s-a pus un capăt temerilor sale, că nu este micşorată în ochii soţului său, ci dimpotrivă…

— Dar eu sunt fericită, mintea mea e mereu ocupată, nu mă las furată de visuri şi am o viaţă bogată şi plina. Atunci, ce-mi mai lipseşte? La ce bun toate aceste întrebări? spuse ea. E o boală, o povară apăsătoare!

— Da, poate că ai dreptate: pentru o minte slabă, întunecată şi nepregătită, poate fi o povară. Poate ca mulţi şi-au pierdut minţile din pricina acestei tristeţi şi a acestor întrebări; pentru unii, ele apar sub formă de vedenii înspăimântătoare, ca o aiureală a minţii…

— Să fii pe deplin fericită, plină de setea de a trăi… şi deodată, din senin, o amărăciune…

— Ei, ce vrei, e tributul ce-l plătim pentru focul furat de Prometeu! Nu-i de ajuns să înduri această tristeţe, trebuie s-o iubeşti, să te pleci în faţa acestor îndoieli şi întrebări. Ele sunt născute din prisosul inimii, din plinătatea vieţii, şi nu apar decât pe culmile fericirii, atunci când dorinţele primitive tac; nu se nasc în mijlocul unei vieţi de toate zilele: acolo unde sunt dureri şi nevoi, lumea nu se ridică până la ele; mulţimile merg pe drumul lor şi nu cunosc negura aceasta de bănuieli şi chinul întrebărilor… Dar pentru cel căruia ele i-au ieşit în cale la vremea lor, ele nu mai sunt lovituri de ciocan, ci oaspeţi dragi.

— Dar nu le poţi înfrânge. Generează în suflet tristeţe şi indiferenţă… aproape faţă de orice… adăugă ea şovăitoare.

— Dar nu ţin mult. Pe urmă vine o împrospătare a vieţii. Ele te duc până la marginea prăpastiei mute care nu-ţi poate da nici un răspuns, apoi te fac să priveşti din nou viaţa cu şi mai multă dragoste… Ele cheamă la luptă puterile încercate, parcă înadins ca să nu le lase să adoarmă…

— Să te chinuieşti din pricina unor năluci, a unei neguri! se plângea ea. Totul este luminos şi limpede, şi deodată, peste viaţa ta se aşterne o umbră ameninţătoare! Oare nu e chip să scapi de ea?

— Cum să nu fie! Sprijinul e viaţa! Dacă nu-l găseşti în ea, atunci ţi-e silă să trăieşti chiar şi fără întrebări.

— Ce să fac atunci? Să mă las înfrântă şi copleşită de tristeţe?

— Să nu faci nimic, spuse el, să te înarmezi numai cu curaj şi să mergi înainte pe calea ta, cu răbdare şi dârzenie. Nici eu, nici tu nu suntem titani, urmă el, petrecându-şi braţul pe după umărul ei. Noi nu vom porni ca Manfred sau Faust la luptă orgolioasă, plini de răzvrătire, împotriva problemelor insolubile, nu le vom primi provocarea, ci, plecându-ne capul, vom aştepta smerit să treacă clipa cea grea, ca apoi să ne zâmbească din nou viaţa, fericirea şi…

— Dar dacă nu ne lasă în pace niciodată? Dacă tristeţea ne va tulbura tot mai mult şi mai mult? întrebă ea.

— Ei, bine, o vom primi ca un nou element al vieţii… Dar nu, aceasta nu poate fi, nu-i cu putinţă pentru noi! Tristeţea aceasta nu-i a ta: este boala generală a omenirii. Pe tine n-a căzut decât un singur strop din ea… Toate acestea sunt înspăimântătoare când omul pierde legătura cu viaţa… când nu are un punct de sprijin. Pentru noi însă… Să dea Dumnezeu ca aceasta tristeţe a ta să fie ceea ce cred eu, iar nu simptomul unei boli… Ar fi mai rău. Ar fi o durere care m-ar doborî, m-ar lăsa fără apărare… Pe când o tristeţe nebuloasă, nişte îndoieli şi întrebări… pot ele oare să ne răpească fericirea…?

Nu-şi sfârşi cuvântul. Cu patimă nebună, ca o bacantă, Olga se aruncă în braţele lui şi rămase astfel, nemişcată, cu braţele petrecute după gâtul lui Andrei.

— Nici negura, nici tristeţea, nici boala, nici… nici chiar moartea! şopti ea în extaz, din nou fericită, liniştită şi veselă.

I se părea că niciodată nu l-a iubit pe Andrei ca în clipa asta.

— Caută numai ca destinul să nu-ţi audă murmurul de revoltă, încheie el superstiţios, din prevedere, din dragoste, şi să nu te socotească ingrată! Destinului nu-i place să-i nesocoteşti darurile. Până acum, n-ai făcut decât cunoştinţă cu viaţa; acum, va trebui să treci prin încercările ei… Aşteaptă puţin! Vor veni durerile şi truda… căci vor veni… şi atunci n-o să-ţi mai pese de aceste întrebări… Cruţă-ţi puterile! adăugă el încet, ca în gând aproape, ca răspuns la avântul ei pătimaş. În cuvintele lui suna o notă tristă, ca şi cum ar fi zărit de pe acum, în depărtare, „durerile şi truda”.

Olga tăcea, surprinsă de inflexiunea tristă a vocii lui. Avea o încredere nemărginită în el, până şi în glasul lui. Acum, molipsită de melancolia lui, tăcu şi se adânci în meditaţii.

Sprijinită de braţul lui şi cufundată în tăcere, se plimba încet, aproape în neştire, pe alee. Privea cu teamă, împreună cu soţul ei, spre zările vieţii, acolo unde, după spusele lui, o aştepta timpul „încercărilor”, „durerile şi truda”.

Începu să vadă un alt vis, nu noaptea cea albastră de altădată. În faţa ei se deschidea o altă latură a vieţii, nu cea luminoasă, sărbătorească, într-un colţ liniştit de lume, în mijlocul belşugului nesfârşit, singură cu el…

Nu. Acum vedea în zare un lanţ de pierderi, de lipsuri, jertfe de neînlăturat, stropite cu lacrimi, o viaţă de post şi renunţare silită, în locul capriciilor, născute din viaţa trândavă; auzea gemete şi strigătele unor suferinţe neîncercate încă. Vedea boli, înfrângeri în afaceri, moartea soţului.

Se înfiora, se simţea istovită, privea însă cu o curiozitate plină de bărbăţie acest nou chip al vieţii, cercetându-l cu spaimă şi măsurându-şi puterile… Numai dragostea era singura care n-o trăda în acest vis, ci, credincioasă, stătea de strajă şi în această viaţă nouă. Dar nici dragostea nu mai era cea de până acum!

Nu mai avea suflare fierbinte, raze luminoase, noapte albastră; cu trecerea anilor, toate acestea păreau jocuri copilăreşti în faţa acelei iubiri depărtate, care se profila în imensitatea cumplită a vieţii. Nu mai erau sărutări şi râsete, nici convorbiri pline de vis şi freamăt în boschete, în mijlocul florilor, în plină sărbătoare a naturii şi a vieţii… Totul „se veştejise şi se trecuse”.

Dragostea aceasta nepieritoare şi nestinsă era întipărită pe feţele lor, viguroasă, ca însăşi puterea vieţii. În anii durerilor împărtăşite, ea licărea în privirile pe care le schimbau încet şi în tăcere; ea răsuna în nesfârşita răbdare cu care îndurau frăţeşte chinurile vieţii, în lacrimi stăpânite şi plânsete înăbuşite…

În tristeţea nedesluşită şi întrebările care o nelinişteau pe Olga se strecurau acum, încetul cu încetul, alte arătări, deşi îndepărtate, totuşi limpezi şi ameninţătoare…

Dar auzind cuvântul liniştitor, plin de tărie al soţului, Olga găsea în nemărginita încredere faţă de el odihna şi refugiul împotriva tristeţii sale enigmatice, pe care n-o cunoaşte oricine, şi a visurilor profetice, ameninţătoare, ale viitorului. Şi astfel, păşea cu bărbăţie înainte.

După negură, venea şi dimineaţa cea luminoasă, cu grijile ei de mamă şi gospodină. O chema când grădina de flori şi câmpul, când biroul soţului ei. Numai că acum ea nu se mai juca cu viaţa, nu se mai desfăta ca un copil lipsit de griji, ci trăia cu un gând voios, ascuns în inimă, pregătindu-se şi aşteptând…

Era din zi în zi mai tare. Andrei vedea că vechiul lui ideal, de femeie şi de soţie era de neatins; era însă fericit şi de această palidă oglindire a lui în fiinţa Olgăi. Nu se aşteptase niciodată nici la atâta.

Dar trebuia şi el încă mult timp, aproape toată viaţa, să aibă grijă să fie la înălţime, să-şi păstreze neştirbită demnitatea de bărbat în ochii Olgăi, femeie mândră şi plină de amor propriu. Era nevoit s-o facă, nu din vanitate meschină, ci pentru a nu umbri prin ceva această viaţă limpede ca cristalul; iar aceasta s-ar fi putut întâmpla dacă credinţa Olgăi în el ar fi fost câtuşi de puţin zdruncinată.

Multe femei n-au nevoie de nimic din toate astea: o dată măritate, ele primesc cu supunere însuşirile bune şi rele ale soţilor, se împacă necondiţionat cu situaţia şi sfera de activitate care li se creează, şi cedează, cu aceeaşi supunere, celei dintâi pasiuni, întâmplătoare, socotind de la început că nu pot şi nici nu trebuie să opună rezistenţă. „Soarta, pasiunea, zic ele, femeia este o fiinţă slabă”, şi aşa mai departe.

Chiar dacă bărbatul se ridică deasupra mulţimii prin inteligenţa lui – această atrăgătoare putere la un bărbat – asemenea femei se mândresc cu această superioritate a soţului lor, întocmai aşa cum s-ar mândri cu un colan scump, şi aceasta numai în cazul când inteligenţa soţului e oarbă faţă de măruntele lor şiretlicuri femeieşti. Dacă însă această minte luminată cutează să vadă limpede comedia meschină a existenţei lor viclene, mărunte, uneori chiar vicioase, atunci ea le apasă şi le stinghereşte.

Olga nu cunoştea această logică a supunerii în faţa destinului orb, nu înţelegea micile aventuri şi patimi femeieşti. Recunoscând omului ales de ea meritele lui şi dreptul asupra ei, ea credea în el şi de aceea îl iubea; dacă ar fi încetat să creadă în el, ar fi încetat să-l iubească, aşa cum s-a întâmplat cu Oblomov.

Dar atunci paşii ei fuseseră încă nehotărâţi, voinţa şovăitoare. Abia începuse atunci să cerceteze viaţa şi să cugete asupra ei, abia era conştientă de puterile minţii şi ale caracterului ei şi se documenta. Nu începuse încă partea constructivă a vieţii, încă nu înţelesese căile ei.

Acuma credea însă în Andrei, nu orbeşte, ci lucid; în el se întrupase idealul ei de perfecţiune a bărbatului. Şi cu cât mai mult, mai conştient, credea în el, cu atât mai greu îi venea lui să se menţină la aceeaşi înălţime, să rămână pururea eroul nu numai al minţii şi al inimii, dar şi al închipuirii ei. Iar Olga credea în el într-atât, încât nu recunoştea alt mijlocitor între ea şi el, altă instanţă, afară de Dumnezeu.

De aceea, ea n-ar fi putut îndura ca înaltele lui însuşiri, recunoscute de ea, să fie micşorate cu o iotă. Orice notă falsă în caracterul sau în inteligenţa lui ar fi pricinuit o zguduitoare disonanţă. Edificiul fericirii s-ar fi dărâmat, îngropând-o sub ruinele lui sau, dacă ar fi supravieţuit, ea s-ar fi pus pe o nouă căutare…

Dar asemenea femei nu se înşală de două ori în viaţă. După prăbuşirea unei asemenea credinţe, a unei asemenea iubiri, renaşterea e cu neputinţă.

Stolz era cât se poate de fericit de viaţa lui plină, bogată, neadormită, de primăvara veşnică în mijlocul căreia trăia; o cultiva, o apăra, o îngrijea cu luare-aminte, neobosit, cu dragoste. Se îngrozea din fundul sufletului numai când se gândea că Olga fusese la un pas de prăpastie, că existenţele lor ar fi putut rămâne despărţite, că necunoaşterea căilor vieţii ar fi putut să ducă la o greşeală, fatală, că Oblomov…

Se cutremura la acest gând. Olga în mijlocul existenţei pe care i-o pregătise Oblomov! Olga în viaţa aceasta, lâncezind de la o zi la alta, transformată în cucoană de la ţară, dădaca copiilor săi, gospodină şi nimic mai mult.

Toate întrebările, toate îndoielile, toate frământările vieţii ar fi fost înghiţite de grijile gospodăriei, de aşteptarea sărbătorilor şi a musafirilor, de întrunirile familiale, naşteri, botezuri, de apatia şi somnolenţa bărbatului ei!

Căsnicia ar fi rămas o simplă formă, fără conţinut, un mijloc şi nicidecum un scop. Ar fi servit drept cadru larg şi neschimbat pentru vizite, primiri, mese şi serate, trăncăneli deşarte.

Cum ar fi putut suporta ea o asemenea viaţă? La început, s-ar fi zbătut, căutând să ghicească taina vieţii, ar fi plâns şi s-ar fi frământat, apoi s-ar fi obişnuit, s-ar fi îngrăşat, s-ar fi pus pe dormit şi pe mâncat şi s-ar fi îndobitocit…

Nu! Aceasta nu i s-ar fi putut întâmpla Olgăi. Ar fi plâns şi s-ar fi chinuit, ofilindu-se şi murind cu zile în braţele unui soţ iubitor, bun şi neputincios… Sărmana Olga!

Dar dacă focul nu s-ar fi stins? Dacă viaţa n-ar fi amorţit în ea? Dacă puterile ei ar fi rezistat încercării şi, năzuind spre libertate, ar fi bătut din aripi ca un vultur puternic, cu ochiul ager, ţinut doar o clipă în captivitate de nişte mâini prea slabe, şi s-ar fi avântat pe o stâncă înaltă, pe care ar fi zărit un vultur şi mai puternic şi mai ager ca ea?… Sărmanul Ilia!

— Sărmanul Ilia! rosti într-o zi Andrei cu glas tare, amintindu-şi trecutul.

La auzul acestui nume, Olga lăsă să-i cadă mâinile, cu broderia începută, pe genunchi, îşi răsturnă capul pe spate şi rămase pe gânduri. Exclamaţia lui Andrei trezise în mintea ei amintirile.

— Ce-o fi făcând? întrebă ea după un timp. N-am putea să aflăm cumva?

Andrei ridică din umeri.

— S-ar crede, spuse el, că trăim pe vremea când nu exista poştă, când oamenii, o dată despărţiţi, se socoteau ca şi pierduţi unii pentru alţii şi, într-adevăr, se pierdeau fără veste.

— Ai putea să scrii vreunui prieten de-al tău, să ştim cel puţin…

— N-are să afle nimic în afară de lucrurile pe care le ştim şi noi: e bine, sănătos, stă în aceeaşi casă, asta o ştiu şi fără ajutorul prietenilor. Dar ce se petrece cu el, cum se împacă cu această viaţă, dacă a murit moralmente sau mai păstrează încă în suflet o scânteie de viaţă, asta nu poate să afle un străin…

— Ah, Andrei, nu mai vorbi aşa: mă doare şi mă sperii! Aş vrea să ştiu, şi totuşi mă tem…

Era gata să plângă.

— La primăvară, ne ducem la Petersburg şi atunci vom afla singuri.

— E prea puţin să aflăm: ar trebui să facem tot ce se poate…

— Parcă n-am făcut? Nu m-am ţinut de capul lui, nu m-am zbătut pentru el, descurcându-i toate treburile? Şi el, nici măcar nu s-a clintit! Când te vede, e gata de orice; dar o dată ce ai plecat, s-a sfârşit: adoarme din nou. E ca şi cum ai dădăci un beţiv!

— De ce să existe acel „o dată ce ai plecat”? spuse nerăbdătoare Olga. Cu Oblomov trebuie procedat energic: să-l luăm cu noi într-o trăsură şi să-l aducem de acolo. Ne mutăm acum la moşie; are să fie aproape de noi… Să-l luăm pe sus!

— Ce grijă pe capul nostru! zise Andrei, plimbându-se în lung şi în lat prin odaie. Şi nu se mai sfârşeşte niciodată!

— E o povară pentru tine? întrebă Olga. E o noutate. Pentru prima oară te aud plângându-te de această grijă.

— Nu mă plâng, răspunse Andrei. Mă gândesc numai.

— Şi de unde acest gând? Ţi-ai dat seama că e plictisitor, o grijă mai mult, da?

Olga se uita la el cercetător. Andrei clătină negativ din cap.

— Nu, nu că e o grijă, însă nu foloseşte la nimic. La asta mă gândesc uneori.

— Nu, nu vorbi aşa! îl opri ea. Iar o să mă gândesc la acest lucru şi o să fiu tristă, ca săptămâna trecută. Chiar dacă nu mai simţi nici o prietenie pentru el, trebuie totuşi să-i porţi grijă, din dragoste pentru om. Şi dacă tu ai obosit, mă duc eu singură, şi nu plec fără el: îl voi înduioşa cu rugăminţile mele, căci simt că voi plânge amarnic dacă-l văd mort, pierdut! Poate că lacrimile…

— Îl vor învia, vrei să spui? o întrerupse Andrei.

— Nu, nu-l vor învia pentru activitate, dar, cel puţin îl vor sili să arunce o privire în jurul său şi să-şi schimbe viaţa în mai bine. N-o să mai trăiască în mocirlă, ci în mijlocul unor egali, alături de noi. Pe vremuri, a fost de ajuns ca eu să apar ca, într-o clipă, el să se trezească şi să fie cuprins de ruşine…

— Nu cumva îl mai iubeşti? întrebă Andrei în glumă.

— Nu! răspunse Olga gânditor şi grav, ca şi cum şi-ar fi privit trecutul. Îl iubesc, dar nu ca odinioară, adică mai este ceva, un lucru pe care-l iubesc în el şi căruia cred că îi voi rămâne credincioasă, fără să mă schimb, ca alţii.

— Care alţii? Hai, spune, şarpe veninos, muşcă-mă! Eu sunt acela? Te înşeli. Şi, dacă vrei sa ştii adevărul, apoi află că şi pe tine tot eu te-am învăţat să-l iubeşti şi eram să te fac să comiţi o prostie. Fără mine, ai fi trecut pe lângă el fără să-l bagi în seamă. Eu te-am făcut să înţelegi că omul acesta nu e mai prost ca alţii, numai că mintea lui e îngropată, înăbuşită de gunoaie, şi adormită în trândăvie. Vrei să-ţi spun de ce ţii atât la el, pentru ce-l mai iubeşti şi acum?

Olga dădu din cap în semn de încuviinţare.

— Pentru ceea ce găseşti la el şi care e mai preţios decât orice inteligenţă: o inimă credincioasă şi cinstită! Este comoara cu care l-a înzestrat natura, şi Oblomov a ştiut s-o poarte neatinsă de-a lungul întregii vieţi. A primit lovituri, a căzut de multe ori, şi-a pierdut înflăcărarea şi, în cele din urmă, a adormit, distrus, dezamăgit, obosit de viaţă, dar nu şi-a pierdut cinstea şi firea credincioasă. Inima lui n-a scos niciodată o notă falsă; nici o murdărie nu s-a prins de el. Pe el nu-l poate încânta nici un fel de minciună împodobită, nimic nu-l poate ademeni pe o cale greşită; poate să clocotească în jurul lui un noian de răutate şi murdărie, o lume întreagă se poate otrăvi de rele şi întoarce pe dos, dar Oblomov nu se va închina niciodată idolului minciunii, sufletul lui va rămâne întotdeauna curat, luminos, cinstit… E un suflet limpede ca cristalul. Oameni ca el sunt puţini pe pământ; sunt foarte rari, ca nişte mărgăritare pierdute în mulţime! Inima lui nu poate fi cumpărată cu nimic; pe el te poţi bizui oriunde şi oricând. Iată lucrul căruia i-ai rămas credincioasă. Şi iată de ce nu mă va apăsa niciodată peste măsură grija ce i-o port. Am cunoscut mulţi oameni plini de înalte însuşiri, dar niciodată n-am întâlnit un suflet mai curat, mai luminos şi mai simplu ca al lui; am ţinut la multă lume, dar la nimeni atât de adânc şi de trainic ca la Oblomov. Cine l-a cunoscut o dată, nu poate să nu-l iubească. Aşa e? Am ghicit?

Olga tăcea cu ochii plecaţi pe lucru. Andrei rămase pe gânduri.

— Sau, poate, n-am spus tot? Ce mai e? Ah, da! adăugă el vesel, dezmeticindu-se parcă dintr-un vis. Am uitat cu totul „duioşia lui de porumbel”…

Olga izbucni în râs, puse lucrul jos şi, alergând spre Andrei îşi petrecu braţele pe după gâtul lui, uitându-se cu ochii ei strălucitori drept în ochii soţului său; pe urmă puse capul pe umărul lui şi rămase pe gânduri. În mintea ei răsări chipul blând şi visător al lui Oblomov, privirea lui duioasă, supunerea, apoi zâmbetul jalnic şi ruşinat, umil, cu care răspunsese, în ziua despărţirii, la mustrările ei… şi simţi că i se strânge inima cu durere, de mila lui…

— N-ai să-l părăseşti, nu-i aşa? spuse ea, fără să-şi desfacă braţele.

— Niciodată! Doar dacă vreo prăpastie se va deschide pe neaşteptate, ori vreun zid se va ridica între noi…

Olga îl sărută pe bărbatul ei.

— Când om merge la Petersburg, mă iei cu tine la el?

Stolz tăcea, cuprins de îndoială.

— Da? Spune! stăruia Olga, cerând răspuns.

— Ascultă, Olga! spuse el, căutând să se desfacă din strânsoarea braţelor ei. Trebuie, mai întâi…

— Nu. Mai întâi, răspunde, spune „da”! Făgăduieşte-mi asta! Altfel, nu te las.

— Fie, răspunse el. Numai, nu prima oară, ci a doua oară. Eu ştiu ce ai simţi, dacă el…

— Nu, nu vorbi! îl întrerupse ea. Dacă mă iei cu tine, amândoi vom face tot ce trebuie. Singur, n-ai să poţi sau n-ai să vrei.

— Fie şi aşa! Dar te va mâhni şi, poate, pe mult timp, spuse el, nu tocmai mulţumit că Olga izbutise să-i smulgă consimţământul.

— Şi ţine minte, încheie ea, aşezându-se la locul ei, că n-ai să-l părăseşti decât atunci când „între tine şi el se va deschide o prăpastie sau se va ridica vreun zid”…Să ştii că nu uit vorbele tale.