VII.

A doua zi, Agafia Matveevna îi dădu lui Stolz o hârtie, adeverind că n-are nici un fel de pretenţii băneşti asupra lui Oblomov. Cu această dovadă în mână, Stolz apăru pe neaşteptate în faţa „frăţiorului”.

Pentru Ivan Matveevici a fost ca un trăsnet din senin. Scoase documentul şi arătă cu degetul mijlociu tremurător de la mâna dreaptă, cu unghia întoarsă în jos, semnătura lui Oblomov şi certificarea ei de către agentul de schimb.

— Legea vorbeşte, spuse el. Eu nu am nici un amestec. Nu fac decât să veghez asupra intereselor surorii mele, iar ce anume bani a luat Ilia Ilici, aceasta nu pot să ştiu.

— Sa ştii că nu scapi cu atâta! îl ameninţă la plecare Stolz.

— E o afacere legală, iar eu n-am nici un amestec! căuta să se justifice Ivan Matveevici, ascunzându-şi mâinile în mânecile hainei.

A doua zi, îndată ce veni la birou, apăru un curier din partea generalului care-i cerea să vină neîntârziat la el.

— La domnu general! repetară cu spaimă toţi funcţionarii. Pentru ce? Ce s-a-ntâmplat? Poate că cere vreun dosar? Care anume? Hai, repede, repede! Aranjaţi dosarele, faceţi borderourile! Ce s-a întâmplat?

Seara, Ivan Matveevici veni foarte tulburat la „local”…Tarantiev îl aştepta de mult acolo.

— Ce s-a întâmplat, cumetre? întrebă el plin de nerăbdare.

— Ce s-a întâmplat? repetă cu glas stins Ivan Matveevici. Tu ce crezi?

— Ţi-a tras un perdaf?

— Un perdaf! îl îngână Ivan Matveevici. Mai bine mi-ar fi tras o bătaie! Dar şi tu, îl mustră el, nu mi-ai spus ce fel de neamţ e!

— Ba ţi-am spus că-i mare coţcar.

— Dacă era numai coţcar, n-ar fi fost nimic! Am mai văzut noi şi alţi coţcari! De ce nu mi-ai spus că are atâta trecere? Îi zice generalului „tu”, uite-aşa cum ne spunem noi între noi. Să fi ştiut, nu mă băgăm cu unul ca ăsta.

— Păi, nu e o afacere legală? spuse Tarantiev.

— Afacere legală, îl îngână Muhoiarov. Ia-ncearcă s-o spui acolo! Mai curând îţi înghiţi limba. Ştii tu ce m-a întrebat generalul?

— Ce anume? întrebă curios Tarantiev.

— Este adevărat că dumneata şi cu un nemernic l-aţi îmbătat pe moşierul Oblomov, iar apoi l-aţi silit să iscălească o scrisoare de împrumut pe numele surorii dumitale?”

— Chiar aşa a spus? Cu un nemernic? întrebă Tarantiev.

— Da. Chiar aşa…

— Şi cine e nemernicul acela? întrebă din nou Tarantiev.

Cumătrul se uită la el.

— Te pomeneşti că nu ştii? spuse el cu venin. N-ăi fi tu cumva?

— Pe mine cum de m-aţi băgat în treaba asta?

— Să-i mulţumeşti neamţului şi amicului tău Oblomov. Neamţul e ăla care a mirosit toată treaba şi a dat de firul afacerii…

— Mai bine ai fi zis că a fost un altul, cumetre, iar de mine să fi spus că n-am nici un amestec!

— Ia te uită! Face pe sfântul! spuse cumătrul.

— Şi ce ai răspuns când te-a întrebat generalul: „Este adevărat că dumneata şi cu un nemernic…” Aici era momentul să-l duci.

— Să-l duc? Poftim de-ncearcă! Are nişte ochi verzi! Cât m-am căznit eu să spun: „Nu-i adevărat, excelenţă, e calomnie curată. Nu cunosc pe nici un Oblomov. Numai Tarantiev a făcut-o!” Dar n-am putut să rostesc nimic, nici o vorbă… Ani căzut doar la picioarele lui.

— Şi ce vrea? Să pornească un proces? întrebă cu glas înfundat Tarantiev. Vezi că eu n-am nici un amestec; în schimb tu, cumetre…

— N-ai nici un amestec? Tu n-ai nici un amestec?! Nu, cumetre dragă, dacă e vorba cine să-şi pună dintâi juvăţul de gât, tu eşti ăla: cine a stat să-l îmbete pe Oblomov? Cine l-a făcut de ruşine şi l-a ameninţat…?

— Păi tu m-ai învăţat, spuse Tarantiev.

— Şi tu eşti nevârstnic poate, ai? Eu unul n-am văzut nimic, nu ştiu nimic.

— Nu ţi-ar fi ruşine, cumetre! Câte ciubucuri ai ciupit tu prin mine, iar eu n-am avut parte decât de vreo trei sute de ruble…

— Şi ce vrei adicătelea: să iau chiar totul asupra mea? Mare şmecher, n-am ce zice! Nu, eu sunt ăla care nu ştiu nimic, spuse „frăţiorul”, iar soră-mea s-a rugat de mine, din nepricepere muierească, să dau scrisoarea la semnat unui agent de schimb, atâta tot… Tu şi cu Zatiortîi aţi fost martori, voi să răspundeţi!

— Ar trebui s-o scuturi binişor pe soră-ta. Cum de-a-ndrăznit să se ridice împotriva lui frate-său! spuse Tarantiev.

— Soră-mea-i o tâmpită. Ce să fac cu ea?

— Şi acum ce zice?

— Ce să zică? Plânge, dar din ale ei n-o scoţi. Cică Ilia Ilici nu mi-e dator, şi atâta tot. Nu i-am dat nici un ban împrumut.

— În schimb, tu ai scrisoarea de împrumut de la ea, spuse Tarantiev. Tu nu-ţi pierzi banii…

Muhoiarov scoase din buzunar scrisoarea de împrumut de la soră-sa, o rupse bucăţele şi le întinse lui Tarantiev.

— Na, poftim, ţi-o dăruiesc ţie. Nu vrei? adăugă el. Ce să iau de la soră-mea? Poate casa şi cu grădiniţa de zarzavat? Nu-mi dă nimeni nici o mie de ruble, ca sta gata să se dărâme. Şi apoi, ce sunt eu, păgân? Să ajungă pe drumuri cu copilaşii?

— Care va să zică, o să-nceapă instrucţia? întrebă sfios Tarantiev. Trebuie să scăpăm cumva mai ieftin. Scapă-mă, cumetre!

— Care instrucţie? N-o să fie nici o instrucţie! Generalul mă ameninţase că mă dă afară din oraş, dar s-a amestecat neamţul: nu vrea să-l facă pe Oblomov de râs.

— Ce spui, cumetre! Mi s-a luat o piatră de pe inimă! Să bem! spuse Tarantiev.

— Să bem? Pe banii cui? Ai tăi poate?

— Dar ce, tu n-ai? Cred că azi ai şi ciupit vreo şapte ruble?

— Ce tot spui! S-au dus veniturile: nici n-am apucat încă să-ţi spun ce mi-a zis generalul.

— Ce ţi-a zis? întrebă Tarantiev, băgând-o din nou pe mânecă.

— Mi-a poruncit să-mi dau demisia.

— Ce spui, cumetre? spuse Tarantiev, holbându-se la el. Ei bine, încheie el furios, am să-l fac de două parale pe Oblomov!

— Tu atâta ştii!

— Nu, poţi să spui ce vrei, dar trebuie să-l înjur! spuse Tarantiev. Adică, ai dreptate, mai bine să aştept. Să vezi ce m-am gândit! Ascultă-mă!

— Ce te-ai gândit? repetă gânditor Ivan Matveevici.

— Am putea să punem la cale o afacere bună. Păcat numai că te-ai mutat…

— Ce anume?

— Ascultă! spuse Tarantiev, uitându-se la Ivan Matveevici. Să-i urmărim pe Oblomov şi pe soru-ta, să vedem ce învârtesc ei acolo… şi, pe urmă, martori! Aici, nici neamţul n-o să poată face nimic. Iar tu ai mână liberă: poţi să porneşti procesul, ceva cu totul legal! Te pomeneşti că o sfecleşte şi neamţul şi o să vrea să se-mpace.

— Chiar că s-ar putea încerca, răspunse gânditor Muhoiarov. Eşti mare meşter la născociri, numai că aici n-am ce face cu tine, nici cu Zatiortîi. Dar las' că găsesc eu. Stai puţin! se învioră el deodată. Le-arăt eu lor! O trimit pe bucătăreasa mea la bucătăria soru-mi: o să se împrietenească cu Anisia, să afle totul şi pe urmă… Să bem, cumetre!

— Să bem! repetă Tarantiev. Şi, pe urmă, îl înjur pe Oblomov.

Stolz încercă să-l ia pe Oblomov cu el. Acesta însă se rugă să-l mai lase o lună, numai o lună! Şi se rugă atât de stăruitor, încât Stolz a trebuit să se înduplece. După spusele lui, Ilia Ilici avea nevoie de această lună ca să-şi aranjeze toate socotelile, să predea apartamentul şi să-şi ia cu desăvârşire rămas bun de la Petersburg. Apoi trebuia să facă toate cumpărăturile pentru casa de la ţară. Şi, în sfârşit, avea de gând să-şi caute o menajeră bună, un fel de Agafia Matveevna; spera chiar s-o poată convinge pe aceasta să-şi vândă casa şi să se mute la ţară, unde ar găsi un tărâm de activitate demn de ea, o gospodărie mare şi întinsă.

— Fiindcă veni vorba de proprietăreasă, îl întrerupse Stolz, aş fi vrut să te-ntreb, Ilia: în ce relaţii sunteţi…

Oblomov roşi deodată.

— Ce vrei să spui cu asta? întrebă el grăbit.

— Ştii prea bine ce anume, răspunse Stolz. Altfel, n-ai fi avut de ce să roşeşti. Ascultă-mă, Ilia! Dacă un sfat poate fi aici de folos, te rog, în numele prieteniei noastre, să fii prudent…

— În ce privinţă? Cum se poate? se apăra Oblomov încurcat.

— Ai vorbit de ea cu atâta înflăcărare, încât, drept să-ţi spun, încep să cred c-o…

— Vrei poate să spui că o iubesc? Cum se poate? îi curmă vorba Oblomov, cu un râs forţat.

— E şi mai rău, dacă nu există aici nici o scânteie de sentiment, dacă este numai…

— Andrei! De când mă ştii imoral?

— Atunci de ce-ai roşit?

— Fiindcă ai fost în stare să gândeşti asemenea lucruri.

Stolz clătină din cap, plin de îndoială.

— Vezi, Ilia, să nu cazi în groapă! O femeie simplă, un mediu înăbuşitor, într-o atmosferă abrutizată de prostie şi bădărănie, ce să mai vorbim!

Oblomov tăcea.

— Ei, rămâi cu bine! încheie Stolz. Aşadar, îi spun Olgăi că la vară ne vom vedea, dacă nu la noi, atunci la tine, la Oblomovka. Ţine minte ce ţi-am spus: Olga nu te va lăsa în pace!

— Negreşit, negreşit, răspunse Oblomov. Să adaugi chiar că, dacă-mi dă voie, o să petrec toată iarna la voi.

— Ce bucurie ne-ai face!

Stolz plecă în aceeaşi zi, iar seara, Oblomov se pomeni cu Tarantiev. Pe acesta nu-l răbda inima să nu-i facă un scandal lui Oblomov pentru cumătrul său. De un singur lucru însă nu ţinuse seama: că, frecventând casa Ilinski, Oblomov pierduse obiceiul unor indivizi de teapa lui, iar apatia şi îngăduinţa lui faţă de bădărănie şi obrăznicie fuseseră înlocuite în inima lui prin dezgust. Ar fi putut să descopere lucrul acesta mai demult, deoarece se manifestase în parte încă din timpul petrecut de Oblomov în vilegiatură. Dar de atunci Tarantiev venea mai rar pe la el, îl vedea de faţă cu altă lume şi, de fapt, nu mai fuseseră ciocniri între ei.

— Noroc, prietene! spuse răutăcios Tarantiev, fără să-i întindă mâna.

— Bună ziua! îi răspunse rece Oblomov, privind pe fereastră.

— Ei, l-ai petrecut pe binefăcătorul tău?

— L-am petrecut. Şi?

— Halal binefăcător! urmă Tarantiev ironic.

— Ce, nu-ţi place?

— Vedea-l-aş în ştreang! scrâşni plin de ură Tarantiev.

— Nu mai spune!

— Şi pe tine cu el laolaltă!

— Pentru care vină?

— Să te porţi ca un om cinstit: dacă datorezi bani, să plăteşti, să nu umbli cu fofârlica. Ce ispravă ai făcut?

— Ia ascultă, Mihei Andreici, scuteşte-mă de poveştile tale! Te-am ascultat mult timp din lene şi nepăsare: credeam că poate ţi-a mai rămas măcar o fărâmă de conştiinţă; când colo, n-ai deloc. Ai vrut să mă-nşeli, în cârdăşie cu un escroc. Nu ştiu care din voi e mai răi, ştiu doar atât: că mi-e scârbă de amândoi. Prietenul meu m-a scăpat din această afacere stupidă…

— Halal prieten! spuse Tarantiev. Am auzit că ţi-a furat şi logodnica. Binefăcător, n-am ce zice! Mare prost eşti şi tu, frate dragă…

— Te rog să laşi aceste familiarităţi! îl opri Oblomov.

— Nu, nu le las deloc! Ingratule, n-ai vrut să ştii de mine! Ţi-am făcut un rost aici, ţi-am găsit o femeie – comoară, nu alta – ai linişte, tot confortul. Şi toate astea eu ţi le-am procurat. Ţi-am făcut atâta bine, iar tu-mi întorci spatele. Ţi-ai găsit un binefăcător – neamţul! Ţi-a luat moşia în arendă. Aşteaptă numai! Te jupoaie el pe cinste. Te pomeneşti că-ţi vâră pe gât şi nişte acţiuni. Ai să ajungi în sapă de lemn, ascultă-mă pe mine! Îţi spun eu că eşti un prost şi nu numai un prost, dar şi un dobitoc fără pic de recunoştinţă.

— Tarantiev! se răsti la el, ameninţător, Oblomov.

— Ce zbieri la mine? Sunt şi eu gata să strig în gura mare că eşti un prost şi un dobitoc! ţipă Tarantiev. Ivan Matveevici şi cu mine am văzut de tine, te-am îngrijit, ţi-am slujit ca nişte iobagi. Umblam pe lângă tine în vârful degetelor, numai în ochii tăi cătam, iar tu l-ai făcut de râs în faţa mai-marilor lui. Acum a rămas omul fără slujbă, fără o bucată de pâine! Te-ai purtat mişeleşte, josnic! Acum ar trebui să-i dai jumătate din averea ta. Să-i dai o poliţă pe numele lui. Acum nu eşti beat, eşti în toate minţile. Dă-i o poliţă! Altfel, nu mai plec de aici…

— De ce strigi aşa, Mihei Andreici? întrebară proprietăreasa şi Anisia, vârându-şi capul pe uşă. S-au oprit doi trecători la poartă să vadă ce-i cu ţipetele astea…

— Ba o să strig în gura mare, urla Tarantiev. Vreau să-l fac pe tâmpitul ăsta de batjocură! Las' să te păcălească escrocul de neamţ, de bine ce s-a-ncurcat cu ibovnica ta…

În odaie răsună o palmă zdravănă. Izbit cu toată puterea în obraz, Tarantiev amuţi pe dată şi se lăsă să cadă pe scaun privind în jurul lui cu desăvârşire buimac.

— Ce-i asta? Ai? Ce se întâmplă? spunea el, palid, gâfâind din greu şi ţinându-se de falcă. M-ai dezonorat? Ai să mi-o plăteşti! Fac îndată o plângere către guvernator. Aţi văzut?

— N-am văzut nimic! spuseră într-un glas cele două femei.

— Aha! E un complot, o vizuină de tâlhari! Bandă de escroci! Te jefuiesc, te ucid, te omoară…

— Afară, ticălosule! strigă Oblomov, alb ca varul şi tremurând de mânie. Ieşi imediat afară! Să nu te mai prind pe aici, că te omor ca pe un câine!

Căuta din ochi un băţ.

— Ajutor! Săriţi! Mă omoară! striga Tarantiev.

— Zahar! Dă-l afară pe nemernicul ăsta şi să nu-l mai prind niciodată pe-aici! strigă Oblomov.

— Poftiţi, ieşirea e p-aici, spuse Zahar, arătând spre uşă.

— N-am venit la tine, ci la cumătră! strigă Tarantiev.

— Du-te cu Dumnezeu! N-am nevoie de dumneata, Mihei Andreici, spuse Agafia Matveevna. Veneai pe la frate-meu, nu la mine. M-am săturat până-n gât de dumneata. Mănânci şi bei la noi şi mai şi-njuri.

— Aha! Va să zică aşa, cumătră! Bine, las' că-ţi arată frate-tău! Şi tu, Ilia, ai să-mi plăteşti insulta! Unde-i pălăria? Dracu să vă ia! Tâlharilor, asasinilor! striga el, trecând prin curte. Ai să mi-o plăteşti!

Câinele se smucea din lanţ şi lătra cât putea. După această întâmplare, Tarantiev şi Oblomov nu s-au mai văzut niciodată.