III.

Spre sfârşitul lui august, începură ploile. Pe coşurile vilelor, acolo unde erau sobe, ieşea fum, iar unde nu erau, locuitorii se plimbau legaţi la fălci. În cele din urmă, toate vilele se goliră una câte una.

Oblomov nu se mai arătă prin oraş şi, într-o bună dimineaţă, trecură prin faţa geamurilor lui şi mobilele familiei Ilinski. Deşi acum nu i se mai părea cine ştie ce faptă eroică să te muţi din casă, să-ţi iei masa oriunde, pe apucate, ori să nu te culci deloc în timpul zilei, nu ştia totuşi unde va trage la noapte.

I se părea peste putinţă să mai rămână singur acolo, când parcul şi păduricea erau pustii, când obloanele de la ferestrele Olgăi erau închise.

Trecu prin odăile ei goale, apoi prin parc, coborî dealul. Îşi simţea inima plină de tristeţe.

Îi trimise pe Zahar şi pe Anisia în cartierul Vîborg, unde hotărâse să rămână deocamdată până îşi găseşte un alt apartament, se duse în oraş, prânzi la repezeală la o ospătărie, iar seara şi-o petrecu la Olga.

Dar serile de toamnă de la oraş nu mai semănau cu zilele lungi şi luminoase, sau cu serile petrecute în parc ori în pădurice. Aici nu mai era chip s-o vadă de trei ori pe zi. Katia nu mai putea să se repeadă până la el, nici pe Zahar nu-l putea trimite cu câte un răvaş cale de cinci verste. Şi tot acest poem de vară, înfloritul poem de dragoste, părea să se fi oprit, să se desfăşoare mai alene, ca şi cum ar fi fost lipsit de miez.

Uneori, tăceau câte o jumătate de ceas. Olga se cufunda în lucrul ei, socotind în gând pătrăţelele modelului, iar Oblomov se adâncea într-un haos de idei şi trăia în viitor, cu mult peste clipa de faţă.

Numai din când în când, uitându-se adânc la Olga, tresărea într-un avânt de pasiune; sau ea îi arunca o privire fugară şi-i zâmbea, prinzând în ochii lui o rază de duioasă supunere, de tăcută fericire.

Se duse astfel trei zile de-a rândul în oraş şi luă masa la Olga, sub pretext că nu şi-a rostuit încă lucrurile în casă, că săptămâna aceasta se va muta şi tocmai de aceea nu se instalează încă în apartamentul cel nou ca la el acasă.

A patra zi i se făcu însă ruşine şi, după ce dădu târcoale casei Ilinski, porni cu un oftat spre casa lui.

A cincea zi, mătuşa şi Olga nu şi-au luat prânzul acasă.

A şasea zi, Olga îi spuse să vină în cutare magazin, că are să fie acolo şi, pe urmă, o poate conduce până acasă pe jos, urmând ca trăsura să vină după ei.

Toate acestea îşi aveau neajunsurile lor. Se întâlneau cu cunoştinţe de ale lui sau de ale ei care-i salutau; câte unii se opreau chiar să stea de vorbă.

— Of, Doamne, ce chin! spunea el, asudând de frică, stingherit de această situaţie neplăcută.

Mătuşa, de asemeni, îl privea cu ochii ei mari şi obosiţi şi îşi mirosea gânditoare sticluţa cu săruri, ca şi cum, din pricina lui, ar fi durut-o capul. Şi cât de departe era până la ele! Trei ceasuri îi trebuiau lui Oblomov ca să vină din cartierul Vîborg, iar seara trebuia să se întoarcă înapoi.

— Să-i spunem mătuşii, stăruia Oblomov. Atunci voi putea rămâne la dumneavoastră de dimineaţă şi nimeni nu va avea nimic de zis.

— Dar la tribunal ai fost? întrebă Olga. Oblomov era gata-gata să spună: „Am fost şi am făcut totul”…Ştia însă că Olga îl va privi atât de atent, încât îndată îi va descoperi minciuna. Drept răspuns, oftă numai.

— Dac-ai şti cât de greu este! spuse el.

— Dar cu fratele gazdei ai vorbit? Ţi-ai găsit un apartament? îl mai întrebă ea, fără să-şi ridice ochii.

— Nu-i niciodată acasă dimineaţa, iar seara sunt eu mereu aici, răspunse Oblomov, bucuros că are o scuză valabilă.

Acum veni rândul Olgăi să ofteze; nu spuse însă nimic.

— Mâine voi vorbi negreşit cu fratele proprietăresei, dădu s-o liniştească Oblomov. Mâine-i duminică şi nu se duce la serviciu.

— Până nu se aranjează toate acestea, spuse gânditoare Olga, nu putem să spunem nimic lui ma tante şi ar trebui să ne vedem mai rar.

— Da, da… adevărat… încuviinţă Oblomov, într-un acces de laşitate.

— Să iei masa la noi duminica, în ziua noastră de primire şi, să zicem, miercuri, singur, hotărî ea. Putem să ne mai vedem şi la teatru: ai să afli când mergem şi vii şi tu.

— Da, ai dreptate, spuse el bucuros că ea şi-a luat asupra-i grija de a stabili felul în care să se vadă.

— Când vremea-i frumoasă, încheie ea, mă duc să mă plimb în grădina de vară şi poţi să vii şi tu acolo. Aceasta ne va aminti parcul… Parcul! repetă ea cu mult sentiment.

Oblomov îi sărută tăcut mâna şi îşi luă rămas bun până duminică. Ea îl petrecu trist cu privirea, apoi se aşeză la pian şi se cufundă în lumea sunetelor. Inima-i plângea; plângeau şi sunetele. Ar fi vrut să cânte, dar nu putu!

A doua zi, Oblomov se sculă şi se îmbrăcă în haina cenuşie pe care o purtase în vilegiatură. De halat se despărţise demult: poruncise să fie pus bine în dulap.

Zahar, clătinând ca de obicei tava cu cafea şi chifle, se apropie stângaci de masă. În spatele lui, Anisia îşi trecu pe uşă capul, tot ca de obicei, urmărind să vadă dacă Zahar o să ajungă cu ceştile până la masă. Dacă acesta punea cu bine tava pe-masă, ea dispărea fără zgomot, iar când vreun lucru cădea de pe tavă, se repezea spre el, ca să le prindă şi pe celelalte. În asemenea împrejurări, Zahar începea să înjure dintâi obiectele, apoi pe nevastă-sa, dând s-o lovească cu cotul în piept.

— Ce cafea bună! Cine o face? întrebă Oblomov.

— Proprietăreasa în persoană, spuse Zahar. De şase zile, tot numai dumneaei o face; cică: „Voi puneţi prea multă cicoare şi nici n-o fierbeţi destul. Lăsaţi-mă pe mine!”

— Bună cafea! repetă Oblomov, turnându-şi a doua ceaşcă. Să-i mulţumeşti.

— Iacăt-o şi pe dumneaei în persoană! spuse Zahar, arătând spre uşa crăpată, prin care se vedea odaia de alături. Are acolo un fel de bufet: acolo îşi vede de lucru şi tot acolo ţine ceaiul, zahărul, cafeaua şi vasele.

Oblomov nu vedea decât spatele gazdei, ceafa ei, o parte din gâtul ei alb şi braţele goale.

— De ce o fi dând atât de repede din coate? întrebă el.

— Cine ştie! Îmi pare că netezeşte cu fierul nişte horboţele.

Oblomov urmărea mişcările coatelor. Vedea cum spatele femeii se apleacă, apoi se îndreaptă iar.

Când se apleca, se vedea în jos o fustă curată, nişte ciorapi curaţi şi picioarele rotunde, plinuţe ale gazdei.

        „E de neam de funcţionari, dar coatele le are curat ca de contesă şi cu gropiţe”, se gândi Oblomov.

Pe la amiazi, Zahar veni să-l întrebe dacă nu doreşte să guste din plăcinte: le-a trimis proprietăreasa.

— Azi e duminică şi dumnealor fac plăcinte.

— Îmi închipui ce fel de plăcinte! răspunse nepăsător Oblomov. Cu ceapă ori cu morcovi…

— Ba nu-s mai prejos de ale noastre, de la Oblomovka, spuse Zahar. Cu umplutură de pui şi ciuperci proaspete.

— A, trebuie să fie bune. Adu încoa! Dar cine le face? Bătrâna aceea murdară?

— Da de unde! răspunse Zahar, plin de dispreţ. De n-ar fi proprietăreasa, baba asta n-ar şti nici maiaua pentru aluat s-o facă. La bucătărie, toate te face numai proprietăreasa. Plăcinta a făcut-o dânsa şi cu Anisia, ele amândouă.

Peste cinci minute, din odaia de alături se întinse spre. Oblomov un braţ gol, abia acoperit cu şalul pe care îl mai văzuse: ţinea o farfurie cu o bucată uriaşă de plăcintă, de pe care aburul cald se ridica fumegând.

— Mulţumesc, mulţumesc! spuse cu amabilitate Oblomov, luând plăcinta şi, lăsându-şi privirea să alunece dintâi spre uşă, îşi opri ochii la pieptul înalt şi umerii goi ai femeii.

Uşa fu închisă în grabă.

— Nu doriţi votcă? întrebă glasul.

— Mulţumesc, nu obişnuiesc, răspunse şi mai amabil Oblomov. Dar de care aveţi?

— De casă. O facem singuri, cu frunză de coacăze, rosti glasul.

— N-am gustat niciodată. Dacă îngăduiţi, am să încerc.

Braţul gol se întinse iar prin deschizătura uşii cu o farfurie şi un păhăruţ de votcă. Oblomov bău şi-i plăcu foarte mult.

— Vă mulţumesc mult! spuse el, căutând să se uite pe uşă, dar uşa se închise îndată.

— De ce nu mă laşi să te văd, să-ţi spun bună dimineaţa, spuse Oblomov cu dojana în glas.

Gazda zâmbi de după uşă.

— Nu sunt îmbrăcată; până acum, am tot trebăluit prin bucătărie. Mă îmbrac îndată. În curând se întoarce şi frate-meu de la liturghie, răspunse ea.

— Ŕ propos, de fratele dumitale, spuse Oblomov, ar trebui să stau de vorbă cu el. Spune-i să treacă pe la mine.

— Bine. Îi spun îndată ce vine.

— Cine tuşeşte aşa la dumneavoastră? Tuşea aceea seacă? întrebă Oblomov.

— Bunica: tuşeşte de mai bine de şapte ani.

Şi uşa se închise iar.

        „Cât de simplă e, se gândi Oblomov, şi, totuşi, are în ea ceva deosebit… Şi se poartă curat”.

Până atunci nu avusese încă prilejul să facă cunoştinţă cu fratele proprietăresei. Îl zărise doar când şi când din pat, trecând în zori de zi prin dreptul gardului zăbrelit, cu un pachet mare de hârtii la subţioară. Dispărea în ulicioară, apoi, pe la ora cinci, trecea din nou, cu acelaşi pachet, prin faţa ferestrei şi dispărea la intrare. În casă, nu-i simţeai prezenţa.

Şi totuşi se cunoştea că acolo locuiau oameni, mai cu seamă dimineaţa: la bucătărie tocau cuţitele, pe fereastră se auzea femeia spălând ceva într-un colţ, rândaşul spărgând lemne sau ducând o saca pe două roţi; din dosul peretelui ajungea la urechi plânsul copiilor sau tusea seacă, neîncetată, a bătrânei.

Oblomov închiriase patru odăi, adică toată partea „curată” a casei. Proprietăreasa cu familia ei locuiau în două odăi mai puţin bune, iar „frăţiorul” sus, în aşa-numita „odăiţă”.

Biroul şi iatacul lui Oblomov aveau ferestrele spre curte, salonaşul spre grădină, iar salonul cel mare spre grădina cea mare de zarzavat, cu varză şi cartofi. La ferestrele salonaşului atârnau perdele de stambă ieşite de soare.

De-a lungul pereţilor se înşirau nişte scaune simple, de imitaţie de lemn de nuc; sub oglindă – o masă de cărţi de joc. Pe ferestre se înghesuiau ghivece cu muşcate şi crăiţe, iar sus erau atârnate patru colivii cu scatii şi canari.

        „Frăţiorul” intră în vârful degetelor şi răspunse la salutul lui Oblomov,înclinându-se de trei ori. Uniforma lui de funcţionar era încheiată la toţi nasturii, astfel încât nu îţi puteai da seama dacă poartă sau nu cămaşă: cravata era legată cu un nod simplu, iar capetele ei ascunse.

Avea vreo patruzeci de ani şi purta părul pieptănat într-un moţ deasupra frunţii şi alte două moaţe de acelaşi fel atârnând în voie pe tâmple, asemenea unor urechi de câine, de o mărime mijlocie. Ochii lui cenuşii nu priveau lucrurile de-a dreptul, ci furişau dintâi spre ele o privire şi numai a doua oară se opreau asupra lor.

Părea că se ruşinează de mâinile lui, pe care căuta să le ascundă când vorbea, fie amândouă la spate, fie una în sân şi cealaltă la spate. Când îi întindea şefului său vreo hârtie şi-i dădea lămuriri, ţinea o mână la spate, iar cu degetul mijlociu al mâinii celeilalte, cu unghia în jos, arăta discret vreun rând sau un cuvânt anume, pentru ca, după aceea, pe dată, să-şi ascundă şi mâna aceasta la spate, poate din pricină că avea degetele cam butucănoase şi roşii şi-i tremurau uşor şi de aceea i se părea că nu e tocmai cuviincios să le ţină prea des în văzul tuturor.

— Aţi binevoit, începu el, furişându-şi privirile lui ciudate spre Oblomov, a-mi porunci să vin la dumneavoastră.

— Da. Am vrut să vorbesc cu dumneata în privinţa locuinţei. Te rog să iei loc! răspunse politicos Oblomov.

După a doua pofteală, Ivan Matveici se hotărî să se aşeze, aplecându-se cu tot trupul înainte şi ascunzându-şi mâinile în mânecile hainei.

— Din pricina anumitor împrejurări, sunt nevoit să-mi caut altă locuinţă, spuse Oblomov. De aceea aş vrea s-o cedez pe aceasta.

— E cam greu s-o subînchiriaţi acum, răspunse Ivan Matveici tuşind în palmă şi ascunzându-şi apoi repede mâna în mânecă. Dacă aţi fi poftit pe la noi pe la sfârşitul verii, era altceva. Atunci venea să se intereseze multă lume.

— Am fost pe aici, dar nu erai acasă, îl întrerupse Oblomov.

— Mi-a spus sora mea, adăugă funcţionarul. Dar în privinţa locuinţei fiţi pe pace: o să vă simţiţi foarte bine aici. Poate că vă deranjează păsările?

— Care păsări?

— Găinile.

Cu toate că Oblomov auzea zi de zi şi dis-de-dimineaţă sub geamurile sale cotcodăcitul grav al cloştei şi piuitul puilor, nu le lua în seamă. Nu de astea îi ardea lui! Avea mereu în faţa ochilor chipul Olgăi şi aproape că nu băga în seamă ce se petrece în jurul lui.

— Nu, nu asta mă supără, spuse el. Credeam că vorbiţi de canari: se pornesc pe ciripit dis-de-dimineaţă.

— Îi scoatem noi, răspunse Ivan Matveevici.

— Nici asta nu mă supără, spuse Oblomov. Sunt alte împrejurări care mă împiedică să rămân aici.

— Cum doriţi! răspunse Ivan Matveevici. Dar dacă nu găsiţi un chiriaş, ce facem cu contractul? Ne plătiţi daunele? O să aveţi o pagubă.

— Şi cât anume datorez? întrebă Oblomov.

— Aduc îndată socoteala.

Aduse contractul şi un abac.

— Iată: chirie opt sute de ruble în bancnote. Una sută de ruble am primit arvună, rămân deci şapte sute.

— Cum? Vrei să-mi iei chiria pe un an întreg, când n-am stat aici nici două săptămâni? îl întrerupse Oblomov.

— Cum să nu? răspunse cu blândeţe şi sfială Ivan Matveevici. Ar însemna ca sora mea să piardă banii pe nedrept. E o biată văduvă şi trăieşte numai din ce ia de pe casă; poate mai scoate câte ceva pentru hăinuţele copilaşilor din vânzarea de pui şi ouă.

— Să am iertare, dar nu pot, începu Oblomov. Judecă şi dumneata: n-am stat aici nici două săptămâni! Cum vine asta? Pentru ce să plătesc atâta?

— Iată, scrie aici în contract, spuse Ivan Matveevici, arătând cu degetul mijlociu două rânduri şi ascunzându-şi-l apoi în pumn. Binevoiţi să citiţi.

        „Iar de ar fi ca eu, Oblomov, să plec înainte de împlinirea sorocului din casă, dator sunt s-o predau unei alte persoane în aceleaşi condiţii ori, în caz contrar, sa plătesc dumneaei, văduvei Pşeniţîna, în întregime chiria pe tot anul, adică până la 1 iunie a anului viitor”, citi Oblomov.

— Cum vine asta? spuse el. E nedrept.

— Aşa e după lege, spuse Ivan Matveevici. Aţi iscălit chiar dumneavoastră în persoană. Poftiţi de vedeţi semnătura!

Şi degetul apăru din nou sub semnătură, ca să se ascundă apoi iar.

— Şi cât vine? întrebă Oblomov.

— Şapte sute de ruble, zise Ivan Matveevici, socotind pe abac cu acelaşi deget şi îndoindu-l repede în pumn de fiecare dată. Iar pentru grajd şi magazie, încă una sută cincizeci ruble.

Mai ţăcăni o dată din bilele abacului.

— Dar bine, eu nu ţin cai. Ce să fac cu grajdul şi magazia? protestă Oblomov.

— Scrie în contract, arătă cu degetul Ivan Matveevici. Mihei Andreici mi-a spus că o să aveţi cai.

— Mihei Andreici minte! spuse cu năduf Oblomov. Dă-mi contractul!

— Poftiţi! Aveţi aici o copie. Contractul original îi aparţine surorii mele, răspunse cu blândeţe Ivan Matveevici, luând contractul în mână. Mai aveţi de plătit pentru grădina de zarzavat şi alimentele primite de acolo, varză, napi şi alte legume, socotit pe o singură persoană, citi Ivan Matveevici, ca la vreo două sute cincizeci de ruble…

Şi fu cât p-aci să mai ţăcăne o dată din abac.

— Care grădină? Ce fel de varză? N-am cunoştinţă de aşa ceva! protestă aproape ameninţător Oblomov.

— Scrie aici în contract. Mihei Andreici mi-a spus că cu gândul acesta închiriaţi…

— Ce va să zică asta? Să dispuneţi fără mine de masa mea? Nu vreau nici varză, nici napi… spuse Oblomov, sculându-se în picioare.

Ivan Matveevici se sculă la rândul său de pe scaun.

— Vai de mine, cum se poate s-o fi făcut fără voia dumneavoastră? Avem aici semnătura! protestă el.

Şi degetul său gros începu să tremure iar în dreptul iscăliturii, după cum toată hârtia tremura în mâna lui.

— Cât socoteşti dumneata cu totul? întrebă nerăbdător Oblomov.

— Mai aveţi pentru vopsitul tavanului şi al uşilor, pentru repararea ferestrelor de la bucătărie şi ziduri sparte pentru uşi noi, una sută cincizeci şi patru de ruble, douăzeci şi opt de copeici, în bancnote.

— Cum, şi astea tot pe socoteala mea s-au făcut? întrebă mirat Oblomov. Reparaţiile se fac totdeauna pe socoteala proprietarului. Cine se mută într-o locuinţă nereparată?

— Iată, în contract scrie că e pe socoteala dumneavoastră, spuse Ivan Matveevici, arătând de departe cu degetul locul unde erau scrise acestea. Aveţi în total de plătit una mie trei sute cincizeci şi patru de ruble, douăzeci şi opt de copeici, în bancnote, încheie el blând, ascunzându-şi la spate mâinile şi contractul.

— De unde să iau atâta bănet? N-am! protestă Oblomov, plimbându-sc prin odaie. Ce nevoie am de napii şi de varza voastră!

— Cum doriţi! adăugă încet Ivan Matveevici. Dar să n-aveţi nici o grijă! O să vă simţiţi foarte bine aici, mai zise el. Cât despre bani… mai aşteaptă soră-mea.

— Nu se poate. Nu pot, din pricina anumitor împrejurări. Aţi auzit?

— Am auzit. Cum doriţi! răspunse supus Ivan Matveevici, făcând un pas înapoi.

— Bine. Mă voi gândi şi voi căuta să cedez locuinţa! spuse Oblomov, făcând semn din cap că poate pleca.

— E cam greu. De altfel, cum doriţi dumneavoastră! încheie Ivan Matveevici şi, după trei plecăciuni, ieşi afară pe uşă.

Oblomov scoase portofelul şi numără banii: avea cu totul trei sute cinci ruble. Înlemni.

        „Ce-am făcut cu banii? se întrebă el mirat, aproape cu spaimă. La începutul verii, mi-au trimis de la ţară o mie două sute de ruble şi, acum nu mai am decât trei sute!”

Începu să socotească, să-şi aducă aminte de cheltuielile făcute, dar nu-şi putu aminti decât de două sute cincizeci de ruble.

        „Unde s-au dus toţi banii?” se întreba el.

— Zahar, Zahar!

— Ce poftiţi?

— Ce-am făcut noi cu toţi banii? Nu mai avem.

Zahar începu să se caute prin buzunare, scoase o monedă de cincizeci de copeici, alta de zece şi le puse pe masă.

— Iată! Uitasem să vi le dau. Mi-au rămas de la mutare, spuse el.

— Ce-mi vii cu mărunţiş din ăsta? Spune mai bine ce s-au făcut opt sute de ruble?

— De unde să ştiu? Parcă am cunoştinţă pe ce cheltuiţi? Ce daţi pe trăsuri şi birji?

— Da, chiar că am cheltuit mult cu trăsura, îşi aduse aminte Oblomov, uitându-se la Zahar. Nu mai ţii minte cât i-am dat birjarului cât am stat în vilă?

— Cum să ţin minte? răspunse Zahar. O dată mi-aţi poruncit să-i dau treizeci de ruble. Asta mi-aduc aminte.

— Ce bine era să fi scris! îl dojeni Oblomov. Tare-i rău să nu ştii carte!

— Am trăit eu o viaţă întreagă şi fără carte şi, slavă Domnului, n-am dus-o mai rău ca alţii! răspunse Zahar, privind undeva, într-o parte.

        „Are dreptate Stolz când zice că ar trebui să facem o şcoală la ţară!” se gândi Oblomov.

— Iată, zic oamenii că Ilinski au avut unul cu carte, urmă Zahar; apăi, le-a şterpelit argintăria din bufet.

        „Ei, poftim! se gândi cu spaimă Oblomov. E drept că oamenii ăştia cu carte sunt cu toţii nişte destrăbălaţi: toată ziua prin cârciumi, cu armonica, cu ceaiuri… Nu, n-a venit încă timpul să deschidem şcoli…!”

— Ei, pe ce s-au mai dus banii? întrebă el.

— De un' să ştiu? Iacă, i-aţi dat lui Mihei Andreici…

— Adevărat, se bucură Oblomov, aducându-şi aminte de acest fapt. Va să zică, i-am dat birjarului treizeci de ruble şi, mi se pare, douăzeci şi cinci de ruble lui Tarantiev… Şi mai ce?

Se uita la Zahar, îngândurat şi întrebător. Iar Zahar îl privea morocănos.

— N-o fi ştiind Anisia? întrebă Oblomov.

— Ce să ţină minte o toantă? Ce ştie muierea! spuse Zahar plin de dispreţ.

— Nu-mi aduc aminte! spuse amărât Oblomov. Nu cumva ne-au călcat hoţii?

— Să fi fost hoţii, ar fi luat totul! spuse Zahar, plecând din odaie.

Oblomov se aşeză în fotoliu şi rămase pe gânduri. „De unde să iau bani? se frământa el, de îl treceau năduşelile. Când o să-mi mai trimită de la ţară şi cât?”

Se uită la ceas: ora două. Era timpul să pornească spre Olga. Azi era ziua hotărâtă pentru masă. Încetul cu încetul îi mai veni inima la loc; porunci să i se aducă o birjă şi porni spre strada Morskaia.