IV.

Îi spuse Olgăi că a vorbit cu fratele proprietăresei şi adăugă grăbit, de la el, că are speranţa să cedeze locuinţa chiar săptămâna aceasta.

Până la masă, Olga se duse împreună cu mătuşa ei să facă o vizită, iar Oblomov porni să caute un apartament în apropiere. Intră în două case: într-una găsi un apartament de patru odăi la preţul de patru mii de ruble, iar într-alta, pentru cinci odăi, i se ceru şase mii.

— E groaznic! Groaznic! repeta el, astupându-şi urechile şi fugind din faţa portarilor miraţi.

Adăugând la aceste sume mai bine de o mie de ruble pe care avea să le plătească văduvei Pşeniţîna, nici nu mai avu curaj să facă totalul; îşi grăbi numai pasul, alergând aproape la Olga.

Aveau lume. Olga, vioaie şi însufleţită, vorbea cu musafirii. A cântat şi a avut mare succes. Numai Oblomov o asculta distrat, în timp ce ea vorbea şi cânta anume pentru el, ca să nu-l mai vadă trist şi cu ochii în pământ, ci în inima lui totul să cânte şi să grăiască neîncetat.

— Vino mâine la teatru! Avem o lojă, îi spuse ea.

        „Seara, pe noroi, aşa de departe!” se gândi Oblomov. Dar, uitându-se în ochii Olgăi, răspunse la zâmbetul ei printr-un surâs de consimţire.

— Să-ţi iei abonament pentru un fotoliu, adăugă ea. Săptămâna viitoare soseşte familia Maevski şi ma tante i-a poftit la noi în lojă.

Şi-l privea drept în ochi, să vadă dacă se bucură. „Doamne! se gândea el, plin de spaimă. Şi eu care n-am decât trei sute de ruble!”

— Roagă-l pe baron; îi cunoaşte pe toţi la teatru şi poate chiar mâine să trimită să ia bilete.

Zâmbi din nou. Uitându-se la ea, zâmbi şi Oblomov şi tot cu zâmbetul pe buze îl rugă pe baron să-i facă rost de bilete. Acesta îi făgădui, de asemeni zâmbindu-i.

— Deocamdată, stai în fotoliu, iar mai târziu, după ce-ţi vei fi terminat treburile, adăugă Olga, vei ocupa de drept locul din loja noastră.

Şi-i zâmbi din toată inima, aşa cum zâmbea când era cu desăvârşire fericită.

O, ce adiere de fericire veni dintr-o dată spre el, în clipa când Olga ridică puţin vălul făcându-l să întrevadă zările ispititoare, acoperite de zâmbete, ca de nişte flori.

Oblomov uită şi de bani. Numai a doua zi de dimineaţă, când văzu trecând prin faţa geamului său pachetul „frăţiorului”, îşi aduse aminte de procură şi-l rugă pe Ivan Matveevici să i-o autentifice la tribunal. Acesta citi procura, găsi că are un punct neclar şi se oferi să-l lămurească.

Hârtia fu copiată din nou, autentificată şi în cele din urmă expediată prin poştă. Oblomov îi anunţă triumfător acest lucru Olgăi şi se linişti pe multă vreme.

Se bucura de faptul că, până la primirea răspunsului, nu era nevoit să mai caute alt apartament, iar banii datoraţi avea să-i plătească încetul cu încetul.

        „De fapt, aş putea locui şi aici, se gândea el, dar prea e peste mână. În schimb, totul e foarte bine orânduit şi gospodăria merge de minune.”

Şi, într-adevăr, gospodăria mergea foarte bine. Cu toate că Oblomov ducea gospodărie separată, ochiul gazdei supraveghea şi mâncarea lui.

Trecând într-o zi pe la bucătărie, Ilia Ilici le găsi pe Agafia Matveevna şi pe Anisia aproape îmbrăţişându-se.

Dacă există pe lume o simpatie între suflete, dacă două inimi înrudite se recunosc de departe, lucrul acesta n-a fost niciodată demonstrat mai clar decât prin pilda simpatiei dintre Agafia Matveevna şi Anisia. Chiar de la prima vedere, de la primele mişcări şi cuvinte, aceste două femei se înţeleseseră şi începură să se preţuiască una pe alta.

După apucăturile Anisiei, după felul în care aceasta, înarmându-se cu o cociorbă şi o cârpă, cu mânecile suflecate, rostui şi curăţă în cinci minute bucătăria, în care nu se mai făcuse foc de şase luni, după cum mătură dintr-o dată cu peria tot praful de pe rafturi, pereţi şi masă, după mişcările largi şi avântate ale măturii pe care o plimba peste duşumea şi laviţe, ca şi după îndemânarea cu care scosese într-o clipă cenuşa din sobă, Agafia Matveevna înţelese ce fel de femeie e Anisia şi cât de bună ajutoare îi va fi în treburile sale gospodăreşti. Din acea clipă, îi dădu un loc de cinste în inima ei.

Dar şi Anisia, la rândul ei, din prima dată când văzu felul în care Agafia Matveevna domneşte peste bucătărie, cum prinde dintr-o singură privire ageră a ochilor ei lipsiţi de sprâncene orice mişcare stângace a mototoalei de Akulina, cum împarte porunci: să se scoată, să se pună, să se încălzească ceva ori să se adauge sare, cum, în piaţă, dintr-o ochire şi cel mult dintr-o atingere a degetului, ştie să hotărască fără greş câte luni are o găină, de cât timp a fost prins peştele şi când au fost culeşi de pe răzor mărarul sau salata, îşi ridică cu uimire şi respectuoasă teamă ochii spre gazdă şi hotărî că ea, Anisia, şi-a greşit menirea şi că locul ei nu era la bucătăria lui Oblomov, unde tot zorul ei, îndemânarea mişcărilor ei înfrigurate, veşnic pline de grijă, veşnic grăbite, aveau drept scop numai să prindă din zbor o farfurie sau un pahar scăpate de Zahar, unde experienţa şi iscusita ei chibzuială erau înăbuşite de pizma posacă şi trufia grosolană a bărbatului ei. Cele două femei se înţeleseră dintr-o dată şi erau nedespărţite.

În zilele când Oblomov nu lua masa acasă, Anisia stătea în bucătăria proprietăresei şi, de dragul meşteşugului, se afla în treabă, băga sau scotea oalele din cuptor, deschidea aproape în aceeaşi clipă dulapul, scotea de acolo cele trebuincioase şi-l închidea înainte ca Akulina să fi priceput măcar despre ce este vorba.

Drept răsplată, Anisia primea masa, vreo şase ceşti de cafea dimineaţa şi tot atâtea seara şi avea parte de convorbiri lungi, deschise, sau de tăinuieli în şoaptă cu stăpâna.

Iar când Oblomov mânca acasă, gazda îi ajuta Anisiei, adică îi arăta, cu vorba sau cu mâna, dacă era sau nu timpul să scoată friptura din cuptor, să adauge la sos puţin vin roşu sau smântână, să fiarbă peştele într-un fel şi nu într-altul…

Şi, Doamne, ce de cunoştinţe îşi împărtăşiră ele în ale gospodăriei, nu numai în ceea ce priveşte partea culinară, ci şi privitor la pânzeturi şi aţe, la cusutul şi spălatul rufelor, la haine, curăţatul dantelelor de aţă şi de mătase, al mănuşilor, scoaterea petelor de pe tot felul de ţesături, precum şi întrebuinţarea diferitelor leacuri de casă şi ierburi medicinale, pe scurt, toată agonisita spiritului de observaţie şi experienţa de veacuri a gospodinelor care au ştiut să îmbunătăţească traiul casnic.

Ilia Ilici se scula dimineaţa pe la vreo nouă, îl zărea uneori prin ostreţele gardului pe „frăţior” cu pachetul de hârtie subsuoară plecând la serviciu, apoi se aşeza la cafea. O cafea gustoasă, cu caimac gros şi chifle fragede, din cocă de cozonac.

Aprindea apoi o ţigară de foi şi asculta cu luare-aminte cotcodăcitul grav al cloştii, piuitul puilor şi cântecul canarilor şi al scatiilor. Nu lăsase să-i scoată canarii din apartamentul lui. „Îmi amintesc de ţară, de Oblomovka”, spusese el.

După aceea se apuca de citit cărţi începute încă în vilegiatură; uneori se tolănea cu cartea pe divan.

În jur domnea o linişte ideală: pe stradă doar arar dacă trecea vreun soldat sau nişte ţărani cu toporişca în brâu. Rar când se abătea pe acolo câte un negustor ambulant, care se oprea în faţa gardului şi striga vreo jumătate de ceas: „Mere, pepeni de Astrahan!” până când, vrând nevrând, îi cumpărai ceva.

Câteodată venea pe la el fetiţa proprietăresei, Masa, trimisă de maică-sa să-i spună că a adus cineva nişte mânătărci sau râşcovi de vânzare şi să-l întrebe dacă nu vrea să cumpere şi el o donicioară; sau încă Oblomov îl chema la el pe Vanea, băieţelul gazdei, ca să-l întrebe ce-a învăţat, să-l pună să citească sau să scrie ceva şi să vadă dacă ştie bine.

Dacă se întâmpla ca copiii să nu închidă bine uşa în urma lor, zărea gâtul gol, coatele veşnic în mişcare ori spatele proprietăresei.

Ea trebăluia tot timpul, călcând, pisând ceva în piuliţă ori frecând. Acum nu se mai sfia de el şi nu-şi punea pe umeri şalul, chiar când băga de seamă că Oblomov o vede prin crăpătura uşii. Zâmbea numai şi nu se oprea din lucru: pisa, călca ori freca ceva pe masa cea mare.

Uneori, Oblomov se apropia cu cartea în mână de uşă, se uita prin crăpătura ei şi intra în vorbă cu proprietăreasa.

— Tot cu treaba? o întrebă el o dată. Femeia zâmbi, învârtind mai departe, cu o faţă grijulie, la râşniţa de cafea. Cotul ei se rotea cu atâta repeziciune, încât părea că joacă în faţa ochilor lui Oblomov.

— Ai să oboseşti, urmă el.

— Nu-i nimic, sunt învăţată, răspunse ea, învârtind mai departe la râşniţa.

— Şi când n-ai de lucru ce faci?

— Cum să nu fie de lucru? Avem totdeauna treabă, spuse ea. Dimineaţa pregătim prânzul, după masă avem de cusut, iar seara gătim cina.

— Obişnuiţi să cinaţi?

— Cum de nu! Fireşte! În ajun de sărbătoare, mergem seara la biserică.

— Asta-i frumos! o lăudă Oblomov. Şi la ce biserică vă duceţi?

— A Naşterii Domnului; de acolo ţinem.

— Dar de citit, citeşti ceva?

Femeia se uită la el încurcată şi tăcu.

— Cărţi aveţi? întrebă el.

— Are frăţiorul, dar dumnealui nu prea citeşte. Luăm de la cârciumă nişte ziare, aşa că uneori citeşte dânsul câte ceva cu glas tare… Şi Vanicika al meu are multe cărţi.

— Şi nu te odihneşti niciodată?

— Niciodată, zău aşa!

— Dar la teatru nu vă duceţi?

— Se duce frăţiorul de sărbătorile Crăciunului.

— Dar dumneata?

— Când să mă duc? Cine să pregătească cina? întreabă ea, uitându-se la el cu oarecare sfială.

— Ar putea s-o facă bucătăreasa şi fără dumneata…

— Cine? Akulina? întrebă ea mirată. Cum se poate una ca asta? Cum s-ar descurca ea fără mine? N-ar fi gata nici până a doua zi. Şi apoi eu am toate cheile.

Tăcere. Oblomov îi admira coatele rotunde, durdulii.

— Ce braţe frumoase ai! spuse deodată Oblomov. Bune de pictat.

Femeia zâmbi, uşor ruşinată.

— E greu cu mânecile lungi, încercă ea să justifice, în ziua de azi se poartă nişte rochii… Îndată-ţi murdăreşti mânecile.

Tăcu un timp. Tăcea şi Oblomov.

— Când oi mântui de râşnit cafeaua, spunea în şoaptă proprietăreasa, ca şi cum ar fi vorbit singură, mă apuc de spart zahăr. Şi să nu uit să trimit după scorţişoară.

— Ar trebui să te măriţi, spuse Oblomov. Eşti o gospodină straşnică.

Pşeniţîna zâmbi şi se apucă să toarne cafeaua într-un borcan mare de sticlă.

— Vorbesc serios, adăugă Oblomov.

— Cine mă ia, cu copii? răspunse ea şi îndată prinse a socoti ceva în minte. Douăzeci… spuse ea gânditor. Oare le-o pune pe toate?

Puse borcanul în dulap şi se repezi la bucătărie. Oblomov se retrase în odaia lui şi se apucă iar de citit…

— Ce bine e, ce voinică e încă această femeie! Şi ce gospodină bună! Zău aşa, ar trebui să se mărite… îşi spunea el, şi gândul îi fugea la… Olga.

Când era frumos afară, Oblomov, îşi punea şapca şi colinda prin cartier. Nimerea prin noroaie sau intra într-un conflict neplăcut cu nişte dulăi, apoi se întorcea acasă.

Găsea masa pusă, mâncarea gustoasă şi curat servită. Uneori, prin crăpătura uşii apărea un braţ gol cu o farfurie şi cu rugămintea de a gusta din plăcinta făcută de gazdă.

— Cartierul e frumos, liniştit; numai că e plictiseală mare! spunea Oblomov plecând la operă.

Într-o seară, întorcându-se târziu de la teatru, stătu aproape un ceas, împreună cu birjarul, să bată în poartă; de mult lătrat şi smucit de lanţ, câinele îşi pierduse glasul de tot. Oblomov a îngheţat şi s-a supărat foc: a declarat chiar că se mută a doua zi. Dar a trecut şi ziua aceea şi încă una, apoi o săptămână întreagă, şi el tot nu s-a mutat.

În zilele când n-o vedea pe Olga îi ducea dorul; îi venea tare greu să nu-i audă glasul, să nu citească în ochii ei aceeaşi neschimbată dragoste, aceeaşi duioşie şi fericire.

În schimb, în zilele când se vedeau, trăia din nou ca şi vara; o asculta cântând sau o privea în ochi. De faţă cu străinii se mulţumea cu o privire de a ei, indiferentă pentru alţii, adâncă şi grăitoare pentru el.

Pe măsură ce se apropiau de iarnă, se vedeau din ce în ce mai rar între patru ochi. Familia Ilinski primea tot mai multă lume, astfel încât Oblomov nu izbutea uneori zile de-a rândul să schimbe doua vorbe cu Olga. Când privirile lor se încrucişau, citea uneori în ochii ei oboseală şi nerăbdare.

Se uita încruntat la orice musafir. De vreo două ori, Oblomov se plictisi chiar şi, într-o zi, îndată după masă, puse mâna pe pălărie.

— Încotro? îl întrebă uimită Olga, răsărind alături de el şi luându-i pălăria.

— Dă-mi voie să plec acasă…!

— De ce? întrebă ea. Avea o sprânceană ridicată mai sus ca cealaltă. Ce ai să faci acolo?

— Nimic… spuse el, ţinându-şi cu greu ochii deschişi.

— Şi cine te lasă? Nu cumva ai de gând să tragi un pui de somn? îl descosea ea, privindu-l sever drept în ochi.

— Cum se poate? protestă energic Oblomov. Să dorm în timpul zilei? M-am plictisit numai, atâta tot.

O lăsă să-i ia pălăria.

— Azi mergem la teatru, spuse ea.

— Da, dar nu împreună în lojă, adăugă el cu un suspin.

— Ce are a face? Dar faptul că ne putem vedea, că, în antracte, vii în loja noastră, iar la plecare îmi ieşi înainte şi-mi oferi braţul până la trăsură, toate acestea nu-şi au oare preţul lor? Să faci bine să vii! adăugă ea poruncitor. Ce înseamnă asta?

Neavând încotro, Oblomov s-a dus la teatru, unde a căscat, mai-mai să înghită toată scena, s-a scărpinat la ceafă, schimbându-şi când piciorul drept peste cel stâng, când stângul peste dreptul.

        „Uf, de s-ar sfârşi mai repede! Să pot sta o dată alături de ea, fără să bat atâta drum până aici! se gândea el. Să ajungi, după o vară ca cea pe care am petrecut-o noi, să te vezi pe apucate, pe furiş, să faci pe tinerelul îndrăgostit… La drept vorbind, dacă eram însurat, nu mă duceam azi la teatru: ascult opera asta pentru a şasea oară…”

În pauză, se duse în loja Olgăi, dar abia izbuti să ajungă până la ea, făcându-şi cu greu loc între doi tineri eleganţi. După cinci minute, o şterse tiptil de acolo şi se opri în mijlocul mulţimii, pe culoarul dintre fotolii. Actul începuse şi lumea se grăbea să-şi reia locurile. Tinerii eleganţi din loja Olgăi erau şi ei acolo, nu-l văzuseră însă pe Oblomov.

— Cine era domnul de adineauri, din loja doamnelor Ilinski? întrebă unul din ei pe celălalt.

— Un oarecare Oblomov, răspunse nepăsător acesta.

— Ce fel de om e?

— Ia… un moşier, un prieten de-al lui Stolz.

— A! rosti celălalt cu înţeles. Un prieten de al lui Stolz. Şi ce face aici?

— Dieu sait[48], răspunse interlocutorul său. Lumea îşi ocupa locurile. Pe Oblomov îl impresionă mult această convorbire fără nici o importanţă.

        „Cine era domnul?… Un oarecare Oblomov… Ce face aici?… Dieu sait”…Toate aceste cuvinte îi băteau în cap, ca nişte ciocănele. „Un oarecare!” „Ce face aici?” Ce vorbă-i asta, ce fac – o iubesc pe Olga: sunt… Şi totuşi, iată, lumea îşi pune întrebarea: ce face aici? Au băgat de seamă… O, Doamne! Ce să fac? Ar trebui să…”

Nu mai vedea ce se petrece pe scenă, ce cavaleri şi ce doamne apar; orchestra cânta de zor, iar el nu auzea nimic. Arunca priviri speriate în jurul lui şi urmărea cunoscuţii din sală. Iată-i şi aici şi colo, încă şi încă, sunt pretutindeni şi toţi întreabă: „Cine e domnul care a intrat la Olga în lojă…?” „Un oarecare Oblomov!” răspund cu toţii.

        „Da, sunt un oarecare! îşi zicea el, abătut şi cuprins de sfială. Lumea mă cunoaşte, fiindcă sunt prieten cu Stolz. Ce caut la Olga? «Dieu sait»… Ah, iată: tinerii cei eleganţi se uită întâi la mine, apoi la loja Olgăi”.

Aruncă o privire spre lojă, binoclul Olgăi era îndreptat asupra lui.

        „Doamne, Dumnezeule! Şi ea care nu-şi mai ia ochii de la mine! Ce-a găsit ea oare în persoana mea? Grozavă comoară, n-am ce zice! Mi se pare că acum arată înspre scenă… Tinerii-aceia râd, îmi pare, se uită la mine… Doamne, Doamne!”

De emoţie începu iar să se scarpine la ceafă şi îşi schimbă un picior peste altul.

Olga îi invitase pe cei doi tineri să vină după teatru să ia un ceai la ea acasă; le făgăduise să mai cânte o dată cavatina şi-i ceruse şi lui Oblomov să vină.

        „Nu, astăzi nu mă duc în ruptul capului! Trebuie să luăm cât mai repede o hotărâre, şi pe urmă… De ce nu-mi trimite oare vecinul răspunsul cerut de la ţară?… De mult aş fi plecat, logodindu-mă întâi cu Olga… Ah! Tot se mai uită la mine! Ce mă fac?!” Fără să mai aştepte sfârşitul spectacolului, plecă acasă. Încetul cu încetul însă, impresia aceasta se şterse. Când rămânea singur cu Olga, Oblomov o sorbea iar din ochi vibrând de bucurie. De faţă cu alţii o asculta cântând, reţinându-şi cu greu lacrimile de entuziasm, iar o dată întors acasă se lungea, fără ştirea Olgăi, pe divan, nu însă ca să doarmă ori să zacă ca o buturugă neînsufleţită, ci ca s-o viseze pe ea, să se joace în gând de-a fericirea şi să trăiască anticipat emoţiile unui viitor de viaţă familială, paşnică, în care Olga va străluci ca un astru, făcând să strălucească, totul în jurul său. Căutând să pătrundă viitorul mult aşteptat, pătrundea cu privirea, uneori fără să vrea, alteori intenţionat, prin uşa întredeschisă de alături şi întrezărea coatele active ale gazdei.

Într-o zi, atât în natură cât şi în casă domnea o linişte ideală. Nici huruit de trăsură, nici zgomot de uşi trântite. În antreţel se auzea bătaia cadenţată a pendulului şi ciripitul canarilor. Dar aceasta nu tulbura liniştea, ci o înviora numai plăcut.

Ilia Ilici stătea tolănit pe divan, jucându-se cu un papuc: îl lăsa să cadă, apoi îl sălta în sus şi, după ce-l plimba puţin în dreapta şi în stânga şi-l scăpa jos, iar îl ridica cu piciorul… Zahar intră în odaie şi se opri lângă uşă.

— Ce vrei? întrebă alene Oblomov.

Zahar tăcea, privindu-l pe stăpânul său aproape din faţă, nu dintr-o parte ca de obicei.

— Ei? întrebă Oblomov, uitându-se mirat la el. Ce s-a întâmplat? E gata plăcinta?

— V-aţi găsit casă? întrebă la rândul său Zahar.

— Nu încă. Dar de ce mă-ntrebi?

— N-am apucat încă să orânduiesc toate lucrurile, vasele, hăinăria, cuferele: toate zac în cămară claie peste grămadă. Ce ziceţi, să le aşez?

— Mai stai puţin, spuse distrat Oblomov. Aştept răspuns de la ţară.

— Adicătelea, nunta o lăsaţi pe după Crăciun? zise Zahar.

— Ce nuntă? sări Oblomov, sculându-se deodată.

— Care să fie? A domniei-voastre, se-nţelege! răspunse Zahar apăsat, vorbind ca de un lucru de mult hotărât. Doară vă însuraţi!

— Eu mă-nsor?! Cu cine? întrebă înspăimântat Oblomov, căscând la Zahar nişte ochi mari, mai-mai să-l înghită.

— Cu domnişoara Ilin…

Zahar nu apucă însă nici să sfârşească vorba: Oblomov fu dintr-un salt lângă el.

— Ce spui, nenorocitule? Cine ţi-a băgat în cap una ca asta? strigă el cu glas patetic, dar stăpânit, înaintând tot mai mult spre Zahar.

— Da de ce sunt un nenorocit? Doamne, iartă-mă! spuse Zahar dând îndărăt spre uşă. Cine mi-a băgat asta în cap? Păi, încă astă-vară vorbeau slugile de la Ilinski.

— Ssst… îl sâsâi Oblomov, ridicând ameninţător un deget. Nici o vorbă!

— Parcă eu am scornit vorba asta? urmă Zahar.

— Nici o vorbă! repetă Oblomov, uitându-se crunt la el şi-i arătă uşa.

Zahar se retrase oftând de răsună toată casa.

Oblomov nu se putea dezmetici. Rămase încremenit, privind cu mare spaimă locul în care stătuse până mai adineauri Zahar. Apoi, în culmea desperării, îşi puse mâinile în cap şi se aşeză pe fotoliu.

        „Lumea ştie! răsuna în capul lui. Se vorbeşte prin oficii, la bucătărie, printre slugi! Aşa am ajuns! A cutezat chiar să mă întrebe pe când e nunta. Şi mătuşa ei care nici nu bănuieşte încă nimic sau bănuieşte, poate, cu totul altceva, lucruri rele… Vai, vai, ce ar putea să creadă! Dar eu? Dar Olga?”

— Nenorocitul de mine, ce am făcut! spunea el, răsucindu-se pe divan şi îngropându-şi obrazul în pernă. Cununia! Clipa aceasta poetică din viaţa îndrăgostiţilor, cununa fericirii, să ajungă în gura slugilor, a vizitiilor, acum, când nimic nu e încă hotărât, când nu mi-a venit răspunsul de ia ţară, când portofelul mi-e gol şi nici nu mi-am găsit casă…

Începu să analizeze clipa cea poetică, dar aceasta îşi pierduse toată strălucirea ei, de vreme ce Zahar a apucat să vorbească despre ea. Oblomov vedea acum faţa cealaltă a medaliei şi, în frământarea sa, se răsucea de pe o parte pe alta, se culca pe spate, sărea în sus, făcea trei paşi prin odaie şi se culca din nou.

        „Acu, dă Doamne bine! îşi zicea cu teamă Zahar în antreţelul lui. Naiba m-a pus…!”

— De unde ştiu ei? repeta Oblomov. Olga n-a vorbit deloc, eu nici nu îndrăzneam măcar să-mi rostesc cu glas tare gândurile, iar slugile au şi pus totul la cale! Iată ce înseamnă întrevederile între patru ochi, poezia zorilor şi a amurgurilor, privirile pătimaşe şi cântecele fermecătoare! Ce ţi-e şi cu poemele astea de dragoste: nu se sfârşesc niciodată cu bine! Trebuie dintâi să-ţi pui pirostriile în cap; abia după aceea poţi pluti pe nori trandafirii. O, Doamne, Doamne! Ar trebui să alerg într-un suflet la mătuşa ei, s-o iau pe Olga de mână şi să spun: „Iată logodnica mea!” Dar nu este încă gata nimic, n-am primit răspunsul de la ţară, n-am nici bani, nici casă! Nu, în primul rând trebuie să scot din capul lui Zahar această idee, să înăbuş zvonurile, ca să nu se mai întindă ca o flacără, să nu mai fie nici foc, nici fum… Nunta! Dar ce este o nuntă?”

Dădu să zâmbească, amintindu-şi poeticul ideal al nunţii, vălul lung al miresei, florile de lămâiţă, şoaptele mulţimii…

Tabloul îşi pierduse însă din strălucire… În mulţime era şi Zahar, nespălat, bădărănos, dimpreună cu toată servitorimea familiei Ilinski, privindu-i cu curiozitate rece. Apoi veneau alte imagini, cenuşii, înspăimântătoare…

— Trebuie să-i scot ideea asta din cap lui Zahar, ca să creadă că e o gugumănie, hotărî el, trecând de la o mare încordare nervoasă la chinuitoare gânduri.

Peste un ceas îl strigă pe Zahar.

Acesta se prefăcu că nu aude şi dădu să se furişeze tiptil spre bucătărie. Apucase chiar să deschidă uşa fără ca aceasta să scârţâie; căutând însă să se strecoare pe un canat, lovi cu atâta putere cu umărul pe celălalt, încât uşa se deschise de perete cu mare zgomot.

— Zahar! strigă poruncitor Oblomov.

— Ce poftiţi? întrebă Zahar din antreu.

— Vino-ncoa! spuse Ilia Ilici.

— Să vă aduc ceva? Spuneţi şi vă aduc! răspunse acesta.

— Vino-ncoace! rosti Oblomov, răspicat şi stăruitor.

— Uf, nu mă ia odată moartea! oftă răguşit Zahar, dând să pătrundă în odaie. Ei, ce doriţi? întrebă el, rămânând împotmolit în uşă.

— Vino, uite-aici! spuse Oblomov cu glas solemn şi misterios, arătându-i lui Zahar până unde să se apropie, atât de mult, încât, dacă ar fi fost s-o facă întocmai, aproape că s-ar fi aşezat pe genunchii stăpânului său.

— Cum să vin taman colea? N-am loc acolo. Da vă aud eu şi de acilea, căută să scape Zahar, înţepenindu-se lângă uşă.

— Vino aici, când îţi spun! rosti ameninţător Oblomov.

Zahar făcu un pas şi se opri în loc ca o stană de piatră, uitându-se pe fereastră la găinile ce rătăceau prin curte; peria ţepoasă a unuia din favoriţii săi era acum întoarsă spre stăpânul său. Din pricina emoţiei, Ilia Ilici se schimbase la faţă într-un singur ceas; era parcă mai tras şi ochii îi jucau neliniştiţi în cap.

        „Mamă, ce o să vină!” îşi zicea Zahar, întunecându-se din ce în ce la faţă.

— Cum ai putut să-i pui stăpânului tău o întrebare atât de neghioabă? întrebă Oblomov.

        „Hait, începe!” se gândi Zahar, clipind rar din ochi şi aşteptând cu inima strânsă „vorbele jalnice”.

— Te întreb: cum ai putut să-ţi bagi în cap o asemenea gugumănie? repetă Oblomov.

Zahar tăcea.

— Auzi, Zahar? Cum de ţi-ai îngăduit nu numai să crezi, dar să şi spui una ca asta…?

— Ilia Ilici, daţi-mi voie s-o chem mai bine pe Anisia… zise, drept răspuns, Zahar şi făcu un pas spre uşă.

— Cu tine vreau să vorbesc, nu cu Anisia, spuse Oblomov. Cum ai scornit o asemenea prostie?

— N-am scornit nimic, răspunse Zahar. Aşa ziceau oamenii de la Ilinski.

— Dar lor cine le-a spus?

— Eu de un' să ştiu! Katia i-a spus lui Semion, Semion lui Nikita, Nikita Vasilisei, Vasilisa Anisiei, iar Anisia – mie… spunea Zahar.

— Doamne, Dumnezeule! Toţi! rosti îngrozit Oblomov. Dar toate acestea sunt născociri, prostii, minciuni, clevetiri, auzi tu? Oblomov bătu cu pumnul în masă. Asta nu se poate!

— De ce să nu se poată? îi curmă, nepăsător, vorba Zahar. Parcă cine ştie ce lucru mare-i însurătoarea! Toată lumea se însoară, nu numai dumneavoastră.

— Toată lumea! spuse Oblomov. Ştiu că te pricepi de minune să mă pui în aceeaşi oală cu alţii, cu toată lumea! Dar aceasta nu poate fi! Şi nici n-are să se întâmple! Zici că însurătoarea nu-i mare lucru? Ia, auziţi-l! Ce este însurătoarea?

Zahar îi aruncă o privire lui Oblomov, dar văzându-i ochii aţintiţi cu mânie asupra lui, şi-o mută îndată undeva spre dreapta, într-un colţ al odăii.

— Ascultă aici, să-ţi explic eu, urmă Oblomov. „Se-nsoară, se-nsoară”, vor spune prin oficii, prăvălii şi pieţe oamenii care n-au de lucru, tot felul de femei şi de copii. În asemenea împrejurare, un om nu se mai numeşte Ilia Ilici sau Piotr Petrovici, i se spune „logodnicul”…Mai ieri nu s-ar fi uitat nimeni la dânsul, iar acum se zgâiesc cu toţii la el, parc-ar fi un hoţ de cai. Nu-l slăbesc o clipă, nici la teatru, nici pe stradă. Şoptesc cu toţii: „Iată-l, iată, vine logodnicul!” Şi câtă lume o să-l întâmpine zilnic, cu o mutră care de care mai tâmpită, uite, cam cum e a ta în clipa de faţă (Zahar îşi mută repede privirea din nou spre curte), căutând să spună fiecare câte o prostie, una mai gogonată ca alta. Uite-aşa începe! Iar sărmanul logodnic trebuie să se ducă zi de zi, ca un biet nenorocit, dis-de-dimineaţă la logodnica lui, cu mănuşi galbene pe mână, spilcuit îmbrăcat, să nu se arate plictisit, să nu mănânce, nici să bea ca omul, ci să trăiască numai cu aer curat şi buchete de flori! Şi asta, trei-patru luni! Ai văzut? Pot eu să trăiesc aşa?

Oblomov se opri, vrând să vadă ce impresie îi face lui Zahar această zugrăvire a neajunsurilor însurătoarei.

— Pot să mă duc? întrebă Zahar, întorcându-se spre uşa.

— Nu, mai stai! Eşti gata oricând să răspândeşti zvonuri mincinoase, aşa că acuma stai să afli de ce sunt mincinoase.

— Ce să aflu? spuse Zahar, uitându-se pe pereţi.

— Ai uitat câtă bătaie de cap, câtă alergătură au şi logodnicul şi mireasa. Dar pentru mine, cine o să alerge pe la croitori, cizmari, tapiţer? Poate tu? Singur n-o să prididesc la toate. Toată lumea din oraş o să prindă de veste. „Aţi auzit? Oblomov se însoară!” „Ce spui! Cu cine? Cum o cheamă? Pe când e nunta?” spuse Oblomov pe diferite glasuri. Toată ziua, numai despre asta o să se vorbească! O să-mi scoată sufletul, o să cad la pat numai din pricina asta. Şi tu de colo – nunta!

Se uită din nou la Zahar.

— Să n-o chem pe Anisia? întrebă acesta.

— Pentru ce s-o chemi? Tu eşti acela care ţi-ai îngăduit să faci această nesocotită presupunere, nu ea.

— De ce m-o fi pedepsit Dumnezeu azi? spuse în şoaptă Zahar, scoţând un oftat atât de adânc, încât îi săltară şi umerii.

— Şi ce cheltuieli! urma Oblomov. Par banii, de unde? Ai văzut câţi bani am? întrebă el aproape ameninţător. Dar casa? Trebuie să plătesc aici o mie de ruble şi să închiriez alt apartament, încă trei mii şi cât o mai fi pentru reparaţiile lui! Pe urmă, trăsura, bucătarul, întreţinerea! De unde să-i iau?

— Dar alţii, care au tot trei sute de suflete, cum fac de se însoară? întrebă Zahar, dar pe dată se şi căi, căci stăpânul său aproape că sări din fotoliul său.

— Iar îmi vii cu „alţii”? Ia vezi! îl ameninţă el pe Zahar cu degetul. Alţii locuiesc în două, cel mult trei odăi. Şi iatacul, şi sufrageria, toate-s la un loc. Unii chiar dorm într-o odaie, cu copiii alături. Au o singură fată la toate. Însăşi cucoana se duce la piaţă! Vrei poate s-o facă şi Olga Sergheevna?

— La piaţă m-aş putea duce şi eu, spuse Zahar.

— Ştii tu ce venit primim noi de la Oblomovka? întrebă Oblomov. N-ai auzit ce-mi scrie vechilul? Că o să-mi trimită „ca la vreo două miişoare mai puţin”! Mai am şi drumuri de făcut, şcoli de construit… Trebuie să mă duc la ţară, şi acolo n-am unde locui, căci încă nu e casă… De însurătoare îmi arde mie? De unde ai mai scos şi asta?

Oblomov se opri. Se îngrozise singur gândindu-se la aceste sumbre perspective zugrăvite de el. Trandafirii, florile de lămâiţă, strălucirea serbării acelei zile, şoaptele de uimire ale mulţimii, totul îşi pierduse acum farmecul.

Se întunecă la faţă şi căzu pe gânduri. Apoi, încetul cu încetul, îşi reveni în fire, aruncă o privire în jurul său şi-l zări pe Zahar.

— Ce mai vrei? îl întrebă el posac.

— Dumneavoastră mi-aţi poruncit să stau, răspunse acesta.

— Pleacă! făcu Oblomov cu un gest de nerăbdare.

Zahar păşi repede spre uşă.

— Nu, mai stai! îl opri deodată Oblomov.

— Pleacă, stai! bombănea Zahar cu o mână pe uşciorul uşii.

— Cum de ai îndrăznit să răspândeşti pe socoteala mea asemenea scorneli fără nici o noimă? întrebă Oblomov în şoaptă, foarte îngrijorat.

— Când le-am răspândit, Ilia Ilici? Vai de mine! N-am spus eu, ci oamenii de la casa Ilinski au zis că, cică, boierul umblă în peţit.

— Sst!… îl sâsâi Oblomov, ameninţându-l cu mâna. Nici o vorbă, niciodată! Auzi?

— Aud, răspunse speriat Zahar.

— Şi n-ai să mai repeţi niciodată gugumănia asta?

— Nu, Ilia Ilici! răspunse Zahar, care nu pricepuse nici jumătate din vorbele spuse; ştia doar atât, că-s „jalnice”.

— Atunci, bagă-ţi bine la cap: când o fi să auzi pe cineva vorbind de lucrul acesta, tu să spui: „Mofturi, n-a fost niciodată şi nici nu poate fi vorba de aşa ceva!” adăugă Oblomov în şoaptă.

— Am înţeles, îi răspunse Zahar tot în şoaptă, încet de tot.

Oblomov se mai întoarse o dată spre el şi-l ameninţă cu degetul. Zahar clipea speriat din ochi, retrăgându-se tiptil, în vârful picioarelor, spre uşă.

— Cine ţi-a vorbit cel dintâi de acest lucru? îi ajunse din urmă întrebarea lui Oblomov.

— Katia i-a vorbit lui Semion, Semion lui Nikita, începu în şoaptă Zahar. Nikita Vasilisei…

— Iar tu te-ai şi grăbit să le spui la toţi! Îţi arăt eu ţie! şuieră acum ameninţător Oblomov. Să răspândeşti clevetiri pe seama boierului tău, ai?

— Ce-mi tot scoateţi sufletul cu vorbe de-astea jalnice? spuse Zahar. Mă duc s-o chem pe Anisia. Dânsa ştie tot…

— Ce să ştie? Spune, spune îndată!

Zahar dispăru într-o clipă pe uşă şi, cu o repeziciune neobişnuită, intră în bucătărie.

— Lasă-ţi tigăile şi marş la boier! spuse el Anisiei, arătându-i cu degetul mare uşa. Anisia trecu tigaia Akulinei, scoase poala suflecată a rochiei din brâu, se netezi cu palmele peste coapse şi, ştergându-se la nas cu degetul arătător al mâinii, se duse la boier. Îl linişti în cinci minute, spunându-i că nimeni nici n-a vorbit vreodată de însurătoare, că ar putea chiar să se jure pe sfintele icoane şi că abia acum aude şi ea o vorbă ca asta; dimpotrivă, se spunea cu totul altceva: anume că baronul ar fi umblat s-o peţească pe domnişoară…

— Cum aşa? Baronul? sări Ilia Ilici, simţind că-i îngheaţă nu numai inima-n piept, dar şi mâinile, şi picioarele.

— Şi astea-s mofturi şi gogoşi! se grăbi să-l asigure Anisia, văzând că a nimerit din lac în puţ. I-a spus-o numai Katia lui Semion, Semion i-a spus Marfei, Marfa s-a dusă să trăncănească cu Nikita, iar Nikita a zis că: „Bine ar fi ca boierul dumneavoastră, Ilia Ilici, s-o ceară pe domnişoara noastră!…”

— Ce dobitoc mai e şi Nikita ăsta! spuse Oblomov.

— Curat dobitoc! întări Anisia. Chiar şi când merge la spatele trăsurii, parc-ar dormi într-una. Nici Vasilisa n-a crezut, urmă ea pe nerăsuflate, îi spusese dânsa încă la sânta Maria mare, iar Vasilisei însăşi dădaca îi povestise cum că domnişoara nici gând nu are de măritiş. Şi-apăi, cum să fie cu putinţă ca boierul nostru să nu-şi fi găsit mai demult mireasă, dac-ar fi umblat să se-nsoare? Încă mai deunăzi l-a văzut ea pe Samoilo şi Samoilo a râs chiar: „Ce fel de nuntă o mai fi şi asta? Nici nu seamănă, nici nu răsare. Mai curând ar aduce a înmormântare, că pe mătuşa o doare într-una capul, iar domnişoara plânge şi tace. În casă, nici gând să pregătească cineva zestre; domnişoara are o groază de ciorapi neţesuţi şi nu-i ţese nimeni. Iar săptămâna trecută, au amanetat argintăria”.

        „Au amanetat argintăria? Va să zică o duc şi ele prost cu banii!” se gândiOblomov, plimbându-şi speriat privirea pe pereţi şi oprind-o pe nasul Anisiei, nemaiavând pe ce s-o oprească. Părea, de altfel, că tot ce vorbeşte ea îi iese nu din gură, ci pe nas.

— Ia vezi, să nu flecăreşti degeaba! spuse Oblomov, ameninţând-o cu degetul.

— Ce să flecăresc! Una ca asta nici prin gând nu-mi trece; darmite să mai şi vorbesc, trăncănea într-una Anisia. Nici nu se arată a fi aşa ceva. Să mă trăsnească Ăl de sus, dacă am mai auzit până azi vorba asta! Când mi-aţi spus-o domnia-voastră, m-am minunat, m-am spăimântat chiar atât de rău, de m-am cutremurat toată! Nuntă să fie? Da de unde! Nici nu s-a pomenit de aşa ceva. Eu una nu stau de vorbă cu nimeni, că, doar cât e ziulica de mare, tot la bucătărie stau. Cu slugile de pe la Ilinski n-am mai dat ochi de astă-primăvară; am şi uitat cum îi cheamă. Iar aici, cu cine să vorbesc? Cu proprietăreasa vorbim doar de-ale gospodăriei; cu bătrâna nici atât, că dânsa tuşeşte într-una şi mai e şi fudulă de-o ureche! Akulina e o toantă cum nu s-a mai văzut, iar rândaşul un beţivan. Ar mai fi copilaşii. Dar cu ei parcă poţi vorbi? Apoi, am şi uitat cum arată domnişoara la faţă…

— Ei, gata, gata! spuse Oblomov cu nerăbdare, făcându-i semn să plece odată.

— Cum se poate să vorbim de ceva care nici nu este? îi zicea înainte Anisia, dând să plece. Că a vorbit Nikita? Păi parcă prostul ştie ce vorbeşte? Mie nici prin gând nu-mi trec asemenea prostii. De asta-mi arde mie când nu-mi văd capul de treabă? Doamne fereşte! Jur oricând pe sfintele icoane…

Şi nasul grăitor al Anisiei dispăru după uşă, dar câteva clipe se mai auzi şi de acolo sporovăială ei.

— Va să zică aşa! Chiar şi Anisia zice: cum să fie cu putinţă? repeta în şoaptă Oblomov, lipindu-şi palmele una de alta. O, fericire, fericire! spuse el apoi sarcastic. Ce şubredă, ce nesigură eşti! Văl de mireasă, cunună, dragoste, dragoste! Dar bani, de unde? Cu ce să trăieşti? Şi pe tine trebuie să te cumpăr iubire, bunul cel mai curat, bunul firesc al omului!

Din clipa aceea, visurile şi liniştea îl părăsiră pe Oblomov. Dormea prost, mânca puţin, privea la toate distrat şi posomorât.

Voise să-l sperie pe Zahar, dar mai mult se speriase el singur, văzând aspectul practic al însurătoarei şi înţelegând că aceasta este un pas poetic, desigur, dar în acelaşi timp şi practic, oficial, către o realitate importantă, gravă, implicând totdeodată şi o serie de serioase îndatoriri.

Cu totul altfel îşi închipuise Oblomov convorbirea aceasta cu Zahar. Îşi aducea acum aminte cu câtă solemnitate voise să-i anunţe vestea, cum se aştepta ca Zahar să scoată un strigăt de bucurie, căzându-i la picioare; cum i-ar fi dat douăzeci şi cinci de ruble, iar Anisiei – zece…

Îşi aminti totul: freamătul de fericire din întreaga lui fiinţă, mâna Olgăi, sărutul ei pătimaş… Încremeni. „S-a veştejit, s-a trecut!” răsună deodată în sufletul lui.

— Şi acum ce are să fie…?