V.

Oblomov nu ştia cum să apară în faţa Olgăi, ce-i va spune ea şi ce va răspunde el; se hotărî deci să nu se mai ducă la ea miercuri, ci să amâne revederea pe duminică, când e multă lume acolo şi n-au cum vorbi între patru ochi.

Nu voia să-i repete flecărelile slugilor, s-o tulbure zadarnic cu lucruri ce nu puteau fi îndreptate. Dar îi era greu şi să tacă, nu ştia să se prefacă faţă de ea şi, până la urmă, Olga tot avea să-i afle gândurile, chiar şi cele mai tainice şi adânc ascunse în sufletul lui.

Luând această hotărâre, se mai linişti puţin şi scrise o scrisoare la ţară vecinului pe care-l însărcinase cu afacerile sale, cerându-i stăruitor să se grăbească să-i dea un răspuns, pe care-l dorea mulţumitor.

Începu apoi să se gândească cum ar putea folosi ziua nesuferit de lungă de poimâine, care ar fi putut să fie atât de plină de prezenţa Olgăi, de convorbirea nevăzută a sufletelor lor, de cântul ei. N-a avut Zahar de lucru, trebuia să-l răscolească astfel tocmai acum!

Ca să treacă mai uşor ziua aceasta nesuferită, îşi puse în gând să se ducă la masă la Ivan Gherasimovici. Până duminică, avea destul timp să se pregătească; poate chiar că, până atunci, i-o sosi şi răspunsul de la ţară.

Veni şi ziua de poimâine.

Oblomov se trezi în lătrăturile furioase ale dulăului care dădea să-şi rupă lanţul. Un om intrase în curte şi întreba de cineva. Rândaşul îl chemă pe Zahar, iar acesta îi aduse lui Oblomov o scrisoare de la poştă.

— E de la domnişoara Ilinskaia, spuse el.

— De unde ştii? întrebă supărat Oblomov. Vorbeşti şi tu ca să nu taci!

— Vara ne veneau mereu plicuri din astea de la dumneaei, nu se lăsă Zahar.

        „Să nu se fi îmbolnăvit cumva? Ce să fie?” îşi zicea Oblomov, deschizând scrisoarea.

        „Nu vreau să mai aştept până miercuri, scria Olga. Mi-e atât de urât fără tine, încât te voi aştepta neapărat mâine, la ora trei, în grădina de vară.”

Atât.

Şi, iarăşi, din străfundul sufletului său se ridică neliniştea, iar începu să se frământe, gândindu-se ce are să-i spună Olgăi, cu ce faţă are s-o întâmpine.

— Nu ştiu, nu pot, zicea el. Ar trebui să-l întreb pe Stolz.

Se linişti însă, zicându-şi că Olga va veni, poate, însoţită de mătuşă-sa sau de vreo alta doamnă, de pildă, de Maria Semionovna, care nu mai poate de dragul ei. Cu ele de faţă, nădăjduia să-şi poată ascunde tulburarea şi se pregătea să fie vorbăreţ şi curtenitor.

        „A şi ales momentul: tocmai la prânz!” se gândea el, îndreptându-se alene spre grădina de vară.

De cum pătrunse pe aleea cea lungă, zări o femeie cu voaletă pe obraz, care se ridică de pe bancă şi porni în întâmpinarea lui.

Nici prin gând nu-i trecu că ar fi putut să fie Olga. Singură? Era cu neputinţă! N-ar fi îndrăznit niciodată; apoi, nici n-ar fi putut găsi vreun pretext ca să plece de acasă.

Şi totuşi… semăna la mers cu Olga: picioarele-i lunecau uşor şi lin, de parcă ar fi plutit în loc să păşească; ţinea capul uşor aplecat înainte, întocmai ca ea, ca şi cum ar fi căutat din ochi ceva la picioarele ei.

Un altul ar fi recunoscut-o după pălărie sau după rochie. Dar Oblomov, chiar după ce petrecea cu Olga o dimineaţă întreagă, nu era niciodată în stare să spună apoi ce rochie sau ce pălărie purta.

În grădină, nu era aproape nimeni. Un domn în vârstă umbla grăbit, făcându-şi pesemne plimbarea prescrisă de medic; două… nu doamne, ci femei, o dădacă cu doi copii vineţi la faţă de frig…

Frunzişul se scuturase. Prin crengile dezgolite se vedea departe; ciorile croncăneau răguşit în copaci. Dar ziua era senină şi frumoasă, destul de caldă, dacă erai îmbrăcat mai gros.

Femeia cu voaletă se apropia tot mai mult.

— Ea e! spuse Oblomov şi se opri speriat. Nu-i venea să-şi creadă ochilor.

— Tu eşti? Cum asta? întrebă el apucând-o de mână.

— Ce bine-mi pare că ai venit! spuse ea, fără a-i răspunde la întrebare. Credeam că nu mai vii! Începuse chiar să-mi fie teamă.

— Cum ai ajuns aici? Cum ai făcut? întreba Oblomov zăpăcit.

— Lasă astea! Ce importanţă are? Pentru ce atâtea întrebări? Ce rost au? Am vrut să te văd şi am venit, atâta tot.

Îl strângea cu putere de mână şi se uita la el, veselă şi senină, bucurându-se atât de sincer de clipa furată soartei, încât Oblomov o invidia, regretând că nu-i poate împărtăşi voioşia. Dar, oricât de îngrijorat era el, nu putu să nu-şi uite pentru o clipă toate grijile, văzându-i faţa liberă de acea expresie de concentrată gândire care juca de obicei în sprâncenele ei şi îşi găsea adăpost în cutuliţa de pe frunte; îi apărea acum fără acea expresie de fermecătoare maturitate care îl intimidase de atâtea ori.

În clipa aceasta, faţa ei oglindea o copilăroasă încredere în soartă, în fericire, în el… Era cât se poate de drăgălaşă.

— Ce bine-mi pare! Ah, ce bine-mi pare! repeta ea, zâmbind şi uitându-se la el. Credeam că nu te mai văd astăzi. Ieri, nu ştiu de ce, mi se făcuse tare dor. De aceea ţi-am scris. Îţi pare bine?

Se uita drept în faţa lui.

— De ce eşti atât de posac astăzi? Nu-mi spui nimic? Nu te bucuri? Credeam că ai să fii nebun de fericire, când colo, parcă ai dormi. Trezeşte-te, domnule! Olga e aici, cu dumneata!

Îl împinse uşurel la o parte, cu un gest de dojană.

— Nu te simţi bine? Ce ai? stăruia Olga.

— Nimic. Sunt bine şi fericit, se grăbi el să răspundă, de teamă să nu-i smulgă o taină ascunsă în fundul sufletului. Eram numai îngrijorat la gândul că ai venit singură…

— Lasă-mi mie această grijă! răspunse ea cu un gest de nerăbdare. Era mai bine să fi venit cu ma tante?

— Mai bine Olga…

— Să fi ştiut, o rugam să vină, îl întrerupse Olga jignită, luându-şi mâna dintr-a lui. Credeam că, pentru tine, nu există fericire mai mare decât să fim împreună.

— Nu există şi nici nu poate exista! spuse Oblomov. Totuşi, cum de-ai venit singură…

— Să nu ne pierdem vremea cu asta! Să vorbim mai bine de altceva! răspunse ea senină şi vioaie. Ascultă-mă… Ah, am vrut să spun ceva şi am uitat…

— Poate să-mi explici cum ai ajuns aici? începu el, aruncând în jur priviri neliniştite.

— Iar începi? Cum de nu te plictiseşti să mă tot întrebi aceleaşi lucruri? Ce voiam să spun… Nu-i nimic, o să-mi aduc aminte mai târziu. Ah, ce bine-i aici! S-au scuturat toate frunzele – feuilles d'automne[49] – ţii minte, la Hugo? Dincolo e soare, Neva… Să mergem spre Neva, să ne plimbăm cu barca…

— Ce spui? Doamne fereşte! Pe frigul ăsta, când n-am pe mine decât un pardesiu.

— Şi eu sunt numai în rochie. Dar n-are a face. Să mergem, să mergem!

Fugea, trăgându-l după ea. Oblomov se lăsa greu şi bombănea supărat. Fu totuşi nevoit să ia loc în barcă şi să pornească.

— Cum se face că ai venit aici singură? repeta Oblomov îngrijorat.

— Să-ţi spun cum? îl necăjea ea glumeaţă, în timp ce barca ajunse în mijlocul râului. Acuma, pot: de-aici nu vei pleca, pe când acolo, fugeai desigur…

— De ce? începu el speriat.

— Vii mâine la noi? îl întrebă ea, în loc să răspundă.

        „O, Doamne! se gândi Oblomov. Parcă ar fi ghicit că nu vreau să vin.”

— Vin, răspunse el cu glas tare.

— De dimineaţă, pe toată ziua?

Oblomov zăbovea cu răspunsul.

— Atunci, nu-ţi spun, zise ea.

— Vin pe toată ziua.

— Să vezi… începu ea serios. Te-am chemat azi ca să-ţi spun…

— Ce anume? întrebă el cu spaimă.

— Să vii… mâine la noi…

— Of, Doamne! o întrerupse el nerăbdător. Dar spune cum ai venit aici?

— Aici? repetă ea distrat. Cum am venit aici? Foarte simplu: am venit… Stai puţin… Dar ce să mai vorbim de asta?

Umplându-şi căuşul mâinii cu apă, i-o aruncă în faţă. Oblomov strânse din ochi şi tresări, iar Olga izbucni în râs.

— Ce rece-i apa! Mi-a îngheţat mâna. Doamne, ce bine e! Ce bucuroasă sunt! urmă ea, uitându-se în jur. Ne plimbăm şi mâine, dar plecând de-a dreptul de acasă…

— Dar acum n-ai venit de-a dreptul? De unde vii? întrebă el grăbit.

— De la un magazin, răspunse ea.

— Ce magazin?

— Cum nu ştii? Ţi-am spus încă din grădină…

— Nu, nu mi-ai spus… Oblomov era acum nerăbdător.

— Nu ţi-am spus? Ce ciudat! Am uitat. Am plecat de acasă, însoţită de un servitor şi m-am dus la un giuvaergiu…

— Şi pe urmă?

— Pe urmă… Ce biserică e asta? îl întrebă ea deodată pe barcagiu, arătând ceva în depărtare.

— Care? Aceea de colo? întrebă barcagiul.

— Smolnîi! răspunse nerăbdător Oblomov. Va să zică, ai fost la un magazin. Şi pe urmă?

— Avea lucruri frumoase… Ah, ce brăţară am văzut!

— Nu vorbim acum de brăţară! o întrerupse Oblomov. Şi pe urmă?

— Atât, adăugă ea distrată, privind cu luare-aminte împrejurimile.

— Şi unde-i servitorul? stărui Oblomov.

— S-a dus acasă, abia dacă-i răspunse Olga cu ochii la clădirile de pe malul celălalt.

— Dar tu?

— Ce bine-i acolo! N-am putea să trecem dincolo şi noi? întrebă ea, arătând cu umbrela malul din faţă. Nu-i aşa, tu acolo stai?

— Da…

— Pe ce stradă? Arată-mi…

— Şi cum a rămas cu servitorul? cercetă mai departe Oblomov.

— Uite aşa, răspunse ea nepăsător. L-am trimis după brăţară. El s-a dus acasă şi eu am venit aici.

— Cum ai putut? spuse Oblomov, deschizând nişte ochi mari.

Părea speriat. Olga făcu şi ea, în joacă, o faţă speriată.

— Vorbeşte serios, Olga! Lasă glumele!

— Nu glumesc deloc, spuse ea liniştit. Am uitat înadins brăţara acasă, iar ma tante m-a rugat să mă duc la giuvaergiu. Tu n-ai fi în stare să născoceşti aşa ceva! adăugă ea foarte mândră, ca de-o ispravă mare.

— Dar dacă se întoarce servitorul? întrebă el.

— I-am lăsat vorbă să mă aştepte, că m-am dus la un alt magazin şi, între timp, am venit încoace…

— Dar dacă te-ntreabă Maria Mihailovna la ce magazin ai mai fost?

— O să-i spun că am fost la croitoreasă.

— Şi dacă o întreabă pe croitoreasă?

— Şi dacă Neva se scurge deodată toată în mare, dacă barca se răstoarnă, dacă strada Morskaia intră în pământ cu casa noastră cu tot, dacă tu încetezi deodată de a mă mai iubi… spuse Olga, stropindu-l din nou pe faţă.

— Servitorul trebuie să se fi întors, să te aştepte… zise el ştergându-se pe faţă. Hai, barcagiule, porneşte spre mal!

— Nu, nu! porunci ea barcagiului.

— La mal! Omul a venit cu siguranţă, repeta Oblomov.

— Lasă-l să vină! Nu ne-ntoarcem!

Dar Oblomov îşi impuse voinţa şi porni grăbit cu ea prin grădină. Olga, dimpotrivă, păşea încet, sprijinindu-se pe braţul lui.

— De ce te grăbeşti? îi spunea ea. Mai stai! Aş vrea să mai rămân cu tine.

Mergea şi mai încet, lipindu-se de umărul lui şi privindu-l de aproape în faţă, iar el îi vorbea, greoi şi plictisitor, despre obligaţii, despre datorie. Îl asculta distrată, cu un zâmbet languros, lăsându-şi puţin capul pe umăr şi privind fie în jos, fie din nou drept în faţa lui, gândindu-se la cu totul altceva.

— Ascultă-mă, Olga! spuse el solemn în cele din urmă. Cu riscul de a te supăra, de a-mi atrage mustrări din partea ta, trebuie totuşi să-ţi spun neapărat că am ajuns prea departe. Datoria mea este să ţi-o spun.

— Ce să-mi spui? întrebă ea nerăbdătoare.

— Că facem foarte rău întâlnindu-ne pe ascuns.

— Asta mi-ai spus-o încă de astă-vară, spuse ea gânditoare.

— Da, dar atunci eram sub imperiul pasiunii: cu o mână te îndepărtam, iar cu cealaltă te reţineam. Tu aveai încredere în mine… iar eu… parcă… te-aş fi înşelat. Pe atunci, iubirea noastră era încă ceva nou…

— Iar acum a încetat de a mai fi un lucru nou ţi începe să te plictisească…

— Vai, nu, Olga! Eşti nedreaptă. Îţi spun că era ceva nou pentru mine şi de aceea n-aveam timp, era cu neputinţa să urmez sfatul raţiunii. Am remuşcări cumplite: eşti tânără, cunoşti prea puţin oamenii, lumea, şi apoi, eşti atât de curată la suflet, iubirea ta e atât de pură, încât nici nu-ţi trece prin cap cât de condamnabilă este purtarea noastră, şi mai cu seamă a mea.

— Şi, mă rog, ce facem noi? îl întrebă ea, oprindu-se în loc.

— Mă mai întrebi? Tu o înşeli pe mătuşa ta, pleci pe ascuns de acasă, te întâlneşti cu un bărbat… Încearcă numai să spui toate acestea de faţă cu musafirii, duminică.

— Şi de ce n-aş spune? rosti ea liniştit. Cred chiar c-o să spun…

— Şi ai s-o vezi, urmă el, pe mătuşa ta leşinând, doamnele repezindu-se pe uşă afară, iar bărbaţii uitându-se la tine cu îndrăzneală şi subînţelesuri…

Olga rămase pe gânduri.

— Dar suntem doar logodiţi! răspunse ea.

— Da, dragă Olga, spuse Oblomov, strângându-i mâinile într-ale lui, tocmai de aceea trebuie să fim cât mai severi cu noi înşine, cât mai prudenţi, la orice pas. Vreau să te pot duce cu mândrie la braţ pe această alee, în văzul tuturor, iar nu pe ascuns; vreau ca toate privirile să se plece în faţa ta cu respect, nicidecum să se îndrepte spre tine cu îndrăzneală şi subînţelesuri; vreau ca în nici o minte să nu se nască bănuiala că o fată mândră ca tine ar putea să-şi piardă capul şi, târâtă de pasiune, uitând ruşinea şi buna creştere, să-şi calce datoria…

— Nu mi-am uitat nici ruşinea, nici buna creştere, nici datoria! răspunse ea cu mândrie, trăgându-şi mâna.

— Ştiu, ştiu prea bine, îngerul meu nevinovat, dar nu eu sunt cel care vorbeşte astfel; aşa vor vorbi oamenii, lumea, şi nu-ţi vor ierta niciodată acest lucru. Pentru Dumnezeu, înţelege şi tu ce vreau! Vreau ca, în ochii lumii, tu să rămâi curată, neprihănită, cum eşti într-adevăr.

Olga umbla în tăcere, îngândurată.

— Înţelege pentru ce ţi-o spun: vei fi nenorocită şi toată răspunderea va cădea asupra mea. Lumea va spune că am căutat să te seduc, că-ţi ascundeam intenţionat prăpastia care te pândea. Eşti curată şi calmă cu mine, dar vei putea oare să convingi lumea că aşa este? Cine te va crede?

— Ai dreptate! spuse ea tresărind. Atunci, ascultă! adaugă ea hotărâtă, să spunem totul lui ma tante, ca să ne binecuvânteze chiar mâine.

Oblomov se făcu alb la faţă.

— Ce-i cu tine? întrebă ea.

— Aşteaptă puţin, Olga! Pentru ce să ne grăbim aşa? adăugă el grăbit, îi tremurau buzele.

— N-ai fost tu acela care, acum două săptămâni, mă grăbeai să spun? întrebă ea, privindu-l rece şi cu luare-aminte.

— Da, dar atunci nu m-am gândit la pregătirile care sunt de făcut, şi sunt multe! spuse el cu un oftat. Să aşteptăm cel puţin scrisoarea de la ţară.

— Pentru ce s-o mai aşteptăm? Oare felul răspunsului ar putea să-ţi schimbe hotărârea? întrebă ea, uitându-se la el şi mai cu luare-aminte.

— Ce idee! Nu. Totuşi, este nevoie de el, din diferite consideraţii: trebuie doar să-i spunem mătuşii pe când va fi nunta. Cu ea nu vom discuta despre amor, ci despre lucruri pentru care nu sunt încă pregătit deloc.

— Atunci, îi spunem de îndată ce vei primi scrisoarea, iar, între timp, toată lumea să ştie că suntem logodiţi, ca să ne putem vedea zilnic. Mi-e urât, adăugă ea. Mă plictisesc de moarte în zilele astea lungi; toată lumea a băgat de seamă, toţi mă plictisesc, fac aluzii la tine… M-am săturat!

— Aluzii la mine? bâigui Oblomov.

— Da, mulţumită Sonicikăi.

— Ei vezi, vezi? N-ai vrut să mă asculţi atunci, te-ai supărat chiar!

— Ce să văd? Nu văd nimic, afară doar că eşti un fricos… Mie nu mi-e teamă de aluzii.

— Nu fricos, ci numai prudent. Dar, pentru Dumnezeu, să plecăm de aici, Olga! Priveşte, se apropie o trăsură. N-o fi cineva cunoscut? Ah! Mă trec mii de năduşeli… Să mergem, să mergem!… spunea el speriat, molipsind-o şi pe ea cu temerile sale.

— Da, să plecăm cât mai repede! spuse şi ea în şoaptă grăbită.

Porniră aproape fugind pe alee până la capătul grădinii, fără a mai scoate vreo vorbă. Oblomov arunca în dreapta şi-n stânga priviri neliniştite, iar Olga îşi ţinea capul plecat şi îşi ascunsese faţa cu voaleta.

— Atunci, pe mâine! spuse ea, când ajunseră în dreptul magazinului unde o aştepta servitorul.

— Nu, mai bine pe poimâine… sau, şi mai bine, vineri sau sâmbătă, răspunse el.

— De ce?

— Să vezi, Olga… mă tot gândesc: poate că, până atunci, soseşte şi scrisoarea.

— Fie! Dar mâine, vino totuşi la masă, ai auzit?

— Da, da, bine, bine! adăugă el grăbit, în timp ce Olga intra în magazin.

        „O, Doamne, unde am ajuns! Ce piatră mi-a căzut deodată pe suflet! Ce mă fac acum? Sonicika! Zahar! Tinerii cei eleganţi…!”