VI.

Nu băgă de seamă că Zahar i-a servit prânzul rece de tot, nici nu ştiu cum a ajuns în pat şi adormi adânc, buştean.

A doua zi se cutremură la gândul că trebuia să se ducă la Olga. Cum putea s-o facă? Îşi închipui deodată atât de viu cum se va uita toată lumea la el, cu înţeles.

Şi aşa portarul îl întâmpina mereu într-un chip deosebit de prietenos. Când se întâmpla să ceară un pahar de apă, Semion se repezea mult prea grăbit să i-l aducă, iar Katia şi dădaca îl petreceau cu un zâmbet duios.

        „Logodnicul, logodnicul!” părea să citească el în ochii tuturor. Când colo, nici nu ceruse încă consimţământul mătuşii, n-avea nici un ban în pungă, nu ştia când şi cât anume va putea să aibă, nici cât venit va primi anul acesta de la ţară. Nici casă măcar n-avea la moşie. Halal logodnic!

Până la primirea ştirilor îmbucurătoare de la ţară, hotărî să nu se mai vadă cu Olga decât duminicile, de faţă cu lumea. De aceea, a doua zi dimineaţa nu făcu nici o pregătire de mers la Olga.

Nu se bărbieri, nici nu se îmbrăcă; frunzărea alene ziare franţuzeşti pe care le împrumutase, cu o săptămână înainte, de la familia Ilinski, fără să se uite din cinci în cinci minute la ceas, nici să se încrunte văzând că acele lui înaintează prea încet.

Cu ghidul că boierul n-are să-şi ia, ca de obicei, masa acasă, Zahar şi Anisia nici nu-l întrebară ce să gătească.

Le trase o ceartă, declarând că nu-i adevărat că mănâncă în fiecare miercuri la familia Ilinski, că astea-s „clevetiri”, căci, până acum, a luat totdeauna masa la Ivan Gherasimovici şi că, de acum înainte, în afară de duminică – şi încă nu în fiecare duminică – are să ia prânzul acasă.

Anisia se repezi într-un suflet la piaţă să cumpere măruntaie pentru supa preferată a lui Oblomov.

Copiii gazdei veniră la el: verifică adunările şi scăderile făcute de Vanea şi găsi două greşeli. Maşei îi linie caietul şi-i scrise nişte litere mari; pe urmă stătu să asculte cântecul canarilor, privind prin uşa întredeschisă coatele proprietăresei, în neîncetată mişcare.

Pe la ceasurile unu trecute, ea-l întrebă de după uşă dacă n-ar vrea să îmbuce ceva: făcea tocmai nişte brânzoaice. Îi trimise câteva brânzoaice calde şi un păhăruţ de rachiu de coacăze.

Ilia Ilici se mai linişti puţin. Căzu într-un fel de toropeală, din care nu mai ieşi până aproape de masă.

Abia se întinsese după prânz pe divanul lui şi începuse să moţăie, biruit de somn, când uşa dinspre apartamentul proprietăresei se deschise şi intră Agafia Matveevna cu două grămezi mari de ciorapi în braţe.

Le aşeză pe două scaune, iar Oblomov sări de pe canapea şi-i oferi un al treilea, pentru dânsa. Nu voia însă să stea jos: nu intra în obiceiurile ei. Toată ziua era în picioare, veşnic în mişcare, veşnic cu grijile casei.

— V-am ales astăzi ciorapii, spuse ea. Sunt cincizeci şi cinci de perechi, dar aproape toţi vechi…

— Ce drăguţ din partea dumitale! spuse Oblomov apropiindu-se de ea şi apucând-o în glumă, uşurel, de coate.

Agafia Matveevna zâmbi.

— De ce atâta osteneală? Îmi pare rău.

— Nu-i nimic. Asta-i treaba noastră, a gospodinelor. Dumneavoastră n-are cine să vi-i aleagă, iar mie-mi face plăcere, urmă ea. Iată, aici sunt douăzeci de perechi proaste de tot; nici nu mai face să le cârpeşti.

— Aruncă-i pe toţi, te rog! Ce să-ţi baţi dumneata capul cu rupturile astea! Pot să-mi cumpăr alţii…

— Cum să-i arunc? Pentru ce? Ăştia de-aici îi mai putem încăpută. Şi începu grăbit să pună deoparte o pereche de ciorapi după alta.

— Ia loc, te rog! De ce stai în picioare? o pofti el.

— Nu. Vă foarte mulţumesc. N-avem timp de stat, răspunse ea, ferindu-se de scaun. Azi spălăm: trebuie să strâng rufele.

— Eşti o gospodină minunată! spuse el, lăsând să-i zăbovească privirea pe gâtul şi sânii femeii.

Proprietăreasa zâmbi.

— Ei, cum rămâne? întrebă ea. Să vă încăputez ciorapii? Pot să comand aţă şi bumbac? Ne aduce o bătrână de la ţară. Aici nu face să cumperi: totul e putred.

— Mă rog, dacă vrei să fii atât de bună, spuse Oblomov. Numai că, la drept vorbind, mi-e şi ruşine că-ţi dai atâta osteneală pentru mine.

— Nu face nimic. Asta-i treaba noastră. Uitaţi-vă! Ăştia de-aici îi încăputez eu, iar ceştialalţi îi dau bunicii. Mâine vine pe la noi cumnată-mea; seara, tot nu avem ce face şi atunci lucrăm. Chiar şi Maşa mea a început să împletească, numai că trage mereu andrelele afară: prea sunt mari pentru mânuţele ei.

— Şi Maşa a început să împletească? întrebă Oblomov.

— Zău aşa!

— Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc! spuse Oblomov, uitându-se la ea cu aceeaşi plăcere cu care se uitase dimineaţa la brânzoaica cea caldă. Îţi mulţumesc foarte mult şi n-o să rămân dator, mai cu seamă faţă de Maşa: îi cumpăr nişte rochiţe de mătase; o îmbrac ca pe o păpuşă.

— Vai de mine, lăsaţi! Pentru ce să-mi mulţumiţi atât? Şi ce să facă Maşa cu rochiţe de mătase? La ea nu ţin nici cele de stambă. Praf le face pe toate, mai cu seama ghetele; nu prididim cu cumpăratul.

Se ridică şi luă ciorapii.

— Unde te grăbeşti aşa? întrebă el. Mai stai puţin! N-am nici o treabă.

— Lăsaţi, oi sta eu altă dată, în zi de sărbătoare. Poftiţi şi dumneavoastră pe la noi, să luaţi o cafeluţă! Acum avem de spălat: mă duc să văd ce face Akulina, dacă s-a apucat…

— Ei bine, nu îndrăznesc să te reţin, spuse Oblomov, uitându-se la spinarea şi la braţele ei.

— V-am scos şi halatul din cămăruţă, urmă ea. S-ar putea repara şi spăla: e o stofă aşa de bună! Îl mai puteţi purta multă vreme.

— Degeaba! Nu-l mai port. M-am dezvăţat. Nu mai am nevoie de el.

— Nu-i nimic. Lăsaţi totuşi să-l spele. Poate că-l îmbrăcaţi vreodată… Până la nuntă! spuse ea zâmbind şi închizând uşa în spatele ei.

Lui Oblomov îi pieri deodată somnul. Ciuli urechile şi holbă ocini.

— Chiar şi dânsa ştie, ştie tot! spuse el, căzând pe scaunul pregătit pentru Agafia Matveevna. O, Zahar, Zahar!

Şi o cascadă de „vorbe jalnice” porni iar să se reverse asupra lui Zahar, iar veni Anisia, cu nasul ei şi spuse că ea „pentru cea dintâia oară o aude pe proprietăreasă vorbind de nuntă, că nici n-a pomenit de aşa ceva în vorba cu dânsa, şi ce nuntă să fie? Se poate una ca asta? O fi scornit-o ucigă-l crucea. S-o înghită pământul dacă n-o fi aşa! Şi proprietăreasa e gata să jure pe sfintele icoane că nici n-a auzit vreodată despre domnişoara Ilinski, poate s-o fi gândit la altă mireasă…”

Anisia mai spuse multe, atât de multe că, în cele din urmă, Ilia Ilici începu să dea din mâini, s-o facă să tacă odată. Iar când, a doua zi, Zahar se ceru să-i lase la casa cea veche, în strada Gorohovaia, în vizită, Oblomov îi dădu el „vizită”, de nu ştiu pe unde să iasă mai repede.

— Ce-i de acolo n-au aflat încă nimic şi tu vrei să-i umpli de zvonuri? Stai acasă! adăugă ameninţător Oblomov.

Ziua de miercuri trecu, joi, Oblomov primi din nou, prin poştă, o scrisoare din partea Olgăi, care-l întreba ce s-a întâmplat de n-a venit s-o vadă. Îi scria că a plâns toată seara şi că aproape n-a dormit noaptea.

— Plânge! Nu doarme noaptea! Îngerul meu! exclamă Oblomov. O, Doamne! De ce mă iubeşte? De ce o iubesc? De ce ne-am întâlnit? Numai Andrei e de vină: el ne-a îmbolnăvit de dragoste, ca de un soi de vărsat, pe amândoi. Viaţă mai e asta, cu atâtea emoţii şi griji? Când o să am odată parte de linişte, de fericirea cea liniştită?

Se lungea pe pat, scoţând suspine zgomotoase, se scula iar, ieşea chiar axară în stradă, frământându-se în căutarea unei norme de viaţă, a unei existenţe bogate în conţinut şi care totodată să curgă lin, zi de zi, picătură de picătură, în contemplarea mută a naturii, printre întâmplările liniştite, cu mers încet şi tărăgănat, ale unei vieţi de familie paşnice şi pline. Nu-i plăcea să-şi închipuie viaţa ca un râu larg, năvalnic, cu valuri frământate, aşa cum o vedea Stolz.

— O astfel de viaţă, spunea Oblomov, e ca o boală, un fel de friguri, cu salturi peste stânci ascunse, cu ruperi de zăgazuri, cu inundaţii…

Îi scrise Olgăi că a răcit puţin deunăzi în grădina de vară şi, deci, a fost nevoit să ia ceai fierbinte şi să stea acasă două zile; acum însă e bine de tot şi speră s-o revadă duminică.

Primi un răspuns în care Olga îl lăudă că se îngrijeşte, îi sfătuia să rămână acasă chiar şi duminică dacă va fi nevoie şi adăuga că preferă să se plictisească toată săptămâna, numai să-şi vadă el de sănătate.

Răspunsul îl aduse Nikita, chiar omul care, după spusele Anisiei, ar fi fose cel mai vinovat de răspândirea zvonurilor. Aduse din partea domnişoarei şi nişte cărţi noi, cu recomandarea din partea Olgăi să fie citite şi, când o fi să se revadă, Oblomov să-i spună dacă face să le citească şi ea.

Îi cerea să răspundă cum o mai duce cu sănătatea. După ce scrise răspunsul, Oblomov îi dădu singur scrisoarea lui Nikita şi-l însoţi până afară, în curte, petrecându-l cu ochii până la portiţă, ca nu cumva să dea pe la bucătărie şi să repete acolo „clevetirile” şi nici Zahar să nu se ia după el, să-l petreacă până în stradă.

Era bucuros de propunerea Olgăi de a-şi vedea de sănătate şi de a nu veni duminică şi-i scrise că, într-adevăr, ca să se întremeze bine, trebuie să mai stea câteva zile acasă.

Duminică se duse în vizită la proprietăreasă, unde i se oferi cafea şi plăcinte calde, iar pe la prânz îl trimise pe Zahar, pe malul celălalt, în oraş, să aducă bomboane şi îngheţată pentru copii.

Zahar ajunse cu greu înapoi acasă, luând o barcă: podurile fuseseră ridicate şi Neva, pe cale de a îngheţa. Oblomov nici nu putea să se gândească să meargă miercuri la Olga.

Desigur, ar fi putut să se repeadă îndată pe malul celălalt, să stea câteva zile la Ivan Gherasimovici şi să se ducă în fiecare zi, poate chiar să ia zilnic masa, la Olga.

Ar fi avut un pretext minunat: l-a prins îngheţul pe malul celălalt şi n-a putut să se întoarcă.

Acesta a şi fost primul gând al lui Oblomov, care dădu chiar repede să se scoale. Dar, după câteva clipe de gândire, se culcă din nou, încet, cu faţa îngrijorată şi un suspin adânc.

        „Nu. E mai bine să sa liniştească bârfelile, străinii care vin în casa Olgăi să mai uite puţin de el, să nu-l mai vadă acolo în fiecare zi, decât atunci când logodna lor va fi oficială”-

— Mi-e greu să aştept, dar n-am încotro! adaugă el cu un oftat, apucându-se de cărţile trimise de Olga.

Citi vreo cincisprezece pagini. Apoi veni să-l cheme Maşa: se duceau cu toţii pe malul Nevei, să vadă cum îngheaţă râul. Se duse şi Oblomov şi se întoarse tocmai la ceai.

Aşa se scurgeau zilele: Ilia Ilici se plictisea, citea, se plimba pe stradă, iar acasă mai strecura când şi când o privire prin uşa proprietăresei, ca să-i mai treacă de urât, schimbând o vorbă-două cu ea. Într-o zi, chiar îi măcină vreo trei funturi de cafea, cu atâta râvnă, încât toată fruntea i se broboni de sudoare.

A încercat să-i dea o carte să citească. Gazda, mişcând încetişor din buze, citi în gând titlul şi-i înapoie cartea, spunând că are să i-o ceară de sfintele sărbători, când l-o pune pe Vanea al ei s-o citească cu glas tare; atunci are să asculte şi bunica. Acum însă, n-are vreme de citit.

Între timp, peste Neva îngheţată fură aşternute podeţe de scânduri şi, într-o bună zi, lătratul desperat al câinelui ce se smucea în lanţ vesti o a doua venire a lui Nikita cu un bileţel, întrebări asupra sănătăţii şi o carte.

Temându-se să nu fie, la rândul său, nevoit să treacă peste podeţe, pe malul celălalt, Oblomov se ascunse de Nikita şi trimise vorbă că are o mică umflătură în gât, nu îndrăzneşte încă să iasă la aer şi că „destinul cel crud îi mai răpeşte câteva zile fericirea de a o putea vedea pe scumpa lui Olga”.

Îi porunci cu străşnicie lui Zahar să nu care cumva să flecărească cu Nikita şi-l petrecu pe acesta din urmă cu privirea până la portiţă, iar pe Anisia o ameninţă cu degetul, când aceasta îşi scoase nasul afară din bucătărie, vrând să-l întrebe ceva pe Nikita.