VII.

Astfel mai trecu o săptămână. Dimineaţa, cum se scula, Oblomov întâi şi întâi întreba, cu oarecare nelinişte, dacă podurile au fost refăcute.

I se răspundea: „Nu încă”, şi atunci îşi petrecea ziua în pace, ascultând bătăile pendulei, hârâitul râşniţei de cafea şi ciripitul canarilor.

Puii nu mai piuiau demult sub fereastra lui: crescuseră, se făcuseră găini şi stăteau ascunse prin coteţe. Nu apucă să citească cărţile trimise de Olga. Cea pe care o începuse sta pe masă de câteva zile, deschisă la pagina 105, cu scoarţele în sus.

În schimb, se ocupa tot mai mult de copiii proprietăresei. Vanea era un băieţel atât de isteţ – ţinea minte, după a treia lecţie, toate principalele oraşe din Europa – încât Ilia Ilici îi făgădui să-i cumpere un mic glob pământesc, de îndată ce va putea trece pe malul celălalt. Maşenka îi tivi trei batiste, ce-i drept, destul de prost: în schimb, era atât de drăgălaşă cum lucra cu mânuţele ei mici, şi cum venea tot mereu să-i arate fiece bucăţică tivită.

Cu proprietăreasa intra mereu în vorbă, de cum îi zărea coatele prin uşa crăpată. Ajunsese chiar să recunoască, după mişcările lor, ce face gazda: dacă cerne făină, râşneşte ceva sau calcă rufe.

Încercă să vorbească şi cu bunica, dar aceasta nu putea niciodată sa ducă o conversaţie până la capăt: se oprea în mijlocul unei vorbe, proptindu-se cu pumnul în perete, se îndoia de şale şi se pornea pe tuşit, ca pe o muncă grea; pe urmă gemea, şi aşa lua sfârşit orice convorbire.

Numai pe „frăţior” nu-l vedea deloc sau, cel mult, îl zărea cu pachetul cel mare sub braţ, trecând prin faţa geamului; prezenţa lui nici nu se simţea în casă. Iar când, într-o bună zi, Oblomov intră din întâmplare în odaia în care toată familia se strânsese la masă, fratele proprietăresei se şterse în grabă pe gură şi se retrase în cămăruţa sa.

Într-o dimineaţă, când Oblomov abia se trezise, senin şi fără griji, şi începuse să-şi bea cafeaua, Zahar îl vesti deodată că podurile au fost refăcute. Oblomov simţi o strângere de inimă.

— Şi mâine e duminică, îşi zise el. Trebuie să mă duc la Olga, să îndur toată ziua privirile curioase şi pline de înţeles ale străinilor, iar apoi s-o anunţ că am de gând să vorbesc cu mătuşa.

Se afla însă exact în acelaşi punct de plecare, din care i se părea cu neputinţă să se urnească.

Îşi închipuia foarte limpede cum are să fie declarat logodnic, cum a doua şi a treia zi vor veni tot felul de cucoane şi de bărbaţi, cum va deveni deodată obiectul curiozităţii generale, cum se va da un dineu oficial şi lumea va bea în sănătatea lui. Iar apoi… apoi, conform drepturilor şi îndatoririlor unui logodnic, îi va aduce logodnicei sale un cadou…

— Un cadou! îşi zise el cu spaimă şi izbucni într-un râs amar.

Un cadou! Şi el care n-avea decât două sute de ruble în buzunar! Chiar de ar fi să i se trimită bani de la ţară, aceasta s-ar întâmpla tocmai pe la Crăciun, poate chiar şi mai târziu, după ce se va vinde grâul; iar când îl vor vinde, cât grâu e acolo şi câţi bani se vor putea realiza din vânzare, toate acestea urma să i le lămurească scrisoarea care nu mai venea. Ce era de făcut? Adio odihna cea de două săptămâni!

În mijlocul tuturor acestor griji şi preocupări, închipuirea lui îi zugrăvea chipul frumos al Olgăi, sprâncenele ei dese, expresive, ochii atât de deştepţi, albaştri-cenuşii, căpşorul ei cu părul împletit şi strâns jos, la ceafă, aşa încât să prelungească şi să desăvârşească nobleţea liniei trupului de la cap la umeri şi până la mijlocelul ei.

Dar îndată ce se simţea cuprins de freamătul iubirii, se şi prăvălea asupra lui, ca o piatră, gândul cel apăsător: ce să facă, cum să rezolve problema nunţii, de unde să ia bani şi cu ce să trăiască pe urmă?

        „Să mai aştept puţin; poate că scrisoarea are să-mi vină mâine sau poimâine”…Şi se apucă să calculeze cam când să fi sosit la ţară scrisoarea lui, cât să fi zăbovit vecinul şi câte zile îi trebuie răspunsului să vină.

        „Trebuie să sosească în trei, cel mult patru zile; să mai amân până atunci vizita la Olga, hotărî el. Cu atât mai mult, cu cât nu cred să ştie că podurile au fost refăcute…”

— Katia, s-au refăcut podurile? o întrebă, în aceeaşi dimineaţă, trezindu-se din somn, Olga pe jupâneasa ei.

Oblomov nici nu bănuia că întrebarea aceasta se repeta zi de zi.

— Nu ştiu, domnişoară. Nu l-am văzut azi nici pe vizitiu, nici pe rândaş, iar Nikita nu ştie.

— Niciodată nu ştii nimic din ce mă interesează! spuse nemulţumită Olga, stând în pat, cu ochii la lănţişorul ce-l purta la gât.

— Lăsaţi că aflu îndată, domnişoară! N-am îndrăznit să plec, mă gândeam că vă treziţi acuşi; altfel, demult aş fi dat o fugă.

Şi Katia dispăru din odaie.

Iar Olga trase sertarul măsuţei şi scoase din el ultimul răvaş primit de la Oblomov. „E bolnav, sărăcuţul, se gândi ea cu grijă. E singur, se plictiseşte… Uf, Doamne, când o să…”

Nu-şi sfârşi gândul, când Katia năvăli în odaie, îmbujorată la faţă.

— S-au refăcut! S-au refăcut chiar în noaptea asta! spuse ea cu bucurie şi, prinzând-o în braţe pe domnişoara care sărise într-o clipă din pat, îi aduse o bluză şi împinse spre ea nişte papuci mititei. Olga trase în grabă sertarul, scoase ceva şi-i strecură Katiei în palmă, iar Katia îi sărută mâna. Toate acestea – săritura din pat, bănuţul strecurat Katiei şi sărutul pe mâna domnişoarei – se petrecură într-o singură clipă. „Ah, mâine e duminică; se nimereşte de minune! Are să vină!” se gândi Olga şi se îmbrăcă în grabă. Îşi luă ceaiul şi porni, împreună cu mătuşa ei, prin prăvălii.

— Ma tante, să mergem mâine la liturghie la mănăstirea Smolnîi! se rugă ea.

Mătuşa strânse ochii, se gândi puţin, apoi spuse:

— Mergem dacă vrei tu. Dar e atât de departe, ma chčre. Ce ţi-a venit tocmai acum, în toiul iernii?

Olgăi îi venise acest gând numai pentru că biserica aceea i-o arătase Oblomov în ziua când s-au plimbat cu barca şi acum ar fi vrut să se roage acolo… pentru el, pentru sănătatea lui, ca s-o iubească şi să fie fericit cu ea, ca… să se sfârşească odată cu această stare de nehotărâre, de nesiguranţă… Sărmana Olga!

Veni şi ziua de duminica. Cu multă măiestrie, Olga potrivi toată masa pe gustul lui Oblomov.

Se îmbrăcă cu o rochie albă, ascunzând sub dantelă brăţara primită de la el, se pieptănă aşa cum îi plăcea lui. Încă din ajun, poruncise să fie acordat pianul, iar dimineaţa încercă să cânte „Casta diva”…Glasul ei suna atât de plin, cum nu sunase încă niciodată în vacanţă. Apoi începu să aştepte.

Baronul o găsi aşteptând şi-i spuse că e din nou tot atât de frumoasă cum fusese vara, numai că a mai slăbit puţin.

— Te-ai resimţit vădit de lipsa aerului de la ţară şi de viaţa ceva mai puţin regulată, spuse el. Scumpa Olga Sergheevna, dumneata ai absolută nevoie de aerul câmpiilor de la ţară.

Îi sărută mina de câteva ori, lăsând chiar o pată măruntă de la mustaţa lui cănită pe degetele ei.

— Da, aerul de la ţară, îi răspunse ea gânditoare, cam distrată, nu lui, ci poate altcuiva.

— Ŕ propos, adăugă el, fiindcă veni vorba de ţară, luna viitoare se va termina procesul dumitale şi, în aprilie, te vei putea duce să-ţi vezi moşia. Nu e prea mare, dar e situată – o minune! O să rămâi mulţumită. Şi ce casă! Ce grădină! Ai acolo un chioşc pe un deal; are să-ţi placă. O vedere spre râu!… Dumneata nu mai ţii minte, căci aveai cinci ani când papa al dumitale a plecat de acolo, luându-te cu dânsul.

— Ah, ce bine o să-mi pară! spuse ea şi căzu pe gânduri.

        „E lucru hotărât, se gândi ea. Acolo ne vom duce noi doi. Dar el nu trebuie să ştie mai înainte ca…”

— Luna viitoare, domnule baron? întrebă ea cu vioiciune. E adevărat?

— Tot atât de adevărat ca şi faptul că, frumoasă oricând, astăzi eşti de-a dreptul minunată! spuse el şi trecu la mătuşa.

Olga rămase pe locul ei, visând la fericirea apropiată; dar nu se hotăra să-i vorbească lui Oblomov de această veste bună, de planurile ei viitoare.

Voia să urmărească până la urmă schimbarea pe care dragostea avea s-o producă în sufletul lui adormit; voia să-l vadă cu desăvârşire dezbărat de jugul acesta apăsător, răpit de fericirea apropiată, venind plin de bucurie, zburând, să depună la picioarele ei răspunsul bun primit de la ţară; îşi închipuia cum vor alerga amândoi la mătuşa, iar apoi…

Apoi, ea avea să-i spună deodată că şi ea, la rândul ei, are o moşie, cu grădină, cu chioşc, cu privelişte spre râu, şi o casă gata de locuit, că trebuie să plece întâi acolo şi apoi la Oblomovka.

        „Nu, nu doresc un răspuns bun de la ţară, se gândi ea. Are să devină mândru şi nici n-o să se bucure aflând că am şi eu moşia mea, casă, grădină… Nu, mai bine să vină la mine necăjit, cu o scrisoare neplăcută, vestindu-mi că la ţară totul e în neregulă, că trebuie să se ducă acolo singur. Se va repezi acolo într-un suflet, va da la Oblomovka dispoziţiile necesare, uitând multe lucruri, fără pricepere, alandala şi apoi va porni, tot atât de repede, îndărăt, şi aici va afla deodată că nici nu era nevoie să se grăbească, căci este o casă, o grădină şi un chioşc cu privelişte frumoasă, că au unde locui şi fără Oblomovka lui… Da, da, pentru nimic în lume n-are să-i spună! Lasă-l să se ducă acolo, să se pună în mişcare, să se trezească puţin din toropeala lui, făcând totul pentru ea, în numele fericirii lor viitoare! Sau nu: de ce să-l trimită la ţară, de ce să se despartă? Mai bine, când o veni la ea îmbrăcat de drum, trist şi palid, ca să-şi ia rămas bun pe o lună, ea are să-i spună deodată că nu este nevoie să se mai ducă acolo până la vară, că atunci vor pleca împreună…”

Visând astfel, se duse repede la baron şi-l preveni cu multă dibăcie să nu comunice deocamdată vestea adusă nimănui, dar absolut nimănui. Sub acest nimănui, îl subînţelegea numai pe Oblomov.

— Da, da, de ce s-o spunem?! întări acesta. Poate, cel mult, lui monsieur Oblomov, dacă o veni vorba…

Stăpânindu-se cu greu, Olga răspunse nepăsător:

— Nu, nici lui să nu-i spuneţi.

— Dorinţa dumitale, o ştii prea bine, e pentru mine lege… adăugă curtenitor baronul.

Olga avea în firea ei şi un pic de viclenie. Dacă voia neapărat să se uite la Oblomov de faţă cu alţii, se uita mai întâi la alţi trei inşi, pe rând, şi numai pe urmă la el.

Câte combinaţii, şi totul numai pentru Oblomov. De câte ori au înflorit pe obrajii ei cei doi bujori! De câte ori n-a atins ea câte o clapă a pianului, ca să-şi dea seama dacă nu este cumva acordat prea sus, ori ca să mute notele dintr-un loc într-altul. Dar Oblomov zăbovea! Ce-o fi însemnând asta?

Se făcu ora trei, apoi patru, şi el tot nu venea! Pe la patru şi jumătate, frumuseţea ei începu să-şi piardă din strălucire: era ca o floare care se ofileşte şi când se aşezară cu toţii la masă, arăta palidă de tot.

Ceilalţi nu ziceau nimic: nu băgaseră nimic de seamă. Mâncau liniştiţi felurile gătite pentru el şi vorbeau nepăsători şi veseli.

Trecu şi ora mesei, veni seara – fără Oblomov. Până la zece, Olga trăi mii de emoţii, trecând de la nădejde la teamă; la ora zece, se retrase în odaia ei.

La început, revărsă, în gând, pe capul lui Oblomov tot amarul inimii ei; n-a fost sarcasm, n-a fost vorbă grea din vocabularul ei pe care să nu i-o fi aruncat în gând.

Apoi, deodată, îşi simţi întreaga făptură cuprinsă de un val de căldură, apoi de un frig ca de gheaţă.

        „E bolnav, e singur. Nu poate nici măcar să-i scrie…” o străfulgeră gândul.

Această convingere puse deplină stăpânire asupra ei, alungându-i somnul. Aţipi vreo două ceasuri, înfrigurată, aiurind în somn, dar dimineaţa se sculă, deşi foarte palidă, totuşi liniştită şi plină de hotărâre.

Luni dimineaţa, proprietăreasa îşi trecu capul prin faţa biroului lui Oblomov şi-i spuse:

— O fată întreabă de dumneavoastră.

— De mine? Cu neputinţă! răspunse Oblomov. Unde este?

— Aici. A greşit şi a intrat prin uşa noastră. Să-i dau drumul?

Mai înainte ca Oblomov să fi luat o hotărâre, se pomeni cu Katia. Proprietăreasa plecă.

— Katia! spuse mirat Oblomov. Ce cauţi aici? De ce ai venit?

— Domnişoara e aici, îi răspunse ea în şoaptă. Mi-a poruncit să vă întreb…

Oblomov se schimbă la faţă.

— Olga Sergheevna?! şopti el înspăimântat. Nu e adevărat, Katia! Glumeşti? Nu mă mai chinui!

— Zău aşa! A venit cu un cupeu de piaţă, a tras la o ceainărie şi aşteaptă. Doreşte să vină încoace. M-a trimis să vă spun să-l trimiteţi undeva pe Zahar. Dumneaei soseşte aici peste o jumătate de oră.

— Mai bine mă duc singur. Cum se poate să vină dânsa aici? spuse Oblomov.

— Nu mai aveţi timp: te pomeneşti că o şi porneşte. Dumneaei vă crede bolnav. La revedere, fug! Domnişoara e singurică şi mă aşteaptă…

Şi plecă.

Cu o repeziciune neobişnuită, Oblomov îşi legă cravata, îşi puse vesta, cizmele şi-l strigă pe Zahar.

— Zahar! Parcă mi-ai cerut deunăzi voie să te duci pe malul celălalt, în Gorohovaia, la prietenii tăi. Hai, du-te acum! îi spuse Oblomov plin de înfrigurare.

— Nu mă duc! răspunse hotărât Zahar.

— Hai, du-te! stăruia Oblomov.

— Cine a mai pomenit vizite în zi de lucru? Nu mă duc! spuse îndărătnic Zahar.

— Du-te şi tu să mai petreci puţin. Nu fi încăpăţânat, când stăpânul tău e bun cu tine şi te lasă să pleci… Du-te la prietenii tăi!

— Dă-i naibii de prieteni!

— Nu vrei să-i mai vezi?

— Sunt nişte ticăloşi, nu i-aş mai vedea!

— Hai, du-te, du-te odată! repeta mereu Oblomov, simţind că i se urcă tot sângele la cap.

— Nu. Astăzi rămân toată ziua acasă, iar duminică poate că mă duc, spunea nepăsător Zahar.

— Du-te acum, îndată! îl grăbea Oblomov, în culmea emoţiei. Trebuie să te duci!

— Ce să caut de pomană tocmai la dracu-n praznic? cerca să scape Zahar.

— Du-te atunci de te plimbă vreo două ore! Nu vezi că ţi s-a umflat şi mutra de atâta somn? Mai aeriseşte-te un pic!

— Mutra o am ca tot omul, aşa cum se vede la de-alde noi, spuse Zahar, uitându-se alene pe fereastră.

        „Of, Doamne, Dumnezeule! Acum soseşte”, se gândea Oblomov, ştergându-şi broboanele de sudoare de pe frunte.

— Hai, te rog, du-te de te plimbă! Te rog frumos! Na, ţine aici douăzeci de copeici: să iei o bere cu un prieten.

— Mai bine stau în cerdac. Unde să mă duc pe un ger ca ăsta? Ori să stau la poartă dacă poftiţi…

— Nu, mai bine mai departe de poartă! sări Oblomov. Du-te pe o altă stradă! Uite, dincolo, la stânga, spre grădină… sau pe malul celălalt.

        „Ce naiba? îşi zicea Zahar. Mă trimite la plimbare. Nicicând nu mi s-a mai întâmplat una ca asta”.

— Mai bine mă duc duminică, Iha Ilici…

— Ai să pleci odată? scrâşni Oblomov printre dinţi, înaintând ameninţător spre Zahar.

Acesta dispăru pe uşă, iar Oblomov o chemă pe Anisia.

— Du-te la piaţă, spuse el, şi târguieşte acolo pentru masă…

— Am târguit tot ce trebuie. În curând şi prânzul e gata… dădu să răspundă nasul Anisiei.

— Taci din gură şi ascultă ce-ţi spun! strigă Oblomov atât de tare, încât Anisia se fâstâci.

— Să cumperi… măcar sparanghel… adăugă el, căznindu-se să născocească un pretext ca s-o trimită de-acasă.

— De unde sparanghel pe vremea asta, conaşule? Nici nu găsim aşa ceva pe aici…

— Marş! răcni el şi Anisia fugi. Să fugi într-un suflet, îi strigă el din urmă, fără să te uiţi înapoi, iar de acolo să te-ntorci cât mai încet! Mai devreme de două ceasuri să nu te văd p-aici!

— Mare minunăţie! îi spuse Zahar Anisiei, întâlnindu-se cu ea pe stradă. M-a trimis la plimbare şi mi-a dat douăzeci de copeici. Unde să mă plimb acum?

— Treaba boierului, făcu Anisia, care era femeie deşteaptă. Du-te şi tu pe la Artemi, vizitiul contelui, fă-i şi tu cinste cu un ceai, că el mereu te cinsteşte pe tine. Iar eu m-oi duce la piaţă.

— Mare minunăţie, Artemi! îi spuse Zahar vizitiului. M-a trimis boierul la plimbare şi mi-a dat şi de-o bere…

— O fi vrând să se pilească şi el, dădu cu presupusul Artemi. D-aia ţi-a şi dat: ca să nu-ţi pară rău. Să mergem!

Îi făcu cu ochiul lui Zahar, arătând cu capul spre o ulicioară.

— Să mergem! repetă Zahar, arătând din cap spre aceeaşi ulicioară.

— Mare minunăţie, să mă trimeată el la plimbare! zicea el răguşit, zâmbind pe sub mustaţă.

Cei doi plecară, iar Anisia, ajungând la cel dintâi colţ de stradă, se piti pe după un gard, în şanţ, să vadă ce se mai întâmplă.

Oblomov aştepta, prinzând cu urechea orice zgomot: iată, cineva a pus mâna pe inelul de la poartă şi, în aceeaşi clipă, izbucnesc lătrăturile furioase ale câinelui, care cerca să se smulgă din lanţ.

— Afurisită javră! scrâşni printre dinţi Oblomov, apucându-şi şapca şi repezindu-se spre portiţă.

O deschise şi prinzând-o pe Olga aproape în braţe, o duse până la scară.

Era singură. Katia o aştepta în trăsură, în apropiere de poartă.

— Eşti sănătos? Nu stai în pat? Ce-i cu tine? întrebă ea grăbit, fără a-şi scoate paltonul sau pălăria şi cercetându-l din cap până-n picioare, de îndată ce ajunseră în biroul lui.

— Acum sunt mai bine; mi-a trecut gâtul… aproape de tot, spuse el, ducându-şi mâna la beregată şi tuşind uşor.

— Atunci de ce n-ai venit ieri? întrebă ea, uitându-se la el atât de cercetător, încât Oblomov nu mai ştia ce să spună.

— Olga, cum de te-ai hotărât la o asemenea faptă? rosti el, plin de spaimă. Înţelegi tu ce faci?

— Despre asta, vorbim mai târziu! îl întrerupse ea nerăbdător. Te-întreb: ce însemnează lipsa ta?

Oblomov tăcea.

— N-ai cumva un urcior la ochi? întrebă ea.

El tăcea mereu.

— Nu eşti bolnav. Nu te-a durut deloc gâtul, spuse ea, încruntându-se.

— N-am fost bolnav, răspunse Oblomov cu glasul unui şcolar prins asupra faptului.

— M-ai înşelat! Olga îl privea cu mirare. Pentru ce?

— Am să-ţi explic totul, Olga, căuta el să se justifice. Ceva important m-a făcut să nu mai viu la tine de două săptămâni… M-am temut…

— De ce? întrebă ea, aşezându-se şi scoţându-şi pălăria şi paltonul.

Oblomov le luă şi le puse pe canapea:

— De bârfeli, de vorbe,.

— Dar nu ţi-a fost teamă că n-o să dorm toată noaptea, că o să mă gândesc la cine ştie ce, poate chiar să cad la pat? întreabă ea, învăluindu-l într-o privire cercetătoare.

— Tu nici nu ştii, Olga, ce se petrece aici, spuse el, arătându-şi inima şi capul. Ard ca în foc, mă frământ cumplit. Nu ştii ce s-a întâmplat?

— Ce s-a mai întâmplat? întrebă ea rece.

— Nu ştii cât de departe s-a ajuns cu zvonurile despre noi doi! N-am vrut să te tulbur şi m-am temut să dau ochii cu tine.

Îi povesti tot ce auzise de la Zahar şi de la Anisia, aminti şi conversaţia surprinsă de el între cei doi tineri eleganţi şi încheie spunând că de atunci şi-a pierdut somnul, că în ochii oricui i se pare că citeşte o întrebare, o mustrare sau o aluzie vicleană la întâlnirile lor.

— Dar ne-am pus doar în gând să-i spunem tot lui ma tante săptămâna aceasta, îi răspunse ea. Şi atunci toate aceste bârfeli vor înceta…

— Da, dar nu voiam să vorbesc cu mătuşa, până săptămâna aceasta, până primesc scrisoarea. Ştiu prea bine că n-o să mă-ntrebe despre dragostea mea, ci despre moşie, are să intre în amănunte, iar eu nu pot să-i explic nimic, până nu primesc scrisoarea de la împuternicitul meu.

Olga oftă.

— Dacă nu te-aş cunoaşte, spuse ea gânditoare, cine ştie ce mi-aş fi putut închipui. Te-ai temut să mă tulburi cu flecărelile lacheilor, dar nu ţi-a fost teamă să mă umpli de nelinişte! Nu te mai înţeleg.

— Am crezut că bârfelile lor te vor tulbura. Dumnezeu ştie ce vorbesc Katia, Maria, Semion şi tâmpitul acela de Nikita…

— Ştiu demult ce vorbesc, spuse ea nepăsător.

— Cum aşa?

— Foarte simplu: Katia şi dădaca mi-au spus demult, m-au întrebat de tine, m-au felicitat…

— Te-au şi felicitat? întrebă el îngrozit. Şi tu ce-ai făcut?

— Nimic. Le-am mulţumit. Dădacei i-am dăruit o basma, iar ea mi-a făgăduit să se ducă pe jos să se închine la icoana sfântului Serghie… Iar Katiei i-am promis s-o ajut să se căsătorească cu un cofetar: are şi ea idila ei…

Oblomov se uita la Olga cu ochi plini de spaimă şi uimire.

— Vii în fiecare zi la noi: e foarte firesc ca slugile să vorbească, adăugă ea. Ei sunt cei dintâi care comentează de obicei faptele. Cu Sonicika a fost la fel. Nu văd de ce lucrul acesta te sperie într-atât.

— Aşadar de acolo vin toate zvonurile? bâigui el.

— Sunt oare neîntemeiate? Nu-i adevărat ce se spune?

— E adevărat, îngână Oblomov, jumătate întrebător, jumătate afirmativ. Da, adăugă el apoi, într-adevăr, ai dreptate. Numai că n-aş vrea să se afle despre întâlnirile noastre; de aceea mă tem…

— Te temi, tremuri ca un copil… Nu te-nţeleg deloc! Parcă ai vrea să mă răpeşti!

Oblomov se simţea stingherit: Olga se uita la el atât de pătrunzător.

— Ascultă-mă! spuse ea. Aici e ceva la mijloc, şchioapătă ceva… Ia vino încoa şi spune-mi tot ce ai pe suflet. Puteai să nu fi venit la noi o zi, două, să zicem o săptămână, din prudenţă; totuşi, ar fi trebuit să mă previi, să-mi scrii. Ştii prea bine că nu mai sunt un copil şi nu mă las chiar atât de uşor tulburată de orice fleac. Ce însemnează toate acestea?

Oblomov rămase pe gânduri. Pe urmă, îi sărută mâna şi oftă.

— Uite, Olga, să vezi ce cred eu, spuse el. Închipuirea mea a fost tot timpul din urmă atât de plină de spaimă pentru tine, mintea mea atât de frământată de griji, iar inima mă durea atât de tare din pricina aşteptării, din pricina speranţelor care când se împlineau, când păreau să dispară, încât tot organismul meu e zdruncinat, înlemneşte, cere o liniştire, fie şi vremelnică…

— Dar al meu de ce nu înlemneşte? Eu de ce nu caut liniştea decât alături de tine?

— Tu eşti plină de puteri tinereşti, iubeşti atât de senin, de calm, pe când eu… Dar tu ştii cât de mult te iubesc! spuse el, căzând la picioarele ei şi sărutându-i mâinile!

— Nu, ştiu încă mult prea puţin. Eşti atât de ciudat, încât mă pierd în presupuneri, mintea refuză să-nţeleagă, speranţa mă părăseşte… În curând, n-o să ne mai înţelegem deloc şi atunci o să fie rău.

Tăcură amândoi.

— Şi ce-ai făcut în tot timpul acesta? întrebă ea, cercetând pentru prima oară din ochi odaia lui. Nu-mi place la tine: ce odăi scunde! Ferestrele sunt mici, tapetele vechi… Unde sunt celelalte odăi?

Vrând să evite întrebarea asupra ocupaţiilor sale din ultimele zile, Oblomov se repezi să-i arate apartamentul. Pe urmă, Olga se aşeza pe canapea, iar el – din nou jos, pe covor, la picioarele ei.

— Ce-ai făcut în aceste două săptămâni? stărui ea.

— Am citit, am scris, m-am gândit la tine.

— Ai citit cărţile mele? Ce părere ai? Le iau cu mine.

Luă de pe masă cartea şi aruncă o privire pe pagina deschisă. Era plină de praf.

— N-ai citit! spuse ea.

— Nu, răspunse el.

Olga se uită la pernele brodate, mototolite, la dezordinea din odaie, la geamurile murdare, la masa lui de lucru, luă în mână câteva file de hârtie pline de praf, mişcă tocul în călimara uscată şi se uită cu mirare la Oblomov.

— Atunci, ce-ai făcut? repetă ea. N-ai citit, nici n-ai scris.

— N-am prea avut timp, începu el, bâlbâindu-se. Dimineaţa, când te scoli, îţi face odaia, te deranjează; pe urmă, începe conversaţia despre masă, vin copiii proprietăresei, te mai roagă să le controlezi o problemă şi a şi venit ora prânzului. După prânz… când să mai citeşti?

— Ai dormit după prânz, spuse ea atât de afirmativ, încât, după o clipă de şovăire, Oblomov răspunse încet:

— Am dormit.

— Pentru ce?

— Ca să nu simt cum trece timpul: nu erai alături de mine, Olga, şi viaţa fără tine e de nesuferit, e plictisitoare de moarte…

Se opri. Olga îl privea sever.

— Ilia! începu ea serios. Îţi mai aduci aminte când mi-ai spus, în parc, că simţi flacăra vieţii aprinzându-se în tine, când mi-ai jurat că eu sunt scopul vieţii tale, idealul tău, când m-ai luat de mână şi mi-ai spus că este a ta? Îţi aminteşti răspunsul meu?

— Cum aş putea să uit? Oare aceste întâmplări nu mi-au schimbat întreaga mea viaţă? Nu vezi cât sunt de fericit?

— Nu, nu văd. M-ai înşelat, răspunse ea rece. Te laşi iarăşi târât la fund…

— Te-am înşelat? Cum poţi să spui asta? Îţi jur pe numele cel sfânt al lui Dumnezeu că sunt gata să mă arunc şi acum în prăpastie pentru tine!

— Da, dacă prăpastia ar fi aici, la picioarele tale şi chiar în clipa de faţă! îl întrerupse ea. Dar dacă ar fi ca lucrul să fie amânat pe trei zile, ţi-ai schimba părerea, te-ai speria, mai cu seamă dacă Zahar ori Anisia ar începe să vorbească… Asta nu-i dragoste.

— Te-ndoieşti de dragostea mea? începu el cu aprindere. Crezi, poate, că tărăgănesc, temându-mă pentru mine, nu pentru tine? Că nu stau de strajă, ca un zid, apărându-ţi bunul tău nume, nu veghez ca o mamă ca nici un zvon să nu se atingă de tine?… Ah, Olga! Cere-mi dovezi! Îţi repet că dacă ai putea să fii mai fericită cu altul, mi-aş ceda drepturile fără să murmur; iar dacă ar trebui să mor pentru tine, aş muri cu bucurie! încheie el cu lacrimi în ochi.

— Nu-i nevoie de toate astea, nu ţi-o cere nimeni! Ce să fac eu cu viaţa ta? Mai bine fă ce trebuie. Să oferi jertfe de care nu e nevoie sau care nu pot fi aduse, pentru a mi le face pe cele ce trebuiesc făcute, acesta este un subterfugiu al oamenilor vicleni. Tu nu eşti viclean, o ştiu. Însă…

— Nu ştii cât mi-au mâncat din sănătate aceste spaime şi griji! urmă el. De când te-am cunoscut pe tine, numai la tine mă gândesc… Chiar şi acum, îţi repet, eşti ţelul suprem al vieţii mele, numai tu singură! Dacă n-o să mai fii alături de mine, mor numaidecât, îmi pierd minţile! Nu respir, nu privesc, nu gândesc şi nu simt decât prin tine, prin tine şi pentru tine. De ce te miri atunci că, în zilele când nu te văd, adorm şi cad la fund? Mi-e silă de orice, totul mă plictiseşte. Sunt ca o maşină: umblu, fac ce fac şi nici nu ştiu ce anume. Tu eşti focul şi puterea acestei maşini, spuse el îngenunchind în faţa ei şi ridicându-şi fruntea.

Ochii îi străluceau ca pe vremuri, în parc. În ei ardeau din nou mândria şi voinţa.

— Sunt gata să merg oriunde îmi ceri, gata să fac tot ce vrei tu. Când te uiţi la mine, când vorbeşti ori cânţi, simt şi eu că trăiesc…

Gânditoare şi gravă, Olga asculta aceste declaraţii pătimaşe.

— Ascultă, Ilia! spuse ea. Cred în dragostea ta şi în puterea ce o am asupra ta. Atunci de ce mă mai sperii cu lipsa ta de hotărâre, de ce mă faci să mă-ndoiesc? Îmi spui că sunt scopul vieţii tale, dar mergi spre acest scop atât de încet, atât de timid… Şi mai ai mult de mers: trebuie să ajungi mai sus ca mine. Aştept aceasta din partea ta! Am văzut oameni fericiţi. Ştiu cum iubesc ei, adăugă ea cu un suspin. Totul clocoteşte în ei, chiar şi odihna lor nu seamănă cu a ta: ei nu-şi lasă capul în jos, ochii lor rămân deschişi; sunt mereu în acţiune, aproape că nu dorm! Iar tu… nu pare că dragostea, că eu sunt scopul vieţii tale…

Clătină cu îndoială din cap.

— Tu eşti, tu!… spunea Oblomov, sărutându-i din nou mâinile, cuprins de freamăt la picioarele ei. Numai tu! Oh, Doamne, ce fericire! repeta el ca în delir. Şi tu crezi că aş putea să te înşel, să adorm după o asemenea trezire la viaţă, să nu ajung un erou! O să vedeţi voi – şi tu şi Andrei! – urmă el, privind în juru-i cu ochi de inspirat. O să vedeţi până la ce înălţime îl ridică pe om dragostea unei femei ca tine! Priveşte-mă, priveşte: oare n-am înviat, nu trăiesc în clipa aceasta? Să plecăm de aici! Afară! Afară! Nu pot să mai rămân aici nici o clipă. Mă înăbuş, mă simt rău! spunea el, privind cu neprefăcut dezgust în jurul său. Lasă-mă să trăiesc azi cu acest sentiment… A, dacă focul care mă arde acum ar arde în mine şi mâine, şi totdeauna! Dar când tu nu eşti cu mine mă sting, cad la pământ! Acum, am înviat, trăiesc din nou. Mi se pare că… Ah, Olga, Olga! Eşti mai frumoasă ca orice pe lume! Eşti o femeie între femei… tu… tu…

Îşi lipi obrazul de mâna ei şi amuţi. Nu mai putea să scoată nici un cuvânt. Vrând să-şi astâmpere frământarea, strânse mâna ei la inimă, aţinti asupra Olgăi privirea lui umedă şi pătimaşă şi rămase nemişcat.

        „E plin de duioşie, e duios, foarte duios!” repeta în gând Olga, dar oftând, nu ca pe vremuri, în parc. Şi rămase adânc îngândurată.

— Trebuie să plec! spuse ea blând, ca trezită din somn.

Oblomov se dezmetici deodată.

— Eşti aici? Doamne! La mine acasă? spuse el şi privirea lui inspirată se schimbă deodată într-o căutătură sperioasă; se uită în jurul lui.

Din gura lui nu mai ieşeau vorbe pătimaşe. Apucă în grabă pălăria şi paltonul ei şi, de zăpăceală, fu cât pe aci să-i pună paltonul în cap. Olga râse.

— Să nu-ţi fie teamă pentru mine! îl linişti ea. Ma tante a plecat pentru toată ziua. Acasă, numai dădaca şi Katia ştiu că am plecat. Petrece-mă!

Îi întinse mâna şi, calmă, fără teamă, plină de conştiinţa mândră a nevinovăţiei sale, străbătu curtea în lătrăturile desperate ale câinelui, se urcă în trăsură şi plecă.

La geamurile gazdei se arătară nişte capete; de după colţ, din dosul gardului, se ridică din şanţ capul Anisiei.

După ce trăsura coti pe o altă stradă, Anisia se întoarse, spunând că a colindat toată piaţa, dar n-a găsit sparanghel. Zahar se înapoie după vreo trei ore şi apoi dormi ca un buştean o zi şi o noapte.

Oblomov se plimbă mult timp prin odaie, în neştire. Nu simţea că păşeşte: i se părea că pluteşte deasupra podelei.

După ce amuţi scârţâitul pe zăpadă al roţilor trăsurii care luase cu ea viaţa, fericirea lui, Oblomov se mai linişti puţin, îşi ridică fruntea şi-şi îndreptă spinarea. Strălucirea însufleţirii îi lumina acum din nou faţa, iar ochii îi erau umezi de fericire şi înduioşare. Simţea în toată fiinţa lui un val de căldură, de voioşie, de putere. Şi iarăşi îl apucă dorul, ca pe vremuri, să plece undeva, cât mai departe: şi acolo, la Stolz, împreună cu Olga, şi la ţară, în câmpie, în luncă; să se retragă în singurătatea biroului său şi să se adâncească în muncă, ori să se ducă singur la portul Rîbinsk; să construiască drumul; să citească noua carte, abia apărută, despre care vorbeşte toată lumea; să meargă la operă, chiar astăzi…

Da, astăzi, ea a fost la el; pe urmă, se va duce la ea, apoi la operă. Ce zi plină! Şi cât de uşor respiri, trăind această viaţa în sfera Olgăi, în razele strălucirii ei feciorelnice, a puterilor sale tinereşti, a minţii ei, atât de adâncă şi fină, atât de vie! Umbla, de parca ar fi zburat, parcă l-ar fi purtat cineva prin odaie.

        „Înainte, înainte! spune Olga. Mai sus, tot mai sus, acolo, spre hotarul unde puterea duioşiei şi a graţiei îşi pierde drepturile şi unde începe împărăţia bărbatului!”

Cu câtă limpezime priveşte ea viaţa! Cu câtă înţelepciune citeşte ea în această carte soarta ei, cu1 e instinct sigur se călăuzeşte! Cele două vieţi ale lor trebuie să se unească ca două râuri: el este îndrumătorul, conducătorul ei!

Ea îi vede puterile şi aptitudinile, ştie ce mult poate el şi aşteaptă, supusă, stăpânirea lui. Minunată Olgă! Fire simplă, fără teamă, care nu se lasă uşor tulburată, hotărâtă şi naturală, cum e însăşi viaţa.

— Ce urât e aici, într-adevăr! spuse el, privind în jurul său. Şi îngerul acesta a coborât aici, în mocirlă, sfinţind-o prin prezenţa ei!

Plin de dragoste, se uită la scaunul pe care stătuse ea şi deodată ochii lui prinseră a străluci: jos, lângă scaun, zărise o mănuşă mică.

— O chezăşie! Mâna ei, ce semn bun! O!… gemu el pătimaş, lipindu-şi buzele de mănuşă.

Prin uşă se arătă capul proprietăresei, care-l întrebă dacă nu doreşte să vadă nişte pânză: au adus-o nişte oameni. Poate că i-ar face trebuinţă?

Mulţumi cu răceală, nici nu se gândi să se uite la coatele ei şi se scuză că este foarte ocupat. Apoi se cufundă în amintirile de astă-vară, revăzând în gând toate amănuntele, aducându-şi aminte de orice copac, orice tufă ori bancă, de fiecare cuvânt rostit şi găsi că toate acestea îi erau mai scumpe acum chiar decât pe vremea când se bucura de ele.

Pierduse cu desăvârşire orice stăpânire asupra lui. Cânta, glumea prietenos cu Anisia, râdea de ea că n-are copii şi-i făgădui chiar să-i boteze pruncul îndată ce se va naşte. Jucându-se cu Maşa, făcu atâta tărăboi, încât proprietăreasa veni şi alungă fetiţa, ca să nu-l mai împiedice pe chiriaş „de la treburile lui”.

Restul zilei spori nebunia. Olga era foarte veselă, îi cântă; pe urmă, merseră la operă, apoi Oblomov luă ceaiul la familia Ilinski unde, între ei, mătuşa, baronul şi Olga, se legă o convorbire atât de intimă şi de sinceră, încât Oblomov se simţi în adevăr un membru al acestei mici familii. De ajuns cu singurătatea! Acuma are şi el un cuibuşor al lui, şi-a întemeiat bine viaţa: e luminoasă şi plină de căldură. Ce bine e să trăieşti astfel!

Noaptea, nu dormi decât prea puţin; se puse să citească cărţile trimise de Olga; citi un volum şi jumătate.

        „Mâine trebuie să sosească scrisoarea de la ţară, îşi zise el şi inima îi bătea în piept, să-l spargă… În sfârşit!”