VIII.

A doua zi, dereticând prin odaie, Zahar găsi pe birou o mănuşă micuţă, se uită lung la ea, zâmbi cu tâlc şi o întinse lui Oblomov.

— Trebuie s-o fi uitat domnişoara Ilinskaia, spuse el.

— Diavole! tună Ilia Ilici, smulgându-i mănuşa. Ce tot spui! Ce să caute aici domnişoara Ilinskaia? A fost lengereasa de la magazin să-mi încerce nişte cămăşi. Cum îndrăzneşti să scorneşti astfel de minciuni?

— Ce diavol? Ce scorneli? Iacă, vorbesc şi cei de la proprietăreasă…

— Ce vorbesc? întrebă Oblomov.

— Cică a fost pe aici domnişoara Ilinskaia, cu fata ei din casă…

— Doamne! rosti îngrozit Oblomov. De unde să cunoască ei pe domnişoara Ilinskaia? Tot tu sau Anisia trebuie să fi trăncănit…

Anisia îşi trecu deodată jumătatea de sus a trupului pe uşa din antreu.

— Nu ţi-e ruşine, Zahar Trofimîci, să vorbeşti prostii? Nu-l ascultaţi, conaşule! spuse ea. N-a vorbit nimeni şi nici nu ştie… Pe Dumnezeul meu…!

— Ia vezi! se răsti la ea Zahar, dând s-o lovească cu cotul în piept. Ce te bagi tu unde nu-ţi fierbe oala?

Anisia dispăru. Oblomov îl ameninţă pe Zahar cu pumnii strânşi, apoi deschise repede uşa spre odăile proprietăresei. Agafia Matveevna şedea pe jos şi scotocea în nişte boccele scoase dintr-un cufăr vechi; în jurul ei erau grămezi de cârpe, vată, rochii vechi, nasturi şi bucăţi de blană.

— Ascultă, începu Oblomov blând, dar tulburat. Slugile mele vorbesc tot felul de prostii. Pentru Dumnezeu, nu le da crezare!

— N-am auzit nimic, spuse proprietăreasa. Despre ce vorbesc?

— Despre vizita de ieri, urmă Oblomov. Ei spun că ar fi venit o domnişoară…

— Ce ne priveşte cine vine pe la chiriaşii noştri? spuse proprietăreasa.

— Te rog foarte mult să nu-i crezi: e curată calomnie! N-a fost nici o domnişoară: a venit doar lengereasa care-mi face cămăşi. Mi le-a încercat ieri.

— Şi unde v-aţi comandat cămăşile? Cine vi le face? întrebă repede proprietăreasa.

— La magazinul franţuzesc… bâigui Oblomov.

— Să mi le arătaţi, când vi le aduce. Am şi eu două fete: lucrează minunat; fac nişte cusături de nu le-ntrece nici o franţuzoaică. Am văzut chiar eu; le-au adus să mi le arate. Lucrează pentru contele Metlinski: nici că se poate mai bine. Nu ca astea care le purtaţi dumneavoastră.

— Foarte bine. O să mă gândesc la asta. Numai, pentru Dumnezeu, să nu crezi că a fost domnişoara…

— Ce mă priveşte cine vine la chiriaşi? Să fi fost şi o domnişoară…

— Nu, nu! tăgăduia Oblomov. Să vezi domnişoara despre care tot flecăreşte Zahar e mare şi mătăhăloasă şi vorbeşte cu glas gros, iar lengereasa care a rost, cred că ai auzit ce glas subţirel are: o voce minunată. Te rog să nu crezi…

— Ce ne priveşte pe noi? spuse gazda încă o dată, pe când Oblomov ieşea din odaie. Atunci, sa nu uitaţi, când o fi să vă mai faceţi cămăşi, îmi spuneţi mie. Fetele astea, de care vorbesc, fac nişte cusături… Le cheamă Lizaveta Nikolavna şi Maria Nikolavna.

— Bine, bine. O să ţin eu minte. Numai te rog să nu crezi…

Intră în odaia lui, se îmbrăcă şi se duse la Olga.

Întorcându-se seara acasă, găsi pe masă scrisoarea de la ţara din partea vecinului pe care-l însărcinase cu afacerile lui. Se repezi la lampă, citi scrisoarea şi simţi cum i se taie mâinile şi picioarele.

        „Vă rog foarte mult să treceţi procura dumneavoastră asupra unei alte persoane (scria vecinul). Eu am atâtea treburi încât, la drept vorbind, nu pot să supraveghez cum trebuie moşia dumneavoastră. Cel mai bine ar fi să veniţi singur pe aici sau, încă şi mai bine, să vă mutaţi la ţară. Este o moşie frumoasă, însă foarte părăsită. În primul rând, boierescul şi dările trebuie mai bine distribuite. Aceasta nu se poate face fără ca proprietarul să fie de faţă. Ţăranii s-au răsfăţat de tot, nu-l ascultă deloc pe vechilul cel nou, iar cel vechi e un şmecher fără pereche şi trebuie supravegheat de aproape. Venitul nu poate fi apreciat cu precizie. În starea actuală, nu cred să primiţi mai mult de trei mii şi încă cu condiţia să fiţi acolo. Vorbesc de venitul de pe cereale căci, din partea ţăranilor, slabă nădejde: ar trebui luaţi mai din scurt şi descurcată chestiunea rămăşiţelor neplătite, iar pentru aceasta se cer vreo trei luni. Grâul a rodit bine şi e la preţ şi, dacă supravegheaţi singur vânzarea, prin martie sau aprilie puteţi primi banii. Deocamdată, bani lichizi nu sunt, nici o leţcaie. În ceea ce priveşte drumul prin Verhliovo şi podul, pot să vă spun că, neprimind din partea dumneavoastră mult timp nici un răspuns, am şi hotărât, dimpreună cuOdonţov şi Belovodov, ca drumul să treacă de la mine spre Nelka, astfel încât Oblomovka rămâne cu mult la o parte. Drept încheiere, repet rugămintea să veniţi aici cât mai curând: în vreo trei luni, s-ar putea lămuri ce puteţi spera în privinţa veniturilor pe anul viilor. Să ştiţi că tocmai avem alegeri: nu doriţi să candidaţi pentru postul de judecător judeţean? Grăbiţi-vă! Casa e în stare foarte proastă (aceasta era adăugat la urmă), i-am spus îngrijitoarei de păsări, vizitiului celui bătrân şi celor două bătrâne care stăteau acolo să se mute într-o casă ţărănească. E de-a dreptul primejdios să mai rămână acolo”.

La scrisoare era anexată o notiţă, în care se spunea cât grâu s-a cules, câte duble au ieşit la treierat şi s-au depozitat în magazii, câte sunt de vânzare şi alte amănunte gospodăreşti de acelaşi fel.

        „Bani lichizi nu sunt, trei luni, să vin în persoană, să descurc treburile cu ţăranii, să lămuresc problema venitului, să candidez la alegeri”, toate acestea îl împresurau pe Oblomov ca nişte vedenii groaznice. Se simţea ca noaptea în pădure, când orice tufă, orice pom pare a fi un tâlhar, un strigoi sau o fiară.

— Nu mă las înfrânt. Ar fi ruşinos! repeta el, căutând să se familiarizeze cu aceste arătări, întocmai ca un laş care se sileşte să privească prin pleoapele strânse vedeniile nopţii, simţind o mână rece pe inima şi slăbiciune în toate încheieturile.

Dar ce sperase Oblomov? Credea că în scrisoare va fi spus întocmai cât venit va primi şi, desigur, cât mai mult, să zicem şase, şapte mii; să afle că şi casa lui e încă în stare atât de bună, încât s-ar mai putea locui în ea până să-şi clădească una nouă; că, în sfârşit, împuternicitul său îi va trimite trei, patru mii de ruble, într-un cuvânt, că, în această scrisoare, va găsi aceeaşi bucurie, zâmbet şi dragoste ca în răvaşele Olgăi.

Acum nu mai plutea deasupra duşumelei, nu glumea cu Anisia, nici nu se lăsa răpit de visuri de fericire: trebuia să le amine pe trei luni. Adică nu! În trei luni, va putea numai să-şi descurce afacerile, să-şi cunoască puţin treburile de la moşie, iar nunta…

— La nuntă nu mă pot gândi înainte de un an, spuse el cu teamă. Da, da. Nu mai înainte de un an! Trebuie dintâi să-şi termine proiectul, să hotărască cu arhitectul, apoi… apoi…

Oftă.

        „Să fac un împrumut!” îi trecu prin cap, dar respinse îndată acest gând.

        „Cum se poate? Dar dacă nu pot plăti la termen? Dacă treburile o să meargă prost şi mă dă în judecată? Atunci, numele lui Oblomov, curat, nepătat până acum…” Doamne fereşte! Atunci, adio linişte, adio mândrie… Nu, nu! Alţii se împrumută şi, pe urmă, dau din colţ în colţ, muncesc, nu dorm noaptea, parcă ar fi intrat dracul în ei. Da, o datorie este un demon, un drac, pe care nu-l poţi alunga cu nimic, în afară de bani!

Sunt pe lume şi oameni din aceia care trăiesc toată viaţa pe socoteala altora, apucă ce pot din dreapta şi din stânga şi puţin le pasă. Cum pot ei să mai doarmă liniştiţi, să mănânce la masă, nu-i de-nţeles.

O datorie! Urmările ei sunt fie o muncă silnică, ca de ocnaş, fie pierderea bunului nume.

Să-şi ipotecheze moşia? Dar oare aceasta nu este tot o datorie? Mai mult, o datorie care nu iartă, care nu poate fi cu nici un chip amânată. Trebuie să plăteşti în fiecare an. Te pomeneşti că nici pentru trai nu-i mai ajunge!

Să-şi mai amâne fericirea pe încă un an! Oblomov gemu de durere şi căzu pe pat; se dezmetici însă îndată şi se sculă din nou. Dar ce i-a spus Olga? Nu i-a vorbit oare ca unui bărbat de la care aşteaptă ajutor, nu şi-a pus toată încrederea în puterile lui? Ea vrea să-l vadă înaintând mereu, ridicându-se până la acea culme de pe care îi va întinde mâna şi o va conduce alături de el, arătându-i calea. Da, da, dar cu ce să-nceapă?

Se gândi ce se gândi, apoi deodată se plesni cu palma peste frunte şi se duse la proprietăreasă.

— Fratele dumitale e acasă? întrebă el.

— E acasă, dar s-a culcat.

— Atunci, roagă-l să treacă mâine pe la mine! spuse Oblomov. Vreau să vorbesc cu el.

        „Frăţiorul” intră în odaie la fel ca şi prima oară, se aşeză cu aceeaşi băgare de seamă pe scaun şi-şi ascunse mâinile în mânecile hainei, aşteptând să vadă ce spune Ilia Ilici.

— Am primit de la ţară o scrisoare foarte neplăcută ca răspuns la procura pe care am trimis-o, dacă mai ţii minte? întrebă Oblomov. Poftim de o citeşte!

Ivan Matveevici luă scrisoarea şi parcurse rândurile cu ochiul său de expert; scrisoarea tremura uşor în mâinile lui. După ce o citi, o puse pe masă, iar mâinile şi le ascunse la spate.

— Ce crezi dumneata că ar fi de făcut? întrebă Oblomov.

— Dumnealui vă sfătuieşte să vă duceţi acolo, spuse Ivan Matveevici. Ei bine, o mie două sute de verste nu e cine ştie ce depărtare! Peste o săptămână se aştern drumurile şi puteţi pleca foarte bine.

— Nu mai sunt obişnuit să călătoresc. Mărturisesc că… aşa neînvăţat cum sunt şi încă iarna mi-ar veni foarte greu, n-aş prea vrea, şi, apoi, la ţară, mi-ar fi tare urât singur.

— Aveţi mulţi ţărani care vă plătesc dările? întrebă Ivan Matveevici.

— Da… Nu ştiu: n-am mai fost demult pe la ţară.

— Trebuie aflat. Altfel, cum se poate? Nici nu puteţi şti ce venit vi se cade.

— Da, ar cam trebui, repetă Oblomov. Tot la fel îmi scrie şi vecinul. Numai că acum suntem în pragul iernii.

— Şi cam câte dări credeţi că aveţi de primit?

— Câte dări? Mi se pare… Staţi puţin, am undeva o notiţă… Mi-a făcut-o Stolz, dar e cam greu s-o găsesc; trebuie s-o fi ascuns Zahar pe undeva. Îţi arăt eu mai târziu… Mi se pare că vreo treizeci de ruble de gospodărie.

— Şi ce fel de ţărani aveţi? Cum trăiesc? întrebă Ivan Matveevici. Sunt înstăriţi ori săraci lipiţi pământului? Cu boierescul cum staţi?

— Ascultă! spuse Oblomov, apropiindu-se de el şi apucându-l confidenţial de reverul hainei de uniformă. Ivan Matveevici sări repede în sus, dar Oblomov îl făcu să se aşeze din nou. Ascultă-mă! repetă el răspicat, aproape în şoaptă. Nu ştiu ce înseamnă boieresc, ce înseamnă munca de la ţară, ce înseamnă un ţăran bogat sau sărac, nu ştiu ce este aceea o dublă de secară ori de ovăz, cât costă, în ce lună se seamănă şi se culeg cerealele, când şi cum se vând. Nu ştiu dacă sunt bogat sau sărac, dacă peste un an voi avea ce mânca sau dacă voi ajunge cerşetor! Nu ştiu nimic! încheie el abătut, dându-i drumul lui Ivan Matveevici şi depărtându-se de el. Aşadar, vorbeşte-mi şi sfătuieşte-mă ca pe un copil…

— Iertaţi-mă, dar trebuie să ştim totuşi: altfel, nici nu se poate face vreo socoteală, spuse Ivan Matveevici cu un zâmbet supus, ridicându-se de pe scaun şi punându-şi o mână ia spate, iar cealaltă în reverul hainei. Un moşier trebuie să-şi cunoască moşia, ca să ştie cum s-o administreze… adăuga el sentenţios.

— Dar eu nu ştiu. Dacă poţi, învaţă-mă.

— Nici eu nu m-am ocupat cu asemenea lucruri. Ar trebui să cer sfatul unor oameni pricepuţi. Dar iată, în scrisoare vă scrie, urmă Ivan Matveevici, arătând cu degetul mijlociu, cu unghia întoarsă în jos, pe pagina scrisorii, să candidaţi la alegeri. Ce bine ar fi! Vă duceţi să mai staţi pe acolo, faceţi serviciu la judecătoria judeţeană şi, între timp, vă mai lămuriţi şi în privinţa moşiei.

— Nici nu ştiu ce este o judecătorie judeţeană, ce se face acolo şi ce fel de serviciu este, spuse Oblomov cu jumătate glas, dar foarte limpede, venind aproape de tot de Ivan Matveevici.

— O să-nvăţaţi. Aţi făcut doar serviciu aici, la un departament. Treaba, peste tot, este aceeaşi numai formele sunt puţintel altfel. Pretutindeni aveţi instrucţiuni, adrese, procese-verbale… Să aveţi un secretar bun şi nici capul nu vă doare. N-o să aveţi decât de iscălit hârtii. Dacă ştiţi cum se lucrează pe la departamente…

— Nu ştiu cum se lucrează la departamente, răspunse plictisit Oblomov.

Ivan Matveevici strecură spre Oblomov dubla lui privire şi tăcu o clipă.

— Pesemne că aţi stat mereu să citiţi cărţi? făcu el cu acelaşi zâmbet supus.

— Cărţi, îngână cu amărăciune Oblomov şi tăcu. N-avea curajul şi simţea că nici nu trebuie să-şi despoaie sufletul cu desăvârşire în faţa acestui slujbaş.

        „Nici cărţile nu sunt domeniul meu”, îi trecu prin gând. N-o spuse însă, ci oftă numai, trist.

— Aţi binevoit totuşi să vă ocupaţi cu ceva, adăugă smerit Ivan Matveevici, ca şi cum ar fi citit în gândul lui Oblomov răspunsul său cu privire la cititul cărţilor. Nu se poate ca…

— Ba se poate, Ivan Matveevici. Dovada vie a acestui lucru sunt eu. Şi cine sunt eu? Ce sunt? Du-te de-l întreabă pe Zahar şi are să-ţi răspundă: „Boierul”…Da, sunt un boier şi nu ştiu să fac nimic! Fă dumneata, dacă ştii ce e de făcut şi ajută-mă, dacă poţi, iar pentru osteneală, ia-ţi ce vrei. De aceea ai învăţat carte.

Începu să se plimbe prin odaie, iar Ivan Matveevici rămase pe locul lui, întorcându-se de fiecare dată cu tot trupul spre colţul în care ajungea Oblomov. Tăcură amândoi un timp.

— Unde ai învăţat? întrebă Oblomov, oprindu-se în faţa lui Ivan Matveevici.

— Am început liceul, dar, din clasa a şasea, tata m-a luat şi m-a băgat în administraţie. Ce carte am eu! Am învăţat să citesc, să scriu, ceva gramatică, aritmetică şi atât. Mi-am făcut şi eu o meserie şi acum, de bine de rău, mă descurc. Cu dumneavoastră e altceva: aţi învăţat carte de adevărat…

— Da, întări Oblomov cu un suspin. E drept că am studiat şi algebra superioară şi economia politică şi dreptul, şi, totuşi, nu mi-am făcut o meserie. Vezi şi dumneata, cu toată algebra mea superioară, nu ştiu cât venit am. M-am dus la ţară, m-am uitat şi am ascultat ce se petrecea în casa noastră, la moşie şi în jurul nostru, şi am văzut că drepturile sunt cu totul altele. Am venit încoace, crezând că, poate, oi izbuti să intru şi eu în rândul oamenilor, cu ajutorul economiei politice… Când colo, mi s-a spus că de ştiinţă o să am nevoie cu timpul, poate la bătrâneţe, iar deocamdată trebuie să înaintez în grad, şi pentru aceasta e nevoie de o singură ştiinţă: să scriu hârtii. Şi astfel nu mi-am făcut o meserie şi am rămas un boier şi nimic mai mult. Iar dumneata ţi-ai făcut meseria. Aşadar, găseşte o soluţie.

— Să căutăm, spuse în cele din urmă Ivan Matveevici.

Oblomov se opri în faţa lui, aşteptând să vadă ce spune.

— Toate acestea s-ar putea încredinţa unui om priceput, trecând procura asupra lui, adăugă Ivan Matveevici.

— Şi de unde să scoatem un astfel de om? întrebă Oblomov.

— Am un coleg de birou, Isai Fomici Zatiortîi. Se cam bâlbâie el puţin, dar e un om priceput şi serios. A administrat timp de trei ani o moşie mare, dar l-a concediat moşierul tocmai din pricină că se bâlbâie. De aceea a intrat la noi.

— Şi pot să am încredere în el?

— E de o cinste exemplară, fiţi pe pace! E în stare să dea de la el, numai să-i facă pe plac celui care-i dă procură. La noi în serviciu este de unsprezece ani şi ceva.

— Dar cum o să poată pleca, dacă are serviciu?

— Nu-i nimic, îşi ia el un concediu de vreo patru luni. Numai să vă hotărâţi, iar eu vi-l aduc. Doar n-o să se ducă omul de pomană.

— Fireşte că nu, spuse Oblomov.

— Dumneavoastră să-i hotărâţi banii de drum şi diurna cât i-o trebui acolo, iar când o termina cu totul, îl răsplătiţi după înţelegere. Se duce el, n-aveţi grijă!

— Îţi rămân foarte îndatorat: mă scapi de mari plictiseli, spuse Oblomov, întinzându-i mâna. Cum ai zis că-l cheamă?

— Isai Fomici Zatiortîi, repetă Ivan Matveevici, ştergându-şi în grabă mâna cu manşeta celeilalte mâneci şi, după ce strânse o clipă mâna lui Oblomov, şi-o ascunse îndată din nou în mânecă. Chiar mâine vorbesc cu dânsul şi vi-l aduc.

— Veniţi la mine, la masă, ca să vorbim în linişte. Îţi mulţumesc foarte, foarte mult! spuse Oblomov, petrecându-l pe Ivan Matveevici până la uşă.