X.

În seara aceleiaşi zile, într-una din odăile de sus ale unei case cu două caturi, care avea o faţada pe strada unde locuia Oblomov şi alta spre chei, Ivan Matveevici şi Tarantiev stăteau de vorbă.

Era aşa-numitul „local”, la uşa căruia staţionau oricând două, trei birji goale, în timp ce birjarii se aflau înlăuntrul clădirii, la catul de jos, sorbind ceai din farfurioarele ceştilor. Catul de sus era pentru „domnii” din cartierul Vîborg.

Pe masă, în faţa lui Ivan Matveevici şt a lui Tarantiev, erau două pahare cu ceai şi o sticlă de rom.

— E de Jamaica veritabil, spuse Ivan Matveevici, turnându-şi rom în pahar. Ia şi tu, cumetre!

— Recunoaşte şi tu că merit o cinste, răspunse Tarantiev. Fără mine, se dărâma casa şi n-aţi fi avut parte de un asemenea chiriaş.

— Ai dreptate, îl întrerupse Ivan Matveevici. Şi, dacă reuşim cu afacerea noastră şi Zatiortîi pleacă la ţară, dau un aldămaş!

— Dar ştii că eşti cam hapsân, cumetre; trebuie sa se tocmească omul cu tine, spuse Tarantiev. Auzi, să-mi dea cincizeci de ruble pentru un chiriaş ca ăsta!

— Mă tem că se mută. Mereu ne ameninţă, se îndreptăţi Ivan Matveevici.

— Mă, căpăţână! Şi te mai crezi deştept! Unde vrei să plece? Nu mai scapi tu de el.

— Aud că se însoară.

Tarantiev izbucni în râs.

— Se-nsoară! Vrei să facem prinsoare că nu se-nsoară? spuse el. Păi, ăsta, fără Zahar, nici să se culce nu poate, şi tu zici că se-nsoară! Până acum, am făcut eu pentru el cât am putut. Fără mine, frate dragă, murea de foame ori nimerea la închisoare. Dacă vine pe la el agentul de poliţie ori îl întreabă ceva proprietarul, nu-i în stare să dea un răspuns: e ageamiu de tot. Toate i le-am descurcat eu! Nu se pricepe la nimic…

— Chiar nimic! Auzi că habar n-are ce trebuie să facă la judecătoria judeţeană ori la un departament. Nu ştie nici ce fel de ţărani are pe moşie. Mare nătărău! Mă umfla râsul, auzindu-l…!

— Dar contractul? Ce zici? Ce contract grozav am încheiat cu el! se lăudă Tarantiev. Mare meşter mai eşti tu, Ivan Matveevici, la întocmit hârţoage, zău aşa! Îmi aduci aminte de răposatu tată-meu! Am fost şi cu priceput într-o vreme, dar uite că mi-am pierdut meşteşugul. Când mă apuc de scris, îmi lăcrămează ochii. Şi nici nu l-a citit: una, două – iscălitura! Da şi tu ai băgat în el şi grădina de zarzavat, şi grajdurile, şi magaziile!

— Da, cumetre, atâta vreme cât în Rusia nu s-a stârpit încă neamul nătărăilor care iscălesc hârtii fără să le citească, mai e de trăit pentru de-alde noi. Ei, dar nu mai e traiul de altădată! Să-i auzi pe bătrâni ce spun! Era altfel. Cât capital am strâns eu în douăzeci şi cinci de ani de slujba? E drept că în cartierul nostru, în Vîborg, trăiesc omeneşte, nu pot sa mă plâng: mă ajung cu toate şi mâncare am din belşug! Dar ca să-ţi faci case pe Litemaia, să cumperi covoare, să te-nsori cu o bogătaşă şi să-ţi creşti copiii ca pe nişte boieri, nu se mai poate. Ba ţi se spune că n-ai mutră de aşa ceva, că degetele ţi-s roşii… Ori te mai şi-ntreabă că de ce bei… Ei, cum să nu bei? Da se poate? Auzi că eşti mai rău ca un lacheu că, în ziua de azi, nici lacheii nu poartă cizme din astea şi-şi schimbă cămaşa în fiecare zi. E altă creştere acu: ne-au luat-o înainte toţi mucoşii. Umblă cu fel de fel de schimonoseli, citesc şi vorbesc franţuzeşte…

— Şi la treabă nu-s buni de nimic, adăugă Tarantiev.

— Ba nu, că se pricep, da nici nu mai e astăzi ca-nainte. Fiecare caută s-o facă cât mai simplu şi ne strică socotelile noastre. Cică, nu trebuie să scrii aşa, că se pierde vremea, şi-s prea multe scripte; s-ar putea face mai repede… Ăştia ne strică socotelile!

— Dar contractul a fost iscălit, se cheamă că nu ne-au stricat socotelile! spuse Tarantiev.

— Ei, acolo s-a isprăvit! Să bem, cumetre! Lasă să-l trimită pe Zatiortîi la Oblomovka, că o să-l jumulească el cum ştie: să aibă parte, după el, moştenitorii…

— Chiar aşa! întări Tarantiev. Apoi, ce moştenitori are el? Doar veri de-al treilea, neamuri de-a şaptea spiţă.

— Numai de nuntă mă tem! spuse Ivan Matveevici.

— Nu-ţi fie frică, ascultă-mă pe mine. Ţine minte ce ţi-am spus.

— Ce vorbeşti? spuse vesel Ivan Matveevici. Dar să ştii că se cam zgâieşte la soru-mea… adăuga el în şoaptă.

— Ce vorbeşti! făcu mirat Tarantiev.

— Numai să taci din gură! Cum îţi spun.

— Ia uită-te! se minună Tarantiev, dezmeticindu-se cu greu. Nici că am visat aşa ceva! Dar dânsa ce zice?

— Ce să zică? Parcă n-o cunoşti? Aşa e!

Şi bătu cu degetul în masă.

— Crezi că-şi cunoaşte interesul? E o vacă, o vacă încălţată. C-o plesneşti ori o iei în braţe, n-alege, se rânjeşte ca o iapă la ovăz. Ei, să fi fost altă femeie! Dar eu unul n-o slăbesc din ochi. Înţelegi cam a ce miroase asta!