IV

— Bună ziua, concetăţene! spuse repezit Tarantiev, întinzându-i lui Oblomov o mână păroasă. Ce zaci până la ora asta ca un buştean?

— Nu te apropia, nu te apropia, te rog! Vii de afară, din frig! spuse Oblomov, învelindu-se cu pătura.

— Ei, asta-i! Din frig! vocifera Tarantiev. Ei, haide, hai, dă-mi odată mâna! E ziua-n amiaza mare şi el tot în pat stă!

Voi să-l tragă pe Oblomov din pat, dar acesta i-o luă înainte, lăsându-şi repede în jos picioarele şi nimerind de-a dreptul în papuci.

— Tocmai voiam să mă scol, spuse el căscând.

— Ştiu eu cum te scoli! Ai fi în stare să stai în pat până la masă. Măi, Zahar! Unde eşti, dobitoc bătrân? Adu-i boierului mai repede hainele, să se îmbrace!

— Dintâi, aşteaptă să ai un Zahar al dumitale şi apoi răsteşte-te la el! începu Zahar intrând în odaie şi uitându-se cu ură la Tarantiev. Ce murdărie ai făcut aici cu picioarele, ca un poştaş! adăugă el.

— Nu face gură, pocitanie! spuse Tarantiev, ridicând piciorul să-i tragă una în spate lui Zahar, care tocmai trecea pe lângă el; acesta se opri şi se întoarse la el, zborşindu-se:

— Poftim de mă atinge! mârâi el răguşit, turbat de mânie. Treabă-i asta? Acu plec… spuse el, pornind îndărăt spre uşă.

— Lasă-l în pace, Mihei Andreici, om fără astâmpăr ce eşti! Ce ai cu el? spuse Oblomov. Hai, Zahar, adă-mi ce-mi trebuie!

Zahar se întoarse şi, uitându-se cu coada ochiului la Tarantiev, se strecură pe lângă el.

Sprijinindu-se de el, ca un om foarte obosit, Oblomov se ridică în silă din pat şi tot atât de în silă se duse până la un fotoliu mare, se lăsă în el şi rămase nemişcat.

Zahar luă de pe măsuţă pomăda, pieptenul şi peria, îl unse pe cap cu pomadă, îi făcu cărarea, apoi îi netezi bine părul cu peria.

— Vreţi să vă spălaţi acum? întrebă el.

— Mai stau puţin, răspunse Oblomov. Du-te!

— A! eşti şi dumneata aici? spuse deodată Tarantiev către Alexeev, în timp ce Zahar îl pieptăna pe Oblomov. Nici nu te-am văzut. Ce cauţi aici? Ce-i cu ruda aceea a dumitale? E un porc! De mult voiam să-ţi spun…

— Care rudă? N-am nici un fel de rudă, răspunse sfios Alexeev, holbându-şi mirat ochii ia Tarantiev.

— Ei, asta e! Ăla care face serviciu acolo, cum îl cheamă… Afanasiev. Crezi că nu ştiu că ţi-e rudă? Sigur că este.

— Pe mine nu mă cheamă Afanasiev, ci Alexeev, spuse Alexeev, şi apoi n-am nici o rudă.

— Cum să nu-ţi fie rudă? E tot aşa de spălăcit ca dumneata şi-l cheamă tot Vasili Nikolaici.

— Pe cuvântul meu că nu mi-e rudă! Pe mine mă cheamă Ivan Alexeici.

— Ei, totuna e. Seamănă cu dumneata. Numai că e un mare porc. Te rog să i-o spui, când îl vezi!

— Nu-l cunosc; nu l-am văzut niciodată, spuse Alexeev, deschizându-şi tabachera.

— Dă-mi puţin tutun! spuse Tarantiev. Dar e de cel obişnuit parcă, nu-i de cel franţuzesc? Chiar aşa! spuse el, după ce priză tutunul. De ce nu-i de cel franţuzesc? adăugă el sever. Da, într-adevăr, n-am văzut porc mai mare ca ruda aceea a dumitale, urmă Tarantiev. Am luat de la el odată cu împrumut, acum vreo doi ani, cincizeci de ruble. Mare lucru, cincizeci de ruble! Cine mai ţine minte aşa ceva? Ei bine, el n-a uitat! Nu trece luna să nu mă prindă, oriunde oi fi, şi să mă întrebe: „Dar cu datoria aceea ce facem?” M-a plictisit! Mai mult decât atât: a venit ieri pe la noi la departament: „Cred că aţi luat leafa, zice, şi acum puteţi să-mi plătiţi”…S-a şi găsit, să-i dau din leafă! L-am batjocorit în faţa tuturor de n-a ştiut cum să iasă pe uşă. „Sunt om sărac, zice, am nevoie şi eu.” Ca şi cum eu n-aş avea nevoie! M-a şi găsit bogătaş, să-i dau cincizeci de ruble odată! Ia dă-mi, concetăţene, o ţigară de foi!

— Sunt dincolo, în cutiuţă, răspunse Oblomov, arătând spre etajeră.

Stătea pe gânduri în fotoliu, în atitudinea lui obişnuită de lene nu lipsită de graţie, fără să bage în seamă ceea ce se petrece în jurul lui, nici să asculte ce se vorbeşte. Îşi privea cu plăcere mâinile mici şi albe, mângâindu-le uşor.

— Ehei! Văd că-s tot de acelea! spuse sever Tarantiev, scoţând o ţigară şi uitându-se la Oblomov.

— Da, tot de acelea, răspunse Oblomov, cu gândul în altă parte.

— Nu ţi-am spus să cumperi de celelalte, străine? Vezi cum eşti? Nici nu ţii minte ce ţi se spune. Te rog, sâmbăta viitoare să găsesc negreşit ţigări străine că, altfel, nu mai calc pe-aici cine ştie câtă vreme! Sunt tare proaste! urmă el aprinzând o ţigară şi suflând un noruleţ de fum în aer, iar altul trăgându-l în piept. Nici nu le poţi fuma.

— Ai venit devreme astăzi, Mihei Andreici, spuse Oblomov cu un căscat.

— Ei şi ce? Te-ai săturat de mine, poate?

— Nu, am spus-o numai aşa. De obicei, vii de-a dreptul la masă, iar acuma abia a trecut de amiază.

— Am venit înadins mai devreme ca să aflu ce-mi dai la masă. Îmi dai mereu nişte porcării, aşa că vreau să ştiu ce ai poruncit să se gătească astăzi.

— Du-te de-ntreabă la bucătărie! spuse Oblomov. Tarantiev ieşi din odaie, dar se întoarse foarte repede spunând:

— Ascultă, ce-i asta?! Carne de vacă şi de viţel! Măi, frate Oblomov, tu nu ştii să trăieşti, măcar că eşti moşier! Ce fel de boier eşti şi tu? Trăieşti ca un mic-burghez: nici nu ştii să primeşti un prieten! Maderă s-a cumpărat?

— Nu ştiu. Întreabă-l pe Zahar! răspunse Oblomov, aproape fără să-l asculte. Cred că avem ceva vin în casă.

— Din cel luat de la neamţ? Nu! Te rog să binevoieşti să cumperi de la magazinul englezesc!

— Ajunge cel care-l avem, spuse Oblomov. Ce să mai trimitem?

— Stai puţin! Dă-ncoace banii! Trec eu să-l cumpăr; tot trebuie să mă mai duc într-un loc.

Oblomov scotoci în sertar şi scoase o hârtie roşie de zece ruble, din cele care circulau atunci.

— Madera costă şapte ruble, spus Oblomov. Aici ai zece.

— Dă-le-ncoace! O să dea ei rest, nu-ţi fie frică! Smulse din mâna lui Oblomov bancnota şi o vârî grăbit în buzunar.

— Mă duc, spuse Tarantiev, luându-şi pălăria, şi mă-ntorc la cinci. Trebuie să mai trec pe undeva: mi s-a făgăduit un loc la un debit de băuturi şi mi s-a spus să mai dau pe acolo… Voiam să te mai întreb ceva, Ilia Ilici: n-ai vrea să închiriezi o trăsură ca să mergi la Ekaterinhof? Ai putea să mă iei şi pe mine…

Oblomov clătină negativ din cap.

— Ţi-e lene ori îţi pare rău de bani? Nătăfleţule! spuse Tarantiev. Ei, deocamdată, la revedere.

— Stai puţin, Mihei Andreici! îi tăie vorba Oblomov. Trebuie să mă mai sfătuiesc cu tine într-o chestiune.

— Ce-o mai fi şi asta? Hai spune repede! Sunt grăbit.

— Vezi că mi-au căzut pe cap două belele deodată. Mă dă afară din casă…

— Se vede că eşti rău platnic. Aşa-ţi trebuie! spuse Tarantiev, dând să plece.

— Ei, asta-i! Eu plătesc întotdeauna înainte. Nu, nu-i asta: vor să transforme apartamentul… dar stai puţin! Unde pleci? Învaţă-mă ce să fac! Proprietarul mă zoreşte, spune să mă mut peste o săptămână…

— Asta-i acum! Trebuie să-ţi mai fiu şi sfetnic?… Degeaba îţi închipui…

— Nu-mi închipui nimic, spuse Oblomov. Te rog, nu ţipa, nu face gălăgie, ci mai bine gândeşte-te ce e de făcut. Tu eşti un om practic…

Tarantiev nu-l mai asculta, gândindu-se la ale lui.

— Ei, treacă de la mine! Să-mi mulţumeşti, spuse el, scoţându-şi pălăria şi aşezându-se pe scaun, şi porunceşte să ne dea şampanie la masă! Afacerea ta e ca şi rezolvată.

— Cum aşa? întrebă Oblomov.

— Îmi dai şampanie?

— Poate că da, dacă sfatul face parale…

— Ba vezi, tu nu faci parale, nu meriţi sfatul meu. Ai vrea să te sfătuiesc pe degeaba? Poftim, întreabă-l pe dumnealui, adăugă el, arătându-l cu degetul pe Alexeev, sau pe ruda lui!

— Ei, haide, lasă astea şi spune odată! se rugă de el Oblomov.

— Uite! Chiar mâine să faci bine să te muţi…

— Poftim! Păi asta o ştiam şi fără tine…

— Stai puţin şi nu-mi tăia vorba! strigă Tarantiev. Chiar mâine te muţi la o cumătră de a mea, în cartierul Vîborg…

— Ce idee! în cartierul Vîborg! Păi acolo se spune că iarna vin lupii.

— Se întâmplă câteodată să se abată vreunul pe acolo; vin din insule. Dar ce-ţi pasă ţie?

— Mi-ar fi urât: e pustiu, nu-i nimeni.

— Fleacuri! Acolo stă cumătră-mea; are casa ei, cu grădină mare de zarzavat. E o femeie nobilă, văduvă, cu doi copii. Împreună cu ea stă şi un frate al ei, burlac, om deştept, nu ca ăsta care sade colea în colţ, spuse el arătându-l cu degetul pe Alexeev. Ne face marţ pe amândoi!

— Dar ce-mi pasă mie de toate astea? spuse nerăbdător Oblomov. Nu mă mut acolo.

— Asta mai vedem noi, dacă te muţi ori ba. Nu, frate, o dată ce mi-ai cerut sfatul, să asculţi ce-ţi spun!

— Nu mă mut! spuse hotărât Oblomov.

— Atunci, să te ia dracu! răspunse Tarantiev, înfundându-şi pălăria pe cap şi pornind spre uşă. Se întoarse însă din drum şi spuse: Ciudat om mai eşti! De ce ţi-o fi plăcând atât de mult aici?

— Ce vorbă-i asta? Aici sunt aproape de toate, spuse Oblomov, şi de prăvălii, şi de teatru, şi de cunoştinţe… e centrul oraşului, mi-e la îndemână…

— Cum ai zis? îl întrerupse Tarantiev. Dar ia spune-mi mie, de câtă vreme n-ai mai ieşit din casă? De când n-ai mai fost la teatru? La prieteni te mai duci? Ce-ţi trebuie ţie centru, dă-mi voie să te întreb?

— Cum ce-mi trebuie? N-am destule motive?

— Ei, vezi, nu ştii nici tu! Iar acolo, gândeşte-te, ai să locuieşti la cumătra-mea, o femeie nobilă: linişte, pace. Nimeni n-o să te supere; nici zgomot, nici zarvă, totul e curat şi ordonat. Nu vezi? Aici trăieşti ca într-un han. Şi se mai spune că eşti boier, moşier! Acolo ai curăţenie, linişte, iar când te plictiseşti, găseşti cu cine să stai de vorbă. Afară de mine, n-o să mai vină nimeni la tine. Sunt acolo şi doi copilaşi; poţi să te joci cu ei cât îţi pofteşte inima. Ce mai vrei? Şi să vezi ce avantajos este! Cât plăteşti aici?

— O mie cinci sute de ruble.

— Acolo, scapi cu o mie de ruble, având aproape întreaga casă! Şi ce odăi luminoase, plăcute sunt în casa aceea! De mult a vrut cumătră să aibă un chiriaş aşezat, liniştit – de aceea te-am şi ales…

Oblomov clătină distrat din cap, în semn că e de altă părere.

— Nu da din cap, că de mutat tot te muţi! spuse Tarantiev. Gândeşte-te şi tu că o să te coste de două ori mai ieftin! Numai la chirie câştigi cinci sute de ruble. Apoi ai să ai o masă mai bună şi mai curat gătită, n-o să te mai fure nici bucătăreasa, nici Zahar…

De pe sală se auzi un mormăit.

— O să ai mai multa ordine în casă, urmă Tarantiev. Acum îi e şi scârbă omului să stea la masă la tine! Cauţi piper – nu-i, oţet – nu se găseşte-n casă, cuţitele nu-s curăţate. Spui şi tu că ţi se fură rufele, şi peste tot e un praf, ceva de speriat. Iar acolo o să vadă de gospodăria ta o femeie: nici tu, nici dobitocul ăsta de Zahar al tău…

Mormăitul de pe sală se înteţi.

—.câinele ăsta bătrân, urmă Tarantiev, n-o să mai aveţi nici o bătaie de cap: toate o să le aveţi de-a gata. Ce mai stai pe gânduri? Mută-te, şi gata socoteala…!

— Cum vine asta? Să mă mut aşa, hodoronc-tronc, tocmai în cartierul Vîborg…

— Greu de cap mai eşti! spuse Tarantiev, ştergându-şi faţa asudată. Acum e vară şi acolo eşti cum ar fi la băi. Îţi place să mucegăieşti aici, în strada Gorohovaia, în toiul verii? Dincolo ai grădina Bezborodkin, Ohta e alături, Neva la doi paşi, grădină de zarzavat proprie, nici tu praf, nici zăpuşeală! Nu mai sta pe gânduri! Mă reped îndată după masă până la cumătră – îmi dai tu bani de trăsură – şi chiar mâine te muţi…

— Ce om, Doamne, ce om! spuse Oblomov. Îi trăsneşte deodată din senin să mă mut în cartierul Vîborg… Mare scofală! Mai bine ai născoci ceva să rămân aici. Stau în casa asta de opt ani; nu-i de mirare că nu vreau s-o schimb…

— S-a terminat! Te muţi! Mă duc îndată la cumătră. Chestia cu slujba mea o las pe altă dată.

Dădu să plece.

— Stai, stai puţin! Unde pleci? îl opri Oblomov. Mai e o chestiune şi mai importantă. Citeşte numai scrisoarea pe care am primit-o de la vechil şi vezi ce-i de făcut.

— Vezi cum eşti? spuse Tarantiev. Nimic nu ştii să faci singur. Eu trebuie să le rezolv pe toate. Nu eşti bun de nimic! Bărbat eşti tu, măi, sau o cârpă?

— Unde o fi scrisoarea aceea? Zahar, Zahar! Iar a prăpădit-o pe undeva! spuse Oblomov.

— Aici e scrisoarea vechilului, spuse Alexeev, întinzându-i scrisoarea mototolită.

— Da, asta e, zise şi Oblomov şi începu să citească cu glas tare. Ce zici? Ce să fac? întrebă el, după ce isprăvi de citit. Secetă, lipsă de bani…

— Eşti un om pierdut, pierdut cu desăvârşire! spuse Tarantiev.

— De ce să fiu pierdut?

— Cum să nu fii?

— Ei, dacă sunt, atunci spune-mi ce să fac?

— Şi ce-mi dai?

— Ţi-am mai spus că-ţi dau şampanie. Ce mai vrei?

— Şampania mi-o dai pentru că ţi-am găsit casă. Te-am copleşit cu binefacerile, iar tu nici nu recunoşti, mai şi discuţi cu mine: eşti un ingrat! Ia să-ţi fi căutat singur casă! Şi parcă-i vorba numai de casă! Cei mai important este că o să fii liniştit acolo, ca la o soră bună. Are doi copii, un frate burlac, eu o să dan pe-acolo în fiecare zi…

— Bine, bine, îl întrerupse Oblomov, dar spune-mi mai bine ce să mă fac cu vechilul?

— Îţi spun, dacă mai adaugi şi ceva porto la masă.

— Acum mai vrei şi porto! Nu-ţi ajunge…

— Atunci rămâi cu bine! spuse Tarantiev, punându-şi din nou pălăria.

— Of, Doamne! Vechilul scrie că venitul se micşorează cu „vreo două miişoare”, iar tu mai ceri şi porto! Ei bine, hai, cumpără porto!

— Mai dă-mi bani! spuse Tarantiev.

— Îţi mai rămâne doar un rest de la zece ruble!

— Dar birja până-n cartierul Vîborg? întrebă Tarantiev.

Oblomov mai scoase o rublă şl i-o întinse, plin de ciudă.

— Să-ţi spun ceva: vechilul tău e un pungaş ordinar, începu Tarantiev, băgând rubla în buzunar, şi tu îl crezi pe cuvânt. Nu vezi ce-ţi îndrugă aici? Secetă, recoltă proastă, oamenii nu plătesc, ţi-au fugit ţărani. Minte, minte cu neruşinare! Am auzit că prin părţile noastre, pe moşia lui Şumilov, au scos acum un an o recoltă de şi-au plătit toate datoriile, iar la tine, poftim, cică a fost secetă şi recoltă proastă. Satul Şumilovskoie e numai la 50 de verste depărtare de voi; de ce n-au suferit şi acolo semănăturile de secetă? A mai scornit că nu plătesc ţăranii dările! Dar el ce păzeşte? De ce-i lasă? Şi de ce nu pot plăti: n-au de lucru, ori nu-i vânzare prin părţile voastre? E un tâlhar! Ia să fi încăput pe mâna mea! Iar ţăranii fug de pe moşie, pentru că tot el i-o fi jumulit de bani şi apoi i-a lăsat să-şi ia lumea în cap şi nici nu s-a gândit măcar să se plângă ispravnicului.

— Nu e drept, spuse Oblomov. Pomeneşte chiar în scrisoare şi de răspunsul ispravnicului, şi atât de firesc că…

— Mai, omule, nimic nu înţelegi! D-apăi toţi pungaşii scriu foarte „firesc”, ascultă-mă pe mine! Priveşte, de pildă, la ăsta de aici! urmă el, arătându-l cu mâna pe Alexeev. Om de treabă, blând ca mielul, dar ia să vedem, scrie el vreodată aşa firesc? Niciodată! În schimb ruda lui, care e un porc şi o bestie, acela da, aşa scrie. Şi nici tu n-ai şti să scrii firesc! Aşadar, vechilul tău e o bestie, tocmai prin faptul că ţi-a scris cu dibăcie, atât de firesc. Ia te uită cât de bine a potrivit totul: „Ca să-i întoarcem pe ţărani la vatra lor”.

— Şi ce e de făcut cu el? întrebă Oblomov.

— Schimbă-l numaidecât!

— Şi pe cine să pun în loc? De unde să-i cunosc eu pe ţărani? Poate cu altul să fie şi mai rău decât cu el. N-am mai dat pe acolo de doisprezece ani.

— Du-te în persoană la ţară! Altfel, nu-i chip. Stai acolo toată vara, iar la toamnă te întorci de-a dreptul în casa nouă. Fac eu tot ce trebuie ca să fie gata până atunci.

— Să mă mut în casă nouă, să mă duc la ţară eu… Ce măsuri extreme propui! spuse nemulţumit Oblomov. În loc să eviţi extremele şi să găseşti calea de mijloc…

— Ei, dragă Ilia Ilici, e rău de tine. În locul tău, demult mi-aş fi ipotecat moşia şi mi-aş fi cumpărat alta sau chiar şi o casă aici, într-un loc bun: face cât moşia ta. Apoi, ai putea să faci o ipotecă pe casă şi să-ţi cumperi alta… Ia să încapă moşia ta pe mâna mea şi să vezi dacă nu mi s-ar duce vestea!

— Mai bine nu te-ai lăuda, ci ai găsi mijlocul să nu mă mut din casă, nici să plec la ţară, şi să meargă treburile bine… spuse Oblomov.

— Bine, frate, n-ai de gând să te urneşti odată din loc? zise Tarantiev. Uită-te numai la tine! La ce eşti bun? Ce folos are patria de la tine? Nu eşti în stare nici să te duci la tine, la ţară!

— Nu e încă momentul să mă duc acum, răspunse Ilia Ilici. Trebuie, mai înainte, să termin planul de prefaceri pe care am de gând să le înfăptuiesc la moşie… Ştii ceva, Mihei Andreici? spuse el deodată. Ce ar fi să te duci tu? De priceput, te pricepi foarte bine, cunoşti şi locurile: nu m-aş da înapoi de la cheltuială.

— Dar ce sunt eu, administratorul tău? răspunse cu trufie Tarantiev. Apoi am şi pierdut obiceiul să mă port cu ţăranii.

— Atunci, ce-i de făcut? spuse gânditor Oblomov. Zău că nu ştiu.

— Să-i scrii ispravnicului şi să-l întrebi dacă vechilul i-a vorbit despre ţăranii cei fugari, îl sfătui Tarantiev. Roagă-te de el să treacă pe la tine, pe la moşie; apoi scrie-i şi guvernatorului; cere-i să-i pună în vedere ispravnicului să-i raporteze despre purtarea vechilului. „Luaţi, să scrii, excelenţa voastră, în consideraţie, ca un bun părinte, necazul meu şi priviţi cu ochiul îndurării groaznica nenorocire ce mă ameninţa, fără putinţă de scăpare, din pricina faptelor nelegiuite ale vechilului meu, care mă duce la ruină totală, dimpreună cu nevastă-mea şi cu cei doisprezece copilaşi micuţi, lăsaţi fără apărare şi fără pâine…”

Oblomov izbucni în râs.

— De unde să scot atâţia plozi, dacă-mi cere să-i arăt? întrebă el.

— Scrie acolo: „Dimpreună cu cei doisprezece copilaşi!” O să le intre pe o ureche şi o să iasă pe alta, cercetări n-o să facă nimeni, în schimb, o să sune „firesc”… Guvernatorul are să dea scrisoarea secretarului, iar tu îi vei scrie în acelaşi timp şi lui – bineînţeles punându-le în plic cele de cuviinţă – şi secretarul o să dea dispoziţii. Ai putea să te rogi şi de vecini. Pe cine ai acolo?

— Dobrînin stă pe aproape, spuse Oblomov. Când era aici, îl vedeam destul de des. Acum e la ţară.

— Să-i scrii şi lui, rugându-te frumos: „Îmi veţi face prin aceasta un mare serviciu şi mă veţi îndatora ca un bun creştin, vecin şi prieten”…Adaugă la scrisoare vreun cadou din capitală… niscai ţigări de foi. Uite, vezi, aşa trebuie să faci! Dar tu nu te pricepi la nimic. Eşti un om pierdut! Ia să fi avut vechilul de-a face cu mine: i-aş fi arătat eu lui! Când pleacă poşta într-acolo?

— Poimâine, spuse Oblomov.

— Atunci stai jos şi scrie!

— Dacă nu pleacă decât poimâine de ce să scriu acum? spuse Oblomov. Pot scrie şi mâine. Dar ascultă-mă, Mihei Andreici, du-ţi până la capăt „binefacerile”! Sunt gata să mai adaug la masă un peşte sau o pasăre.

— Ce mai vrei? întrebă Tarantiev.

— Stai jos şi scrie! Ce înseamnă pentru tine trei scrisori? Le faci numaidecât. Ştii să expui lucrurile atât de „firesc”… adăugă el, încercând să-şi ascundă zâmbetul, iar Ivan Alexeici ar putea să le transcrie…

— I-auzi! Ai şi găsit! răspunse Tarantiev. Eu să scriu? N-am mai scris nimic de două zile nici la serviciu: cum mă aşez la masă, începe să-mi lăcrimeze ochiul stâng; se vede că m-o fi tras vreun curent. Iar când îmi aplec capul, îmi vine ameţeală… Mare leneş mai eşti! Păcat de tine, dragă Ilia Ilici! O să ajungi ca vai de om.

— Of, de-ar veni Andrei mai repede! spuse Oblomov. El le-ar descurca pe toate…

— Ai şi găsit omul! îi tăie vorba Tarantiev. Afurisitul cela de neamţ, pişicherul ăla!

Tarantiev avea un fel de repulsie instinctivă faţă de străini. Pentru el, cuvintele „francez”, „neamţ”, „englez” erau sinonime cu „escroc”, „şmecher”, „pişicher”, „bandit”…Nu făcea nici o deosebire între naţii: în ochii lui, toate erau deopotrivă.

— Ascultă, Minei Andreici! începu sever Oblomov. Te-am mai rugat să-ţi alegi expresiile mai ales când e vorba de un om la care ţin…

— Un om la care ţii! spuse cu duşmănie Tarantiev. Doar nu ţi-e rudă nici de departe! E un neamţ şi atâta tot.

— Îmi e mai aproape ca orice rudă: am fost crescuţi şi am învăţat împreună, şi n-o să îngădui obrăznicii…

Tarantiev se învineţi de furie.

— Aşa? Dacă eşti gata să mă dai pe un neamţ, spuse el, nici nu mai calc pe la tine!

Îşi puse pălăria şi porni spre uşă. Oblomov se îmblânzi îndată.

— Ar trebui să-l respecţi pentru că mi-e prieten şi să vorbeşti mai frumos despre el, asta-i tot ce-ţi cer. Mi se pare că nu e prea mult, spuse el.

— Să respect un neamţ? spuse Tarantiev cu un dispreţ suveran, Pentru ce anume?

— Ţi-am mai spus: dacă n-ar fi decât pentru faptul că am crescut şi am învăţat împreună.

— Mare lucru! Ce importanţă are cu cine ai învăţat?

— Să fi fost el aici, de mult m-ar fi scăpat de orice griji, fără să-mi ceară nici porto, nici şampanie… spuse Oblomov.

— Aha! Acum îmi scoţi ochii cu asta! Atunci du-te dracului cu porto-ul şi şampania ta cu tot! Poftim, ia-ţi banii înapoi!… Dar unde i-oi fi pus? Am uitat cu totul unde am băgat afurisiţii ăia de bani!

Scoase din buzunar o hârtiuţă slinoasă, scrisă de sus până jos.

— Nu-i asta! spuse el. Unde i-oi fi pus…?

Se căută prin toate buzunarele.

— Nu te mai osteni să-i cauţi! spuse Oblomov. Nu-ţi fac reproşuri; te rog numai să vorbeşti mai frumos despre un om la care ţin şi care a făcut atât de mult pentru mine…

— Mult a mai făcut! îl întrerupse mânios Tarantiev. Aşteaptă puţin, o să-ţi facă el şi mai multe. Ascultă-l numai!

— De ce-mi spui asta? întrebă Oblomov.

— Pentru că numai după ce neamţul tău te-o jupui de tot, ai să înveţi tu minte să dai un concetăţean, un rus de al tău, pe un vagabond…

— Ascultă-mă, Mihei Andreici… începu Oblomov.

— N-am ce asculta! Am auzit destule, am răbdat destule de la tine! Numai Dumnezeu ştie câte supărări mi-ai făcut! Cred că acolo, în Saxoma lui, taică-său nici n-a ştiut ce-i aia pâine, iar aici a venit ca să umble cu nasul pe sus.

— Ce te legi şi de morţi? Ce-i de vină taică-său?

— Amândoi sunt de vină: şi tatăl, şi fiul, răspunse morocănos Tarantiev. Ştia babacul de ce mă sfătuia să mă feresc de nemţii ăştia, şi doar văzuse destui oameni în viaţa lui!

— Dar spune-mi: ce ţi-a făcut bătrânul Stolz? întrebă Ilia Ilici.

— Ce mi-a făcut? În primul rând a sosit în gubernia noastră aşa cum era, în surtuc şi-n pantofi – şi asta în septembrie – iar la moarte, deodată i-a lăsat fiului său o moştenire. Ce crezi că înseamnă asta?

— Nu i-a lăsat moştenire decât vreo patruzeci de mii. Câte ceva căpătase ca zestre de la nevastă-sa, iar restul l-a câştigat dând lecţii la copii şi administrând o moşie; avea o leafă bună. După câte vezi, tatăl n-are nici o vină. Atunci ce vină are fiul?

— Bun băiat, n-am ce zice! Din cele patruzeci de mii ale tatălui, a făcut trei sute de mii capital, iar la slujba lui a izbutit să se ridice la rangul de consilier de curte; e şi om cu carte… Acum, se ţine de călătorii! Cine poate oase roade! Parcă un om de-al nostru, un rus sadea, poate face aşa ceva? Un rus îşi alege un singur lucru din toate şi apoi o ia încetişor, fără grabă, nu ca ăsta! Să fi luat vreo concesie, mai zic şi eu – atunci s-ar fi înţeles cum de s-a pricopsit; pe când aşa, nu se ştie cum a făcut! Nu-i lucru curat! Eu unul i-aş da pe de-alde ăştia pe mina judecătorului! Acum, iar se plimbă dracu ştie pe unde! urmă Tarantiev. De ce o fi hoinărind prin ţări străine?

— Vrea să înveţe, să vadă de toate, să ştie tot.

— Să înveţe! Parcă n-a învăţat destul? Şi ce să înveţe? Să nu-l crezi, că minte; te minte pe faţă, ca pe un copil mic. Parcă oamenii mari învaţă ceva? I-auzi vorbă! Ţi-ai şi găsit ca un consilier de curte să înveţe carte! Şi tu ai învăţat odată la şcoală, dar acum parcă mai înveţi ceva? Sau să-l luăm, de pildă, pe dumnealui! (Arătând spre Alexeev.) Ruda lui învaţă? Care om de treabă mai învaţă azi? Crezi că stă la şcoala nemţească şi toceşte? Minte! Am auzit că s-a dus acolo ca să se uite la o maşină şi s-o comande; o fi vreo presă de făcut bani ruseşti. Eu unul l-aş trimite la închisoare… Aud de nişte acţiuni… Of, acţiunile astea! Ţi se face şi lehamite!

Oblomov izbucni în râs.

— Ce te hlizeşti la mine? Nu e adevărat ce spun? spuse Tarantiev.

— Să lăsăm astea! îl întrerupse Ilia Ilici. Du-te cu Dumnezeu unde voiai să te duci, iar Ivan Alexeici şi cu mine o să scriem toate aceste scrisori şi totodată o să caut să aştern cât mai repede pe hârtie planul meu; tot trebuie să-l fac…

Tarantiev porni spre ieşire, dar se întoarse din drum, de pe sală:

— Uitasem cu totul! Pornisem la tine, de dimineaţă, cu o treabă, începu el pe un ton moale de tot. Sunt poftit mâine la o nuntă: se însoară Rokotov. Împrumută-mi fracul tău! Al meu, după cum vezi, e cam jerpelit…

— Cum aşa? spuse Oblomov, încruntându-se la această nouă cerere. Fracul meu nu ţi se potriveşte…

— Cum de nu? îl întrerupse Tarantiev. Nu mai ţii minte, ţi-am încercat odată haina şi cade pe mine ca turnată. Zahar, Zahar! Ia vino încoa, vită bătrână! strigă Tarantiev.

Zahar mormăi ceva ca un urs, dar nu se mişcă.

— Ia cheamă-l, Ilia Ilici! Ce om e şi ăsta! se plânse Tarantiev.

— Zahar! îl strigă Oblomov.

— Trăsni-v-ar! se auzi de pe sală, o dată cu zgomotul cunoscutei sărituri.

— Ei, ce mai vreţi? întrebă el, adresându-i-se lui Tarantiev.

— Adu-mi încoa fracul meu cel negru! îi porunci Ilia Ilici. Vrea să-l încerce Mihei Andreici: mâine are o nuntă…

— Nu dau fracul! spuse hotărât Zahar.

— Cum îndrăzneşti să nu asculţi de porunca boierului, ai? strigă Tarantiev. De ce nu-l bagi la ospiciu, Ilia Ilici?

— Asta ar mai lipsi, să bag bătrânul la ospiciu! spuse Oblomov. Hai, Zahar, adu fracul, nu te încăpăţâna!

— Nu-l dau! răspunse rece Zahar. Întâi să aducă înapoi jiletca şi cămaşa dumneavoastră; sunt la dumnealui acasă de patru luni şi mai bine. Le-a luat o dată tot aşa, pentru o onomastică, şi luate au fost; jiletca e de catifea, iar cămaşa e din cea fină, de olandă, costă douăşcinci de ruble. Nu dau fracul, şi gata socoteala!

— Atunci, la revedere! Să vă ia dracul! spuse supărat Tarantiev, ameninţându-l pe Zahar cu pumnul. Ilia Ilici, să ştii că-ţi închiriez locuinţa, auzi? adăugă el.

— Bine, bine! răspunse nerăbdător Oblomov, numai ca să scape de el.

— Tu să scrii tot ce trebuie, urmă Tarantiev, şi vezi să nu uiţi să-i spui guvernatorului cum că ai o duzină de copii, unul mai mic decât altul… Iar la cinci să găsesc supa pe masă! De ce n-ai poruncit să facă şi o plăcintă cu carne?

Dar Oblomov tăcea: de mult nu-l mai asculta pe Tarantiev. Cu ochii închişi, se gândea la cu totul altceva.

După plecarea lui Tarantiev, în odaie domni, timp de vreo zece minute, o linişte netulburată de nimic. Oblomov era necăjit şi de scrisoarea vechilului, şi de ameninţarea mutării din casă şi, mai ales, obosit, de trăncăneala lui Tarantiev. În cele din urmă, oftă.

— De ce n-ai scrie? întrebă încet Alexeev. Ţi-aş ascuţi o pană.

— Ascute-o şi apoi du-te şi dumneata de te mai plimbă pe undeva! spuse Oblomov. O să mă ocup singur de treaba asta, iar dumneata îmi transcrii scrisoarea după masă.

— Foarte bine, răspunse Alexeev. Într-adevăr, e mai bine să plec, să nu te deranjez… Mă duc deocamdată să spun să nu ne aştepte la Ekaterinhof. La revedere, Ilia Ilici!

Dar Ilia Ilici nu-l mai asculta. Îşi strânsese picioarele sub el, cuibărindu-se în fotoliu şi, foarte amărât, se cufundă într-un fel de aromeală sau, poate, meditaţie.