V.

Coborâtor dintr-un neam de nobili, Oblomov avea gradul de secretar de colegiu şi locuia de doisprezece ani la Petersburg, fără să se fi clintit vreodată din acest oraş.

La început, pe când părinţii săi erau încă în viaţă, dusese un trai mai modest, în două camere, mulţumindu-se cu un singur servitor adus de la ţară, Zahar. Dar după moartea tatălui şi a mamei sale, rămăsese singurul stăpân a trei sute cincizeci de suflete, lăsate moştenire, undeva, într-o gubernie îndepărtată, aproape în Asia.

În loc de cinci mii de ruble, primea acum un venit de şapte până la zece mii, astfel încât începuse să trăiască pe picior mai mare. Închiriase o locuinţă mai încăpătoare, adăugase un bucătar la personalul casei şi făcuse chiar rost de o pereche de cai.

Pe vremea aceea era încă tânăr şi, dacă nu se putea spune că era vioi din cale-afară, era totuşi, fără îndoială, mai vioi decât acum; era încă plin de năzuinţe, mai avea nădejdi şi se mai aştepta încă la ceva de la soartă, şi de la el însuşi; se pregătea pentru o carieră, pentru un rol pe care avea să-l joace – în primul rând – în slujba care fusese chiar scopul venirii sale la Petersburg. Se mai gândise şi la rolul său în societate şi, în sfârşit, ceva mai departe, când tinereţea se îmbină cu maturitatea, închipuirea lui zugrăvea tabloul atrăgător al fericirii conjugale.

Dar zilele treceau una după alta şi anii după ani, primele tuleie se prefăcuseră într-o barba aspră, razele ochilor fuseseră înlocuite prin două puncte fără strălucire, trupul se împlinise, părul începuse să-i cadă cu nemiluita; Oblomov împlinise treizeci de ani, fără să fi făcut nici un pas înainte, stând tot în pragul arenei vieţii, în acelaşi loc unde era cu zece ani în urmă.

Se pregătea însă mereu să-şi înceapă viaţa, îşi zugrăvea în minte imaginea viitorului său, dar cu fiecare an ce trecea în zbor pe deasupra capului său, era nevoit să mai schimbe câte ceva, să mai dea la o parte câte un amănunt din această viziune.

Pentru el, viaţa era împărţită în două: de o parte, munca şi plictiseala – care, pentru el, erau sinonime – de altă parte, odihna şi bucuria paşnică. Din pricina aceasta, câmpul de activitate principal – slujba – îi prilejui de la început o dezamăgire.

Crescut în fundul provinciei, în moravurile şi obiceiurile duioase şi blânde ale ţării, trecând timp de douăzeci de ani din braţele unor neamuri, prieteni şi cunoştinţe în braţele altora, fusese în aşa chip pătruns de principiile vieţii de familie, încât până şi serviciul său viitor şi-l închipuia ca un fel de îndeletnicire familială cum ar fi, de pildă, să aşterni alene în caietul de venituri şi cheltuieli diferite cifre, aşa cum făcuse şi tatăl său.

Îşi închipuise că funcţionarii unei instituţii alcătuiesc o familie unită, strâns legată, preocupată necontenit de liniştea şi plăcerea fiecăruia, că venirea la serviciu nu era nicidecum o obligaţie de care trebuia să se ţină zilnic seamă şi că noroiul sau căldura de afară, sau poate chiar şi o simplă indispoziţie, puteau întotdeauna fi luate ca pretexte justificate pentru a lipsi de la birou.

Fu însă foarte neplăcut surprins văzând că era nevoie de cel puţin un cutremur de pământ ca un funcţionar sănătos să poată lipsi de la slujbă, iar la Petersburg, din păcate, nu prea sunt cutremure; şi o inundaţie ar fi putut fi o piedică, dar şi aşa ceva se întâmplă destul de rar.

Şi mai mult i-au dat de gândit lui Oblomov numeroasele plicuri cu menţiunea „important” şi „foarte important”, care-i treceau pe dinaintea ochilor, ca şi faptul că era silit să caute fel de fel de informaţii, să scoată notiţe, să răscolească prin dosare, să umple cu scrisul lui caiete groase de două degete care purtau, parcă în derâdere, denumirea de „note”…Şi toate acestea erau cerute urgent, foarte urgent, toată lumea se grăbea, nimeni nu zăbovea asupra nici unei chestiuni; de-abia isprăveau cu o problemă, că se şi repezeau cu furie asupra alteia, ca şi cum aceasta ar fi fost cea mai importantă, iar după ce terminau cu ea, o uitau şi se repezeau la o a treia; şi tot aşa, fără sfârşit!

De vreo două ori s-a întâmplat să fie sculat noaptea din somn şi pus să scrie „note”; de câteva ori s-a pomenit cu câte un curier, venind să-l cheme de la cineva unde era în vizită, tot din pricina aceloraşi „note”…Toate acestea îl umpleau de nelinişte şi de o plictiseală fără margini.

— Când să mai trăiască omul? Când să trăiască? se întreba el mereu.

Despre şeful său auzise vorbindu-se la el acasă ca de un părinte al subalternilor săi şi de aceea îşi făcuse despre el o imagine cât se poate de zâmbitoare, de apropiată. Şi-l închipuia ca un fel de al doilea tată, care n-are altă grijă decât să-şi propună subalternii – pe merit sau fără merit – pentru înaintări şi gratificaţii, şi care se gândeşte mereu nu numai la nevoile, dar şi la plăcerile lor.

Ilia Ilici se aştepta ca şeful său să se intereseze atât de aproape de orice subaltern al lui, încât să-l întrebe cu solicitudine cum a dormit noaptea, de ce are ochii tulburi şi dacă nu cumva îl doare capul?

Când colo, fusese dezamăgit chiar din prima zi a slujbei sale: o dată cu sosirea şefului, toată lumea începea să alerge, să se agite; se fâstâceau cu toţii, dădeau unii peste alţii, iar câte unii îşi potriveau mereu hainele, temându-se că nu se prezintă destul de bine în faţa superiorului.

Aceasta se explica – după cum îşi dădu seama Oblomov ceva mai târziu – prin faptul că unii din şefi vedeau în figura speriată până la tâmpire a unui subaltern care le iese înainte nu numai un semn de respect faţă de dânşii, dar chiar sârguinţă şi uneori capacitate în serviciu.

Ilia Ilici n-avea pentru ce să se teamă în halul acesta de şeful său, un om bun şi cu purtări plăcute; acesta nu făcuse niciodată nici un rău nimănui: subalternii lui erau cât se poate de mulţumiţi de ei şi nu-şi doreau un şef mai bun. Nimeni nu auzise din partea lui niciodată o vorbă neplăcută, strigăte sau gălăgie; nu-ţi cerea niciodată nimic, ci te ruga numai: te ruga să-i faci o treabă, te ruga de asemeni să vii la el în vizită sau să faci o zi sau două de arest. Nu tutuia niciodată pe nimeni, spunea totdeauna „dumneavoastră” – fie că se adresa unui singur funcţionar sau tuturor laolaltă.

Şi totuşi, nu se ştie de ce, toţi subalternii săi îşi pierdeau cumpătul în faţa lui; chiar şi la o întrebare a lui plină de bunăvoinţă răspundeau cu o voce schimbată, care nu semăna cu vocea lor obişnuită.

Oblomov se simţea şi el cuprins de sfială, fără să ştie de ce, când intra şeful în biroul lui; începuse chiar să-şi piardă glasul obişnuit şi să capete un altul, subţirel şi dezgustător, ori de câte ori îi vorbea şeful.

Mult a suferit Ilia Ilici la serviciu, din pricina fricii şi a plictiselii, deşi avea un şef atât de bun şi îngăduitor! Dumnezeu ştie ce ar fi păţit dacă ar fi încăput pe mâna unui alt şef, aspru şi exigent!

Cu chiu, cu vai rămase în serviciu vreo doi-trei ani. Poate că ar mai fi stat încă un an, până la înaintarea în grad, dacă o întâmplare nu l-ar fi silit să-şi părăsească slujba mai devreme.

Într-o zi, a expediat o hârtie importantă la Arhanghelsk, în loc de Astrahan. Lucrul s-a aflat şi s-a început căutarea vinovatului.

Toţi erau curioşi să vadă cum o să-l cheme şeful pe Oblomov şi cum o să-l întrebe, calm şi rece, dacă el e cel „care a trimis hârtia la Arhanghelsk”, încercând să-şi închipuie cu ce glas o să-i răspundă Ilia Ilici.

Câte unii îşi închipuiau că n-o să răspundă deloc, că o să rămână fără glas.

Văzându-i pe ceilalţi atât de speriaţi, o băgase pe mânecă şi Ilia Ilici, deşi ştia şi el, ca toată lumea, că şeful se va mărgini la o simplă observaţie. Dar propria lui conştiinţă era mult mai aspră decât mustrarea şefului.

Fără să-şi mai aştepte pedeapsa meritată, Oblomov se duse acasă şi trimise la serviciu un certificat medical.

În certificat se spunea: „Subsemnatul adeveresc prin semnătura şi sigiliul propriu că secretarul de colegiu Ilia Oblomov suferă de o îngroşare a inimii, cu mărirea ventriculului sting (hypertrophia cordis cum dilatatione ejus ventriculi sinistri), precum şi o durere cronică la ficat (hetitis), a cărei dezvoltare ameninţă sănătatea şi viaţa bolnavului, crizele fiind provocate, după toate probabilităţile, de mersul zilnic la serviciu. Pentru preîntâmpinarea repetirii şi a intensificării crizelor, socot necesar ca domnul Oblomov să-şi întrerupă pentru un timp serviciul şi, în genere, prescriu o abţinere de la ocupaţii intelectuale şi de la orice activitate.”

Asta îl scotea din încurcătură pentru un timp, dar odată trebuia să se însănătoşească şi atunci îl aştepta din nou mersul zilnic la serviciu. Oblomov nu se putea împăca cu acest gând şi-şi dădu demisia. Astfel se curmă, fără să se mai reînnoiască vreodată, activitatea sa în slujba statului.

În societate avu mai mult succes.

În primii ani de şedere la Petersburg, în anii săi de tinereţe, trăsăturile liniştite ale feţei sale se înviorau mai des, în ochi îi ardea mai statornic flacăra vieţii, strălucea în ei lumina, nădejdea, puterea. Se frământa şi el ca toată lumea, nădăjduia, se bucura de orice nimicuri, şi tot din pricina nimicurilor suferea.

Dar aceasta fusese de mult, la vârsta aceea plină de prospeţime, când omul vede în oricine un prieten sincer, se îndrăgosteşte aproape de orice femeie şi fiecăreia este gata să-i ceară mâna şi să-şi dea inima, lucru pe care unii izbutesc chiar să-l facă şi, de multe ori, se căiesc apoi amarnic până la capătul vieţii.

În acei ani fericiţi avusese şi Ilia Ilici parte de multe priviri mângâioase, catifelate şi chiar pătimaşe aruncate din mulţimea de femei frumoase, cât şi de zâmbete pline de făgăduinţe, de vreo două-trei sărutări întâmplătoare şi de încă mai multe strângeri prieteneşti de mână, dureroase până la lacrimi.

De altfel nu se lăsase niciodată subjugat de femei, nu fusese niciodată sclavul lor, nici măcar un adorator statornic, poate pentru simplul motiv că apropierea de o femeie presupune multe complicaţii. Oblomov se mărginea mai curând să le admire de departe, de la o distanţă respectuoasă.

Arareori îi scosese în cale soarta o femeie din societate după care să se aprindă câtva timp şi să se creadă îndrăgostit. Din pricina aceasta, intrigile sale amoroase nu ajungeau niciodată până la romane: se curmau de obicei chiar la început: şi, prin nevinovăţia, simplitatea şi curăţia lor semănau cu poveştile de dragoste ale fetelor de pension.

Fugea mai cu seamă de fecioarele palide şi triste, de cele mai multe ori cu ochi negri, în care ardea flacăra „zilelor zbuciumate şi a nopţilor tulburate de doruri”, fecioare care cunosc suferinţe şi bucurii neîmpărtăşite de nimeni, care au totdeauna un secret imaginar de povestit, iar când încep să-l povestească, tresar deodată, izbucnesc pe neaşteptate în lacrimi, îşi încolăcesc braţele pe după gâtul prietenului, îl privesc lung în ochi, apoi ridică privirea spre cer, spunând că viaţa lor e blestemată şi, uneori, cad leşinate. Ocolea cu teamă asemenea fecioare. Sufletul său era încă curat, neatins; poate că dorea şi el o dragoste, un sprijin, aştepta o patimă răscolitoare, dar cu anii se vede că încetase de a mai aştepta, pierzând orice nădejde.

Cu şi mai multă rezervă încă, îşi luase Ilia Ilici rămas bun de la numeroşii săi prieteni. Îndată după primirea celei dintâi scrisori a vechilului său, care-i înştiinţa că ţăranii rămân în urmă cu plata dărilor şi că recolta e proastă, începu prin a înlocui pe întâiul său prieten, bucătarul, printr-o bucătăreasă, apoi îşi vându caii şi, în cele din urmă, se despărţi şi de ceilalţi „prieteni” ai săi.

Aproape nimic nu-l mai atrăgea afară din casă şi, pe zi ce trecea, prindea tot mai trainic rădăcini în locuinţa sa.

Dintâi a început să găsească oarecum greu să stea toată ziua îmbrăcat; pe urmă să-i fie lene să meargă la masă la prieteni, în afară de cei foarte intimi, mai ales la burlaci, unde putea să-şi scoată cravata, să se descheie la jiletcă şi chiar să se „trântească pe pat” sau să doarmă un ceas, două.

În curând au început să-l plictisească şi seratele: trebuia să se îmbrace în frac, să se radă în fiecare zi…

Citise undeva că numai umezeala de dimineaţă este prielnică pentru sănătate, iar cea de seară îi dăunează, ceea ce-l făcuse să evite plimbările pe înserat.

Cu toate aceste ciudăţenii, prietenul său Stolz mai izbutea încă să-l scoată în lume. Stolz era însă deseori plecat din Petersburg – la Moscova, la Nijni-Novgorod, în Crimeea, apoi chiar şi în străinătate – iar în lipsa lui, Oblomov se cufunda până peste cap în singurătatea şi izolarea sa, din care numai nişte evenimente neobişnuite, ieşind cu totul din rândul întâmplărilor zilnice, l-ar fi putut scoate: dar nu se întâmpla nimic de acest fel şi nici pentru viitor nu se întrevedea ceva.

Afară de asta, înaintând în vârstă, în Oblomov se redeşteptase un fel de sfială copilărească, de veşnică aşteptare a unei primejdii, a vreunui rău ce i-ar fi putut veni de la tot ce nu intra în sfera traiului său obişnuit, urmare firească a pierderii de legătură cu întâmplările vieţii dinafară.

Astfel, el nu era deloc speriat, să zicem, de crăpătura din tavanul iatacului său, fiindcă era obişnuit cu ea; nu-i trecea prin cap că aerul închis din odaie şi atâta stat în casă erau poate mai dăunătoare pentru sănătatea lui decât umezeala nopţii, că a-şi încărca zilnic, peste măsură, stomacul, e un fel de lentă sinucidere; cu acestea toate însă se obişnuise şi nu se temea de ele.

Nu mai era deprins cu mişcarea, cu viaţa, cu mulţimea, cu zgomotul.

În mulţime, simţea că se înăbuşă, daca se urca într-o barcă, se îndoia că va ajunge cu bine la celălalt mal, iar când mergea cu trăsura, se aştepta mereu să se sperie caii şi să facă trăsura praf.

Uneori îl apuca o frică nervoasă: liniştea din jurul său îl umplea de teamă şi fără să ştie nici el de ce, îl treceau deodată fiorii. Uneori se uita speriat într-un colţ întunecos al odăii, aşteptându-se ca, printr-un joc al închipuirii, să răsară acolo vreo apariţie supranaturală.

Acesta era rolul pe care-l avea în societate. Renunţase, din lene, la toate nădejdile anilor de tinereţe care-l înşelaseră sau fuseseră înşelate de el, la toate amintirile luminoase, pline de duioşie şi de tristeţe, care fac să bată mai repede inima unor oameni, chiar şi la bătrâneţe.