IX.

Visul lui Oblomov.

Unde ne aflăm? În ce colţişor binecuvântat al pământului ne-a dus visul lui Oblomov? Minunate locuri!

Ce-i drept, acolo mare nu-i, nici munţi înalţi cu stânci şi prăpăstii, nici codri de nepătruns, nimic măreţ, mohorât, sălbatic.

Dar ce nevoie avem noi de privelişti măreţe şi sălbatice? De pildă: de mare? Lăsaţi-o în plata Domnului! Nu face decât să umple sufletul de tristeţe; privind-o, îţi vine să plângi. Inima se înfioară, cuprinsă de sfială, în faţa întinderii nemărginite a apelor, iar privirea, istovită de mereu aceeaşi privelişte fără sfârşit, n-are pe ce se odihni.

Vuietul şi plescăitul sălbatic al valurilor nu desfată slabul nostru auz: mereu aceiaşi cântec, neschimbat de la facerea lumii, întunecat şi neînţeles, mereu acelaşi geamăt, acelaşi vaier al unui monstru sortit chinurilor, mereu aceleaşi urlete lugubre şi sfâşietoare. Păsările nu ciripesc în jur: doar pescăruşii tăcuţi, trişti ca nişte osândiţi, trec de-a lungul malului şi se rotesc deasupra apei.

În faţa acestui muget al firii, urletul fiarei n-are putere, nici glasul omului; şi însuşi omul, mic şi slab, se pierde cu totul printre măruntele amănunte ale nemărginitei privelişti! Poate că tocmai din pricina aceasta e cuprins de întristare când priveşte marea.

Să lăsăm dar marea în plata Domnului! Nici chiar când se întinde liniştită şi nemişcată, ea nu trezeşte în suflet un sentiment de bucurie; în freamătul uşor al masei de apă, omul simte mereu aceeaşi putere uriaşă, deşi adormită, care uneori îşi bate joc atât de cumplit de voinţa lui trufaşă şi-i îngroapă în adânc îndrăzneţele sale năzuinţe, osârdia şi truda lui.

Nici munţii cu prăpăstiile n-au fost zidiţi spre veselirea omului. Ameninţători şi crunţi, ca ghearele şi colţii unei fiare sălbatice care pândeşte să se repeadă la el, ei ne amintesc prea viu cât de plăpândă ne este fiinţa şi ne umplu de teamă şi neîncredere. Chiar şi cerul, de acolo, deasupra stâncilor şi a prăpăstiilor, pare atât de depărtat, atât de sus, de parcă s-ar fi lepădat de oameni.

Cu totul altfel este colţişorul paşnic în care s-a pomenit deodată eroul nostru.

Acolo, dimpotrivă, cerul pare că vrea să fie cât mai aproape de pământ şi nu ca să arunce cu mai multă putere săgeţile sale asupra lui, ci numai spre a-l îmbrăţişa mai strâns, mai drăgăstos; se aşterne atât de jos deasupra capului, ca acoperişul sigur al casei părinteşti, spre a feri parcă colţişorul acesta ales de orice năpastă.

Acolo, soarele luminează strălucitor şi cald aproape câte o jumătate de an, iar apoi se depărtează, nu dintr-o dată, ci cu părere de rău, parcă se mai întoarce din mers o dată şi încă o dată ca să privească locul acesta iubit şi să-i mai dăruiască şi toamnei, cea cu vreme umedă şi rece, câte o zi senină şi caldă.

Munţii de acolo sunt departe de a semăna cu munţii aceia înspăimântători care se înalţă undeva, îngrozind închipuirea. Sunt nişte dealuri domoale, pe care ţi-ar place să te dai de-a dura sau să şezi, privind gânditor un apus de soare.

Râul curge voios, zburdalnic şi jucăuş. Când se revarsă, închipuind un iaz mare, când se avântă drept înainte ca un fir întins de aţă, când se domoleşte, de parcă ar fi căzut pe gânduri, şi abia dacă se mai târăşte printre pietricele, făcând să ţâşnească de o parte şi de alta zburdalnice pâraie, în clipocitul cărora e atât de plăcut să aţipeşti.

Colţişorul acesta, pe o întindere de cincisprezece-douăzeci de verste jur împrejur, era alcătuit dintr-un şir de vederi plăcute, de privelişti voioase, zâmbitoare. Malurile nisipoase şi line ale râuleţului limpede, tufişurile ce coborau din deal spre apă, vâlceaua cotită cu un pârâiaş la fund şi crângul de mesteceni, totul părea anume potrivit ca de penelul unui pictor.

Orice suflet istovit de prea mult zbucium ori cu totul străin de frământările vieţii ar dori să se ascundă aici, în colţişorul acesta uitat şi să trăiască o fericire necunoscută de nimeni. Totul făgăduieşte aici o viaţă lungă şi tihnită, până la albirea părului, până la o moarte în care să te cufunzi pe nesimţite, ca în braţele somnului.

Crugul anului îşi împlineşte acolo netulburat rostul.

După cum scrie la calendar, în martie vine primăvara, pornesc a curge de pe dealuri pâraie tulburi, aburi calzi se ridică de pe pământul dezgheţat; ţăranul îşi leapădă cojocul, iese în curte numai în cămaşă şi, punându-şi mâna streaşină la ochi, priveşte lung soarele, strângând cu plăcere din umeri; apoi trage căruţa răsturnată cu fundul în sus, întâi de o hulubă, apoi de alta, ori cercetează de aproape plugul de lemn, care zace trândav sub şopron în aşteptarea muncilor obişnuite, izbindu-l cu piciorul.

Aici nu se întâmplă primăvara să se întoarcă pe neaşteptate viscolele, să acopere câmpul şi să frângă pomii sub povara zăpezii.

Ca o femeie frumoasă, rece şi mândră, iarna domneşte până soseşte sorocul zilelor calde; nu ademeneşte lumea prin neaşteptate dezgheţuri, nici nu te face să înduri geruri năprasnice. Totul merge după rânduiala firească, statornicită de legile naturii.

În noiembrie vin zăpada şi gerurile, care cresc într-atât până la bobotează, încât ţăranul, dacă iese o clipă din casă, se întoarce negreşit cu barba căruntă de promoroacă. Iar în februarie a şi început să se simtă în aer adierea dulce a primăverii ce se apropie.

Dar mai frumoasă şi mai îmbătătoare este acolo vara. Aerul e uscat şi proaspăt, plin de miresme, nu de lămâi sau lauri, ci de mirosul pelinului, al pinilor şi al mălinilor în floare. Acolo să cauţi zile senine, raze de soare calde, dar nu dogoritoare, şi un cer senin aproape trei luni de zile.

O dată ce a început vremea frumoasă, apoi ţine câte trei şi patru săptămâni; serile sunt calde, nopţile pline de zăduf şi stelele sclipesc din cer prietenos şi îmbietor.

De se porneşte ploaia, e o ploaie binefăcătoare de vară. Cade voios, din belşug, săltând vesel ca nişte lacrimi de bucurie mari şi calde. De cum se opreşte, soarele a şi ieşit din nori şi, cu zâmbet senin şi plin de dragoste, luminează şi zvântă ogoarele şi dealurile; tot ţinutul îi răspunde, zâmbind iarăşi de fericire.

Ţăranul se bucură de ploaie. „Las' să mă ude până la piele, că mă usucă soarele”, zice el, stând cu plăcere în bătaia ploii calde, ce-i şiruie pe obraji, pe umeri şi pe spate.

Acolo, furtunile nu aduc stricăciuni, ci binefaceri. Ele vin totdeauna la zilele hotărâte, fără să uite aproape niciodată sărbătoarea sfântului Ilie, vrând parcă să întărească credinţa bine cunoscută în popor. Până şi numărul şi tăria trăsnetelor parcă rămân aceleaşi an de an, ca şi cum vistieria ar fi hotărât pentru acel ţinut o anumită cantitate de electricitate pe an.

Prin locurile acelea nu s-au pomenit furtuni pustiitoare, nici alte năpaste.

Nimănui nu i s-a întâmplat să citească prin ziare ceva de felul acesta despre acel colţişor binecuvântat de Domnul. Şi nici nu s-ar fi scris niciodată nimic şi nimeni n-ar fi auzit de el, dacă nu s-ar fi apucat într-o zi o vădană, Marina Kulkova, în vârstă de 28 ani, să nască dintr-o dată patru prunci, fapt care chiar că n-a putut fi trecut cu vederea.

Dumnezeu n-a trimis drept pedeapsă asupra acestor locuri plăgi egiptene, nici altele, obişnuite. Nimeni din cei de pe aici n-a văzut şi n-a pomenit vreun semn ceresc înfricoşător, nici stâlp de foc, nici beznă căzând deodată pe pământ. Acolo, şerpi otrăvitori nu se află, lăcustele nu se abat niciodată pe acele locuri, nu se văd nici lei, nici tigri, nu se aude răcnet de fiară, nu-s nici măcar urşi sau lupi, fiindcă nu sunt păduri. Pe câmp şi prin sate rătăcesc numai vaci care rumegă, oi care behăie şi găini care cotcodăcesc.

Nu se ştie dacă un poet sau un visător s-ar fi mulţumit cu natura din acest colţişor paşnic. Căci, după cum se ştie, acestor domni le place să stea cu ochii la lună şi să asculte cântecul privighetorilor. Le place o lună cochetă, care se învăluie în nori străvezii, priveşte tainic printre crengi sau aruncă mănunchiuri de raze argintii în ochii admiratorilor ei.

Prin părţile astea, nimeni n-avea habar de aşa ceva – îi ziceau lună şi gata socoteala. Şi luna de aici privea ogoarele şi satele în felul ei, blând, cu ochii larg deschişi şi semăna întocmai cu o tavă de aramă bine lustruită.

Zadarnic s-ar fi străduit un poet s-o privească cu ochi plini de extaz: ea s-ar fi uitat la el naiv şi blajin, aşa cum se uită o ţărăncuţă frumoasă şi rotundă în obraz, la un craidon de la oraş care-i aruncă priviri pătimaşe, pline de înţeles.

Nici privighetori nu s-au pomenit prin părţile locului, poate din pricină că nu erau nici crânguri umbroase, nici trandafiri. În schimb, prepeliţe erau din belşug. Vara, în timpul secerişului, băieţii le prindeau cu mâinile.

Să nu se creadă însă că prepeliţa era socotită o bucăţică aleasă pentru desfătarea gurii. Moravurile locuitorilor acestor ţinuturi nu erau încă atât de pervertite; pentru ei, prepeliţa era o pasăre care nu se cuvenea să fie mâncată. Prepeliţa era menită să desfete cu cântecul ei auzul omului: de aceea, aproape la fiecare casă atârna sub streaşină câte o colivie împletită cu un pitpalac în ea.

Un poet sau un visător nu s-ar fi mulţumit, desigur, nici cu înfăţişarea generală a acestor locuri modeste şi fără pretenţie. N-ar fi avut cum să vadă acolo vreo înserare în stil elveţian sau scoţian, când toată firea – pădurea şi apele, pereţii caselor şi dealurile nisipoase – totul pare să ardă într-o lumină de flăcări; iar pe fondul acesta de purpură se desprinde limpede o cavalcadă de bărbaţi, însoţind pe drumul nisipos şi şerpuitor o lady în plimbare spre nişte ruine sumbre sau grăbind spre o cetate întărită în care-i aşteaptă un episod din războiul celor Două Roze[12], povestit de un moşneag, o capră sălbatică drept cină şi o baladă cântată de o tânără miss în sunetele lăutei, tablouri cu care pana lui Walter Scott ne-a obişnuit închipuirea.

Nu, nimic din toate acestea nu se afla în colţişorul nostru de ţară.

Cât de adormit şi lin se scurgea viaţa în cele trei-patru sătuleţe care alcătuiesc acest colţişor! Aşezate la mică depărtare unul de altul, păreau aruncate acolo din întâmplare de o mână uriaşă; şi aşa cum au fost I împrăştiate ici-colo, aşa au rămas şi până în ziua de azi.

O casă care a nimerit pe coasta povârnită a râpei acolo a rămas, nici nu se mai ştie de când, pe jumătate atârnată în aer şi proptită cu trei pari. Şi totuşi, trei-patru generaţii de oameni au trăit în tihnă şi fericite în ea.

Părea că până şi o găină s-ar fi temut să stea în asemenea casă, când colo într-însa locuia, împreună cu nevasta, Onisim Suslov, un bărbat voinic, care nici nu prea putea să se îndrepte din şale în locuinţa sa. Nu orice om ar fi ştiut să intre în casa lui Onisim; doar să se fi rugat de ea ca să-şi întoarcă spatele spre pădure şi faţa spre el[13].

Cerdacul era deasupra râpei şi, ca să ajungi la el, trebuia să te apuci cu o mână de iarbă şi cu cealaltă de acoperiş, ca apoi să păşeşti drept în cerdac.

O altă casă stătea lipită de deal, întocmai ca un cuib de rândunică. Într-un loc nimeriseră trei case laolaltă, iar alte două se pitiseră chiar în fundul vâlcelei.

În sat era linişte; totul părea adormit. Casele tăcute stăteau cu uşa deschisă de perete, în jur nu se zărea ţipenie de om, doar nori de muşte zburând şi bâzâind în zăduful zilei.

Intrând în casă, zadarnic ai fi strigat cu glas tare: singurul răspuns ar fi fost o tăcere de mormânt. Rar se întâmpla ca într-o casă sa răspundă la chemare un geamăt de durere sau o tuse înăbuşită de bătrână care îşi încheie veacul zăcând pe cuptor, ori să apară câte-odată, de după o despărţituri de lemn, un copilaş de vreo trei ani, cu plete lungi, desculţ şi numai în cămăşuţă, să se uite lung, în tăcere, la cel intrat în casă, apoi să se ascundă din nou, cuprins de sfială.

Aceeaşi linişte şi pace adâncă se aşternea şi peste câmpii; doar ici-colo, pe ogorul negru, câte un plugar aplecat pe coarnele plugului trudea ca o furnică, scăldat în sudoare sub arşiţa soarelui.

O linişte de netulburat domnea şi în moravurile oamenilor de prin părţile locului. Acolo nu s-au pomenit jafuri, omoruri, nici alte spăimântătoare întâmplări; nici patimi puternice, nici năzuinţe îndrăzneţe nu-i tulburau.

Şi ce fel de patimi sau îndrăzneţe năzuinţe ar fi putut să-i tulbure? Acolo, fiecare om îşi vedea de ale lui. Locuitorii acestui colţişor trăiau departe de alţi oameni: cele mai apropiate sate, ca şi capitala de judeţ, erau la douăzeci şi cinci-treizeci de verste depărtare.

La anumite zile sorocite ale anului, ţăranii îşi duceau grânele la cel mai apropiat chei de pe Volga, care era pentru ei şi Colhida[14] şi Stâlpii lui Hercule[15]; unii din ei se mai duceau şi la iarmaroc o dată pe an. Alte legături nu mai aveau cu nimeni.

Nu se îngrijeau decât de interesele lor, care nu se întâlneau şi nu se ciocneau cu interesele altora.

Ştiau că la optzeci de verste depărtare se afla „gubernia”, adică reşedinţa gubernială. Dar puţini dintre ei s-au dus vreodată până acolo. Apoi ştiau că ceva mai departe e Saratovul sau Nijni-Novgorod; auziseră că mai sunt oraşe ca Moscova şi Petersburg, că dincolo de Petersburg locuiesc franţujii sau nemţii, iar mai încolo începea pentru ei, ca şi pentru cei din antichitate, o lume care se pierdea în negură, ţări necunoscute unde trăiau nişte monştri, oameni cu două capete şi uriaşi. După aceea urma întunericul şi, în sfârşit, toate se încheiau cu acel peşte care ţine în spinare pământul[16].

Şi fiindcă prin locurile acestea depărtate nu prea trecea lume, nici n-aveau de unde să afle ce se petrece în lumea largă; negustorii de vase de lemn, care veneau, cu carele, locuiau numai la vreo douăzeci de verste de sat şi nu ştiau nici ei mai mult. Aşa că n-aveau cum să-şi judece felul de viaţă; nu ştiau dacă trăiesc bine ori rău, dacă sunt bogaţi ori săraci, nici dacă ar avea de ce să râvnească la ce au alţii.

Aceşti oameni fericiţi erau încredinţaţi că nici nu poate fi altfel, că toată lumea trăieşte întocmai ca ci şi că a duce un altfel de trai e chiar păcat.

Să le fi spus că alţii ară pământul, seamănă, seceră ori vând într-altfel ca ei, nici nu te-ar fi crezut. Ce patimi şi frământări se puteau deci naşte în ei?

Aveau şi ei, fireşte, ca toţi oamenii, grijile şi slăbiciunile lor: birurile şi dările, lenea şi somnul; darei nu-şi făceau mult sânge rău, nu-şi stricau liniştea pentru atâta lucru.

În ultimii cinci ani, din cele câteva sute de suflete nu murise nimeni, nu numai de moarte năprasnică, dar nici măcar de moarte bună.

Iar dacă se întâmpla ca cineva să adoarmă pe veci – fie de bătrâneţe, fie din pricina vreunei boli necăutate – apoi lumea se mira încă mult timp după aceea de o asemenea întâmplare neobişnuită.

Şi totuşi nu li se păruse deloc de mirare când, de pildă, fierarul Taras era să moară în bordei din pricina unei băi de aburi prea fierbinţi, de a trebuit lumea să-l ude cu apă rece ca să-şi vină în fire.

Dintre delicte, mai răspândit era unul singur şi anume: furtul mazării, morcovilor şi napilor de prin grădinile de zarzavat; o dată s-a întâmplat chiar să se fure doi purcei şi o găină; întâmplarea răscoli tot satul şi fu pusă de toţi pe seama cărăuşilor de vase de lemn care trecuseră în ajun spre târg. Încolo, rare erau aici întâmplările de orice fel.

Cu toate acestea, într-o zi, în marginea satului, în şanţul de lângă pod, a fost găsit un om culcat, pesemne vreun lucrător în drum spre oraş, care se rătăcise de artelul său.

Cei dintâi îl văzuseră băieţii care, îngroziţi, veniră într-un suflet să vestească satul că în şanţ stă culcat un zmeu sau un vârcolac înspăimântător, adăugând că se luase chiar după ei şi era cât p-aci să-l mănânce pe Kuzka!

Cei mai îndrăzneţi dintre ţărani se înarmară cu furci şi topoare şi porniră în ceată spre şanţ.

— Unde vă împinge dracul? căutau să-i ţină bătrânii. Ori poate vi s-a urât cu viaţa? Altă treabă n-aveţi? Doar nu vă mână nimeni de la spate!

Dar ţăranii porniră şi, ajungând la vreo cincizeci de stânjeni de locul cu pricina, începură să strige dihania în fel şi chip. Neprimind răspuns, se opriră, apoi înaintară din nou.

În şanţ, cu capul pe un mal, zăcea un ţăran; lângă el, un sac şi un băţ cu două perechi de opinci de tei legate de un capăt.

Ţăranii nu se încumetau să se apropie, nici să-l atingă.

— Măi, tu de colo! strigau ei pe rând, scărpinându-se care după ceafă, care în spate. Cum îţi zice? N-auzi, mă? Ce cauţi aici?

Străinul făcu o mişcare, dând să ridice capul, dar nu putu. Se vede că era bolnav sau obosit. Unul dintre ei îl pipăi cu furca.

— Lasă-l, lasă-l! strigară mai multe glasuri. De un' să ştim ce fel de om îi? Nu vedeţi că nu zice nimica? Poate că o fi cine ştie cum… Lăsaţi-l în pace, oameni buni!

— Să mergem! spuneau unii dintre ei. Zău aşa, să mergem! Ce avem noi cu el? Doar nu ni-i rudă! Ne mai găsim vreo belea cu ăsta…

Şi astfel se întoarseră cu toţii îndărăt în sat şi le povestiră bătrânilor cum că acolo zace un străin de prin alte locuri, nimic nu grăieşte şi nici nu se ştie ce-o fi cu el…

— Dacă-i străin, lăsaţi-l în pace! spuseră bătrânii, aşezaţi pe prispă cu coatele pe genunchi. Lăsaţi-l în plata Domnului! N-aveţi ce căuta pe acolo!

Aşa era colţişorul de ţară în care se transportase în vis Oblomov.

Unul din cele trei sau patru sate împrăştiate acolo se chema Sosnovka, altul Vavilovka, aşezat la numai o verstă depărtare.

Amândouă alcătuiau moşia Oblomovilor şi erau cunoscute sub numele de Oblomovka.

La Sosnovka era conacul, reşedinţa boierilor. La vreo cinci verste de Sosnovka se afla Verhliovo, care fusese cândva tot al familiei Oblomov, dar trecuse de mult în mâinii străine; mai erau şi câteva case, împrăştiate ici-colo, care ţineau de acelaşi sat.

Stăpânul satului era un moşier bogat, care nu dădea niciodată pe la moşia lui, de care vedea un administrator neamţ.

Aceasta e toată geografia acestui colţişor de ţară.

Ilia Ilici s-a trezit de dimineaţă în pătucul său. Are numai şapte ani. E fericit şi vesel.

Cât e de drăgălaş, durduliu şi rumen la faţă! Are obrăjiorii atât de rotunzi, încât, chiar dacă vreun ştrengar ar vrea să şi-i umfle, să fie ca el, n-ar izbuti.

Dădaca l-a aşteptat să se trezească. Începe acum să-i tragă ciorapii; copilul nu se lasă, se joacă, dă din picioare. Dădaca îl prinde şi amândoi râd în hohote.

În cele din urmă a izbutit să-l scoale din pat; îl spală, îl piaptănă şi-l duce la maică-sa.

Chiar şi acum, revăzând-o în vis pe mama lui, moartă demult, Oblomov fu cuprins de un freamăt de bucurie şi caldă iubire; două lacrimi fierbinţi îi lunecară încet pe sub gene.

Mama îl acoperea cu sărutări pătimaşe, apoi, cu ochi lacomi, plini de grijă, îl cerceta de n-are cumva ochişorii tulburi; îl întreba dacă-l doare ceva, cerea socoteală dădacei dacă copilul a dormit liniştit, nu s-a trezit cumva noaptea, nu s-a zbătut în somn ori n-a avut călduri. Apoi îl lua de mână şi-l ducea la icoane.

Acolo, punându-se în genunchi, cu braţul petrecut pe după umerii lui, îi şoptea cuvintele rugăciunii.

Băiatul le repeta distrat, cu ochii la fereastră, pe unde pătrundeau în odaie răcoarea şi mireasma liliacului înflorit.

— Măicuţă, azi mergem Ia plimbare? întreba el deodată în mijlocul rugăciunii.

— Mergem, sufleţelule! răspundea ea, fără să-şi ia ochii de la icoană, grăbindu-se să isprăvească sfânta rugăciune.

Băiatul spunea după ea cuvintele, moale, dar mama îşi punea în ele tot sufletul.

Apoi se duceau la tata şi după aceea la ceai.

La masa de ceai, Oblomov întâlnea o mătuşă bătrână, de optzeci de ani, care stătea la ei şi o bombănea tot timpul pe jupâneasa ei care o servea de la spatele scaunului, clătinând din cap de bătrâneţe. Mai erau şi trei fete bătrâne, rude îndepărtate ale tatălui său, un cumnat al mamei sale, puţin cam ţicnit, şi un moşier, Cekmenev, stăpân peste şapte suflete, în vizită la ei, şi încă alţi bătrâni şi bătrâne.

Tot acest stat major al casei Oblomov se repezea la Ilia Ilici ca să-l îmbrăţişeze, copleşindu-l cu mângâieri şi laude: băiatul abia dovedea să şteargă urmele atâtor sărutări nedorite.

După aceea, începeau să-l îndoape cu franzeluţe, pesmeciori şi frişcă.

Pe urmă, maică-sa îl mai mângâia o dată şi-l trimitea să se plimbe în grădină, prin curte sau pe pajişte, amintind încă o dată dădacei, cu toată severitatea, să nu lase copilul singur, să nu-i dea voie să se ducă la cai, la câini sau la ţap, nici să plece departe de casă, dar mai cu seamă să nu se apropie cumva de râpă, locul cel mai temut prin părţile acelea şi cu faimă rea.

Acolo a fost găsit o dată un câine socotit turbat numai pentru faptul că a fugit de oameni când aceştia au tăbărât pe el cu furci şi topoare, apoi a dispărut undeva, pe după deal. În râpă se aruncau toate mortăciunile; se spunea că acolo se adăposteau şi tâlharii, şi lupii, şi tot soiul de alte fiinţe, care n-au existat niciodată prin partea locului şi nici pe lume.

Băiatul n-a mai stat să asculte sfaturile mamei: era de mult în curte.

Priveşte cu o mirare plină de bucurie la casa părintească, de parcă o vede pentru întâia oară; apoi aleargă prin curtea conacului, cu poarta lăsată într-o rână şi acoperişul de şindrilă înfundat pe la mijloc, pe care creşte muşchiul fraged şi verde, cu cerdacul şubred, cu tot felul de acareturi în jur şi grădina părăginită.

Arde de dorinţa de a se urca în cerdacul care împrejmuieşte toată casa, ca sa privească de acolo râul. Cerdacul era însă foarte vechi şi foarte şubred, aşa încât n-aveau voie să treacă pe acolo decât „oamenii”, iar boierii nu călcau pe el.

Fără a ţine seamă de opreliştile mamei, băiatul se îndreaptă spre acele trepte ademenitoare. Dar, deodată, în cerdac se arată dădaca, care-l prinde cu chiu, cu vai.

Fuge de ea spre podul grajdului, cu gândul să se caţăre acolo pe scara cu trepte înalte şi drepte. Dădaca abia apucă să ajungă la podul grajdului, că e nevoită acum să-l oprească de a se sui în porumbar, de a pătrunde la grajduri sau încă – Doamne fereşte – de a se apropia de râpă.

— Doamne, Dumnezeule, ce copil! N-ai pic de astâmpăr! Nu mai stai locului un pic, domnişorule? Ruşine! spunea dădaca.

Şi astfel toată ziua, adică toate zilele şi toate nopţile dădacei erau pline de alergături şi zbucium, de chin, de bucurie, de teama că va cădea copilaşul şi se va lovi la nas, ori de înduioşare când primea alintările lui neprefăcute de copil sau încă de o nelămurită frică pentru viitorul său îndepărtat. Inima ei nu bătea decât pentru el şi aceste frământări îi încălzeau în vine sângele bătrân, înviorând oarecum în ea viaţa aţipită care, poate, fără ele s-ar fi stins de mult.

Copilul nu era însă totdeauna zburdalnic; se întâmpla uneori să se cuminţească deodată; atunci se aşeza lângă dădacă şi privea cu luare-aminte cele din jur. Mintea lui de copil înregistra fenomenele vieţii din preajma lui, care-i pătrundeau adânc în suflet, creşteau şi se dezvoltau o dată cu el.

Era o dimineaţă minunată. Soarele nu se înălţase încă mult pe cer şi aerul era răcoros. Casa, copacii, porumbarul, balconul aruncau departe umbre lungi. În grădină şi în curte, mulţime de locuri umbroase te îmbiau la visare şi somn. Numai câmpul de secară ardea în depărtare ca un lan de flăcări, iar râul scânteia la soare de-ţi lua ochii.

— Dădacă, de ce aici e întuneric, iar acolo lumină? O să fie şi aici lumină? întreba copilul.

— Vezi că soarele merge să întâmpine luna, drăguţule, şi, dacă n-o vede, se încruntă; iar de cum o zăreşte de departe, se şi luminează îndată.

Copilul cădea pe gânduri şi se tot uita în jurul lui. Îl vede pe Antip ducându-se cu sacaua la apă, iar pe pământ, alături de ei, vede păşind un alt Antip, de zece ori mai mare decât cel adevărat; sacaua e mare cât casa, iar umbra calului acoperă toată pajiştea. Din doi paşi, umbra ajunge peste pajişte, tocmai dincolo de deal, pe când Antip nici n-a apucat încă să iasă din curte.

Copilul face şi el doi paşi. Încă unul, şi ar fi ajuns şi el dincolo de deal.

Ar vrea să se ducă până acolo, ca să vadă ce s-a făcut calul. O porneşte spre poartă, dar deodată, din casă se aude glasul mamei:

— Dădacă, nu vezi că a ieşit copilul la soare? Du-l la umbră, că dacă-l bate tare soarele în cap, se îmbolnăveşte, îl apucă greaţa şi n-o să mai mănânce! Dacă-l laşi aşa, apoi ajunge şi în râpă!

— Uf, răsfăţatule! bombănea încetişor dădaca, ducându-l de mână în cerdac.

Copilul se uită în jurul lui, prinzând cu privirea-i ageră şi deschisă tot ce fac cei mari, cum îşi petrec dimineaţa.

Nici un amănunt, nici o trăsătură cât de măruntă nu-i scăpa copilului însetat de cunoştinţe; în sufletul lui va rămâne neştearsă icoana traiului de acasă; mintea lui fragedă se pătrunde de pildele vii şi-şi urzeşte pe neştiute izvodul vieţii sale, după tiparul vieţii înconjurătoare.

Nu se poate spune că dimineaţa se irosea pe degeaba în casa Oblomovilor. Până în sat se auzea zgomotul cuţitelor care hăcuiau zarzavaturile şi carnea la bucătărie.

Din odaia slugilor se auzea sfârâind fusul şi un glas subţire de femeie, atât de încet, încât era greu de spus dacă plânge sau îngână un cântec de jale, fără cuvinte.

De cum s-a întors Antip cu sacaua, din toate colţurile aleargă spre ea, cu găleţi, copai şi căni, femeile şi vizitiii.

O bătrână duce din hambar spre bucătărie o strachină cu făină şi nişte ouă; bucătarul aruncă deodată apă pe fereastră, stropindu-l pe Arapka, care toată dimineaţa a stat sub geam, cu ochii în sus, dând prietenos din coadă şi lingându-se pe bot.

Nici bătrânul Oblomov nu stătea degeaba. Îşi petrecea dimineaţa la fereastră, urmărind de aproape tot ce se petrecea în curte.

— Măi, Ignaşka! Ce duci acolo, neghiobule? îl întreba el pe omul care trecea prin curte.

— Duc cuţitele la ascuţit, răspundea acesta, fără să se uite la boier.

— Bine, du-le! Dar vezi să le ascută bine. Pe urmă, oprea în loc o femeie: Ei, femeie! Unde ai fost?

— La beci, conaşule! spunea ea, oprindu-se şi privind spre fereastră de sub streaşină mâinii. Mă dusei să aduc niscai lapte la masă.

— Hai, du-te, du-te! răspundea boierul. Dar vezi să nu verşi laptele! Dar tu, Zaharka, ştrengarule, unde alergi iar? striga el. Îţi dau eu ţie alergătură! E a treia oară că te prind fugind. Hai, du-te îndărăt, în antreu!

Şi Zaharka se ducea iar să moţăie în antreu.

Când se întorceau vacile de la păscut, bătrânul avea cel dintâi grijă să fie duse la adăpat; dacă vedea pe fereastră că vreun câine fugăreşte o găină, lua de îndată măsuri severe împotriva acestei nereguli.

Soţia lui era de asemeni foarte ocupată: discuta câte trei ceasuri la şir cu croitorul Averka cum să croiască dintr-o flanelă de a soţului ei o hăinuţă pentru Iliuşa; însemna singură tăietura cu tibişir şi urmărea ca Averka să nu fure din postav. Pe urmă trecea în odaia fetelor din casă, ca să le arate fiecăreia câtă dantelă are de împletit pe zi; apoi o chema pe Nastasia Ivanovna, pe Stepanida Agapovna sau pe altcineva din suita sa, la o plimbare prin grădină, cu scop practic: să vadă cum se coc merele, de n-o fi căzut pe jos vreun măr copt de ieri, să altoiască ici, să taie din uscături colea, şi aşa mai departe.

Grija de căpetenie însă era bucătăria şi masa. În privinţa aceasta se ţinea un adevărat sfat cu toţi cei din casă: era poftită să ia parte la el chiar şi mătuşa cea bătrână. Fiecare venea să propună câte un fel: ciorbă de potroace, tăiţei sau tocană de măruntaie cu sos roşu sau cu sos alb.

Orice sfat era luat în seamă, discutat pe larg, apoi primit ori respins, după cum hotăra stăpâna casei, care avea ultimul cuvânt.

Erau mereu trimise la bucătărie când Nastasia Petrovna, când Stepanida Ivanovna, ca să aducă aminte bucătarului ce să adauge sau să lase deoparte, să mai ducă ceva zahăr, miere sau vin şi să urmărească ca tot ce a fost trimis să fie pus într-adevăr în mâncare.

Grija mâncării era cea dintâi şi cea mai de seamă la Oblomovka. Ce viţei se îngrăşau acolo, pentru marile sărbători ale anului! Ce păsări se creşteau! Câtă chibzuinţă, câtă bătaie de cap, ce îngrijire cerea creşterea lor! Curcile şi puii sortiţi tăierii de zilele onomastice şi alte zile mari erau îndopaţi numai cu nuci; pentru ca gâştele să fie cu adevărat grase, erau ţinute în nemişcare, atârnate în saci cu câteva zile înainte de sărbătoare. Câte dulceţuri, murături şi prăjituri de tot felul se adunau acolo! Ce hidromel şi ce cvas se făcea! Ce plăcinte se coceau la Oblomovka!

Şi aşa, până la amiazi era mare forfotă şi însufleţire, toată lumea avea treabă, totul trăia o adevărată viaţă de furnicar, activă şi plină.

Aceste harnice furnici nu se potoleau nici în zilele de duminică sau de sărbătoare. Zgomotul cuţitelor de la bucătărie se auzea atunci şi mai tare, slujnica făcea de mai multe ori drumul de la hambar la bucătărie, cu o cantitate îndoită de făină şi de ouă, iar în curtea de păsări se înteţeau cârâiturile şi vărsările de sânge. Se cocea o plăcintă uriaşă, din care boierii mai mâncau şi a doua, a treia şi a patra zi, când resturile erau trimise în odaia fetelor; astfel, plăcinta ajungea până vineri, când câte o bucată uscată de tot şi fără pic de umplutură ajungea în mâinile lui Antip. Acesta, după ce-şi făcea semnul crucii, se punea vitejeşte să macine cu trosnet această parascovenie împietrită, bucurându-se mai mult la gândul că-i plăcintă boierească decât de bunătatea ei, întocmai ca un arheolog care se desfată bând un vin prost din ciobul unui vas de o vechime milenară.

Iar copilul se uita la toate acestea şi nimic nu-i scăpa minţii sale agere. Vedea cum, după o dimineaţă petrecută cu folos şi osteneală, venea amiaza şi prânzul.

La amiaza, arşiţa e dogoritoare. Pe cer nu se zăreşte nici un nouraş. Soarele în cruci stă nemişcat, pârjolind iarba. Nici o mişcare în văzduhul înalt şi neclintit deasupra pământului. Nici freamăt de frunze, nici clipocit de apă; o linişte adâncă învăluie satul şi câmpul. Totul pare mort în jur. În pustiul acesta, un glas de om răsună până hăt departe. La douăzeci de stânjeni depărtare, se aude zburând şi zbârnâind o gâză şi în iarba deasă, un sforăit uşor, neîncetat, ca de om adânc adormit.

În casă domneşte o tăcere de moarte. E ceasul odihnei de după masă.

Copilul vede că tatăl şi mama lui, mătuşa cea bătrână şi întreaga suită s-au retras fiecare în colţişorul său. Cine nu-şi are colţul lui, se duce în podul grajdului, în fân sau în grădină; unul caută răcoare în tindă, iar altul, acoperindu-şi faţa cu o batistă, ca să scape de muşte, aţipeşte chiar acolo unde-l picneşte somnul, moleşit de căldură şi de masa îmbelşugată. Grădinarul s-a lungit sub o tufă din grădină, alături de săpăliga lui, iar vizitiul doarme în grajd.

Ilia Ilici trece pe la odaia slugilor. Aici, toată lumea s-a culcat claie peste grămadă, pe laviţe, pe jos şi în tindă, lăsând copiii de capul lor; aceştia se târăsc în patru labe prin curte şi se joacă în nisip. Până şi câinii s-au băgat în fundul coteţelor, de bine ce n-au la cine lătra.

Puteai să te plimbi în voie prin toată casa, fără să dai de nimeni; puteai să furi ce pofteşti şi să scoţi lucrurile din curte cu carul; să fi fost pe-acolo hoţi, nimeni nu li s-ar fi împotrivit.

Era un somn atoatecuprinzător, care nu putea fi înfrânt prin nimic, un somn vecin cu moartea. Totul părea mort, numai că de prin toate colţurile se auzea sforăind în fel şi chip, pe toate tonurile.

Când şi când, câte unul ridica deodată capul încă adormit, se uita cu mirare, buimăcit, în dreapta şi în stânga, apoi se întorcea pe cea parte sau, fără măcar a deschide ochii, scuipa somnoros, plescăia din buze sau bombănea ceva pe sub mustaţă şi adormea din nou.

Un altul sărea deodată din culcuşul său, fără de veste, de-a dreptul în picioare, de parcă s-ar fi temut să piardă o clipă preţioasă, apuca o cană cu cvas, sufla peste muştele care înotau în el ca să le împingă spre capătul celălalt al cănii – din care pricină muştele, care până atunci stătuseră nemişcate, începeau deodată să se foiască în speranţa unei îmbunătăţiri a soartei lor – îşi uda gâtlejul, apoi cădea iar pe pat, ca răpus de un glonte.

Iar copilul toate le observa şi le băga la cap.

După masă, ieşea din nou la aer, împreună cu dădaca lui. Dar cu toate poruncile severe ale cucoanei şi în ciuda propriei sale voinţe, nici dădaca nu putea să lupte cu somnul. Cădea şi ea, la rândul ei, victima molimei care bântuia la Oblomovka.

La început, vioaie, îl supraveghea pe copil, nelăsându-l să se depărteze şi bombănindu-l pentru ştrengăriile lui. Mai pe urmă, simţind semnele bolii care o învingea, începea să se roage de el să nu iasă pe poartă, să nu aţâţe ţapul, nici să se suie în porumbar sau pe cerdac.

Cât despre ea, se aşeza undeva la răcoare – în cerdac, în pragul beciului sau de-a dreptul pe iarbă – cu gândul să împletească la ciorap şi să vegheze asupra copilului. În curând însă, abia dacă-l mai putea dojeni alene, dând din cap.

        „Te pomeneşti că neastâmpăratul ăsta o să se caţere pe cerdac, îşi zicea ea moţăind, sau… şi mai rău… se duce la râpă…”

Capul bătrânei se apleca spre genunchi, ciorapul îi cădea din mână; îl pierdea pe copil din vedere şi, cu gura întredeschisă, pornea să sforăie încetişor.

Iar băiatul aştepta cu nerăbdare această clipă, când începea pentru el viaţa de libertate.

Îi părea că lumea e numai a lui. Fugea în vârful picioarelor de lângă dădacă şi se ducea să se uite la cei care dormeau prin diferite colţuri. Se oprea în loc şi se uita cu mare băgare de seamă cum se trezeşte câte unul, scuipă sau mârâie ceva prin somn; apoi, cu inima bătând de frică, se urca în cerdac, fugea în jurul casei pe scândurile care se îndoiau scârţâind, se suia în porumbar, se ducea până în fundul grădinii, unde asculta câte o gâză bâzâind şi-i urmărea din ochi zborul prin văzduh. Auzea ţârâind în iarbă, căuta pe tulburătorii liniştii şi-i prindea, apuca o libelulă, îi rupea aripile şi aştepta să vadă ce se întâmplă; sau o străpungea cu un firicel de iarbă şi-i urmărea zborul cu acest adaos. Ţinându-şi suflarea, se desfăta urmărind câte un păianjen care sugea sângele unei muşte prinse, pe când biata victimă se zbătea şi bâzâia în strânsoarea lui. Până la urmă, copilul omora şi victima şi călăul.

Pe urmă se băga în şanţ, scormonea în el căutând rădăcini, le curăţa şi le mânca pe săturate, găsindu-le mai bune decât merele şi dulceaţa cu care-l îndopa maică-sa.

Ieşea şi pe poartă afară. I-ar fi plăcut să meargă în păduricea de mesteacăn care îi părea atât de aproape, încât ar putea ajunge până acolo în cinci minute, nu pe ocolite, pe drum, ci de-a dreptul peste şanţ, peste gardul de nuiele şi gropi. Se temea însă, fiindcă lumea zicea că acolo sunt duhuri rele, tâlhari şi fiare sălbatice.

I-ar fi plăcut să se repeadă şi până la râpa care nu era mai departe de cincizeci de stânjeni de livadă. Copilul se apropia de marginea râpei, închidea ochii, apoi se pregătea să privească înlăuntrul ei, ca în craterul unui vulcan… dar deodată în minte îi răsăreau toate spusele, toate poveştile scornite pe seama acestei râpe, şi-l cuprindea spaima. Îngrozit, fugea înapoi şi, tremurând de frică, se repezea la bătrâna lui dădacă, pe care o trezea numaidecât.

Bătrâna sărea din somn, îşi potrivea basmaua pe cap, vârând sub ea cu degetul şuviţele de păr cărunte şi, prefăcându-se că n-a dormit deloc, îl privea bănuitor pe Iliuşa, apoi se uita spre ferestrele conacului şi împingea cu degete tremurătoare una într-alta andrelele din ciorapul de pe genunchi.

Între timp, căldura începuse să scadă, totul se mai înviorase puţin. Soarele scăpăta spre pădure.

Şi în casă, încetul cu încetul, liniştea începea să se destrame. Scârţâi o uşă. În curte se auziră paşi; în podul grajdului strănuta cineva.

În curând, dinspre bucătărie trecu grăbit un om, încovoiat sub povara unui samovar uriaş. Lumea începu să se adune la ceai. Unii aveau obrazul boţit şi ochii înlăcrimaţi, alţii câte o pată roşie pe obraji şi pe tâmple; câte unul vorbea răguşit după somn. Cu toţii suflau zgomotos, oftau, căscaţi, se scărpinau în cap, se întindeau.

Îi chinuia o sete nestinsă, din pricina prânzului prea săţios şi a somnului. Setea le ardea gâtlejul: sorbeau până la douăsprezece ceşti de ceai fiecare, dar nu le folosea la nimic. Se auzeau văicăreli şi gemete; căutau leacul în siropuri de merişor şi de pere, câte unii în cvas, iar alţii chiar şi în doctorii adevărate, doar le-o astâmpăra seceta din gât.

Cercau cu toţii să scape de sete ca de o pedeapsă dumnezeiască; se frământau şi tânjeau ca o caravană de călători de prin deşertul Arabiei, care n-a găsit nicăieri izvor de apă.

Copilul se ţinea pe lângă mămica lui; se uita cercetător la feţele ciudate din jurul său, asculta vorba lor somnoroasă. Îi plăcea să-i privească şi orice fleac pe care-l spuneau îi stârnea curiozitatea.

După ceai, fiecare îşi găsea câte o treabă: unii se duceau la râu şi se plimbau încet pe mal, împingând cu piciorul în apă câte o pietricică; alţii se aşezau la fereastră şi urmăreau din ochi tot ce se petrecea afară: dacă trecea prin curte vreo pisică ori o stăncuţă în zbor, observatorul le petrecea din ochi şi chiar cu vârful nasului, răsucindu-se când la dreapta, când la stânga. Aşa fac câteodată câinii de casă; stau toată ziua la geam, cu capul în bătaia soarelui, urmărind din ochi orice trecător.

Mama îl culca pe Iliuşa cu capul în poala ei şi începea să-i pieptene încetişor părul, admirându-i moliciunea de mătase şi cerând şi Nastasiei Ivanovna şi Stepanidei Tihonovna să-l admire; vorbea cu ele despre viitorul lui Iliuşa, pe care îl zugrăvea ca pe un erou al unei epopei strălucite, făurită de închipuirea ei. Iar Nastasia Ivanovna şi Stepanida Tihonovna chemau asupra lui toate fericirile.

Dar iată că începea să se întunece. Din bucătărie se auzea din nou trosnind tocul şi cuţitele hăcuind mărunt şi ritmic: se pregătea cina.

Slugile se adunau la poarta, de unde se auzeau râsete şi zvon de balalaică. Unii se jucau de-a prinselea.

Iar soarele asfinţea din dosul pădurii; mai arunca vreo câteva raze călduţe care străbăteau pădurea ca o dâră de foc, scăldând în aur viu vârfurile pinilor. Apoi razele se stingeau una câte una; cea din urmă mai zăbovea un timp, străpungând cu suliţa ei desişul crengilor; apoi se stingea şi ea.

Lucrurile îşi pierdeau înfăţişarea, totul se contopea într-o masă cenuşie, apoi neagră. Cântările păsărelelor se domoleau treptat; în curând amuţeau cu totul, afară de una îndărătnică, care, parcă în ciuda tuturor, mai ciripea încă în mijlocul liniştii din jur, încet şi cu întreruperi, din ce în ce mai rar, până când mai arunca un ultim fluierat stins şi slab, se mai foia o dată mişcând uşor frunzişul din jurul ei… şi adormea şi ea.

Totul tăcea acum. Numai greierii ţârâiau pe întrecute. Un abur uşor se ridica de pe faţa pământului, aşternându-se, alb, peste râu şi peste pajişte. Se liniştea şi râul; într-un târziu se mai auzi un ultim clipocit, şi apa încremeni ca oprită în loc.

Adia o boare umedă şi răcoroasă. Se întuneca din ce în ce mai mult. Copacii păreau laolaltă o adunare de ciudate arătări. Pădurea se făcuse spăimântătoare: se auzea deodată câte un scârţâit, de parcă una din arătări ar fi trecut dintr-un loc într-altul, făcând să-i trosnească sub picior crăcile uscate.

Pe cer sclipi luminos, ca ochiul unei fiinţe vii, cea dintâi steluţă, iar în ferestrele casei prinseră a alerga luminiţe.

Venise clipa când toată firea păstrează o tăcere solemnă, clipa când mintea creatoare lucrează mai viu, gândurile poetice clocotesc mai fierbinte, când în inimă arde mai aprig flacăra patimii sau când dorul o încinge mai dureros, când într-un suflet întunecat se coace fără îndurare şi amarnic sămânţa unui gând criminal şi când… la Oblomovka lumea doarme adânc şi paşnic.

— Mamă, nu mergem la plimbare? întreabă Iliuşa.

— Vai de mine, ce vorbeşti! Acum la plimbare? îi răspunde ea. E umed, răceşti la picioruşe. E şi urât: în pădure umblă acum duhul cel rău care fură copiii mici.

— Şi unde-i duce? Cum arată? Unde stă? întreabă copilul.

Mama dă drumul fanteziei sale fără frâu, iar copilul o ascultă, închizând şi deschizând ochii, până când, în cele din urmă, îl biruie somnul. Atunci vine dădaca, îl ia de pe genunchii mamei şi-l duce, aşa adormit cum e, cu capul atârnând pe umăr, la pătuţul lui.

— Bogdaproste, a trecut şi ziua de azi! spuneau cei din Oblomovka când se suiau în pat, închinându-se şi gemând. A trecut cu bine. Să dea Dumnezeu să fie şi mâine tot aşa! Slavă ţie, Doamne!

Oblomov retrăieşte în vis şi alte amintiri. O seară lungă de iarnă. Copilul se ghemuieşte speriat lângă dădacă, iar aceasta îi povesteşte în şoaptă despre o ţară necunoscută, unde nu e nici noapte, nici frig, unde se petrec minuni, curg râuri de miere şi de lapte, şi unde nimeni nu face nimic tot anul, doar se plimbă cât e ziulica de lungă. Şi acolo sunt numai feţi-frumoşi de seama lui Ilia Ilici sau consânzene, frumoase, de la soare te poţi uita, dar la ele – ba.

În ţara aceea trăieşte o zână bună, care se arată uneori în chip de ştiucă şi alege câte un băiat pe placul ei, unul potolit şi blând – cu alte cuvinte un leneş de care îşi bate joc toată lumea – apoi îl fericeşte, nitam-nisam, dăruindu-i tot felul de răsfăţuri, iar el stă şi mănâncă, se îmbracă în haine bogate şi apoi se însoară cu o frumoasă din poveşti, vreo Militrisa Kirbitievna.

Copilul ascultă basmul cu nesaţ: e numai ochi şi urechi.

Dădaca sau, mai bine zis, basmul, se ferea cu atâta grijă de realităţile vieţii, încât închipuirea şi mintea, îmbâcsite de născociri, rămâneau robite de ele până la bătrâneţe. Dădaca povestea cu multă voie buna basmul despre Emelea prostănacul, acea satiră necruţătoare şi vicleană la adresa strămoşilor noştri şi, poate, actuală încă şi pentru noi.

Ajuns om în toată firea, Ilia Ilici, deşi ştia acum că nu există pe lume râuri de miere şi de lapte, nici zâne bune, deşi zâmbea amintindu-şi de povestirile dădacei, zâmbetul acesta însă parcă nu era sincer: îl însoţea un tainic oftat. Căci basmul se confunda în mintea lui cu realitatea şi el regreta uneori, fără să-şi dea seama de acest lucru, că basmul nu e viaţă şi viaţa nu-i un basm.

O visa, uneori, fără să vrea, pe Militrisa Kirbitievna; ducea dorul ţării în care lumea nu ştia decât de plimbare, unde nu sunt nici griji, nici supărări; rămăsese pe viaţă cu dorinţa de a sta culcat pe cuptor, de a se îmbrăca cu haine primite de-a gata, pentru care nu e nevoie să muncească, şi de a mânca pe socoteala zânei celei bune.

Şi bătrânul Oblomov, ca şi bunicul lui Ilia Ilici, ascultaseră în copilărie aceleaşi basme, transmise neschimbate din bătrâni, de-a lungul veacurilor şi generaţiilor, din gură în gură, de dădacele şi moşii care vedeau de copii.

Iar dădaca ştia multe feluri de poveşti, cu care hrănea închipuirea copilului.

Îi povestea isprăvile eroilor din epopeile noastre populare, de-o măsură cu Ahile sau Ulise, despre vitejia lui Ilia Muromeţ, Dobrînia Nikitici, Alioşa Popovici, despre Polkan viteazul sau Calicul rătăcitor – cum cutreierau ei pământul Rusiei, cum înfrângeau nenumărate oşti păgâne, cum se întreceau în a goli pe nerăsuflate şi fără a clipi câte o cupă uriaşă de vin. Îi vorbea apoi despre tâlhari fioroşi, despre prinţese adormite, despre oraşe şi oameni împietriţi; în cele din urmă ajungea şi la demonologia noastră, la morţi, monştri şi vârcolaci.

Cu o simplitate şi o voie bună demne de Homer, cu aceeaşi exactitate în amănunt şi relief puternic al imaginilor, ea întipărea în mintea şi închipuirea copilului Iliada vieţii ruseşti, creată de homerizii noştri din neguroasele vremuri trecute, când omul nu ştia încă cum să lupte cu primejdiile şi tainele naturii şi ale vieţii, când tremura de frica unui vârcolac sau duh rău al pădurii şi căuta scăpare pe lângă un Alioşa Popovici, când răsăreau minuni la tot pasul în văzduh, în apă, în pădure şi în câmpie.

Ce plină de spaime şi lipsită de siguranţă era pe atunci viaţa omului! Primejdia începea pentru el de cum trecea pragul casei: în orice clipă putea fi sfâşiat de o fiară, înjunghiat de un tâlhar, prădat de un tătar hain ori putea să piară fără veste şi fără urmă.

Uneori, se arăta deodată vreun semn ceresc: stâlpi sau bulgări de foc, deasupra unui mormânt proaspăt juca o flacără, iar prin pădure umbla parcă cineva cu un felinar, hohotind înspăimântător şi scăpărând din ochi prin întuneric.

Câte lucruri ciudate i se puteau întâmpla omului! Uneori, un om care trăise până atunci liniştit şi bine, fără să păţească nimic, începea deodată să vorbească lucruri fără înţeles, să zbiere ca din gură de şarpe ori să umble noaptea prin somn; altul cădea jos, nitam-nisam, prins de zvârcoliri. Iar mai înainte să i se întâmple lucrul acesta, cântase găina ca cocoşul, iar pe acoperiş croncănise un corb.

Omul slab şi bicisnic se pierdea cu totul, privea cu spaimă în jurul lui, căuta cu închipuirea o cheie a tainelor firii înconjurătoare şi a vieţii sale.

Sau poate că lâncezeala, liniştea necurmată a vieţii molcome, ca şi lipsa de mişcare şi de întâmplări, fapte, grozăvii şi primejdii adevărate, îl făceau pe om să-şi plăsmuiască, în mijlocul lumii reale, o lume a lui, imaginară, în care să-şi dea frâu liber închipuirii şi în care gândul trândav să găsească o dezlegare a înlănţuirii de pricini şi desfăşurării fireşti a faptelor şi lucrurilor vieţii, în afara acestor fapte şi lucruri.

Sărmanii noştri străbuni trăiau orbecăind; ei nu ştiau nici să-şi îmboldească voinţa, nici s-o strunească, şi apoi se minunau copilăreşte sau se speriau de necazuri şi de rele, căutând să le afle pricinile, tălmăcind semnele mute şi misterioase ale firii.

Pentru ei, un om murea din pricină că vreun alt mort fusese scos afară din casă cu capul înainte şi nu cu picioarele; un foc izbucnea, fiindcă un câine urlase trei nopţi de-a rândul sub geam. Tocmai de aceea aveau grijă ca mortul să fie scos pe uşă afară cu picioarele înainte; dar de mâncat mâncau la fel şi tot atât de mult ca până atunci şi dormeau tot atât de liniştit, pe iarbă; câinele care urla era bătut şi alungat în curte, dar scânteile făclioarei care ardea în casă le lăsau să cadă în voie în crăpăturile podelei putrede.

Şi în ziua de azi omului nostru îi place, în mijlocul realităţii aspre, lipsită de orice fantezie, să creadă în ademenitoarele poveşti din bătrâni şi poate mult timp va trece încă până să se lase de aceste credinţe.

Ascultând basmele dădacei despre lâna cea de aur a noastră – „Pasărea de foc” – despre capcanele şi tainiţele din castelul fermecat, copilul, când se îmbărbăta închipuindu-şi că el este eroul care săvârşea acele isprăvi minunate de-l treceau fiorii, când suferea de înfrângerile îndrăzneţului voinic.

O poveste urma după alta. Dădaca povestea cu înflăcărare, cu patimă, într-un stil colorat, uneori chiar inspirat, fiindcă pe jumătate credea şi ea în ce spunea. În ochii bătrânei scăpărau scântei, capul i se clătina de emoţie, glasul se ridica până la note neobişnuit de înalte.

Cuprins de o neînţeleasă spaimă, cu ochii plini de lacrimi, copilul se lipea de ea.

Când era vorba de morţi care ies în miez de noapte din morminte, de victime nevinovate, ţinute în robie de câte un căpcăun sau de ursul cel cu picior de lemn, care rătăceşte din sat în sat, căutându-şi laba tăiată, părul i se făcea măciucă în cap de spaimă, iar închipuirea lui de copil când îngheţa, când fierbea în clocote; în sufletul lui se dădea o luptă chinuitoare şi dulce totodată, iar nervii îi zbârnâiau ca strunele prea întinse.

Când dădaca rostea cu glas îngroşat cuvintele ursului: „Scârţa-scârţ, picior de tei; eu prin sate am umblat, prin cătune am umblat; toate femeile dorm, una singură nu doarme, şade pe blăniţa mea, fierbe cărniţa mea, toarce lânica mea” şi aşa mai departe; când ursul pătrundea, în cele din urmă, în casă, gata să o înhaţe pe cea care-i furase piciorul, copilul nu se mai putea stăpâni: tremurând şi ţipând, se arunca în braţele dădacei. Din ochi îi ţâşneau lacrimi de spaimă şi, în acelaşi timp, râdea în hohote de bucurie că nu se afla în ghearele fiarei, ci pe laviţă, alături de dădacă.

Închipuirea lui era plină de vedenii ciudate; teama şi tristeţea i se cuibăriseră în suflet pe mult timp, poate pe toată viaţa. Căta trist în jurul lui şi nu vedea în viaţă decât tot soiul de năpaste şi de rele; visa într-una la ţara aceea fermecată, unde nu sunt nici griji, nici necazuri, unde trăieşte Militrisa Kirbitievna, unde poţi să mănânci atât de bine şi să te îmbraci pe degeaba…

Basmul îi ţinea sub puterea lui nu numai pe copiii din Oblomovka, dar şi pe oamenii în toată firea, până la sfârşitul vieţii lor. Toţi cei din casă şi din sat – începând de la însuşi boierul şi soţia lui şi sfârşind cu fierarul – voinicul Taras – tremurau de frică în întunericul nopţii, când orice copac se prefăcea pentru ei în uriaş, şi orice tufa într-o vizuină de tâlhari.

Un oblon izbit de perete sau urletul vântului prin hogeag îi făcea să pălească. În noaptea de bobotează, n-ar fi ieşit unul singur pe poartă afară după ceasul zece, iar în noaptea de Paşti, oricine s-ar fi temut să se ducă în grajd unde putea să dea peste spiriduşul casei.

La Oblomovka lumea credea în toate, şi în vârcolaci, şi în strigoi. Dacă li se povestea ca o căpiţă de fân a luat-o razna peste câmp, nu se îndoiau o clipă de acest lucru; dacă cineva răspândea zvonul că berbecul nu-i berbec, ci o nălucă, ori că vreo Marfa sau Stepanida e vrăjitoare, începeau să se teamă şi de berbec, şi de Marfa, şi nici prin gând nu le trecea să se întrebe de ce oare berbecul a încetat de a mai fi berbec, iar Marfa a ajuns vrăjitoare. Dimpotrivă, ar fi sărit în capul oricui ar fi îndrăznit să se îndoiască de acest lucru, atât de puternică era credinţa în minuni şi vrăjitorii la Oblomovka.

Ilia Ilici avea să vadă mai târziu că lumea e întocmită mult mai simplu, că morţii nu ies din morminte, că uriaşii, de cum se ivesc, îndată sunt duşi la moşi, şi tâlharii, la închisoare; dar chiar după ce avea să-şi piardă credinţa în arătări, avea să rămână totuşi cu o urmă de teamă şi de neînţeleasă tristeţe.

Deşi acum ştia că nu de la căpcăuni ne vin relele, totuşi nu se dumerea de unde ni se trag; la fiecare pas se aştepta la ceva înspăimântător şi-i era frică. Dacă rămânea singur într-o odaie întunecoasă sau vedea un mort, se înfiora de o groază strecurată în sufletul său încă din copilărie. Dimineaţa râdea de temerile lui, seara însă îngălbenea iar de frică.

Ilia Ilici se visă apoi deodată la vârsta de treisprezece-paisprezece ani.

Pe vremea aceea învăţa în satul Verhliovo, aşezat la vreo cinci verste de Oblomovka, la administratorul de acolo, un neamţ, Stolz, care înfiinţase un mic pension pentru copiii moşierilor din vecinătate.

Stolz avea şi el un băiat, Andrei, aproape de o vârstă cu Oblomov. I se încredinţase de asemeni creşterea încă a unui băiat, care mai mult suferea de bube dulci decât învăţa carte şi aproape toată copilăria sa a umblat legat la ochi sau la urechi şi a plâns mereu pe ascuns, fiindcă nu stătea la bunicii săi, ci în casă străină, printre nişte oameni răi, unde n-avea cine să-l alinte, nici să-i facă prăjitura care-i plăcea lui mai mult.

În afară de aceşti trei copii, alţi elevi nu erau deocamdată la pension.

Neavând încotro, tata şi mama îl siliseră pe ştrengarul de Iliuşa să se apuce de carte, lucru care se făcu cu preţul multor lacrimi, ţipete şi mofturi. În cele din urmă însă, îl duseră la învăţătură.

Stolz era un om cu scaun la cap şi sever, ca mai toţi nemţii. Poate că Iliuşa ar fi ajuns să înveţe la ei ceva mai temeinic, dacă Oblomovka ar fi fost la o depărtare de cel puţin cinci sute de verste de Verhliovo. Dar cum putea el să înveţe, când farmecul traiului şi al obiceiurilor de la Oblomovka se răspândea şi asupra Verhliovului? Doar şi acest sat făcuse cândva parte din Oblomovka şi totul, în afară de casa lui Stolz, împărtăşea acolo aceeaşi lene străveche, aceeaşi simplitate a moravurilor, aceeaşi linişte şi nemişcare, ca şi la Oblomovka.

În mintea şi inima copilului se întipăriseră imaginile, întâmplările şi obiceiurile acestui fel de viaţă, cu mult mai înainte ca el să fi ţinut în mână prima carte. Şi cine poate şti cât de timpuriu începe să încolţească sâmburele gândirii într-o minte de copil? Cine poate urmări naşterea celor dintâi noţiuni şi impresii în sufletul lui?

Se prea poate ca, pe când abia îngăima câteva cuvinte sau poate nici nu le îngăima, nici nu umbla încă, ci se uita numai în jurul lui cu privirea aceea stăruitoare şi mută de copil, pe care cei mari o socot prostuţă, copilul să fi văzut şi intuit rostul şi legătura dintre fenomenele din mediul înconjurător, numai că nu ştia s-o spună, nici lui, nici celorlalţi.

Poate că Iliuşa băgase de mult de seamă şi pricepuse ce se vorbea şi se făcea în jurul lui: că tatăl său, îmbrăcat cu pantaloni de catifea şi cu o scurtă vătuită de postav cafeniu, nu făcea toată ziua decât să se plimbe dintr-un colţ într-altul cu mâinile la spate, să tragă tabac şi să-şi sufle apoi nasul, iar maică-sa trecea de la cafea la ceai şi de la ceai la masă; că tatălui său nici nu i-ar fi trecut prin minte să controleze câte căpiţe au fost cosite sau secerate şi să ceară socoteală cuiva; în schimb, dacă nu i se dădea destul de repede o batistă ca să-şi sufle nasul, începea să ţipe că e dezordine şi întorcea casa cu susul în jos.

Poate că în mintea lui de copil hotărâse de mult că aşa trebuie să trăiască şi nu altfel, aşa cum trăiesc aciuiţii din jurul său. Şi ce altă hotărâre ar fi putut el, mă rog, să ia? Şi cum anume trăiau adulţii de la Oblomovka?

Şi-or fi pus ei oare întrebarea pentru ce le-a fost dat să trăiască? Cine ştie? Şi dacă şi-or fi pus-o, atunci cum răspundeau la ea? Pesemne că nu răspundeau deloc, atât de limpede şi de firesc li se părea acest lucru.

Ei nici nu auziseră vreodată despre aşa-zisa viaţă de muncă şi trudă, despre oameni frământaţi, împovăraţi de griji mistuitoare, care rătăcesc de colo-colo, dintr-un colţ într-altul al pământului sau îşi închină viaţa unei munci neîncetate, nesfârşite.

Cu greu se împăcau cei din Oblomovka cu gândul unor frământări sufleteşti; pentru ei, vârtejul veşnicelor năzuinţe spre un ţel oarecare nu era viaţă. Se temeau ca de foc de orice patimă şi, în timp ce în alte locuri, trupul oamenilor era mistuit în scurt timp de opera vulcanică a unui foc lăuntric, sufletesc, sufletul celor din Oblomovka se lăfăia netulburat în moliciunea trupului lor.

Viaţa nu-i însemna ea pe ceilalţi oameni cu zbârcituri prea timpurii, nu le scurma feţele prin lovituri sau suferinţe morale nimicitoare.

În concepţia acestor oameni buni idealul vieţii era liniştea şi trândăvia, tulburate numai din când în când de câte o neplăcere întâmplătoare, ca, de pildă, o boală, o pagubă bănească, vreo ceartă şi, între altele, şi puţină muncă.

Munca o îndurau ca o pedeapsă care le fusese dată încă străbunilor noştri, dar n-o puteau iubi şi căutau să scape de ea oricând aveau prilejul, socotind lucrul acesta nu numai firesc, dar chiar o datorie a lor.

Nu-şi tulburau niciodată mintea cu probleme încâlcite, intelectuale sau morale. De aceea aveau o sănătate înfloritoare, erau plini de voie bună şi trăiau atât de mult. La patruzeci de ani bărbaţii arătau ca nişte flăcăi, iar bătrânii nu aveau de înfruntat o moarte grea, chinuitoare, ci, după ce trăiau până la capătul puterilor, mureau pe tăcute, dându-şi sufletul pe nesimţite, fără să bage nimeni de seamă. De aceea, se şi spune că, înainte vreme, oamenii erau mai zdraveni.

Într-adevăr, înainte vreme, nimeni nu se grăbea să tălmăcească unui copil înţelesul vieţii, să-l pregătească pentru viaţă ca pentru un lucru greu şi foarte serios; nimeni nu-l silea să stea aplecat asupra cărţilor care stârnesc în minte o sumedenie de probleme, căci acestea rod mintea şi sufletul şi scurtează viaţa omului.

Legea vieţii le fusese dată de-a gata de părinţi care, la rândul lor, o primiseră tot aşa, gata întocmită, de la bunici, iar bunicii de la străbunici, cu porunca de a o păstra neştirbită şi nestinsă, ca focul zeiţei Vesta. Pe vremea tatălui lui Ilia Ilici, totul se făcea întocmai ca în anii vieţii părinţilor şi bunicilor săi şi aşa se mai face poate şi acum la Oblomovka.

Atunci, la ce s-ar fi putut ei gândi? Ce frământări să-i tulbure? Spre ce ţeluri să năzuiască? N-aveau nevoie de nimic: viaţa curgea pe lângă ei ca o apă lină; nu le rămânea decât să stea pe malul acestei ape şi să privească mersul şi cotiturile ei fireşti, de neînlăturat, care se înfăţişau pe rând înaintea lor.

Şi iată că Ilia Ilici vedea acum în somn, ca nişte tablouri vii, cele trei acte de seamă ale vieţii, care aveau loc atât în familia lui, cât şi în casele rudelor şi cunoscuţilor: naşterea, cununia, înmormântarea.

Apoi, prin faţa lui se perindă alaiul împestriţat al actelor mai mici, vesele şi triste, ale vieţii: botezurile, zilele onomastice, serbările de familie, lăsata secului şi câşlegile, ospeţele zgomotoase, adunările de familie, salutările şi felicitările, lacrimile şi zâmbetele cuvenite.

Totul se îndeplinea întocmai cum trebuie, grav şi solemn.

Revedea în gând până şi chipurile cunoscute, expresiile lor de la diferite ceremonii, forfota şi grija lor. Orice peţit cât de delicat, orice nuntă sau onomastică cât de solemnă le-ai fi încredinţat, erau în stare să le ducă la capăt după toate rânduielile cerute, fără cea mai mică scăpare. La Oblomovka, nimeni şi niciodată nu făcea vreo greşeală cât de mică, atunci când era vorba unde să fie aşezat cineva, ce şi cum trebuia să se servească, alături de cine să stea în trăsură cutare sau cutare la o ceremonie, ori în privinţa respectării datinilor.

Cum să nu ştie ei să crească un copil? Era de ajuns să vezi ce amoraşi trandafirii şi durdulii purtau în braţe şi plimbau de mână mamele de la Oblomovka ca să te încredinţezi de acest lucru. Ţineau mai mult ca la orice ca copiii să fie grăsuţi, albi la faţă şi sănătoşi.

Ar fi însemnat că se leapădă de primăvară, că nici nu vor să ştie de ea, dacă, la începutul ei, n-ar fi copt nişte „ciocârlii”[17]. Cum să nu ştie de această datină şi să n-o îndeplinească?

De aceste datini erau legate toată viaţa, toată ştiinţa, toate durerile şi bucuriile lor. Tocmai de aceea alungau ei orice altă grijă şi supărare şi nu cunoşteau alte bucurii. Viaţa lor se orânduia numai şi numai în jurul acestor evenimente însemnate şi de neînlăturat, care dădeau hrană nesecată minţii şi sufletului lor.

Cu inima plină de emoţie aşteptau săvârşirea vreunui ritual, masă ori ceremonie, iar apoi – după ce botezau, cununau sau înmormântau pe cineva – îl uitau cu desăvârşire, pe el cu soarta lui cu tot, şi se cufundau în apatia lor obişnuită, din care nu-i scotea decât o altă întâmplare de acelaşi fel, o onomastică, o nuntă…

De cum se năştea un copil, cea dintâi grijă a părinţilor era să îndeplinească întocmai şi fără cea mai mică scăpare tot ritualul cerut de buna-cuviinţă, adică să dea un ospăţ straşnic după botez. Apoi începea îngrijirea pruncului.

Mama punea în faţa ei, ca şi în faţa dădacei, sarcina de a creşte un copil sănătos şi voinic, de a-l feri de răceli, de deochi şi de orice altă năpastă. Îşi dădeau multă osteneală pentru ca copilul să fie totdeauna, vesel, bine dispus şi să mănânce mult.

Îndată ce flăcăuaşul ajungea să se ţină singur pe picioarele lui, când înceta să mai aibă nevoie de dădacă, în inima mamei încolţea tainica dorinţă de a-i găsi o tovarăşă de viaţă, cât mai sănătoasă şi mai rumenă la faţă.

Apoi venea iar rândul datinilor, ospeţelor şi nunţilor; în ele era cuprins tot înţelesul vieţii.

După aceea, lucrurile începeau să se repete: veneau iar naşterile copiilor, datinile, ospeţele, până în clipa când o înmormântare schimba decorul, nu pentru multe timp însă: locul chipurilor vechi îi luau altele noi, copiii ajungeau tineri buni de însurătoare, se căsătoreau, dădeau naştere la odrasle după chipul şi asemănarea lor – şi astfel viaţa se desfăşura ca o pânză necurmată, neschimbată, care pe nesimţite se destrăma la marginea mormântului.

Ce-i drept, mai aveau câteodată şi alte griji. Cei din Oblomovka le întâmpinau însă de cele mai multe ori cu o stoică neclintire, astfel încât grijile, după ce se roteau pe deasupra capetelor lor, treceau înainte ca nişte păsări care au ajuns în dreptul unui zid neted şi, negăsind loc unde să se aşeze, după ce fâlfâie un timp zadarnic din aripi pe lângă piatra cea tare, se duc mai departe.

Aşa, de pildă, într-o bună zi, o parte din cerdacul dintr-o aripă a casei se prăbuşi deodată, îngropând sub dărâmături o cloşcă cu pui; ar fi putut s-o păţească la fel şi nevasta lui Antip, Axinia, care stătuse înainte cu vârtelniţa sub acest cerdac. Din fericire însă, tocmai se dusese după nişte fuioare.

În casă se făcu zarvă mare. Veniră cu toţii, cu mic, cu mare, îngroziţi la gândul că, în locul cloştii cu pui, ar fi putut să se plimbe pe aici însăşi coniţa cu Ilia Ilici.

Cu ţipete de mirare şi de groază, se învinovăţiră unul pe altul cum că ar fi putut de mult să se gândească, unul să aducă aminte, altul să poruncească să se facă reparaţii, iar un al treilea chiar să pună mâna să repare.

Se minunau acum cu toţii că cerdacul s-a prăbuşit, după cum, în ajun, se minunaseră că mai ţine încă de atâta amar de vreme!

Se porniră pe discuţii şi socoteli, cum s-ar putea drege; arătară unele păreri de rău pentru cloşca cu pui, apoi se duseră fiecare la locurile lor, interzicând cu toată străşnicia lui Ilia Ilici să se apropie de cerdac.

Apoi, peste vreo trei săptămâni, li se porunci lui Andriuşka, Petruşka şi Vaska, să ducă scândurile căzute şi parmaclâcul lângă magazie, ca să nu stea în drum. Şi acolo rămaseră până în primăvară.

De câte ori le vedea pe fereastră, bătrânul Oblomov începea să se gândească la reparaţii: îl chema la el pe tâmplar şi se sfătuia cu el cum ar fi mai bine de făcut: să construiască un cerdac nou, sau să dărâme şi ce a mai rămas. După aceea îi dădea drumul, spunând:

— Du-te, că mă mai gândesc eu.

Lucrurile au rămas aşa, până când, într-o bună zi, Vaska ori Motka i-a raportat boierului cum că azi dimineaţă, când el, Motka, s-a suit pe ce a mai rămas din cerdac, a văzut că colţurile s-au depărtat de tot de perete; te pomeneşti că o să se prăbuşească iar.

Atunci tâmplarul fu chemat la o consfătuire hotărâtoare, în urma căreia s-a decis să se proptească deocamdată cu dărâmăturile cele vechi partea rămasă din cerdac, ceea ce s-a şi făcut către sfârşitul lunii.

— Ehei, ia te uită! Ţine cerdacul ca unul nou, îi spuse bătrânul soţiei sale. Priveşte cât de frumos a aşezat Fedot bârnele. Parcă ar fi stâlpii de la casa mareşalului nobilimii! E bine aşa. Mai ţine mult timp. Cineva îi aminti boierului că n-ar fi rău, cu prilejul acesta, să se dreagă şi poarta, şi scara din faţă, că, altminteri, printre trepte, pot trece în pivniţă nu numai pisicile, dar şi porcii.

— Da, da, n-ar fi rău, răspunse Ilia Ivanovici, ca un gospodar grijuliu şi se duse îndată să inspecteze scara.

— Chiar că s-a şubrezit de tot, spuse el, clătinând-o cu piciorul, ca pe un leagăn de copil.

— Aşa s-a clătinat ea de la început, spuse cineva.

— Ei şi ce dacă s-a clătinat? răspunse Oblomov. Dar nu s-a dărâmat, măcar că n-a dres-o nimeni timp de şaisprezece ani. Bine a mai făcut-o Luka… Aşa tâmplar, zic şi eu… Dumnezeu să-l ierte! Cei de astăzi nu mai sunt în stare să facă aşa ceva.

Zicând acestea, întoarse capul în altă parte. Şi, după cât se aude, scara se clatină şi în ziua de azi şi tot nu s-a dărâmat încă.

Se vede treaba că Luka acela fusese în adevăr un tâmplar straşnic.

Trebuie însă să recunoaştem adevărul: uneori, surprinşi de o supărare sau un necaz, stăpânii casei se arătau tare îngrijoraţi, ba chiar se înfierbântau şi-şi ieşeau din fire.

        „Cum se poate, ziceau ei, să se lase lucrurile în halul acesta?” Trebuiau neîntârziat luate măsuri. Şi atunci nu vorbeau decât cum să repare podişca de peste şanţ ori să se îngrădească într-un loc livada, ca vitele să nu mai strice pomii, fiindcă, în locul acela, o parte din gard era la pământ.

Ilia Ivanovici a mers cu grija chiar până acolo, încât, plimbându-se într-o zi prin livadă, a ridicat cu mâna lui, oftând şi gemând, gardul, şi i-a poruncit grădinarului să-l proptească cât mai repede cu două prăjini.

Datorită acestei măsuri gospodăreşti a lui Oblomov, gardul rămase astfel toată vara şi tocmai iarna a fost dărâmat din nou de zăpadă.

În cele din urmă s-a ajuns până acolo încât şi la podişcă s-au pus trei blăni noi, îndată după ce Antip s-a prăbuşit de pe ea în şanţ, cu saca şi cal cu tot. Podişca a fost reparată chiar mai înainte s-apuce Antip să se înzdrăvenească după căzătură.

Nici vacile sau caprele nu s-au ales cu mare lucru după ce a căzut din nou gardul din livadă: au apucat să mănânce numai tufele de coacăze şi să jupoaie cel de al zecelea tei, fără să fi avut timpul să ajungă la meri, atât de iute a urmat ordinul ca gardul să fie înţepenit cum trebuie în pământ şi chiar înconjurat de un şanţ.

Şi ce bătaie au mâncat cele două vaci şi capre prinse asupra faptului! Le-au bătut de le-au spetit.

Acum, visul îl duce pe Ilia Ilici în salonul cel mare şi întunecos din casa părintească, cu jilţuri bătrâneşti din lemn de frasin, veşnic acoperit cu învelitori de pânză, cu o canapea uriaşă, tare şi greoaie, îmbrăcată în stofă albastră ieşită de soare şi plină de pete, şi cu un fotoliu mare de piele.

O seară lungă de iarnă.

Mama stă pe canapea cu picioarele strânse sub ea şi împleteşte alene un ciorap de copil, căscând şi scărpinându-se când şi când cu andreaua în cap.

Alături de ea, cu nasul în lucru, stau Nastasia Ivanovna şi Pelagheia Ignatievna; cos de zor o haină de sărbătoare, fie pentru Iliuşa, fie pentru tatăl său sau chiar pentru ele.

Tata se plimbă în lung şi în lat prin odaie, cu mâinile la spate şi cu o faţă deplin mulţumită; uneori se mai aşază în fotoliu, apoi, după ce stă puţin, îşi reîncepe plimbarea, ascultând sunetul paşilor săi. Trage tabac pe nări, îşi suflă nasul şi iar trage tabac.

Odaia e slab luminată de o singură lumânare de seu, lux admis numai în serile de toamnă şi de iarnă. În lunile de vară, toată lumea caută să se ducă la culcare şi să se scoale fără lumânare, pe lumină.

Aceasta o făceau parte din obicei, parte din economie. Cei din Oblomovka erau grozav de zgârciţi pentru orice lucru ce nu era făcut în casă, ci cumpărat din târg.

Primitori cum erau, ar fi tăiat oricând cel mai bun curcan sau o duzină de pui pentru un musafir, n-ar fi pus însă o stafidă mai mult în mâncare şi se îngălbeneau la faţă dacă acelaşi musafir se încumeta să-şi toarne cu de la sine putere încă un pahar de vin.

De altminteri, asemenea destrăbălare aproape că nu se vedea pe acolo: aşa ceva putea să facă doar vreun coate-goale, vreun om pierdut în ochii lumii; musafir ca acesta nici nu trebuia primit în casă.

Nu, acolo domneau alte moravuri! Acolo musafirul nu s-ar fi atins – Doamne fereşte! – de ceva, mai înainte de a fi fost poftit de trei ori. Ştia prea bine că o singură pofteală însemna mai curând rugămintea de a refuza mâncarea ori vinul oferit, decât rugămintea de a gusta din ea.

Nu pentru orice musafir se aprindeau în casă două lumânări. Acestea se cumpărau de la oraş, pe bani şi – ca şi orice lucru cumpărat – erau ţinute sub cheie de către stăpâna casei. Mucurile se numărau cu grijă şi se puneau bine.

Îndeobşte, lumii de acolo nu-i plăcea să cheltuiască bani: îi dădeau întotdeauna cu mare durere, oricât de necesar era lucrul ce trebuia cumpărat şi numai dacă cheltuiala nu era prea mare. O cheltuială mare era totdeauna însoţită de ţipete, gemete şi ceartă.

Decât să cheltuiască bani, cei din Oblomovka mai bine răbdau orice lipsuri; se învăţaseră chiar să nu le bage în seamă.

Tocmai de aceea canapeaua din salon era de mult plină de pete, iar fotoliul lui Ilia Ivanovici se chema numai că e de piele, dar de fapt era mai mult de câlţi şi sfoară: din piele nu mai rămăsese decât o singură bucată, pe spetează, iar restul se făcuse praf şi se jupuise de vreo cinci ani. Tocmai de aceea şi toate porţile erau strâmbe, scara şubredă. Dar să plăteşti pentru vreun lucru, fie el chiar şi cel mai trebuincios, deodată, două, trei sau cinci sute de ruble, aceasta li se părea aproape o sinucidere.

Auzind o dată că un tânăr moşier din vecinătate s-a dus la Moscova şi a plătit acolo trei sute de ruble pe o duzină de cămăşi, douăzeci şi cinci de ruble pe cizme şi patruzeci de ruble pe o jiletcă, pentru nunta lui, bătrânul Oblomov îşi făcu semnul crucii şi spuse repede, cu o expresie de spaimă în obraz, că „asemenea tânăr ar trebui băgat la închisoare”.

În genere, nu le intrau în cap adevărurile economiei politice, ca, de pildă, necesitatea unei circulaţii rapide şi vii a capitalurilor sau o productivitate intensă, schimbul de mărfuri… În simplicitatea lor, nu înţelegeau şi nu puneau în aplicare decât un singur fel de întrebuinţare a capitalurilor şi anume: păstrarea lor în fundul cufărului.

Pe jilţurile din salon stau aşezaţi, în diferite poziţii, suflând zgomotos pe nas, cei ai casei şi oaspeţii lor obişnuiţi.

De cele mai multe ori, între ei domneşte o adâncă tăcere: se văd zilnic, au cercetat împreună şi secătuit tot sacul lor de cunoştinţe, iar noutăţi dinafară sunt puţine şi rare.

Linişte. Doar când şi când se aud bocănind cizmele grele, de fabricaţie casnică ale lui Ilia Ivanovici, bătaia surdă a ceasului din perete, ori aţa ruptă cu mâna sau muşcată cu dinţii de Pelagheia Ignatievna sau Nastasia Ivanovna.

Astfel se scurge uneori câte o jumătate de ora. Cel mult dacă mai cască cineva, rostind apoi, după ce şi-n făcut semnul crucii în dreptul gurii: „Doamne, iartă-mă!”

Pe urmă cască vecinul, după el un altul deschide gura încet, ca la poruncă, şi aşa mai departe; jocul molipsitor al aerului şi al plămânilor îi cuprinde pe toţi; multora le dau chiar lacrimile.

Uneori, Ilia Ivanovici se apropie de fereastră, priveşte afară şi spune cu oarecare mirare:

— E abia cinci, şi afară s-a şi întunecat!

— Da, îi răspunde careva. La vremea asta, e întotdeauna întuneric: s-au lungit serile.

Iar primăvara, tot astfel se minunează şt se bucură că s-au lungit zilele. Dar ia să-i întrebaţi pentru ce le trebuiesc aceste zile lungi şi o să vedeţi că nici ei nu ştiu prea bine.

Apoi amuţesc din nou. Uneori, cineva se apucă să rupă mucul lumânării şi deodată o stinge. Atunci tresar cu toţii.

— Un musafir neaşteptat! spune negreşit careva.

Uneori, pe tema aceasta se înfiripă o conversaţie.

— Cine să fie? zice stăpâna casei. N-o fi Nastasia Fadeevna? De-ar da Dumnezeu! Nu cred însă. Nu vine ea înainte de sărbători. Şi cât m-aş bucura să vină! Cum ne-am săruta şi am plânge amândouă! Ne-am duce împreună şi la utrenie, şi la liturghie… Dar nici nu pot să mă ţin după dânsa! Cu toate că-s mai tânără, nu pot să stau atâta la biserică.

— Când a plecat ea oare de la noi? întreabă Ilia Ivanovici. Pare-mi-se că după sfântu Ilie.

— Ce spui? Totdeauna le încurci, Ilia Ivanovici! N-a stat să aştepte nici postul lui sân Petru, zice soţia.

— Ba mi se pare-că a fost şi de sân Petru, răspunde Ilia Ivanovici.

— Vezi cum eşti? îl dojeneşte nevasta. Te faci de fâs numai aşa, ca să vorbeşti…

— Cum să nu fi fost ea de sân Petru? Nu ţii minte că făceam mereu plăcinte cu ciuperci, fiindcă-i plac…

— Vorbeşti de Maria Onisimovna: ei îi plac plăcintele cu ciuperci. Cum de nu ţii tu minte aşa ceva?! Şi nici Maria Onisimovna n-a stat până la sfântu Ilie, ci numai până la sfinţii Prohor şi Nikanor.

Socoteala timpului o ţineau după sărbători, după anotimpuri, după diferite întâmplări din casă şi din familie, fără să ţină seamă niciodată de luni şi de date. Se prea poate că aceasta se întâmpla în bună parte din pricină că, în afară de bătrânul Oblomov, toţi ceilalţi încurcau şi numele lunilor şi ordinea datelor.

Învins, Ilia Ivanovici tăcea şi toată societatea se cufunda din nou în toropeală. Culcat în spatele mamei, moţăia şi Iliuşa. Uneori adormea chiar de-a binelea.

— Da, se întâmpla să spună câte unul din musafiri cu un oftat adânc, răposatul Vasili Fomici, soţul Mariei Onisimovna, ce bărbat voinic era. Dumnezeu să-l ierte, şi tot a murit! Avea sănătate să tot trăiască o sută de ani, şi nici la şaizeci n-a ajuns!

— Toţi om muri când ne-o suna ceasul. Aşa-i voia lui Dumnezeu! adaugă Pelagheia Ignatievna cu un suspin. Lumea moare, iar la Hlopov nu mai prididesc cu botezurile: se zice că iar a născut Anna Andreevna, al şaselea copil.

— Şi parcă numai Anna Andreevna! zice stăpâna casei. Când o fi să se însoare fratele ei şi să vină copiii, o să aibă şi mai multe griji! Cei mici cresc, vine vremea căsătoriei, fetele trebuie măritate, iar logodnici de unde să iei? În ziua de azi, lumea umblă după zestre, mai cu seamă după bani…

— Despre ce vorbiţi? întrebă Ilia Ivanovici, apropiindu-se de ei.

— Iată, spuneam că…

Şi i se repetă cele vorbite.

— Asta-i viaţa! rosteşte sfătos Ilia Ivanovici. Unii mor, alţii se nasc, alţii se însoară, iar noi îmbătrânim cu toţii. Şi nu-i o zi să semene cu alta, darmite anii între ei! De ce o fi aşa? Ce bine era să fie azi la fel ca ieri, iar ieri, întocmai ca şi mâine!… Când stai să te gândeşti, te apucă jalea…

— Cei bătrâni îmbătrânesc, iar cei tineri cresc! se aude un glas somnoros dintr-un colţ.

— Trebuie să ne rugăm mai mult lui Dumnezeu şi să nu ne gândim la nimic! spune stăpâna casei cu severitate.

— Ai dreptate, ai dreptate! încuviinţează speriat Ilia Ivanovici, căruia îi venise chef să facă puţină filozofie, dar acum începe iar să se plimbe prin odaie.

Tăcerea se aşterne din nou pe mult timp; nu se mai aude decât zgomotul uşor al aţei, trasă de ac. Uneori, stăpâna casei rupe tăcerea.

— Da, s-a făcut întuneric afară, spune ea. Cu voia lui Dumnezeu, ajungem la sfintele sărbători, ne vin prietenii, om petrece bine şi nici n-om băga de seamă cum trec serile. De-ar veni Malania Petrovna, câte şotii ar mai face! Câte nu pune ea la cale! Topeşte plumb şi ceară, iese noaptea la portiţă, pe toate fetele mi le scoate din minţi. Scorneşte fel de fel de jocuri… Veselă femeie, n-am ce zice!

— Da, e o femeie de viaţă! spune unul din cei de faţă. Acum trei ani i s-a năzărit să se dea cu săniuţa pe derdeluş, atunci când s-a lovit Luka Savici la frunte, şi şi-a despicat o sprânceană…

Toată lumea se înviorează deodată, se uită la Luka Savici şi izbucneşte în râs.

— Cum s-a întâmplat, Luka Savici? Ia povesteşte-ne, hai! spune Ilia Ivanovici, tăvălindu-se de râs.

Toată lumea râde. Iliuşa se trezeşte şi râde şi el.

— Ce să mai povestesc? spune ruşinat Luka Savici. Astea-s născociri de-ale lui Alexei Naumîci. N-a fost nimic.

— Ei, asta-i! izbucneşte toată lumea în cor. Cum să nu fi fost nimic? Dar noi unde eram? Te dă de gol fruntea. Şi acum se mai văd semnele…

Şi iar se pornesc pe râs.

— Ce tot râdeţi? încercă să spună printre hohote de râs Luka Savici. Eu… nici n-aş… de vină e Vaska, tâlharul… El mi-a dat o săniuţă veche… S-a făcut bucăţi… şi eu…

Hohotele de râs îi acoperă glasul. Degeaba încearcă el să ducă la capăt povestea cu căderea lui! Râsul pune stăpânire pe întreaga societate, se răspândeşte pe sală şi în odaia fetelor, cuprinde toată casa. Toată lumea îşi aduce aminte de întâmplarea cea hazlie şi râde îndelung, în cor, nespus de tare, aşa cum râdeau zeii din Olimp. Când hohotele încep să se mai domolească, cineva se porneşte din nou pe râs şi iar se încinge veselia.

În cele din urmă, cu mare greutate, se potolesc.

— Ce zici, Luka Savici, te mai dai cu săniuţa şi anul ăsta de sărbători? întreabă, după o scurtă tăcere, Ilia Ivanovici. Şi iar se dezlănţuie râsul şi ţine vreo zece minute.

— Să nu-i poruncesc lui Antipa să ne facă, în timpul postului, un derdeluş? zice iar Oblomov. Să-i spunem că Luka Savici e mare amator, că abia aşteaptă…

Dar hohotele de râs nu-l lasă să sfârşească vorba.

— Oare o mai fi întreagă… săniuţa aceea? abia dacă poate îngâna, printre râsete, unul dintre cei de faţă.

Şi iar râsete…

Râd astfel mult timp. În cele din urmă, pe încetul, se mai potolesc. Unul îşi şterge lacrimile, altul îţi suflă nasul, un al treilea tuşeşte de zor, scuipând şi spunând din greu:

— Of, Doamne! Mă-neacă tusea… atâta am râs, zău aşa! Păcatele mele! Cum a căzut el atunci pe spate, cu poalele hainei desfăcute…

Urmează o ultimă, supremă şi cea mai straşnică izbucnire de râsete, apoi totul amuţeşte. Cineva oftează, altcineva cască tare, rosteşte câteva vorbe, apoi totul se cufundă în tăcere.

Din nou nu se mai aude decât legănarea pendulului, bocănitul cizmelor lui Oblomov şi trosnetul uşor al firului, de aţă muşcat.

Deodată, Ilia Ivanovici se opreşte în mijlocul odăii cu faţa îngrijorată şi cu mâna la nas.

— Ce-o mai fi şi asta? Ia te uită! zice el. Negreşit moare cineva: mă mănâncă vârful nasului.

— Doamne fereşte! sare scandalizată soţia lui. Cum asta – semn de moarte că te mănâncă vârful nasului? Semn e când te mănâncă la rădăcina nasului. Cum le mai încurci tu pe toate, Ilia Ivanovici, Doamne fereşte! Te pomeneşti că spui vreodată o prostie ca asta în faţa lumii şi te faci de ruşine.

— Dar ce înseamnă când te mănâncă vârful nasului? întreabă ruşinat Ilia Ivanovici.

— Faci chef. Şi tu de colo, că moare cineva. Auzi vorbă!

— Mereu le-ncurc! zise Ilia Ivanovici. Şi cum să le mai ţin minte? O dată te mănâncă nasul într-o parte, o dată la vârf, altă dată ai mâncărime la sprâncene…

— Când te mănâncă într-o parte, se grăbeşte să-l lămurească Pelagheia Ivanovna, e semn de veste; pe la sprâncene, semn de lacrimi; fruntea, că o să te-nchini; dacă e în partea dreaptă, în faţa unui bărbat, iar în partea stângă, în faţa unei femei. De te mănâncă urechile, e a ploaie, buzele, a sărutat, mustăţile, mănânci lucru de dar; cotul, dormi în loc nou, tălpile, porneşti la drum…

— Halal, Pelagheia Ivanovna, grozav le mai ştii pe toate! spune Ilia Ivanovici. Sau, când e să se ieftinească untul, te mănâncă, pare-mi-se, la ceafă…

Doamnele încep să râdă şi să şoptească între ele; unii din bărbaţi zâmbesc. Se pregăteşte o nouă izbucnire de râsete, dar în acea clipă se aude în odaie un soi de mârâit de câine şi de stuchit de mâţă, gata să se încaiere: pendula din perete.

— Hei, s-a şi făcut ceasul nouă! zice cu bucuroasă mirare Ilia Ivanovici. Ia te uită, nici n-am băgat de seamă cum a trecut vremea! Ei, Vaska, Vanka, Motka!

În prag se ivesc trei mutre adormite.

— De ce nu daţi la masă? spune Oblomov cu mirare şi ciudă de data asta. Nu vă gândiţi deloc la stăpânii voştri? Hai, ce mai staţi? Repede, nişte votcă!

— Vedeţi acum de ce-l mânca vârful nasului, spune îndată Pelagheia Ivanovna; o să beţi votcă, faceţi chef.

După masă, se sărutau între ei, îşi făceau unul altuia semnul crucii, apoi toată lumea se ducea la culcare şi somnul punea stăpânire pe minţile lor, netulburate de griji.

Ilia Ilici revedea în vis nu numai o seară-două de felul-acesta, ci săptămâni, luni şi ani întregi de zile şi de seri petrecute astfel.

Nimic nu venea să tulbure neschimbata rânduială a acestei vieţi, care nu era o povară pentru cei din Oblomovka, de vreme ce ei nici nu-şi puteau închipui un alt fel de trai. Iar dacă ar fi putut să şi-l închipuie, desigur că şi-ar fi întors cu groază faţa de la el.

Nu doreau să ducă altfel de viaţă şi nici n-ar fi putut să le placă. Le-ar fi părut rău ca împrejurările să aducă cea mai mică schimbare în traiul lor. Ar fi fost nemângâiaţi, dacă ziua de mâine n-ar fi semănat cu cea de azi şi cea de poimâine cu cea de mâine.

Ce nevoie aveau ei de varietate, de schimbare, de neprevăzut, după care umblă alţii? Să se descurce alţii în toate acestea; iar ei, cei din Oblomovka, nu vor să ştie de nimic. Alţii trăiască cum vor!

Căci orice întâmplare, chiar dacă-i cu folos, aduce cu ea frământare; cere grijă, bătaie de cap, alergătură. Să nu mai ai astâmpăr, să târguieşti sau să scrii. Într-un cuvânt să te mişti – ce, asta-i glumă?!

De zeci de ani, ei tot fosăie pe nas, moţăie şi cască, râd din inimă de glumele lor mucalite, ţărăneşti sau, adunându-se laolaltă, îşi povestesc ce au visat noaptea.

Dacă visul era urât, cădeau cu toţii pe gânduri, serios îngrijoraţi; dacă era profetic, se bucurau sau se întristau, după cum prevestea ceva trist sau îmbucurător. Dacă visul cerea respectarea vreunei superstiţii, se luau îndată măsuri active în consecinţă.

Mai jucau şi cărţi – popa prostul sau concilia – iar în zilele de sărbătoare, când aveau musafiri – boston; făceau pasienţe, ghiceau în cărţi cu popa de roşu sau dama de ghindă, prevestind dragoste cu temei.

Uneori venea vreo Natalia Fadeevna să petreacă la ei o săptămână, două. Bătrânele îi luau întâi la rând pe toţi vecinii: care cum trăieşte şi ce face. Pătrundeau nu numai în viaţa de familie, în culisele fiecărei case, dar chiar şi în gândurile şi intenţiile cele mai ascunse ale oamenilor, se vârau în sufletul lor, îi judecau şi-i făceau de două parale, mai cu seamă pe soţii necredincioşi; apoi pomeneau, la întâmplare, onomasticile, botezurile, naşterile, aducându-şi aminte ce anume s-a servit la masă, cine a fost poftit şi cine lăsat pe dinafară.

După ce se saturau de bârfeală, începeau să-şi arate lucrurile cu care s-au înnoit de când nu s-au văzut, rochiile, paltoanele, chiar şi fustele şi ciorapii. Stăpâna casei se lăuda cu unele pânzeturi, fire de tort, horbotele de casă.

Când isprăveau şi cu asta, treceau la cafeluţe, ceaiuri şi dulceţuri. Apoi venea tăcerea.

Stăteau mult timp uitându-se una la alta, oftând din când în când din greu, cu gândul la cine ştie ce. Uneori, una din ele începea să plângă.

— Ce-i cu tine, maică? întreba îngrijorată cealaltă.

— Of, drăguţa mea, tare tristă mă simt! răspundea musafira cu un oftat adânc. L-am mâniat pe domnul Dumnezeul nostru, blestematele de noi! Nu-i a bine!

— Ah, nu mă mai speria, scumpa mea! Nu-mi veni cu grozăvii din astea! îi tăie vorba gazda.

— Da, aşa e! urma musafira. A venit vremea cea de apoi: ridica-se-va un popor asupra altuia şi o împărăţie împotriva altei împărăţii… Vine sfârşitul lumii! rostea în cele din urmă Natalia Fadeevna şi amândouă se porneau pe un plâns amarnic.

Nimic n-o îndreptăţea pe Natalia Fadeevna să ajungă la asemenea încheiere: nimeni nu se ridicase împotriva altcuiva, nu se arătase în acel an nici măcar o cometă pe cer; dar femeilor bătrâne li se întâmplă uneori să aibă presimţiri negre.

Traiul acesta tihnit era arareori tulburat de câte o întâmplare neprevăzută, ca, de pildă, când toţi dintr-o casă, de la mic la mare, erau cât pe ce să piară înăbuşiţi din pricina fumului de la sobă.

De alte boli aproape că nici nu se auzea, nici în casă la ei, nici în sat; doar dacă cineva nimerea pe întuneric într-un par, ori se rostogolea din podul grajdului, sau încă dacă vreo scândură de pe acoperiş cădea în capul cuiva.

Aceasta se întâmpla însă rar şi împotriva unor asemenea întâmplări neprevăzute erau leacuri casnice încercate: locul lovit se freca cu foi de pătlagină sau leuştean sălbatic. Apoi îţi dădea să bei agheasmă sau se şoptea vreun descântec, şi totul trecea ca prin farmec.

Se întâmpla cam des să le vină rău din pricina gazelor din sobă. Atunci stăteau cu toţii claie peste grămadă prin paturi; se auzeau văicăreli şi gemete. Îşi puneau felii de castraveţi la cap şi se legau cu un prosop, ori picurau zeamă de boabe de răchitele în urechi şi miroseau hrean; unii ieşeau numai în cămaşă pe ger, afară, iar alţii zăceau în nesimţire pe jos.

Asta se întâmpla regulat o dată sau de două ori pe lună, fiindcă nu se îndurau să lase să se piardă degeaba căldura din sobe şi le astupau pe când mai jucau încă flăcările, ca în Robert diavolul. Nu te puteai atinge cu mâna de nici o sobă sau vreo corlată: erau încinse de ţi se ridica îndată o băşică pe piele. O singură dată, rânduiala neschimbată a vieţii lor a fost tulburată printr-o întâmplare în adevăr neaşteptată.

Într-o zi, când, după odihna de amiază, în urma unui prânz îmbelşugat, toată lumea se adunase la ceai, a sosit deodată de la oraş un ţăran din Oblomovka; s-a tot căutat în sân omul până ce, în cele din urmă, cu chiu cu vai, a scos de acolo un plic mototolit pe numele lui Ilia Ivanîci Oblomov.

Toată lumea a înlemnit de uimire. Stăpâna casei se schimbase chiar puţin la faţă. Ochii şi nasurile tuturor se îndreptară spre scrisoare.

— Mare minune! De la cine să fie? rosti, dezmeticindu-se în cele din urmă, cucoana.

Oblomov luă scrisoarea şi o răsuci pe toate părţile, nedumerit, neştiind ce să facă cu ea.

— De unde ai luat-o? întrebă el pe ţăran. Cine ţi-a dat-o?

— Apăi, din curtea unde am tras la oraş, răspunse ţăranul. Au venit de două ori de la poştă să întrebe de n-a venit vreun om de la Oblomovka: cică, au scrisoare pentru boier.

— Ei, şi atunci…?

— Apăi, dintru început, eu m-am pitit şi soldatul a plecat cu scrisoarea. Da m-a văzut dascălul de la Verhliovo şi m-a spus. A mai venit o dată. Şi când a venit, m-a ocărât, mi-a dat scrisoarea şi mi-a luat cinci copeici. Am întrebat ce să fac cu ea, un' s-o duc? Apăi mi-a poruncit să vi-o dau domniei-voastre.

— Mai bine n-o luai! spuse supărată cucoana.

— Păi că n-am vrut s-o iau. Ce ne trebuie nouă scrisoare, zic, n-avem nevoie de ea. N-avem poruncă să luăm scrisori, cum să îndrăznesc? Daţi-mi pace, zic, cu scrisoarea voastră! Numai că s-a supărat rău de tot soldatul şi a început a mă ocărî. A zis că mă pârăşte la mai marii lui. Ce era să fac? Am luat-o!

— Neghiobule! spuse cucoana.

— De la cine să fie? se întrebă Oblomov, uitându-se gânditor la adresă. Pare un scris cunoscut.

Scrisoarea trecu, din mână în mână. Începură a da cu presupusul: de la cine o fi şi despre ce o fi scriind în ea? În cele din urmă, nimeni n-a mai ştiut ce să zică.

Ilia Ivanovici porunci să i se aducă ochelarii. Căutarea lor ţinu ca la un ceas şi jumătate. Apoi îi puse şi era cât pe ce să deschidă scrisoarea.

— Ce faci, Ilia Ivanîci, n-o deschide! îl opri soţia cu teamă. Cine ştie ce o fi scriind în ea? O fi vreo grozăvie, vreo pacoste. S-a schimbat lumea în ziua de azi! Mai e zi şi mâine, şi poimâine, că doar nu fuge scrisoarea asta.

Aşadar, scrisoarea fu pusă bine, împreună cu ochelarii, şi toată lumea se aşeză la ceai. Şi astfel scrisoarea ar fi putut să rămână acolo ani de zile, de n-ar fi fost ceva din cale-afară de neobişnuit şi n-ar fi tulburat într-atât sufletele din Oblomovka. La ceai şi a doua zi nu se vorbea decât de scrisoare.

În cele din urmă, n-au mai avut răbdare şi, a patra zi, adunându-se cu toţii laolaltă, o deschiseră cu multă emoţie. Oblomov se uită la iscălitură.

— Radişcev”, citi el. Ehei! E de la Filip Matveici.

— Aa! E-ei! De la dânsul era! se auzea din toate părţile. Cum de mai trăieşte încă? Ia te uită, domnule, n-a murit încă! Slavă Domnului! Ce-o fi scriind?

Oblomov începu să citească cu glas tare. Aflară că Filip Matveici îi roagă să-i trimită reţeta de făcut bere, după care o făceau aşa de bună la Oblomovka.

— Să i-o trimitem, să i-o trimitem negreşit! ziseră cu toţii într-un glas. Trebuie să-i răspundem!

Mai trecură vreo două săptămâni.

— Trebuie, trebuie negreşit să-i răspundem! spunea mereu soţiei sale Ilia Ivanovici. Unde o fi reţeta aceea?

— Chiar aşa, unde o fi? răspundea aceasta. Trebuie s-o căutăm. Dar de ce atâta grabă? Mai stai puţin! Aşteaptă să vină sărbătorile, isprăvim cu postul şi atunci îi scrii. Mai e timp…

— Bine zici! îi scriu mai bine de sărbători, spuse Ilia Ivanovici.

La vremea sărbătorilor, iar a venit vorba de scrisoare. Ilia Ivanovici se pregăti chiar s-o scrie. Se închise în biroul său, îşi puse ochelarii şi se aşeză la masă.

Se făcu mare linişte în casă; li se porunci slugilor să nu bocănească, să nu facă zgomot. „Conaşul scrie!” spunea toată lumea, cu glasul acela plin de sfială şi respect cu care se vorbeşte când ai în casă un mort.

Nu apucă însă Oblomov să scrie decât „Prea stimate domn”, încet şi strâmb, cu rama tremurătoare şi cu atâta grijă de parcă ar fi făcut ceva primejdios, când, deodată, intră în birou soţia lui.

— Am căutat o grămadă, dar nu găsesc reţeta, spuse ea. Ar trebui să mai căutăm şi în dulapul din dormitor. Şi cum o să trimitem scrisoarea?

— Cu poşta, cred, răspunse Ilia Ivanovici.

— Dar cât o fi costând până acolo?

Oblomov scoase un calendar vechi şi căută în el.

— Patruzeci de copeici, răspunse el.

— Auzi? Să arunci în vânt patruzeci de copeici? spuse soţia. Mai bine ar fi să aşteptăm vreo ocazie de la oraş care să meargă într-acolo. Spune-le oamenilor din sat să întrebe.

— Chiar că ar fi mai bine s-o trimitem cu vreo ocazie, răspunse Ilia Ivanovici. Apoi, după ce încercă de câteva ori peniţa pe lemnul mesei, o vârî în călimară şi-şi scoase ochelarii.

— Chiar că e mai bine, spuse el în încheiere. Mai e timp; nu-i nici un zor.

Şi nu se ştie dacă, până la urmă, Filip Matveevici a primit sau nu reţeta.

Uneori, Ilia Ivanovici lua în mână câte o carte, îi era totuna care anume. Nici nu bănuia că lectura ar putea împlini o nevoie lăuntrică; o socotea drept un lux, de care puteai să te lipseşti uşor, întocmai după cum poţi să ai sau să nu ai tablouri pe pereţi, poţi să te duci sau să nu te duci la plimbare. Şi de aceea îi era indiferent ce fel de carte era; o privea ca pe un lucru menit să distreze omul când n-avea ce face şi se plictisea.

— Demult n-am mai citit o carte, spunea el sau, uneori, mai schimba introducerea: „Ia să citesc şi eu o carte!” sau nici atât, ci, zărind întâmplător cele câteva cărţi rămase de la fratele său, lua, fără a alege, ce-i cădea în mână. Dacă nimerea o scriere de Golikov, Cartea cea mai nouă de vise, Rossiada lui Heraskov sau tragediile lui Sumarokov sau încă Analele vechi de trei ani, citea orice cu aceeaşi plăcere, spunând când şi când:

— Ia te uită ce a mai născocit! Mare şmecher! Bată-l norocul!

Acestea le spunea pe seama autorilor, profesie care nu s-a bucurat, niciodată de respect în ochii bătrânului Oblomov; luase chiar faţă de scriitori acea atitudine aproape dispreţuitoare pe care o aveau pentru ei oamenii de pe timpuri. Ca şi mulţi alţi contemporani de ai lui, socotea un autor de scrieri drept un pierde-vară, băiat de viaţă, chefliu, bun de distrat oamenii, un fel de măscărici.

Se întâmpla uneori să citească cu glas tare, ca să audă toată lumea, sau să le comunice ştiri din ziare vechi de trei ani.

— Scrie aici, de la Haga, spunea el, că maiestatea-sa regele a binevoit să se întoarcă sănătos la palat dintr-o scurtă călătorie.

Şi, spunând acestea, se uita prin ochelari la toţi auditorii. Sau:

— Cutare ambasador a înmânat, la Viena, scrisorile sale de acreditare.

— Iar aici scrie, citea el mai departe, că au fost traduse în limba rusă operele doamnei de Genlis[18].

— Te pomeneşti că traducerile astea se fac ca să stoarcă bani de la de-alde noi, nobilimea, zicea câte unul din auditorii săi, vreun mic moşier…

Iar sărmanul Iliuşa bătea drumurile acum să înveţe carte la Stolz.

Luni dimineaţa, se trezea din somn foarte trist şi abătut. Auzea glasul ascuţit al lui Vaska, strigând din capul scării:

— Antipka! Pune calul bălţat la trăsură! Pleacă domnişorul la neamţ.

Lui Iliuşa i se strângea inima de jale. Se ducea trist la mămica lui. Aceasta ştia prea bine ce-l durea şi căuta să-l încânte, dar suferea, în sinea ei, la gândul că se desparte de el pe o săptămână întreagă.

În dimineţile acelea, nu ştiau cu ce să-l mai îndoape. Îi făceau cozonaci şi covrigei, îl încărcau cu tot felul de murături, prăjituri şi dulceţuri, marmelade şi alte bunătăţi uscate şi zemoase, chiar şi de alte provizii. Toate acestea se trimiteau cu gândul că, la neamţ, nu se mănâncă prea bine.

— Acolo nu poţi să mănânci pe săturate, spuneau cei de la Oblomovka. La prânz, îţi dă o supă şi friptură cu cartofi; la ceai, unt, iar la cină, răbdări prăjite.

Ilia Ilici visa mai cu seamă acele zile de luni, când nu auzea glasul lui Vaska strigând să se pună calul la trăsură şi când maică-sa îl întâmpina la ceai cu zâmbet şi o veste plăcută:

— Astăzi nu pleci: joi e o sărbătoare mare şi nu face să te pui pe atâta drum, dus şi întors, pentru trei zile.

Sau deodată îl anunţa:

— Am intrat în săptămâna brânzei. Nu ne mai arde de învăţătură. O să facem blinele.

Se mai întâmpla şi aşa, ca, luni dimineaţa, mama să se uite cu luare-aminte la el şi să spună:

— Ai ochii tulburi. Te simţi bine?

Şi clătina îngrijorată din cap.

Şmecherul de băiat era sănătos tun, tăcea însă.

— Ia să mai stai tu săptămâna asta acasă, spunea mania. Pe urmă, ce-o mai da Dumnezeu.

Şi toată lumea din casă era adânc încredinţată că învăţătura şi lăsata secului sunt lucruri care se bat cap în cap sau că o sărbătoare care cade într-o joi e o piedică de neînlăturat în calea învăţăturii de peste săptămână.

Numai câte un servitor sau o fată din casă, care căpătaseră un perdaf din pricina domnişorului, mai bombăneau uneori cu năduf:

— Uf, răsfăţatule! Nu te mai cari odată la neamţul tău?

Altădată, Antipka apărea pe neaşteptate la neamţ, cu binecunoscutul cal bălţat, pe la mijlocul sau chiar la începutul săptămânii. Venea să-l ia pe Ilia Ilici.

— Cică, a venit la Oblomovka Maria Savişna, Natalia Fadeevna sau familia Kuzovkov cu copiii. Aşa că, poftiţi acasă!

Şi Iliuşa petrecea acasă vreo trei săptămâni, apoi nu mai era mult până la săptămâna patimilor, apoi venea şi Pastele, iar pe urmă cineva din familie hotăra deodată, nu se ştie de ce, că în săptămâna după duminica Tomei nu se învaţă. Până la vară mai rămâneau vreo două săptămâni şi nu făcea să se mai ducă, iar vara se odihnea şi neamţul, aşa că mai bine era să lase învăţătura până la toamnă.

Aşa fiind, Ilia Ilici petrecea uneori în vacanţă câte o jumătate de an. Şi ce mult creştea în timpul ăsta! Ce bine se îngraşă! Ce minunat dormea! Cei din casă se bucurau privindu-l şi, dimpotrivă, când se întorcea sâmbăta de la neamţ, băgau cu toţii de seamă ca copilul a slăbit şi e palid la faţă.

— Ferească sfântul să i se întâmple ceva! spuneau tatăl şi mama. Învăţătura nu fuge, iar sănătatea n-o poţi cumpăra; sănătatea e mai scumpă decât orice în viaţă. Vine, sărăcuţul, de la învăţătură ca de la spital: s-a topit toată cărniţa de pe el, s-a jigărit rău… Mai e şi ştrengar: o clipă nu stă locului!

— Da, zicea tatăl, cu învăţătura nu-i de glumit: îi vine de hac oricui.

Şi aşa, duioşii părinţi căutau toate prilejurile ca să-şi oprească băiatul acasă. Şi, în afara sărbătorilor, se găseau prilejuri berechet: iarna era prea frig, vara, căldura prea mare, uneori mai şi ploua, iar toamna, piedica erau noroaiele. Câteodată, înfăţişarea lui Antipka dădea de gândit: nu că ar fi fost beat, dar parcă se uita cam ciudat. De nu s-ar întâmpla vreun bucluc – să se împotmolească ori să se răstoarne trăsura.

E drept că stăpânii Oblomovkăi căutau să dea acestor pretexte cât mai mult temei, chiar în propriii lor ochi, dar mai cu seamă în ochii lui Stolz, care, şi de faţă şi în lipsa lor, nu-şi cruţa „Donnerwetter”[19]-ii pentru asemenea răsfăţ.

Vremurile Prostakovilor şi Skotininilor[20] trecuseră demult. Proverbul: „Ai carte, ai parte”, făcea pe atunci ocolul satelor şi cătunelor, o dată cu cărţile pe care le aduceau vânzătorii de cărţi.

Bătrânii înţelegeau foloasele culturii, însă numai pe cele exterioare. Vedeau că toată lumea începe să-şi facă situaţii, adică să capete ranguri, decoraţii şi bani numai cu ajutorul învăţăturii; că bătrânii conţopişti, oameni de afaceri ruginiţi în serviciu, îmbătrâniţi în obiceiurile lor învechite, în şurubării şi chiţibuşuri, o duceau cam prost.

Începuseră să se răspândească zvonuri neliniştitoare despre nevoia de a învăţa nu numai carte, dar şi alte ştiinţe, despre care, până atunci, nu se mai auzise pe la ei. Între consilierul titular şi asesorul de colegiu se căscase o prăpastie, peste care singura punte era o diplomă.

Începuseră să dispară slujbaşii cei vechi, fii ai rutinei, crescuţi în spirit de luare de mită. Mulţi din cei care nu apucaseră să moară fuseseră daţi afară ca nefiind oameni de nădejde, iar alţii, trimişi în faţa justiţiei; cei mai fericiţi erau aceia care, lehămetisiţi de rânduielile cele noi, se retrăseseră la timp pe la cuiburile lor, cu care se pricopsiseră în timpul slujbei.

Oblomovii vedeau aceste lucruri şi înţelegeau foloasele învăţăturii, dar numai partea mănoasă a ei; despre nevoia lăuntrică de a învăţa aveau încă o idee slabă şi nebuloasă, de aceea doreau deocamdată să-i asigure lui Iliuşa al lor câţiva sorţi de izbândă.

Visau pentru el o uniformă cu fireturi de aur, şi-l închipuiau consilier de cameră, iar maică-sa îl vedea chiar şi guvernator. Dar toate acestea ei ar fi vrut să le cucerească cumva mai uşor, cu felurite şiretlicuri, ocolind pe ascuns pietrele şi piedicile presărate în calea învăţăturii, fără să-şi dea osteneală să treacă peste ele, adică, cu alte cuvinte, să înveţe mai puţintel, fără a-şi trudi prea mult mintea şi trupul, fără să-şi piardă pentru aceasta grăsimea prielnică din anii copilăriei, ci numai atât cât să facă faţă formelor cerute şi să capete vreo diplomă în care să se spună că Iliuşa a studiat toate ştiinţele şi artele.

Acest sistem de educaţie oblomovian întâmpina o puternică opoziţie din partea sistemului lui Stolz. De ambele părţi se ducea o luptă crâncenă. Stolz le dădea adversarilor săi, una după alta, lovituri directe şi făţişe; aceştia căutau să le evite, recurgând la şiretlicurile mai sus pomenite ca şi la multe altele.

Nu se ştie cine ar fi ieşit învingător din această luptă. Poate că stăruinţa germană ar fi biruit îndărătnicia şi lenea celor de la Oblomovka, dacă neamţul n-ar fi întâmpinat greutăţi chiar în tabăra sa, şi astfel nici una din părţi nu repurta, în cele din urmă, victoria. Secretul era că fiul lui Stolz îl răsfăţa pe Oblomov, fie suflându-i la lecţie, fie făcând, în locul lui, traducerile.

Lui Ilia Ilici i se înfăţişează limpede în minte traiul de la el de acasă şi de la Stolz.

Acasă, de cum se trezea, lângă patul lui răsărea Zaharka, ajuns mai târziu faimosul său fecior, Zahar Trofimîci.

Ca şi dădaca de pe vremuri, Zahar îi trăgea în picioare ciorapii, îl încălţa, iar Iliuşa, băiat de paisprezece ani, nu făcea decât să-i întindă când un picior, când altul, iar dacă ceva nu era tocmai pe placul lui, îl şi lovea pe Zaharka cu piciorul drept în nas.

Dacă Zaharka era nemulţumit şi îndrăznea să se plângă, mai căpăta o chelfăneală şi de la cei mart.

Pe urmă, Zaharka îl pieptăna, îl îmbrăca cu haina, trecând braţele lui Ilia Ilici prin mâneci cu multă băgare de seamă, ca să nu-l supere prea mult, amintindu-i totodată că trebuie să mai facă acum cutare sau cutare lucru: să se spele la sculare şi aşa mai departe.

Era de ajuns ca Ilia Ilici să dorească ceva, ca, la un semn al său, trei sau patru slugi să se repeadă să-i îndeplinească dorinţa; să ridice un lucru scăpat pe jos, ca să nu se întindă până la el, să-i aducă ceva sau sa fugă după altceva. Uneori, băiat vioi, Ilia Ilici ar fi vrut să se repeadă şi să facă totul singur, dar atunci tatăl şi mama, dimpreună cu trei mătuşi, începeau să strige cu toţii:

— Încotro? La ce? Dar Vaska, Vanka, Zaharka ce treabă au? Hei, Vaska! Vanka! Zaharka! Ce păziţi, gură-cască ce sunteţi? Vă arăt eu vouă!

Şi astfel Ilia Ilici nu ajungea niciodată să facă ceva singur. Mai târziu a ajuns şi el să creadă că e mai bine aşa şi a învăţat să strige la rândul său:

— Hei, Vaska! Vanka! Adu cutare! Dă-mi cutare! Nu vreau asta, vreau ailaltă! Fugi, adu-ncoace!

Uneori era sătul şi de grija şi dragostea părinţilor.

Dacă alerga pe scară sau prin curte, în urma lui se auzeau deodată zece glasuri speriate: „Vai, vai! Opriţi-l, ţineţi-l! Are să cadă, are să-şi spargă capul… Stai, stai…!”

Dacă pe timp de iarnă îi venea să iasă afară în cerdac sau să deschidă gemuleţul de la fereastră, iar începeau strigătele: „Vai, unde te duci, cum se poate? Nu alerga, nu te duce, nu deschide! Ai să te loveşti, o să răceşti…”

Şi amărât, Iliuşa rămânea în casă, îngrijit ca o floare exotică într-o seră şi ca şi aceasta creştea încet şi fără vlagă. Puterile care căutau să se afirme rămâneau închise în el şi se ofileau.

Uneori se trezea vioi, sprinten şi vesel, simţind că ceva clocoteşte, zburdă în el, de parcă ar fi intrat într-însul vreun drăcuşor, care-l împinge mereu ba să se caţere pe acoperiş, ba să încalece pe murg şi să pornească în galop spre pajiştea unde se coseşte fânul, ori să se urce pe gard sau să asmută câinii din sat. Uneori îi venea s-o ia la fugă prin sat, apoi pe câmpie, peste hârtoape şi prin mestecăniş, să ajungă din trei sărituri în fundul râpei sau să se ia după alţi băieţi, ca să se bată cu zăpadă, să-şi măsoare puterile cu ei.

Drăcuşorul din el îl aţâţa mereu. Băiatul se ţinea cât se ţinea, dar în cele din urmă nu-l mai răbda inima; deodată, în toiul iernii, sărea cu capul gol de pe scară în curte, de acolo se repezea spre poartă, lua câte un bulgăre de zăpadă în fiecare mână şi alerga spre gloata de băieţi.

Vântul rece şi tăios îl bătea în faţă, gerul îi ciupea urechile, îi intra pe gură, pe gât, şi în piept îi creştea bucuria; fugea cât îl ţineau picioarele, ţipând şi râzând în hohote.

Iată şi băieţii! Arunca în ei cu zăpadă, şi nu nimerea: n-avea destulă îndemânare. Se apleca să mai ia zăpadă, dar deodată se pomenea cu un bulgăre, cât toată ziua în obraz. Cădea, îl cam durea, căci nu era deprins, dar, în acelaşi timp, se simţea atât de vesel şi, cu lacrimi în ochi, râdea în hohote…

În casă era zarvă mare: unde-i Iliuşa, a dispărut! Ţipete, gălăgie. În curte ieşea Zaharka, în urma lui Vaska, Mitka, Vanka alergau cu toţii, zăpăciţi prin curte.

În urma lor fugeau, apucându-i de picioare, doi câini, care, după cum se ştie, nu pot privi cu nepăsare un om care aleargă.

Oamenii alergau prin sat ţipând şi zbierând, iar câinii, lătrând.

În cele din urmă dădeau de băieţi şi atunci începea, răfuiala: pe unii îi trăgeau de păr, pe alţii de urechi ori le dădeau câte una pe după ceafă; erau ameninţaţi şi părinţii lor.

Pe urmă îl înhăţau pe domnişor, îl înfofoleau într-un cojoc, apoi cu şuba tatălui său, iar pe deasupra cu două pături, şi astfel îl aduceau în triumf, pe braţe, acasă.

Cei de acasă, care nici nu mai nădăjduiau să-l găsească în viaţă, văzându-l acum viu şi nevătămat, se bucurau nespus, îi mulţumeau bunului Dumnezeu, apoi îi dădeau băiatului să bea ceai de izmă şi de soc, iar pe seară, de zmeură, şi-l ţineau câte trei zile în pat, pe când lui nu i-ar fi trebuit decât o singură doctorie: să fie lăsat să se joace în zăpadă.