VIII.

Zahar închise uşa în urma lui Tarantiev şi Alexeev, dar nu se mai sui pe cuptor, aşteptând să-l cheme boierul, fiindcă-l auzise spunând că are de gând să se aşeze la scris. În biroul lui Oblomov era însă o linişte de mormăit.

Zahar se uită printr-o crăpătură a uşii. Şi ce-i văzură ochii? Ilia Ilici stătea întins pe divan, cu capul sprijinit pe mână şi cu o carte în faţă. Zahar deschise uşa.

— Iar v-aţi culcat? întrebă el.

— Lasă-mă-n pace. Nu vezi că citesc? spuse Oblomov.

— Ar fi timpul să vă spălaţi şi să vă apucaţi de scris, stărui Zahar.

— Într-adevăr ar fi timpul, spuse Ilia Ilici dezmeticindu-se. Mă scol îndată. Du-te. Mă mai gândesc.

— Când a avut timpul să se culce iar? bombăni Zahar, urcându-se pe cuptor. Tare-i sprinten!

Oblomov izbuti totuşi să ajungă la sfârşitul paginii îngălbenite de vreme, la care îşi întrerupsese lectura cu o lună înainte. Puse cartea la loc şi căscă, apoi gândul i se întoarse din nou la cele „două nenorociri”.

— Ce plictiseală! şoptea el din când în când, întinzându-şi picioarele sau îndoindu-le din genunchi.

Ar fi dorit să se lase în voia lenei şi să viseze. Îşi îndreptă ochii spre cer, căutând astrul său iubit, dar acesta era tocmai la zenit şi scălda cu strălucirea-i orbitoare zidul văruit al casei după care Oblomov îl vedea apunând în fiecare seară.

        „Nu, întâi să ne vedem de treburi, gândi el cu severitate, visurile la urmă…”

La ţară, dimineaţa trecuse de mult, şi la Petersburg era pe sfârşite. Din curte ajungea până la urechile lui Ilia Ilici o larmă ciudată, un amestec de glasuri omeneşti şi neomeneşti: cântecul unor cântăreţi rătăcitori acompaniat de lătratul câinilor. Unii din ei veneau să arate vreo dihanie nemaivăzută; alţii aduceau şi ofereau spre vânzare, pe toate glasurile, fel de fel de mărfuri.

Culcat pe spate, cu mâinile sub cap, Ilia Ilici începu să se gândească la proiectul de administrare al moşiei sale. Consultă grăbit, în minte, câteva articole mai importante, privind obrocul şi aratul, născoci o măsură nouă, mai aspră, împotriva trândăviei şi vagabondajului ţăranilor, apei trecu la organizarea propriului său trai la ţară.

Îl bătea mereu gândul să construiască un conac nou. Se opri câteva clipe la împărţirea odăilor, hotărî lungimea şi lăţimea sufrageriei şi a sălii de biliard, se gândi şi către ce privelişte să dea ferestrele biroului sau; nu uită mobila, covoarele…

După aceea orândui aşezarea corpurilor secundare ale casei, socotind în gând cam câţi musafiri avea să adăpostească, precum şi locul grajdurilor, magaziilor, locuinţelor pentru slugi şi al altor acareturi.

În cele din urmă, veni rândul grădinii. Hotărî să lase pe loc, aşa cum erau, toţi teii şi stejarii bătrân, iar merii şi perii să-i scoată, şi în locul lor să sădească salcâmi. O clipă, se gândi şi la un parc, dar – după ce cumpăni cam ce cheltuieli ar trebui făcute – găsi ca e prea scump şi, amânând acest detaliu pe altă dată, trecu la grădina de fiori şi la sere.

Îi răsări în minte viziunea ademenitoare a viitoarelor recolte de fructe. Închipuirea îi era atât de vie, încât deodată, sărind peste câţiva ani, se şi văzu la ţară, pe moşia organizată după planul său, iar el instalat definitiv acolo.

Se vedea stând, într-o seară de vară, pe terasa casei, la masa de ceai, sub acoperământul de frunze, nepătruns de soare, trăgând alene dintr-un ciubuc lung şi, dus pe gânduri, bucurându-se de priveliştea ce se deschide îndărătul copacilor, de liniştea şi răcoarea din jur. În depărtare se zăresc lanurile aurii, soarele asfinţeşte în dosul păduricii de mesteceni bine cunoscută, rumenind iazul neted ca oglinda. Aburi uşori se ridică de pe câmp; se face răcoare, amurgeşte, ţăranii se întorc, în pâlcuri, spre casă.

La poartă s-au adunat slugile care n-au de lucru. Se aud glasuri voioase, râsete, zvon de balalaică. Fetele se joacă de-a prinselea. În jurul lui Oblomov zburdă copilaşii lui, i se caţără pe genunchi, i se atârnă de gât; lângă samovar stă… regina acestei lumi, zeiţa lui… o femeie! Soţia lui! În sufrageria frumos, dar sobru, mobilată s-au aprins lumini prietenoase, se aşterne masa mare, rotundă; Zahar, înaintat la gradul de majordom, cu favoriţii cărunţi de tot, pune masa, aşază paharele de cristal, c-un zăngănit uşor, şi tacâmurile de argint, scăpând mereu din mână când un pahar, când o furculiţă. Se aşază cu toţii în jurul mesei îmbelşugate. Este aici şi tovarăşul său din copilărie, credinciosul său prieten Stolz şi alţii, numai figuri cunoscute. Apoi se duc la culcare…

Faţa lui Ilia Ilici se îmbujora toată de fericire: visul era atât de limpede, atât de viu şi de poetic, încât Oblomov se răsuci într-o clipă şi-şi îngropă obrazul în pernă. Simţi deodată o dorinţă nelămurită de dragoste, de fericire, îi veni un dor de câmpiile şi dealurile locului natal, de o casă a lui, cu soţie şi copii…

Rămase astfel vreo cinci minute cu obrazul în pernă, apoi se întoarse din nou, încet, pe spate. Faţa îi strălucea, luminată de un sentiment blând şi mişcător: era fericit.

Îşi întinse încet, cu mare mulţumire, picioarele, din care pricină pantalonii i se traseră puţin cam sus: Oblomov însă nu băgă în seamă această mică neorânduială în ţinuta lui, căci visul plăcut îl purta uşor şi cu avânt, departe, în viitor.

Acum era furat de un gând ce-i era drag; se gândea la mica colonie de prieteni ce-o va înfăptui, cu aşezări prin sătuleţe şi ferme, la depărtare de cincisprezece-douăzeci de verste în jurul satului său. Îşi închipuia cum se vor întruni în fiecare zi când la unii, când la alţii, la masa de prânz sau de seară, ori la dans. Vedea în închipuire numai zile senine, feţe senine, fără griji, fără zbârcituri, zâmbitoare, rotunde, rumene, cu guşuliţe şi zdravănă poftă de mâncare. O vară nesfârşită, cu neistovită veselie, mâncare bună şi lene dulce…

— Doamne, Dumnezeule! rosti el, copleşit de atâta fericire şi se dezmetici din vis.

Din curte se auzea, strigând pe cinci glasuri: „Cartofi! Nisip! Cine cumpără nisip? Cărbuni, cărbuni!… Daţi cât vă lasă inima, milostivi boieri, pentru înălţarea sfântului lăcaş!” Iar de prin vecini, unde se clădea o casă, răsuna zgomotul topoarelor şi larma muncitorilor.

— Ah! făcu Ilia Ilici, oftând cu multa amărăciune. Ce viaţă! Ce mizerie şi cu zgomotul ăsta al capitalei! Când o să înceapă oare viaţa aceea mult visată, de rai! Când o să ajung să trăiesc în mijlocul câmpiilor şi al crângurilor iubite? se gândea el. Ce bine ar fi să fiu acum culcat în iarbă, sub un copac, şi să privesc soarele printre crengi, numărând păsărelele care se aşază pe ramuri. Şi să-mi aducă acolo o gustare, apoi prânzul, vreo slujnicuţă cu obrajii rumeni, cu braţele goale, rotunjoare şi moi, şi cu gâtul ars de soare, Şireata! Stă cu ochii în pământ şi zâmbeşte… Când o să vină odată timpul acesta…?

        „Dar planul? Dar vechilul? Dar casa?” îi trecu deodată prin minte.

— Da, da! spuse grăbit Ilia Ilici. Îndată! Numaidecât!

Se ridică iute în coate, se aşeză în capul oaselor, apoi lăsă picioarele în jos şi nimeri de-a dreptul în papuci; rămase astfel un timp, apoi se sculă de-a binelea şi mai stătu pe gânduri, în picioare, vreo două minute.

— Zahar, Zahar! strigă el cu glas tare, trăgând cu ochiul spre masă şi călimară.

Se auzi un: „Ce mai vreţi?” urmat de cunoscuta săritură. „Cum de mă mai ţin picioarele?” adăugă Zahar în şoaptă răguşită.

— Zahar! strigă iar Ilia Ilici gânditor, fără a-şi lua ochii de la masă. Uite ce-i, frate dragă… Începu el, arătând spre călimară, şi fără a sfârşi vorba căzu iar pe gânduri.

Mâinile i se ridicară în sus, genunchii i se îndoiră. Se întinse şi căscă…

— Parcă a mai rămas acolo, zise el alene, întinzându-se mereu, nişte brânză… adu şi nişte maderă: să gust ceva, până la masă mai e mult.

— Unde ziceţi că a rămas? răspunse Zahar. N-a rămas nimic.

— Cum să nu fi rămas? îi tăie vorba Ilia Ilici. Îmi amintesc chiar foarte bine: era uite aşa o bucată…

— Da n-a fost nici o bucată! îi dădea înainte Zahar.

— Ba a fost! spuse Ilia Ilici.

— N-a fost, răspunse iar Zahar.

— Atunci cumpără.

— Daţi-mi bani.

— Sunt acolo nişte bani mărunţi, ia-i.

— E numai o rublă şi patruzeci de copeici, iar mie îmi trebuie o rublă şaizeci.

— Mai erau nişte bănuţi de aramă.

— N-am văzut! spuse Zahar, schimbându-se de pe un picior pe altul. Banii de argint au fost şi sunt, dar de aramă n-au fost!

— Ba au fost: i-am luat chiar eu, cu mâna mea, ieri, de la precupeţ!

— V-a dat restul în faţa mea, spuse Zahar, am văzut că v-a dat mărunţiş, dar bani de aramă nu erau…

        „Nu i-o fi luat cumva Tarantiev? se gândi cu oarecare îndoială Ilia Ilici. Nu, el ar fi luat şi mărunţişul de argint”.

— Ei, altceva de mâncare ce ai acolo? întrebă el.

— N-am nimic. S-o întreb pe Anisia, poate să fi rămas ceva şuncă de ieri, spuse Zahar. Să vă aduc?

— Adu ce ai. Dar cum se poate să nu fie nimic?

— Iaca se poate! spuse Zahar şi plecă.

Iar Ilia Ilici se plimba încet, cufundat în gânduri, prin biroul său.

— Da, am multă bătaie de cap, spuse el încetişor. Dacă n-ar fi decât cu planurile mele: mai am o groază de lucru!… Şi totuşi mai rămăsese ceva brânză, adăugă el gânditor, a mâncat-o Zahar şi spune că n-a fost nimic! Şi banii ăştia de aramă ce s-or fi făcut? îşi zicea el, căutând cu mâna pe masă.

Peste un sfert de ceas, Zahar deschise uşa cu tava pe care o ţinea cu amândouă mâinile; după ce intră în odaie, voi s-o închidă cu piciorul, dar n-o nimeri, dădu pe alături; paharul căzu, după el urmă dopul de la carafă şi pâinea albă.

— Nu poţi să faci un pas fără să trânteşti ceva! spuse Ilia Ilici, Hai, ridică ce ai trântit! Ce stai şi caşti ochii?

Fără a lăsa tava din mână, Zahar se aplecă sa ridice pâinea, dar numai după ce se lăsă pe vine, văzu că n-are mâinile slobode şi n-o poate lua de jos.

— Hai, poftim, ridic-o! spuse batjocoritor Ilia Ilici. Ce stai?

— Fire-aţi voi blestemate să fiţi, afurisitelor! se porni să înjure mânios Zahar lucrurile scăpate pe jos. S-a mai pomenit una ca asta? Gustare chiar înaintea mesei?

Aşeză tava pe masă, ridică de jos lucrurile căzute; suflă pe pâine şi o puse pe masă.

Ilia Ilici începu să mănânce, iar Zahar rămase în picioare la câţiva paşi de stăpânul său, trăgând cu coada ochiului spre el: se pregătea pasămite, să-i spună ceva.

Dar Oblomov îşi luă gustarea fără să-l bage în seamă.

Zahar tuşi de vreo două ori.

Oblomov nici nu se uită la el.

— Iar a trimis vorbă administratorul, chiar adineaurea, începu în cele din urmă Zahar cu oarecare sfială. Cică a venit la el antreprenorul şi-ntreabă dacă nu poate să vadă apartamentul nostru. Pentru reparaţiile acelea…

Ilia Ilici mânca fără să răspundă o vorbă.

— Ilia Ilici, spuse după o clipă de tăcere Zahar şi mai încet de rândul acesta.

Ilia Ilici se făcu că nu aude.

— Cere să ne mutăm săptămâna viitoare, mormăi Zahar.

Oblomov bău un păhăruţ de vin şi rămase mai departe tăcut.

— Ce ne facem, Ilia Ilici? întrebă Zahar aproape în şoaptă.

— Te-am oprit să-mi vorbeşti despre asta, spuse sever Ilia Ilici, sculându-se şi apropiindu-se de Zahar.

Acesta se trase înapoi.

— Ce otravă eşti şi tu, Zahar! spuse Oblomov cu năduf.

Zahar se simţi jignit.

— Iaca, spuse el, acuma sunt şi otravă! Ce fel de otravă oi fi? Că doar n-am omorât pe nimeni.

— Nu eşti otravă? zise Ilia Ilici. Nu vezi? Îmi otrăveşti viaţa!

— Nu sunt otravă! se apără Zahar.

— Atunci de ce nu-mi dai pace cu apartamentul?

— D-apăi ce să fac?

— Dar eu ce să fac?

— Aţi spus că-i scrieţi proprietarului!

— Ei bine, o să-i scriu. Mai stai puţin. Nu se poate aşa, dintr-o dată.

— Ar fi bine să scrieţi chiar acuma.

— Ei asta-i, acuma! Am eu treburi mai importante decât asta. Tu crezi că asta se face cu una cu două, cum ai tăia lemne? Ţac, pac, şi gata?! Uite, spuse Oblomov, învârtind pana uscată în călimară, n-am nici cerneală! Cum să scriu?

— Torn eu îndată niţel cvas, spuse Zahar şi, luând călimara, porni grăbit spre antreu, în timp ce Oblomov se apucă să caute hârtie.

— Te pomeneşti că n-am nici hârtie! spunea el, cotrobăind în sertar şi căutând pe masă. Chiar că nu-i! Uf, ce om! Nu mai e de trăit cu el! Şi mai zici că nu eşti otravă? spuse el lui Zahar care tocmai intra pe uşă. N-ai grijă de nimic! Nici hârtie n-avem în casă!

— Se poate una ca asta, Ilia Ilici? Sunt creştin; să-mi ziceţi mie „otravă”! Vorbă e asta: „otravă”! M-am născut şi am crescut pe lângă boierul cel bătrân; se întâmpla să-mi zică „ţânc” ori să mă tragă de urechi, dar vorbe ca asta n-am mai auzit, nu s-a pomenit! Păcatele mele! Iaca şi hârtie, poftiţi.

Luă de pe o etajeră şi-i întinse lui Oblomov o jumătate de coală de hârtie cenuşie.

— Cum să scriu pe aşa ceva? întrebă Oblomov, aruncând hârtia. Cu asta îmi acopăr paharul noaptea, ca să nu cază în apă ceva… vreo otravă.

Zahar se întoarse şi privi ţintă peretele.

— Ei, nu-i nimic. Dă-o încoace, fac dintâi o ciornă, iar Alexeev mi-o scrie pe curat.

Ilia Ilici se aşeză la masă şi scrise repede: „Stimate Domn…!”.

— Ce cerneală proastă! spuse Oblomov. Altă dată să ai mai multă grija, Zahar, şi să-ţi faci treaba mai bine!

Se gândi o clipă şi începu să scrie: „Apartamentul pe care-l ocup la etajul întâi al casei, în care dumneavoastră v-aţi propus să faceţi oarecari transformări, corespunde cu totul felului meu de viaţă şi obiceiurilor ce mi le-am făcut în urma îndelungii mele şederi în susnumita casă. Aflând prin servitorul meu, Zahar Trofimov, că i-aţi poruncit să-mi aducă la cunoştinţă că apartamentul pe care-l ocup…”

Oblomov se opri şi reciti cele scrise.

— Nu prea e bine, spuse el. Aici se repetă de două ori că, iar dincolo de două ori care.

Şopti ceva, apoi schimbă locul cuvintelor: acum cuvântul care părea că se referă la etaj – şl iar nu era bine. Mai îndreptă ce îndreptă şi începu să se gândească cum să evite repetarea lui că.

Se apucă să taie, apoi să pună iar la loc acest cuvânt. Îl mută de vreo trei ori, dar sau schimba sensul frazei, sau nimerea alături de-un alt că.

— Nu pot să scap cu nici un preţ de al doilea că! spuse el, cuprins de nerăbdare. Dracu s-o ia de scrisoare! Să-mi sparg eu capul pentru asemenea fleacuri! Am pierdut obiceiul de a scrie scrisori de afaceri. Şi apoi, acuşi e ceasul trei. Na, uite, Zahar!

Rupse scrisoarea în patru şi o aruncă pe jos.

— Ai văzut? întrebă el.

— Am văzut, răspunse Zahar, ridicând bucăţelele de hârtie de pe jos.

— Dacă ai văzut, să mă laşi în pace cu apartamentul! Acolo ce mai ai?

— Ce să fie? Socoteala.

— Doamne, Dumnezeule! Mult o să mă mai chinuieşti! Hai, spune odată, cât e acolo!

— Apoi, măcelarului trebuie să-i daţi optzeci şi şase de ruble şi cincizeci şi patru de copeici.

De desperare, Ilia Ilici ridică mâinile spre cer.

— Ai înnebunit? Numai măcelarului atâta bănet?

— Nu l-am plătit de vreo trei luni, de aceea s-a strâns atâta! Iată, aici aveţi totul scris; doar nu s-a furat nimic!

— Ei, cum să nu-ţi zic eu otravă? zise Oblomov. Ai cheltuit o groază de bani pe carne de vacă! Unde intră atâta în tine, mă întreb? Măcar dacă ţi-ar prii!

— N-am mâncat-o eu! se răsti Zahar.

— Aşa? N-ai mâncat?

— Ce-mi tot scoateţi ochii cu pâinea pe care o mănânc? Iaca, uitaţi-vă!

Şi Zahar îi vârî sub nas socotelile.

— Cui îi mai datorez? urmă Ilia Ilici, dând cu ciudă la o parte caietele soioase de socoteli.

— Mai aveţi să daţi o sută douăzeci şi una de ruble şi optsprezece copeici brutarului şi zarzavagiului.

— Mă ruinezi! E o nebunie! strigă Oblomov, pierzându-şi cumpătul. Dar ce eşti tu, vacă, de rumegi atâta verdeaţă…?

— Nu! Eu sunt otravă! răspunse cu amărăciune Zahar, întorcându-şi cu totul capul de la boierul său. Dacă nu l-aţi primi în casă pe Mihei Andreici, socoteala ar fi mai mică! adăuga el.

— Hai, fă socoteala, cât face cu totul? spuse Ilia Ilici, începând şi el să adune.

Zahar socotea şi el la rândul său, pe degete.

— Ce naiba: de fiecare dată îmi iese altfel! spuse Oblomov. Cât ai tu acolo? Două sute?

— Staţi puţin, lăsaţi-mă să adun! zicea Zahar, închizând ochii şi mormăind. Opt de zece şi cu zece de zece face optsprezece şi cu douăzeci…

— Ei, aşa n-ai să sfârşeşti niciodată, spuse Ilia Ilici. Du-te la tine, iar socoteala să mi-o dai mâine. Dar, vezi, ai grijă de hârtie şi cerneală… O groază de parale! I-am spus să plătească puţin câte puţin… El vrea să dăm totul deodată… Ce oameni!

— Două sute cinci ruble şi şaptezeci şi două copeici, spuse Zahar, sfârşindu-şi socoteala. Banii, vă rog.

— Să ţi-i dau pe loc! Mai stai puţin: controlez eu mâine.

— Voia dumneavoastră, Ilia Ilici, dar dânşii cer…

— Hai, lasă-mă odată! Ţi-am spus, mâine! Du-te, am de lucru: am treburi mult mai importante.

Ilia Ilici se aşeză pe scaun, cu picioarele strânse sub el; dar nici nu apucă să-şi adune gândurile, că se şi auzi sunând la scară.

În odaie intră un om mic de statură, cu burticică, alb şi rumen la faţă, cu o chelie împrejmuită la ceafă ca de nişte franjuri de păr negru şi des. Chelia rotundă şi curată lucea de-ai fi zis că era de fildeş. Faţa musafirului se deosebea prin expresia plină de grijă şi de interes pentru orice lucru la care se uita, prin discreţia privirii şi a zâmbetului, şi o bună-cuviinţă plină de rezervă, oarecum oficială.

Purta un frac croit din larg, care se deschidea ca o poartă, la orice mişcare. Cămaşa-i strălucea de albeaţă, nu mai prejos de luciul cheliei. Pe arătătorul mâinii drepte purta un inel masiv, cu o piatră de culoare închisă.

— Doctore! Ce vânt vă aduce? exclamă Oblomov, întinzând o mână musafirului, iar cu cealaltă împingând spre el un scaun.

— Mi s-a urât să te tot ştiu sănătos şi, fiindcă, dumneata nu m-ai chemat, am trecut eu singur, răspunse doctorul, glumeţ. Nu, adăugă el, apoi, serios, am fost sus, la vecinul dumitale şi am venit să-ţi fac o vizită.

— Mulţumesc. Cum îi merge vecinului?

— Cum să-i meargă: o s-o mai ducă aşa trei-patru săptămâni, poate ajunge la toamnă. Pe urmă… are apă la plămâni: sfârşitul se ştie. Dar dumneata, ce mai faci?

Oblomov dădu cu tristeţe din cap.

— Cam prost, doctore. Tocmai mă gândeam să te consult. Nu ştiu ce să fac. Digestia aproape că nu merge, simt un fel de greutate la inimă, arsuri la stomac, respir greu… spuse Oblomov, cu o mutră jalnică.

— Dă-mi mâna, spuse doctorul, îi luă pulsul şi închise o clipă ochii. Dar de tuşit, tuşeşti? întrebă el.

— Noaptea, mai cu seamă când mănânc înainte de culcare.

— Hm! Hm! Bătăi de inimă ai? Capul te doare?

Doctorul mai puse câteva întrebări de acelaşi fel, apoi îşi aplecă chelia şi rămase pe gânduri. Peste vreo două minute, ridică din nou capul şi spuse foarte hotărât:

— Dacă mai trăieşti doi-trei ani în condiţiile astea, stând mereu culcat şi mâncând lucruri grele şi grase, ai să mori de dambla.

Oblomov tresări.

— Dar ce să fac? Învaţă-mă, pentru Dumnezeu! întrebă el.

— Ce fac şi alţii: pleacă în străinătate.

— În străinătate! îngână uimit Oblomov.

— Da. De ce te miri?

— Cum aşa, domnule doctor! În străinătate? Cum se poate?

— De ce să nu se poată?

Oblomov îl privi în tăcere, cu nedumerire, apoi îşi roti privirea în jurul biroului său şi repetă ca un automat:

— În străinătate!

— Ce te-ar împiedica s-o faci?

— Ce m-ar împiedica? Totul…

— Totul? Nu cumva n-ai bani?

— Da, da, într-adevăr, nu prea am bani, se învioră deodată Oblomov, bucuros de această piedică firească, în spatele căreia putea să se ascundă cu cap cu tot. Ia citeşte ce-mi scrie vechilul meu… Unde o fi scrisoarea, unde am băgat-o? Zahar!

— Să lăsăm asta, spuse doctorul. Nu e treaba mea. Eu am numai datoria să-ţi spun că trebuie să-ţi schimbi felul de viaţă, localitatea, aerul şi ocupaţia, într-un cuvânt, totul.

— Bine, o să mă mai gândesc, răspunse Oblomov. Dar unde să mă duc şi ce să fac? întrebă el.

— Du-te la Kissingen sau la Ems, începu doctorul, stai acolo în iunie şi în iulie, faci o cură de ape minerale, apoi te duci în Elveţia sau în Tirol, ca să faci o cură de struguri. Rămâi acolo toată luna septembrie şi octombrie…

— Ce naiba, tocmai în Tirol? şopti încet de tot Ilia Ilici.

— De acolo te duci într-un loc cu clima uscată, de pildă în Egipt…

        „Şi mai ce!” se gândi Oblomov.

— Te fereşti de griji şi de supărări…

— Uşor de spus, făcu Oblomov, se vede că dumneata nu primeşti scrisori de la vechil, cum primesc eu…

— Trebuie de asemeni evitate gândurile, urma doctorul.

— Gândurile?

— Da, orice efort intelectual.

— Dar cu proiectul de organizare al moşiei cum rămâne? Doar n-oi sta ca un lemn…?

— Asta te priveşte personal. Datoria mea este să te previn. Trebuie de asemeni să eviţi orice pasiuni: sunt dăunătoare sănătăţii. Trebuie sa cauţi să te distrezi călărind, dansând, făcând mişcare în aer liber – desigur nu prea multă – ca şi prin conversaţii plăcute, mai ales cu doamnele, pentru ca inima dumitale să bată ceva mai repede şi numai din pricina senzaţiilor plăcute.

Oblomov îl asculta cu capul în piept.

— Şi pe urmă? întrebă el.

— Pe urmă: să te fereşti de lectură şi de scris. Să închiriezi o vilă cu ferestrele spre sud şi cu cât mai multe flori împrejur, să fie acolo muzică şi femei…

— Şi ce am voie să mănânc?

— Eviţi cărnurile şi, în genere, produsele animale, ca şi făinoasele şi aspicurile. Poţi mânca supe uşoare, zarzavaturi, să fii însă cu băgare de seamă, întrucât holera este cât se poate de răspândită astăzi… De umblat, poţi să umbli circa opt ore pe zi. Fă-ţi rost de o puşcă…

— Doamne! gemu Oblomov.

— În sfârşit, încheie doctorul, la iarnă să te duci la Paris şi acolo lasă-te dus de vârtejul vieţii şi al petrecerilor, treci de la teatru la bal mascat, fă vizite în afară de oraş, înconjoară-te de prieteni, veselie, râsete…

— N-ar mai trebui şi altceva? întrebă Oblomov cu o ciudă abia ascunsă.

Doctorul se gândi o clipă.

— Ai putea să profiţi de aerul marin, îmbarcă-te pe un vapor în Anglia şi fă o călătorie până în America…

Doctorul se scula ca să-şi ia rămas bun.

— Dacă te ţii de toate acestea întocmai… zise el.

— Bine, bine, voi face întocmai, negreşit, răspunse caustic Oblomov, petrecându-l până la uşă.

Doctorul plecă, lăsându-l pe Oblomov într-o stare din cele mai jalnice. Închise ochii, se apucă cu mâinile de cap, se ghemui pe scaun şi rămase astfel, cu ochii închişi, aproape în nesimţire.

Se auzi un strigăt sfios din spate.

— Ilia Ilici!

— Ei! răspunse el.

— Ce să-i spun administratorului?

— Despre ce?

— Apoi despre mutarea noastră!

— Iar începi? întrebă mirat Oblomov.

— Ce să fac, Ilia Ilici? Gândiţi-vă şi dumneavoastră: şi aşa-i vai şi amar de viaţa mea, stau cu un picior în groapă…

— Nu tu! Pe mine văd că vrei să mă bagi în mormânt cu mutarea ta, spuse Oblomov. Să fi auzit numai ce a spus doctorul…

Neştiind ce să mai răspundă, Zahar oftă atât de amarnic, încât capetele basmalei din jurul gâtului îi săltară pe piept.

— Ţi-ai pus în gând să mă bagi în groapă, aşa-i? întrebă din nou Oblomov. Te-ai săturat de mine, hai? Spune!

— Ferească sfântul! Dumnezeu să vă dea sănătate şi zile multe. Cine să vă poarte gând rău? mormăia Zahar, cu totul buimăcit de dramatica întorsătură pe care începuse s-o ia convorbirea.

— Tu! spuse Ilia Ilici. Te-am oprit să pomeneşti despre mutare, şi nu e zi de la dumnezeu să nu-mi vorbeşti de ea de câte cinci ori! Înţelege o dată că asta mă amărăşte. Şi aşa stau rău de tot cu sănătatea.

— M-am gândit, conaşule că… m-am gândit că, la o adică, de ce nu ne-am muta? începu Zahar cu glasul tremurând de nelinişte.

— De ce nu ne-am muta! Uşor îţi vine să vorbeşti aşa! spuse Oblomov, întorcându-se cu fotoliu cu tot spre Zahar. Te-ai gândit tu bine ce înseamnă o mutare, ai? Sunt sigur că nu te-ai gândit!

— Chiar că nu m-am gândit! răspunse smerit Zahar, gata să fie în toate de aceeaşi părere cu stăpânul său, numai să nu ajungă la scenele acelea patetice care erau pentru el mai rele ca orice.

— Ei, dacă nu te-ai gândit, atunci ascultă şi judecă şi tu dacă putem sau nu să ne mutăm. Ştii ce va să zică o mutare? înseamnă ca boierul să plece de acasă pe toată ziua şi să umble aşa, îmbrăcat, de dimineaţă…

— Ei, şi chiar dacă ar pleca? zise Zahar. De ce să nu lipsiţi şi dumneavoastră o zi de acasă? Nici nu e sănătos să staţi mereu în casă. Ce prost arătaţi acum la faţă. Înainte eraţi ca un pepenaş, iar acum, că staţi mereu închis în casă, arătaţi ca o altă aia. Aţi putea să vă plimbaţi pe stradă, să vă uitaţi la lume sau la altceva…

— Lasă prostiile astea şi ascultă mai bine! spuse Oblomov. Auzi: să mă plimb pe stradă!

— Chiar aşa, urmă Zahar cu însufleţire. Iacă, zice lumea că s-ar fi adus în oraş o dihanie nemaivăzută. Ce ar fi să mergeţi s-o vedeţi? Ori să vă duceţi la un tiatru, sau la bal mascat, iar noi ne-am muta de-aici fără dumneavoastră.

— Nu mai vorbi prostii! N-am ce zice, mult îţi pasă de liniştea stăpânului tău! După tine, m-ai lăsa sa rătăcesc pe străzi toată ziulica; ce-ţi pasă ţie dac-oi mânca cine ştie pe unde şi n-oi avea unde mă culca după masă? Să vă mutaţi fără mine! Dacă n-oi fi eu cu ochii în patru, toate cele o să ajungă cioburi. Ştiu eu, urmă el din ce în ce mai convingător, ştiu ce-nseamnă o mutare! Înseamnă stricăciuni, zarvă, toate lucrurile trântite claie peste grămadă pe jos, şi geamantanul, şi speteaza divanului, şi tablourile, şi lulelele, şi cărţile, şi tot felul de sticluţe pe care altă dată nici nu le vezi nicăieri, iar acum te miri de unde au răsărit. Trebuie să bagi de seamă să nu se piardă şi să nu se strice nimic… O parte din lucruri aici, alta în căruţă sau în locuinţa nouă, dacă-ţi vine să fumezi, pui mâna pe lulea, iar tutunul a şi fost dus dincolo… Vrei să te aşezi, n-ai pe ce; de orice te-ai atinge, te murdăreşti; totul e plin de praf şi nici n-ai cu ce să te speli, şi umbli mereu cu mâini ca ale tale.

— Eu am mâinile curate, se apără Zahar, arătând un fel de tălpi în loc de mâini.

— Te rog numai să nu mi le arăţi! spuse Ilia Ilici întorcându-şi capul. Dacă ţi-e sete, urmă el, pui nuna pe carafa, dar nu găseşti pahar…

— S-ar putea bea şi de-a dreptul din carafă, adăugă blajin Zahar.

— La voi aşa merge totul: s-ar putea nici să nu se măture, nici să se şteargă praful, nici să se bată covoarele. Iar în casa cea nouă, urmă Ilia Ilici, înfierbântându-se în descrierea tabloului mutării, nu te descurci nici după trei zile. Nimic nu e la locul lui; tablourile stau grămădite lângă perete, galoşii pe pat, cizmele în aceeaşi legătură cu ceaiul şi cu pomăda. Când te uiţi, s-a rupt un picior la fotoliu, s-a spart geamul de la tablou, sau s-a pătat divanul. De orice lucru ai întreba, nu-i; nimeni nu ştie unde-i; ori s-a pierdut, ori a rămas uitat în casa cea veche. Trebuie să alergi într-acolo…

— Se întâmplă să alergi şi de zece ori, dus şi întors, întrerupse Zahar.

— Ei, vezi! urmă Oblomov. Iar când te scoli dimineaţa în casa cea nouă, mai mare jalea! Nici tu apă, nici tu cărbuni, iarna mai stai şi în frig, odăile reci, lemne nu-s. Poftim, du-te de împrumută…

— Atârnă şi de ce vecini ai parte, zise iar Zahar. Câte unii nu ţi-ar da în ruptul capului un lemn, ori o cofă cu apă…

— Tocmai! spuse Ilia Ilici. O dată mutat, către seară, ai crede că s-a sfârşit cu balamucul. Aş! De unde! Mai ţine încă vreo două săptămâni! Ai crede că toate sunt puse la locul lor… când colo, a mai rămas ceva; trebuie să pui perdelele, să atârni tablourile. Eşti sătul de toate în aşa hal, că te apucă lehamitea de viaţă… De cheltuială, nici nu mai vorbesc…

— Ultima oară, acu opt ani, ne-a venit la vreo două sute de ruble. Mai ţin minte şi acum, întări Zahar.

— Aşa că nu-i o glumă! spuse Ilia Ilici. Şi ce greu îţi vine la început într-o casă nouă! Cât timp trebuie până te deprinzi! Eu unul nu pot să dorm vreo cinci nopţi de-a rândul într-un loc nou. Mor de urât dacă mă scol şi văd altceva în locul firmei aceleia a strungarului de peste drum, sau dacă, înainte de masă, bătrâna aceea tunsă nu-şi scoate capul pe fereastră… Vezi acuma şi tu în ce belea ai vrut să-ţi bagi stăpânul, ai? întrebă cu dojană Ilia Ilici.

— Văd, şopti smerit Zahar.

— Atunci de ce m-ai îndemnat să mă mut? Pot eu să-ndur toate astea?

— M-am gândit cum că mai sunt şi alţii, care nu-s mai prejos decât noi, şi se mută, aşa că am putea şi noi… spuse Zahar.

— Cum? Cum? întrebă deodată Ilia Ilici, atât de uimit, încât se săltă din fotoliul său. Cum ai zis?

Zahar se fâstâci de tot, neputând pricepe prin ce stârnise strigătul şi mişcarea de nedumerire grozavă a stăpânului său. Rămase tăcut.

— Alţii nu-s mai prejos decât noi! repetă Ilia Ilici, cu un tremur de groază în glas. Vezi ce ai ajuns să spui! Bine că ştiu că pentru tine ori eu ori „altul”, totuna-i!

Oblomov se înclină ironic în faţa lui Zahar, cu o expresie de cea mai adâncă jignire.

— Vai de mine, Ilia Ilici, parcă v-am asemuit cu altcineva?

— Piei din ochii mei! spuse poruncitor Oblomov arătând cu mâna spre uşă. Nu mai pot să te văd. A! „Alţii?” Bine!

Cu un oftat adânc, Zahar ieşi din odaie.

— Ce viaţă, când te gândeşti, bombănea el, urcându-se pe cuptor.

— Of, Doamne! gemea Oblomov. Iată, hotărâsem să-mi închin dimineaţa treburilor folositoare şi, când colo, m-a indispus pe toată ziua! Şi cine, când te gândeşti? Propriul meu servitor, om devotat şi încercat… Poftim ce mi-a spus! Cum de i-a venit?

Nu se putu linişti mult timp; se culca, se scula din nou, umbla prin odaie şi iar se culca. În faptul că fusese coborât de către Zahar până la treapta „altora”, vedea o încălcare a dreptului său la precăderea pe care Zahar trebuia s-o acorde în exclusivitate stăpânului său, asupra tuturor, oricine ar fi fost ei.

Analizând adânc sensul acestei comparaţii, cât şi ceea ce erau acei „alţii” faţă de el, judeca în ce măsură era cu putinţă şi justificată asemuirea făcută şi cât de gravă era insulta ce-i adusese Zahar. Căuta să stabilească de asemeni dacă Zahar îl insultase în mod conştient, adică dacă credea că Ilia Ilici era la fel cu „alţii”, sau dacă numai îl luase gura pe dinainte, fără să judece. Toate acestea jigniseră amorul propriu al lui Oblomov, care hotărî să-i arate lui Zahar ce deosebire era între stăpânul său şi cei pe care îi numise „alţii”, făcându-l totodată pe bătrânul servitor să simtă toată josnicia faptei sale.

— Zahar! strigă el prelung şi solemn.

Auzind chemarea, Zahar nu sări ca de obicei de pe cuptor bocănind din picioare, nici nu bombăni, ci coborî încetişor şi porni spre uşă – ciocnindu-se în drum de toate lucrurile – încet, în silă, ca un câine care a simţit după vocea stăpânului că boroboaţa făcută a fost descoperită şi acum urmează răfuiala.

Deschise pe jumătate uşa, dar fără să îndrăznească să intre.

— Intră! porunci Ilia Ilici.

Cu toate că uşa se deschidea uşor, Zahar o împingea, ca şi cum n-ar fi putut să treacă, şi rămase înţepenit în prag, fără să intre.

Oblomov şedea pe marginea patului.

— Vino-ncoace! porunci el.

Zahar se urni cu greu din uşă, pe care o şi închise îndată în urma lui, proptindu-se de nădejde cu spatele în ea.

— Vino-ncoace! repetă Ilia Ilici, arătând cu degetul un loc din faţa lui.

Zahar făcu un pas mic şi se opri la vreo doi stânjeni de locul arătat.

— Mai aproape! porunci Oblomov.

Zahar se făcu că se apropie cu un pas, de fapt însă se clătină numai, bătu din picior şi rămase pe ioc.

Văzând că n-o să izbutească să-l aducă pe Zahar mai aproape, Ilia Ilici îl lăsă pe locul lui şi se mulţumi să-l privească câtva timp în tăcere, cu ochii plini de mustrare.

Stânjenit de această lungă privire tăcută, Zahar se făcea că n-o vede, rămânând întors mai de profil ca oricând, fără să tragă măcar cu coada ochiului spre Ilia Ilici.

Se uita cu îndărătnicie în altă parte, spre stânga, unde zări ceva ce-i era prea bine cunoscut: dantela de aţă de păianjen din jurul tablourilor, şi în aceste aţe de păianjen îi părea că vede o vie mustrare pentru lipsa lui de grijă faţă de casă.

— Zahar! rosti încet şi cu multă demnitate Ilia Ilici.

Zahar nu-i răspunse. Părea să gândească: „Ei, şi ce vrei? Un alt Zahar poate? Iacă, sunt aici”…Îşi mută privirea de la stânga spre dreapta, ocolindu-l pe boierul său. Dar şi acolo oglinda acoperită cu un văl gros de colb îi aduse aminte tot de el: prin acest văl îl privea, ca printr-o ceaţă, pe sub sprâncenele încruntate, propriul său chip, urât şi morocănos.

Întoarse nemulţumit privirea de la acest lucru trist, prea bine cunoscut lui, şi se încumetă s-o oprească o clipă asupra lui Ilia Ilici. Privirile lor se încrucişară.

Nefiind în stare să îndure dojana din ochii stăpânului său, Zahar îşi lăsă ochii în pământ; dar şi aici, pe covorul plin de praf şi de pete, găsi o tristă mărturie a osârdiei sale în slujba boierului.

— Zahar! repetă Ilia Ilici cu mult sentiment.

— Ce poftiţi? îngână abia auzit Zahar şi tresări uşor, presimţind un discurs patetic.

— Adu-mi nişte cvas! spuse Ilia Ilici.

Lui Zahar i se ridică o piatră de pe inimă. De bucurie, se repezi, sprinten ca un flăcău, la bufet, de unde aduse cvas.

— Ei, cum te mai simţi? întrebă cu blândeţe Ilia Ilici, după ce sorbi din cvas, cu paharul în mână. Nu-i aşa că nu te simţi prea bine?

Expresia de sălbăticiune posomorâtă de pe chipul lui Zahar fu luminată într-o clipă de o rază de remuşcare, primul semn al valului de adorare ce se trezea în pieptul lui Zahar pentru boierul sau, cuprinzându-i toată inima şi dându-i puterea să-l privească drept în ochi.

— Înţelegi acum ce-ai comis? întrebă Ilia Ilici.

        „Ce-o fi aia «comis»? gândi cu amărăciune Zahar. Trebuie să fie ceva de jale; vrei nu vrei, te apuca plânsul când stă să te mustre astfel.”

— Bine, Ilia Ilici, începu Zahar pe cea mai joasă notă a glasului său, n-am zis nimic afară că… la o adică…

— Stai puţin! îi curmă vorba Oblomov. Înţelegi sau nu ce ai făcut? Hai, pune paharul pe masă şi răspunde!

Zahar nu răspunse nimic, nepricepând câtuşi de puţin ce făcuse. Aceasta nu-l împiedica însă să-l privească cu evlavie pe stăpânul sau; îşi lăsă chiar uşor capul în jos, în semn că-şi recunoaşte vina.

— Şi să nu zic că eşti otravă? spuse Oblomov.

Zahar tăcea înainte; clipi numai de vreo trei ori apăsat din ochi.

— L-ai mâhnit pe stăpânul tău! rosti rar Ilia Ilici şi-l privi lung pe Zahar, mulţumit de frământarea acestuia.

Lui Zahar îi venea să intre în pământ.

— Aşa-i că l-ai mâhnit? întrebă Ilia Ilici.

— L-am mâhnit! şopti Zahar, pierzându-şi cu desăvârşire cumpătul din pricina acestui nou cuvânt jalnic.

Îşi mută privirea în dreapta, în stânga, drept înainte, căutând o scăpare; şi iarăşi îi trecură pe dinaintea ochilor aţele de păianjen, praful, propriul său chip din oglindă şi faţa boierului.

        „De-aş putea măcar intra în pământ! Of! De m-ar lua odată moartea!” gândea el văzând că, orice ar face, nu-i chip să scape de scena patetică.

Simţea că clipeşte din ce în ce mai des şi că lacrimile sunt gata să-l podidească.

În cele din urmă, îi răspunse boierului prin cuvintele unui cântec cunoscut, rostite însă în proză.

— Şi prin ce v-am mâhnit eu, Ilia Ilici? spuse el aproape plângând.

— Prin ce? repetă Oblomov. Dar te-ai gândit tu oare ce înseamnă un „altul”? Se opri, cu ochii ţintă la Zahar: Să-ţi spun eu ce-nseamnă?

Zahar se răsuci în loc, ca un urs în bârlogul lui, şi scoase un oftat care se auzi în toată odaia.

— Un „altul” – cel la care te gândeşti tu – este un biet coate-goale, un nespălat, un necioplit care trăieşte în mizerie şi murdărie într-un pod de casă; e în stare să doarmă chiar şi pe un ţol, undeva, în curte. Ce poate să păţească un om ca ăsta? Nimic, înfulecă numai cartofi şi scrumbii. Nevoia îl mână de colo-colo; aleargă cât e ziua de lungă. Un om ca ăsta chiar că nu-i greu să se mute într-un apartament nou. Unul ca Leagaiev, de pilda, îşi ia rigla la subţioară şi două cămăşi legate într-o batistă şi o porneşte… „Unde te duci?” „Mă mut”, zice el… Asta-nseamnă un „altul”! Şi spune, după tine sunt şi eu un „altul” – ai?

Zahar se uită la stăpânul său, se schimbă de pe un picior pe altul, dar tăcu mai departe.

— Ce este un „altul”? urmă Oblomov. Un „altul” este un om care îşi lustruieşte singur cizmele, se îmbracă singur şi, cu toate că uneori arată ca un boier, se face numai, pentru că nici nu ştie ce-i aceea să ai o slugă; neavând pe cine trimite, se duce singur să caute ce-i trebuie, îşi bagă singur lemne în sobă, uneori chiar şterge şi praful…

— Printre nemţi sunt destui din ăştia, zise mohorât Zahar.

— Ei vezi? Dar eu? Ce crezi: sunt eu la fel cu „altul”?

— Sunteţi cu totul altfel! spuse Zahar cu un glas jalnic, neputând să priceapă încă unde vrea să ajungă boierul. Dumnezeu să ştie ce v-a apucat pe dumneavoastră…

— Sunt cu totul altfel, ai? Stai puţin, să vezi ce ai spus! Ia gândeşte-te, cum trăieşte acel „altul”? Lucrează zi şi noapte, aleargă şi se frământă, urmă Oblomov, iar dacă nu munceşte, rămâne şi nemâncat. Un „altul” se ploconeşte, cere, se înjoseşte… dar eu? Ia gândeşte-te: ce crezi? Sunt eu un „altul”, ai?

— Nu-mi mai rupeţi sufletul, conaşule, cu vorbele dumneavoastră jalnice! se rugă Zahar. Of, Doamne, Dumnezeule!

— Eu să fiu un „altul”! Dar oare eu mă zbat, muncesc? Ori poate nu mănânc pe săturate? Sunt slab ori arăt ca vai de om? Poate că-mi lipseşte ceva? S-ar părea că are cine să mă servească, să-mi facă cele trebuitoare! De când sunt, nu mi-am tras niciodată singur un ciorap în picior! Slavă Domnului! Face oare să mă ostenesc? Pentru ce? Şi cui îi spun eu asta? Nu m-ai îngrijit tu din fragedă copilărie? Ştii toate astea. Ai văzut că am fost crescut gingaş, că n-am răbdat nici de frig, nici de foame, că n-am ştiut ce-i nevoia, nu mi-am câştigat pâinea şi, în genere, n-am făcut muncă grea. Cum de ai fost atunci în stare să mă asemuieşti cu alţii? Am eu sănătate, pot să fac şi să îndur toate astea ca aceşti „alţii”?

Zahar pierduse cu desăvârşire orice putinţă de a pricepe cuvintele lui Oblomov. Buzele i se umflaseră din pricina încordării lăuntrice; scena cea patetică era ca un nor plin de trăsnete deasupra capului său. Tăcea.

— Zahar! repetă Ilia Ilici.

— Ce poftiţi? îngăimă Zahar în şoapta-i răguşită.

— Mai adu-mi cvas.

Zahar aduse cvas şi, îndată ce Ilia Ilici goli paharul, porni grăbit spre colţul său.

— Nu, nu, mai stai! spuse Oblomov. Te-ntreb: cum de ai putut să-l jigneşti atât de amarnic pe stăpânul tău, pe care l-ai purtat în braţe, pe care-l serveşti de o viaţă întreagă şi care te copleşeşte cu binefacerile lui?

Zahar nu se mai putu stăpâni. Cuvântul binefacerile îl răscoli adânc! Începu să clipească din ochi din ce în ce mai des. Cu cât pricepea mai puţin pateticele cuvinte ale lui Ilia Ilici, cu atât îl întristau mai mult.

— Am greşit, Ilia Ilici, începu el cu o căinţă adâncă în glasul său răguşit, din prostie, zău că numai din prostie am…

Neştiind prea bine ce făcuse, Zahar nu ştia cu ce verb anume să-şi încheie fraza.

— Şi eu, urmă Oblomov, cu tonul unui om jignit şi care nu este preţuit la justa lui valoare, eu care mă frământ zi şi noapte, muncesc uneori de-mi arde capul ca de foc, şi mi se strânge inima, care nu dorm toată noaptea şi mă răsucesc în pat, gândind mereu cum aş putea să fac mai bine… Şi pentru cine? Pentru cine? Pentru voi, ţăranii; aşadar şi pentru tine. Poate că, uneori, când mă vezi cu plapuma trasă peste cap, crezi că dorm buştean! Nu, nu dorm, ci mă gândesc mereu, din răsputeri, ca ţăranii să nu ducă lipsă de nimic, să nu jinduiască la traiul altora, să nu se plângă de mine în faţa bunului Dumnezeu la judecata cea înfricoşată, ci să se roage pentru sănătatea mea, pomenindu-mă cu vorbe bune. Nerecunoscătorilor! încheie Oblomov cu amară mustrare.

Ultimele lui cuvinte jalnice îl dădură gata pe Zahar, care începu să se smiorcăie şi să suspine: răsuflarea zgomotoasă şi răguşeala lui obişnuită se contopeau într-o singură notă ce n-ar fi putut fi redată de nici un instrument, decât poate prin gongul chinezesc sau tam-tamul indian.

— Conaşule! Ilia Ilici! se rugă el. Pentru numele lui Dumnezeu, nu mai vorbiţi aşa! Câte spuneţi! Mamă-doamne! Ce nenorocire a căzut pe capul meu, aşa, ca din senin…

— Iar ţie, urmă Oblomov, fără să-l asculte, ţie ar fi trebuit să-ţi fie ruşine să rosteşti asemenea cuvinte! Ce şarpe am încălzit la sânul meu!

— Şarpe! îngăimă Zahar, plesnind din palme şi izbucnind într-un plâns de parcă vreo douăzeci de bărzăuni ar fi năvălit deodată, bâzâind, în odaie. Când să fi pomenit eu de şarpe? spunea el printre hohote de plâns. Nici în vis n-am visat asemenea spurcăciune.

Nici unul nu mai înţelegea ce spunea celălalt, şi până la urmă nu mai ştia nici ce vrea să spună el însuşi.

— Cum de ai putut să spui una ca asta? urmă Ilia Ilici. Şi eu care în planul meu ţi-am hărăzit o căsuţă deoparte, cu grădină de zarzavat, un tain de grâne şi o simbrie! Tu să-mi fii administrator şi majordom, şi omul meu ele încredere! Ţăranii să se ploconească în faţa ta: Zahar Trofimîci în sus, Zahar Trofimîci în jos! Iar el tot nu-i mulţumit, binevoieşte să-mi spună vorbe de astea, ca „altul”! Poftim răsplată! Frumos ştie să vorbească boierului!

Zahar plângea mai departe, Ilia Ilici era şi el mişcat. Mustrându-l pe Zahar, se pătrunsese adânc de conştiinţa binefacerilor hărăzite de el ţăranilor, astfel încât ultimele cuvinte de dojană le rostise cu tremur în glas şi lacrimi în ochi.

— Du-te acum cu Dumnezeu! îi spuse el lui Zahar, cu glas împăciuitor; adică, stai puţin, mai adu-mi cvas! Mi s-a uscat de tot gâtlejul. Ai fi putut să-ţi dai seama şi tu că ţi-a răguşit stăpânul! Numai din pricina ta! Sper că ai înţeles ce ai făcut, adăugă Ilia Ilici după ce Zahar îi aduse cvasul, şi că de acum înainte n-o să-ţi mai asemuieşti stăpânul cu alţii. Acum, ca să-ţi îndrepţi vina, descurcă-te într-un fel cu proprietarul, ca să nu fiu nevoit să mă mut. Aşa ţii tu la liniştea stăpânului: m-ai adus într-un hal fără hal, păgubindu-mă de cine ştie ce idee nouă şi folositoare. Şi pe cine crezi că ai păgubit? Tot pe tine. Vouă mi-am închinat eu viaţa, pentru voi mi-am dat demisia şi stau acum închis în casă… Ei, dar treacă de la mine! Poftim, s-au făcut ceasurile trei! N-au rămas decât două ceasuri până la masă. Ce se poate face în două ceasuri? Nimic. Şi am o groază de treburi. Fie şi aşa, oi amâna scrisoarea până la poşta viitoare, iar schiţa planului oi face-o mâine. Acum, mă culc puţin: sunt mort de oboseală. Trage perdelele şi închide uşa mai bine, ca să nu mă tulbure nimeni; poate tot mai prind un ceas de somn; iar la patru jumătate, trezeşte-mă.

Zahar începu a-şi cetlui boierul în biroul său: îl înveli bine, băgând plapuma sub el, trase storurile, încuie cu grijă toate uşile, apoi se duse în cămăruţa lui.

— De-ai crăpa odată, afurisitule! bombănea el, ştergându-şi urma lacrimilor de pe obraz şi suindu-se pe cuptor. Curat afurisit! Căsuţă deoparte, grădină de zarzavat, simbrie! zicea Zahar care pricepuse numai ultimele cuvinte. E mare meşter la vorbe de-astea jalnice: parcă-ţi vâră un cuţit în inimă… Aici e şi căsuţa mea, şi grădina de zarzavat, aici o să crap! spunea el, pocnind cu năduf cu pumnul în cuptor. Simbrie! Dacă nu şterpelesc ceva mărunţiş, n-am nici de tutun, nici de o cinste cumetrei! Fir-ar al dracului să fie!… Nu vine odată moartea!

Ilia Ilici se întinse pe spate, dar nu adormi îndată. Îl frământau gândurile nu se putea linişti…

— Două nenorociri deodată! spunea el, trăgându-şi plapuma peste cap. Poftim de le înfruntă!

La drept vorbind însă, aceste două nenorociri, adică scrisoarea prevestitoare de rău a vechilului şi mutarea din casă, încetaseră de a-l mai chinui pe Oblomov şi trecuseră de pe acum în rândul amintirilor neplăcute.

        „Până la toate relele cu care mă ameninţă vechilul, mai e timp, gândea el, iar până atunci multe se mai pot schimba. S-ar putea ca ploile să îmbunătăţească recolta, vechilul să strângă o parte din dările neplătite, şi ţăranii cei fugari să fie «aduşi la vatra lor», după cum scrie şi el.” „Unde-or fi plecat toţi ţăranii ăştia? se gândea Ilia Ilici, adâncindu-se într-o analiză mai mult sentimentală a acestei împrejurări. Te pomeneşti că au pornit la drum în toiul nopţii, pe umezeală, fără pâine… Şi unde se vor fi culcat? Să fie cu putinţă să doarmă în pădure? De ce nu stau şi ei locului? În casă la ei, chiar dacă e duhoare, e cel puţin cald…” „De ce să mă frământ? îşi zicea el mai departe, în curând o să fie gata şi planul, aşa că nu face să mă sperii dinainte. Ce om sunt şi eu…”

Gândul mutării îl neliniştea ceva mai mult. Era o nenorocire mai proaspătă, răsărită mai de curând. Totuşi, în starea de spirit liniştitoare în care se afla Oblomov, chiar şi acest fapt luneca în domeniul trecutului. Deşi presimţea, vag, că mutatul era de neînlăturat, cu atât mai mult cu cât se amestecase în treabă şi Tarantiev, amâna în gând acest eveniment tulburător din viaţa sa, fie şi numai pe o săptămână, tot însemna că a câştigat o săptămână întreagă de linişte!

        „Dar poate că Zahar o să-şi dea osteneala să împace cumva lucrurile în aşa fel încât să nu fie nevoie să ne mutăm. Te pomeneşti că proprietarul îşi schimbă gândul! Amână până la vara viitoare, sau renunţă de tot la transformări; o să facă el cumva. Doar nu m-o face să mă mut!”

Astfel se frământa şi se liniştea rând pe rând Ilia Ilici şi, în cele din urmă, găsi ca întotdeauna, în cuvintele liniştitoare şi împăciuitoare – poate că, te pomeneşti, cumva… – un izvor nesecat de speranţe şi mângâieri, ca strămoşii noştri în corabia făgăduinţei; şi în aceeaşi clipă izbuti să se pună la adăpost de cele două nenorociri.

O toropeală uşoară şi plăcută îi cuprinse pe nesimţite trupul, învăluindu-i treptat toate simţurile într-o ceaţă diafană de vis, asemenea celei ce învăluie faţa apelor la primele îngheţuri sfioase; încă o clipă, şi conştiinţa lui s-ar fi pierdut cine ştie unde, când deodată Ilia Ilici se dezmetici şi deschise ochii.

— Dar nu m-am spălat încă! Cum asta? Şi n-am făcut nimic, îşi zise el în şoaptă. Aveam de gând să-mi aştern planul pe hârtie şi n-am făcut-o, n-am scris ispravnicului, nici guvernatorului, scrisoarea către proprietar am început-o şi n-am isprăvit-o, socotelile nu le-am revăzut, nici bani n-am dat, mi-am pierdut toată dimineaţa!

Căzu pe gânduri…

        „Ce-i asta? Dar un altul? Ar fi făcut ci toate aceste lucruri? îi trecu prin cap. Un altul, un altul, dar ce însemnează un altul!”

Medita asupra deosebirii dintre el şi acel „altul”…Tot gândind, ajunse să-şi facă o părere cu totul opusă celei pe care i-o înfăţişase lui Zahar despre acei alţii.

Fu nevoit să recunoască că „un altul” ar fi izbutit să scrie toate scrisorile, în aşa fel încât care sau că să nu se ciocnească între ei; „un altul” s-ar fi mutat într-o casă nouă, şi-ar fi adus planul la îndeplinire, s-ar fi dus la ţară…

        „Doar aş putea şi eu să fac toate astea… îşi zicea el, doar sunt în stare, pe cât se pare, să scriu; pe vremuri, scriam nu numai scrisori, ci lucruri mult mai grele! De ce să nu mai fiu acum în stare? Dar parcă o mutare e cine ştie ce greutate? E de ajuns să vrei să te muţi! «Un altul» nu stă niciodată în halat, mai adăugă el la caracteristica acestui personaj; «un altul» şi Oblomov căscă… «un altul» aproape că nici nu doarme… se bucură de viaţă, se duce pretutindeni, vede toate, se interesează de orice… Dar eu, eu… nu sunt ca «alţii»!” adăugă el cu tristeţe şi se cufundă într-o meditaţie adâncă. Îşi scoase chiar capul de sub plapumă.

Era una din clipele lucide, conştiente din viaţa lui Oblomov.

Ce spaimă îl apucă deodată, când în sufletul său răsări imaginea limpede şi vie a soartei omului şi a menirii lui, când întrevăzu o clipă cât de departe de această menire era viaţa sa, când în mintea lui se treziră, una după alta – zburând speriate ca nişte păsări deşteptate de o rază de soare pătrunsă în umbra ruinelor adormite – problemele esenţiale ale vieţii.

Se simţi îndurerat şi cuprins de tristeţe pentru lâncezeala în care se complăcea, pentru stagnarea dezvoltării puterilor sale sufleteşti, pentru inerţia sa, care stătea în calea oricărei înfăptuiri. Îl rodea invidia la ghidul că alţii duc o viaţă plină, bogată, în timp ce pe cărarea strâmtă şi mizeră a vieţii sale parcă s-ar fi prăvălit o stâncă.

În sufletul său sfios creştea treptat conştiinţa chinuitoare că multe laturi ale fiinţei sale nu s-au trezit niciodată la viaţă, că altele au fost abia dezmorţite, dar nici una nu s-a dezvoltat până la capăt.

Şi totodată simţea dureros de limpede că în adâncul fiinţei sale stă ascuns, îngropat ca într-un mormânt, ceva bun şi luminos, care poate a şi murit sau zace ca aurul în măruntaiele muntelui, şi că de mult ar fi fost timpul ca acest aur să se preschimbe în monedă şi să circule.

Dar comoara aceasta era îngropată adânc, sub tot felul de gunoaie aduse dinafară. Parcă-i furase cineva comorile pe care i le dăruise lumea şi viaţa, şi i le ascunsese toate în fundul sufletului său. Ceva îl împiedica să se avânte pe tărâmul vieţii, să zboare înainte, pe aripile minţii şi ale voinţei. Un vrăjmaş ascuns pusese pe umărul său o mână grea, chiar la începutul căii sale, dându-l la o parte, scoţându-l din făgaşul adevăratei sale meniri…

Şi-i părea că n-avea să mai iasă niciodată din acele desişuri sălbatice, pe cărarea cea dreaptă; în jurul lui şi în sufletul lui pădurea creştea tot mai deasă, tot mai întunecoasă; cărarea năpădită de bălării se făcea de nepătruns; avea din ce în ce mai rar sclipiri de conştiinţă, care izbuteau doar o clipă să trezească puterile lui adormite. Mintea şi voinţa îi erau de mult paralizate, poate chiar pentru totdeauna.

Evenimentele din viaţa lui erau tot mai mărunte, reducându-se la dimensiuni microscopice; şi nici acestora nu le mai putea ţine piept; nu trecea de la unul la altul, ci se lăsa dus de ele, ca de nişte valuri; nu era în stare să se împotrivească unora din ele, dar nici nu era atras de altele.

Această tainică spovedanie faţă de sine însuşi îl umplea de amărăciune. Zadarnicele păreri de rău ale trecutului, mustrările usturătoare îl puneau pe frigare; căuta din răsputeri să se descarce de povara apăsătoare a acestor mustrări, să arunce vina pe altcineva, şi să îndrepte asupra acestuia ascuţişul lor. Dar împotriva cui?

— Numai din pricina lui… Zahar ăsta! şopti el. Dar îşi aminti în toate amănuntele scena de adineauri cu Zahar şi obrajii i se învăpăiară de ruşine.

        „Şi dacă mă auzea cineva?… îşi zise el, simţind că la acest gând îngheaţă. Slavă Domnului, Zahar nu-i în stare să spună nimănui. Şi chiar dacă ar spune, nu l-ar crede nimeni. Slavă Domnului!”

Ofta, îşi blestema zilele, se răsucea de pe o parte pe alta, căuta un vinovat, şi nu-l găsea. Suspinele şi gemetele lui ajunseră până şi la urechile lui Zahar.

— Ia te uită cum îl mai lucrează cvasul pe dinlăuntru! bombăni acesta cu năduf.

        „De ce-oi fi eu oare aşa? se întreba, aproape cu lacrimi în ochi, Oblomov, vârându-şi din nou capul sub plapumă, de ce?”

După ce căută zadarnic pricina răului care-l împiedica să trăiască cum trebuie, aşa cum trăiesc „alţii”, oftă şi închise ochii; după câteva clipe, toropeala începu din nou să-i cuprindă încetul cu încetul simţurile…

— Aş vrea şi eu… ceva… zicea el, clipind cu greu, ceva aşa… Oare, într-adevăr, natura să fi fost atât de nedreaptă cu mine… dar nu, slavă Domnului… n-aş putea să mă plâng…

Urmă un suspin împăcat. Trecea de la starea de frământare la starea sa de spirit normală, la linişte şi apatie.

— Se vede că aşa mi-a fost soarta… Ce pot să fac?… abia mai şopti el, învins de somn. Ca la vreo două miişoare mai puţin venit… spuse el deodată tare, ca într-o aiurare. Îndată, îndată, stai puţin… şi se trezi pe jumătate. Şi totuşi… aş fi curios să aflu… de ce-oi fi eu… aşa?… spuse el din nou în şoaptă. Ochii i se închideau de tot. Da, de ce oare?… Pesemne că… e din pricină… că… încercă el să spună, dar nu izbuti.

Nu ajunse să găsească pricina; limba şi buzele încremeniră la mijlocul cuvântului; rămase cu gura întredeschisă. În loc de cuvânt, se auzi un oftat, apoi răsuflarea liniştită a omului care doarme un somn fără griji.

Somnul curmase curgerea domoală, leneşă, a gândiri sale, purtându-l într-o clipă în alte vremuri, cu alţi oameni, alte locuri, unde îl vom urma şi noi, împreună cu cititorul, în capitolul ce vine.