VI.

Şi acasă ce făcea el? Citea? Scria? Învăţa?

Da. Dacă-i cădea în mână vreo carte, vreo gazetă, o citea. Dacă auzea vorbindu-se despre vreo operă de seamă, simţea dorinţa s-o cunoască, o caută şi o cerea pe la cunoscuţi, şi dacă i se aducea îndată, începea s-o citească, să-şi facă o idee despre ea. Încă puţin, şi ar fi pătruns în miezul problemei; când colo, îl găseai culcat, cu ochii în tavan şi cu privirea apatică, iar cartea zăcea neisprăvită, neînţeleasă, lângă el.

Plictiseala învingea repede înflăcărarea de la început. Oblomov nu se mai întorcea niciodată la cartea lăsată din mână.

În copilărie învăţase şi el, ca toată lumea; până la vârsta de cincisprezece ani urmase la un pension, apoi bătrânii Oblomovi după o luptă îndelungată se hotărâseră să-l trimită pe Iliuşa al lor la Moscova unde, vrând-nevrând, a trebuit să-şi ducă studiile până la capăt.

Firea lui sfioasă şi lipsită de energie îl împiedicase să-şi dea pe faţă lenea, să facă nazuri printre străini, adică la o şcoala unde nu se admiteau excepţii pentru copiii prea alintaţi. În clasă era nevoit să se ţină drept în bancă şi să asculte ce spuneau profesorii, pentru că nu putea face altfel, apoi, cu mare greutate şi suspinând, îşi învăţa lecţiile, socotind toate acestea ca o pedeapsă de la Dumnezeu pentru păcatele noastre.

Nu se uita niciodată în carte mai departe de rândul sub care profesorul trăgea cu unghia o linie, arătând până unde merge lecţia; nu punea întrebări, nu cerea lămuriri. Se mulţumea cu ce era scris în caiet şi nu arăta curiozitate, chiar dacă nu înţelegea bine ce asculta şi ce avea de învăţat.

Dacă, cu chiu, cu vai, izbutea să citească din scoarţă în scoarţă vreo carte de statistică, de istorie sau de economie politică, era foarte mulţumit. Iar când prietenul său Stolz îi aducea cărţi, pe care ar fi trebuit să le citească pe lângă cele de învăţătură, Oblomov se uita lung la el, în tăcere.

— Şi tu, Brutus[8], eşti împotriva mea! spunea el cu un oftat, apucându-se de citit.

O asemenea lectură îi părea o exagerare, ceva anevoios şi nefiresc.

La ce bun toate aceste caiete care-ţi luau atâta timp, risipa asta de hârtie şi cerneală? La ce bun atâtea cărţi de învăţătură? La ce bun şase-şapte ani de stat închis între ziduri, cu atâtea îngrădiri şi pedepse, cu nasul în carte şi opreliştea de a alerga, de a zburda şi de a petrece, dacă totul nu se sfârşeşte aici?

        „Când să mai trăieşti? îşi punea el întrebarea. Când să pui, în sfârşit, încirculaţie acest capital de cunoştinţe, de care, în mare parte, n-ai nici o nevoie în viaţă? Aşa, de pildă, ce o să fac eu la Oblomovka cu economia politică, algebra sau geometria?”

Chiar şi istoria nu face decât să te umple de jale: stai şi înveţi cum a venit anul cumplitelor încercări, cum omul, lovit de soartă, îşi adună puterile, munceşte, se frământă, rabdă din răsputeri şi lucrează în vederea unor zile mai senine. Iar când aceste zile senine au sosit, ai crede că însăşi istoria ar trebui să se odihnească. Când colo, iar se adună norii, iar se prăbuşeşte ce s-a clădit, iar încep munca, frământările… Zilele senine nu stau în loc, trec în zbor, şi viaţa merge, merge mereu înainte, mereu frământări şi iar frământări.

Lectura serioasă îl obosea pe Oblomov. Filozofii nu izbuteau să trezească în el setea de adevăruri abstracte.

În schimb, poeţii îl mişcau adânc: era şi el un tânăr ca toţi ceilalţi. Venise şi pentru el acel moment fericit al vieţii, care nu înşală pe nimeni şi zâmbeşte tuturora – momentul înfloririi puterilor, al nădejdilor, al năzuinţei spre bine, spre vitejie şi activitate, epoca în care inima bate mai puternic, sângele curge mai viu în vine şi te simţi cuprins de o dulce frământare; epoca discursurilor înflăcărate, a lacrimilor duioase. Inima şi mintea i se luminară: Oblomov ieşi din starea lui de somnolenţă, în sufletul său se trezi dorinţa de activitate.

Stolz îi ajutase să prelungească această clipă cât a fost cu putinţă pentru o fire ca a prietenului său. Profitând de dragostea lui Oblomov pentru poezie, vreme de un an şi jumătate izbuti să-l menţină într-o atmosferă de gândire şi de studiu.

Folosind avântul înflăcărat ai visurilor tinereşti, urmărea prin citirea poeţilor şi alte ţeluri decât plăcerea, dezvăluindu-i lui Oblomov perspectivele vieţii care-l aştepta pe fiecare din ei, făcându-l să privească spre viitor. Trăiau amândoi clipe de înduioşare, plângeau şi-şi făceau unul altuia jurăminte solemne de a păşi pe o cale luminoasă şi înţeleaptă.

Înflăcărarea tinerească a lui Stolz îl molipsi şi pe Oblomov care ardea acum de dorinţa de a munci, năzuia spre un ţel îndepărtat şi plin de farmec.

Dar floarea vieţii s-a trecut şi n-a dat roade. Oblomov s-a dezmeticit din visările lui şi acum, chiar dacă, după îndemnul lui Stolz, mai citea din când în când câte o carte, o făcea fără grabă, fără entuziasm, parcurgându-i alene rândurile.

Oricât de interesant ar fi fost pasajul la care se oprea, din pricină că era ceasul mesei ori al somnului, întorcea cartea deschisă cu filele în jos şi se ducea la masă sau stingea lumânarea şi se culca.

Dacă i se dădea volumul întâi al unei cărţi, după ce-l sfârşea nu cerea urmarea, iar dacă i se aducea volumul doi, îl citea încetul cu încetul.

Mai târziu, ajunse să nu isprăvească nici un volum. Cea mai mare parte a timpului şi-o petrecea cu cotul pe masă şi cu capul culcat pe mână; câteodată, în loc de mână, sta cu capul pe cartea pe care Stolz îl îndemnase s-o citească.

Astfel şi-a încheiat Oblomov activitatea în domeniul învăţăturii. Ziua ultimei prelegeri la care a asistat poate fi socotită şi data apogeului studiilor sale. Punându-şi semnătura pe diploma lui, directorul şcolii superioare pe care o urmase Oblomov trăsese o linie asemenea celei pe care, cu ani în urmă, o trăgea cu unghia profesorul pe carte şi dincolo de care eroul nostru nu mai credea de cuviinţă să-şi extindă aspiraţiile, făcând incursiuni în domeniul culturii.

Mintea lui era ca un fel de arhivă complicată, o îngrămădire de fapte, personalităţi, epoci, date şi religii moarte, de adevăruri politico-economice, matematice şi altele, de probleme, teze etc. nelegate între ele prin nimic.

Era ca un fel de bibliotecă alcătuită din volume răzleţe din diferite domenii de cunoştinţe.

Studiile i-au dat lui Ilia Ilici o mentalitate ciudată: pentru el, între ştiinţă şi viaţă era o prăpastie adâncă, pe care nici nu încerca s-o treacă. Viaţa şi ştiinţa alcătuiau, după părerea lui, două domenii cu totul deosebite.

Studiase tot felul de jurisprudenţe în vigoare sau perimate de mult, urmase şi un curs de procedură judiciară; când însă, cu prilejul unui furt în casă, a fost nevoit să scrie o reclamaţie către poliţie, a luat o coală de hârtie şi un condei, s-a gândit mult şi bine – apoi a trimis după un conţopist.

La ţară, socotelile le făcea vechilul. „Ce să caute aici ştiinţa?” îşi zicea Oblomov nedumerit.

Şi astfel se întoarse în singurătatea lui, fără un bagaj de cunoştinţe cu ajutorul cărora ar fi putut da o îndrumare gândirii lui care sau rătăcea fără rost sau se pierdea într-o lâncezeală somnolentă.

Dar atunci cu ce se ocupa? Continua să schiţeze în minte imaginea vieţii sale. Şi în această ocupaţie găsea, nu fără oarecare temei, atâta înţelepciune şi poezie, câtă nu afli niciodată în cărţi sau în ştiinţă.

Renunţând la slujbă şi la societate, căuta să dezlege în alt chip problema existenţei, cugetând asupra menirii lui şi, în cele din urmă, descoperi că ţelul activităţii şi al vieţii lui se afla în el însuşi.

Înţelese că era sortit să întemeieze un cămin fericit şi să îngrijească de moşie. Până atunci, nici nu-şi cunoscuse prea bine treburile moşiei; de ele vedea uneori Stolz, în locul lui. Nu-şi cunoştea prea bine nici veniturile, nici cheltuielile, nu-şi întocmise niciodată vreun buget.

Bătrânul Oblomov lăsase fiului moşia, întocmai în starea în care o primise de la tatăl său. Cu toate că-şi petrecuse toată viaţa la ţară, nu umbla după inovaţii, nu-şi spărgea capul să născocească ceva nou, aşa cum fac moşierii de astăzi, care caută să descopere metode noi de a mări productivitatea pământului sau le extind şi le intensifică pe cele vechi. Păstrase întocmai felul de a lucra pământul, de a face semănături, ca şi căile de desfacere ale produselor agricole, pe care le folosise şi bunicul sau.

Bătrânul era foarte mulţumit când o recoltă bună sau urcarea preţurilor îi aduceau un venit mai mare decât cel din anul trecut; vedea în aceasta o binecuvântare a cerului. Numai că nu-i plăcea să se zbată şi să-şi dea osteneală, ca să câştige mai mulţi bani. Drept răspuns la sfaturile pe care le găsea dăunătoare, obiecta:

— Părinţii şi bunicii noştri n-au fost mai proşti decât noi, şi-au trăit viaţa şi au fost fericiţi. O să ne-o trăim şi noi şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, n-o să rămânem flămânzi.

Luând de la moşia lui, fără a-şi bate prea mult capul, atâta venit cât îi trebuia ca să mănânce cu prisosinţă la prânz şi seara, dimpreună cu familia lui şi cu tot felul de musafiri, îi mulţumea lui Dumnezeu şi socotea că ar fi fost un păcat să vrea să adune mai mult câştig.

Dacă administratorul îi aducea numai două mii de ruble, băgând-o pe a treia în buzunarul lui şi, cu lacrimi în ochi, dădea vina pe piatră, secetă, recolta slabă, bătrânul Oblomov îşi făcea semnul crucii şi spunea, tot cu lacrimi în ochi:

— Aşa a vrut Dumnezeu! Cu el nu te poţi certa. Trebuie să-i mulţumim Domnului şi pentru atât!

Cu moartea bătrânilor, treburile de la ţară nu numai că nu se îmbunătăţiră, ci, dimpotrivă, după cum se vedea din scrisoarea vechilului, se înrăutăţiră. Desigur, ar fi trebuit ca Ilia Ilici să se ducă singur acolo şi să cerceteze pe loc pricina scăderii treptate a veniturilor.

Voia chiar s-o facă, dar amâna mereu plecarea, în bună parte pentru că o călătorie însemna pentru el o faptă eroică, ceva cu totul nou şi necunoscut.

Nu făcuse în viaţa lui decât o singură călătorie, cu caii de poştă, împrejmuit de perne, lădiţe şi geamantane, şunci şi jimble, de tot felul de cărnuri şi păsări fripte sau fierte, şi însoţit de câteva slugi.

Acesta fusese singurul său drum de la moşie la Moscova, şi el rămăsese încredinţat că orice călătorie se petrece la fel. Însă acum auzise că nu se mai călătoreşte aşa, ci trebuie să mergi într-o goană nebună.

Ilia Ilici îşi mai amâna plecarea şi din pricină că nu era încă pregătit ca să se ocupe cum trebuie de afacerile sale.

El nu era ca tatăl sau ca bunicul său. Învăţase carte, trăise în societate şi aceasta îl făcea să se gândească într-un fel care le fusese cu totul străin acestora, înţelegea că faptul de a-ţi spori avutul e departe de a fi un păcat, că datoria oricărui cetăţean este de a sprijini bunăstarea obştească prin muncă cinstită.

Din pricina aceasta, o bună parte din imaginea vieţii pe care ei şi-o schiţa în singurătatea lui era alcătuită dintr-un proiect de reorganizare administrativă a moşiei sale şi a vieţii ţăranilor, proiect nou şi potrivit cu cerinţele vremii.

Avea de mult în cap ideea fundamentală a proiectului, schema lui, părţile lui principale; rămâneau de pus la punct numai amănuntele, socotelile şi cifrele.

Lucra de câţiva ani, neobosit, la elaborarea acestui proiect, se gândea la el şi când umbla, şi când stătea culcat, şi când se afla între oameni. Îl completa, schimba ba un capitol, ba altul, reconstituia în memorie ideile găsite în ajun şi uitate peste noapte. Uneori, prin minte îi fulgera câte o idee nouă, neaşteptată; atunci gândirea se înflăcăra şi intra în acţiune.

Nu era un executant oarecare, meschin, al unei idei străine, luată de-a gata, ci era el însuşi creatorul şi executorul ideilor sale.

De cum se scula dimineaţa din pat, îndată după ceai, se şi lungea pe divan şi, cu capul sprijinit într-o mână, începea să se gândească, fără să-şi cruţe puterile, până când sfârşea prin a-şi obosi capul de atâta muncă şi conştiinţa îi şoptea: „Ajunge! Destul ai făcut azi pentru binele obştesc!”

Numai atunci se hotăra să se odihnească de ostenelile zilei şi să-şi schimbe poziţia într-una mai puţin încordată şi severă, mai potrivită pentru destindere şi visare.

După ce scăpa de grija treburilor, lui Oblomov îi plăcea să se cufunde în lumea lăuntrică pe care şi-o crease.

În sufletul lui aveau răsunet ideile sublime; nu era străin de marile dureri ale umanităţii. Uneori, deplângea amarnic, în adâncul sufletului, nenorocirile care se abat asupra omenirii, trecea prin suferinţe necunoscute, fără nume, simţea un dor de a pleca undeva departe, poate în lumea aceea spre care îl târâse o dată Stolz…

Lacrimi de înduioşare i se prelingeau atunci pe obraji…

Câteodată, cuprins de dispreţ faţă de viciile omeneşti, de minciună şi calomnie, de răutatea lumii, simţea chiar dorinţa de a-i arăta omului racilele lui; şi atunci, gândurile răscolite începeau să se zbuciume şi să se frământe în capul lui ca valurile mării, creşteau până în pragul hotărârii, înfierbântându-i sângele din vine: muşchii i se încordau, vinele îi zvâcneau, năzuinţele se preschimbau în hotărâri; sub imperiul acestui aflux de putere, Oblomov îşi schimba poziţia de două-trei ori în acelaşi minut, cu ochi strălucitori, se ridica pe jumătate din pat, întindea mâna şi se uita inspirat în jurul lui… Părea că hotărârile sunt pe punctul de a se înfăptui, de a da naştere la fapte eroice… şi atunci – o, Doamne! – la ce minuni, la ce urmări binefăcătoare te puteai aştepta de la o încordare atât de nobilă a puterilor…!

Dar dimineaţa trecea ca un vis, venea seara şi, o dată cu ea, puterile obosite ale lui Oblomov tindeau spre odihnă: furtunile, marile frământări ale sufletului se domoleau, capul se dezmeticea, sângele curgea mai potolit prin vine. Oblomov se întorcea încet, gânditor, pe spate şi, îndreptându-şi privirea întristată asupra ferestrei, spre cer, petrecea melancolic din ochi soarele care apunea plin de strălucire după zidurile unei case cu trei etaje.

De câte ori n-a petrecut el astfel cu privirea apusul soarelui!

Iar a doua zi începea iar viaţa cu frământări şi visuri! Îi plăcea uneori să-şi închipuie că este un neînvins conducător de oşti, un cuceritor, faţă de care faima lui Napoleon şi chiar a lui Eruslan Lazarevici[9] păleau. Născocea pricini şi războaie ca, de pildă, o năvălire a popoarelor din Africa în Europa – sau pornea într-o nouă cruciadă şi lupta, hotărând soarta popoarelor, nimicind oraşele, tăind şi spânzurând ori, dimpotrivă, arătându-şi mărinimia, săvârşea măreţe fapte de vitejie şi bunătate.

Alteori, îşi alegea rolul unui mare gânditor sau artist. Toată lumea se închina în faţa lui, iar el culegea lauri; mulţimea se ţinea după el, exclamând:

— Priviţi, priviţi, trece Oblomov, ilustrul nostru Ilia Ilici!

În clipe de grea cumpănă se frământa amarnic, covârşit de griji, se răsucea de pe o parte pe cealaltă, se culca cu faţa în jos, şi uneori, se simţea pierdut cu totul; atunci se aşeza în genunchi pe pat şi începea să se roage fierbinte, cu mare râvnă, implorând cerul să înlăture furtuna care-l ameninţa.

Apoi, lăsându-şi soarta în mâinile Celui-de-sus, se liniştea până la nepăsare faţă de tot şi de toate: putea să vină orice furtună!

Astfel îşi întrebuinţa el forţele morale, astfel se frământa uneori zile întregi, trezindu-se cu un oftat adânc dintr-un vis fermecător, sau alungând chinuitoarele griji tocmai spre seară, când soarele începea să coboare, ca un imens glob strălucitor, după zidirile casei cu patru etaje.

Îl petrecea iarăşi cu privirea-i gânditoare şi zâmbetul trist, apoi adormea liniştit, despovărat de griji şi emoţii.

Nimeni nu vedea, nimeni nu cunoştea această viaţă lăuntrică a lui Ilia Ilici. Toată lumea credea că Oblomov nu face decât să stea culcat şi să mănânce pe săturate, că mai mult decât atât nu te puteai aştepta de la el, că nu era în stare să închege şi să urmărească un gând în capul lui. Asta era părerea oamenilor despre el.

Capacităţile lui, activitatea această vulcanică a minţii sale înflăcărate şi a inimii lui generoase nu le ştia decât Stolz, dar Stolz nu era aproape niciodată la Petersburg.

Numai Zahar, care-şi petrecuse toată viaţa pe lângă stăpânul său, cunoştea şi mai în amănunt felul lui de a fi; Zahar era însă convins că boierul său şi cu el duc o viaţă foarte normală şi fac destulă treabă, că altfel nici nu se cuvine să trăieşti.