VII.

Zahar trecuse de cincizeci de ani. Nu era un urmaş drept al Calebilor[10] ruşi, cavaleri fără frică şi fără prihană ai tagmei slugilor, oameni devotaţi până la jertfă stăpânilor lor, înzestraţi cu toate virtuţile şi lipsiţi de orice viciu.

Cavalerul acesta era şi cu frică şi cu prihană. Ţinea de două epoci, care-şi puseseră amândouă pecetea pe el. De la una moştenise devotamentul nemărginit faţă de casa Oblomovilor, de la cealaltă însă – o epocă mai târzie – gusturi subţiri şi corupţia moravurilor.

Credincios din suflet stăpânului său, rareori lăsa totuşi să treacă ziua fără să-l înşele într-un fel sau altul. O slugă de pe timpuri îl mai frâna adesea pe boierul său de la risipă şi necumpătare, pe câtă vreme Zahar însuşi era bucuros să chefuiască dimpreună cu prietenii săi pe socoteala boierului; un servitor din vechime era cast ca un eunuc, iar Zahar, nici una nici două, se repezea la o cumătră cam deocheată. Slugile cele vechi păstrau banii boierului mai abitir ca orice cufăr, iar Zahar căuta să-i ciupească stăpânului la orice cumpărătură măcar zece parale şi-i şterpelea negreşit vreun gologan lăsat pe masă. De asemeni, dacă Ilia Ilici uita să-i ceară restul, uita şi Zahar să i-l dea.

Sume mai mari nu fura, poate fiindcă la atât se ridicau nevoile lui sau poate pentru că se temea să nu fie prins cu mâţa-n sac, în tot cazul, nu dintr-un prisos de cinste.

Un Caleb din vechime mai degrabă ar fi murit de foame, ca un câine de vânătoare bine dresat, pe lângă merindele încredinţate lui, decât să se atingă de ele; Zahar însă găsea prilej să mănânce şi să bea chiar şi bunătăţile ce nu-i erau date în seamă. Un fecior din vechime se îngrijea mereu ca boierul să mănânce cât mai mult şi-şi făcea sânge rău când acesta numai frunzărea mâncarea. Zahar, dimpotrivă, se necăjea când stăpânul său nu mai lăsa nimic în farfurie.

Pe lângă toate, Zahar mai avea şi gură rea. La bucătărie, la băcănie şi la întrunirile de la poartă, se văita în fiecare zi că nu mai e de trăit, că un stăpân mai rău ca al lui nici că s-a văzut, că-i năzuros, zgârcit şi arţăgos, că nu ştii cum să-i intri în voie – într-un cuvânt că mai bine ar muri decât să mai slujească la el.

N-o făcea din răutate, nici din dorinţa de a-şi ponegri boierul, ci din deprinderea luată de la bunic şi de la tată de a-l ocărî pe boier ori de câte ori se ivea prilejul.

Uneori, de plictiseală, sau neavând ce mai vorbi, sau ca să rămână ascultătorii cu gura căscată la spusele lui, scornea deodată cine ştie ce trăsnaie pe seama boierului său.

— Al meu a început să se ducă mereu pe la văduva aceea, spunea el în taină cu glasul său răguşit. Ieri, i-a scris un răvaş.

Sau spunea deodată că boierul lui e un cartofor şi un beţiv cum nu s-a mai pomenit, că noapte de noapte stă la cărţi şi nu se mai trezeşte din beţie.

Când colo, nimic nu era adevărat: Ilia Ilici nici gând să meargă la vreo văduvă, pe cărţi nu punea mâna şi dormea cuminte toată noaptea.

Zahar mai era şi murdar. Rar de se bărbierea şi, dacă se spăla pe mâini şi pe obraz, o făcea mai mult de ochii lumii; de altfel, nici nu-l puteai curăţi, oricât săpun ai fi stricat pe el. Când se ducea la baia de aburi, mâinile lui, din negre, se făceau roşii pe vreo două ceasuri şi apoi iar se înnegreau la loc.

Era cât se poate de neîndemânatic: dacă se apuca să deschidă o uşă sau o poartă, până să deschidă un canat, se închidea celălalt, iar până să se repeadă la cel dintâi, al doilea se închidea.

Nu putea să ridice dintr-o dată de jos o batistă sau orice alt lucru; se apleca totdeauna de vreo trei ori, ca şi cum ar fi dat să prindă obiectul scăpat, şi izbutea să-l ridice cel mult a patra oară, dacă nu-i scăpa din nou jos.

Când trecea prin odaie cu un teanc de vase sau de alte lucruri în braţe, chiar de la primul pas cele de sus porneau să lunece. Dintâi cădea unul, iar Zahar, încercând prea târziu şi zadarnic a-l prinde din zbor, mai trântea încă două. Apoi se uita cu gura căscată la lucrurile care cădeau, şi nu la cele pe care le mai ţinea în mână; din care pricină ţinea tava strâmb şi obiectele nu încetau de a cădea, aşa fel că uneori ajungea în capătul celălalt al odăii cu un singur păhăruţ sau o farfurie; iar uneori, cu blesteme şi înjurături, arunca şi ultimul lucru care-i mai rămânea în ramă.

Trecând prin odaie, agăţa fie cu piciorul, fie cu şoldul o masă sau un scaun; de obicei nu nimerea de-a dreptul prin jumătatea deschisă a uşii, ci se lovea cu umărul de celălalt canat, înjurându-le cu acest prilej pe amândouă, apoi îl înjura pe proprietarul casei sau pe tâmplarul care a făcut uşa.

În biroul lui Oblomov, aproape toate lucrurile, mai ales cele mărunte, care cer să umbli mai gingaş cu ele, erau rupte sau sparte, datorită lui Zahar. Felul său de a umbla cu lucrurile era unul şi acelaşi pentru toate, nu făcea vreo deosebire în mânuirea lor.

Aşa, de pildă, dacă i se poruncea să cureţe fitilul lumânării sau să toarne apă în pahar, întrebuinţa în acest scop tot atâta putere câtă i-ar fi trebuit ca să deschidă o poartă.

Ferească Dumnezeu să-l apuce deodată hărnicia, să vrea să-i facă boierului pe plac, să cureţe şi să rânduiască toate prin casă, la iuţeală! Spărgea şi strica cât n-ar fi stricat un soldat duşman năpustindu-se într-o casă. Începea să trântească, să rupă toate, să spargă vasele, să răstoarne scaunele, până când, în cele din urmă, trebuia să-l dai afară din odaie, dacă nu pleca singur înjurând şi blestemând.

Din fericire, asemenea năstruşnică hărnicie îl apuca foarte rar.

Toate acestea se trăgeau desigur din faptul că Zahar nu fusese crescut şi strunit în strâmtoarea şi penumbra birourilor şi budoarelor luxoase, în care dracu ştie câte lucruri sunt şi cu câte pretenţii aşezate, ci la ţară, în aer liber, lărgime şi tihnă, nestingherit de nimeni.

Acolo se obişnuise să trebăluiască fără a-şi stăpâni mişcările, tot cu lucruri greoaie; mânuia mai cu seamă unelte trainice şi grele, cum ar fi o cazma sau o lopată, scoabe de fier şi scaune pe care abia le poţi urni din loc.

De aceea, de cum punea Zahar mâna pe un sfeşnic, o lampă, un transparent sau un presse-papier care stăteau de trei-patru ani la locul lor, fără să păţească nimic, odată te pomeneai că s-au şi stricat.

— Vai! spunea el uneori, în asemenea cazuri, lui Oblomov, cu multă mirare. Ia priviţi, boierule, ce minunăţie! Abia am pus mâna pe drăcovenia asta şi s-a şi fărâmat!

Sau nu mai spunea nimic, ci-l punea pe furiş, cât mai repede, la loc şi apoi îl asigura pe boier că dumnealui l-a stricat. Alteori se dezvinovăţea, după cum am văzut la începutul povestirii noastre, spunând că orice lucru – fie el şi de fier – trebuie să se strice odată: doar n-are să ţină cât lumea!

În primele două cazuri, puteai să mai discuţi cu el; dar când se înarma cu argumentul din urmă, suprem, era de prisos să-l mai contrazici: dreptatea rămânea definitiv de partea lui.

Zahar îşi fixase o dată pentru totdeauna un cerc bine hotărnicit al activităţii sale, peste care nu trecea niciodată de bunăvoie.

Dimineaţa punea samovarul, curăţa cizmele şi hainele pe care le cerea boierul – niciodată însă cele pe care nu le cerea, chiar de ar fi rămas în cuier şi zece ani.

Pe urmă mătura – nu în fiecare zi de altminteri – în mijlocul odăii, fără să ajungă prin colţuri şi ştergea praful numai de pe masa pe care nu era nimic – ca să nu ridice lucrurile.

Apoi se socotea îndreptăţit să moţăie pe corlata lui sau să trăncănească cu Anisia la bucătărie şi cu rândaşii la poartă, fără să-i mai pese de nimic.

Dacă i se cerea să mai facă vreo treabă peste cele hotărâte, îndeplinea porunca în silă, după îndelungi târguieli şi argumentări despre inutilitatea acelui lucru, sau neputinţa de a-l îndeplini.

Nu-l puteai sili cu nici un preţ să introducă vreun capitol nou, permanent, în cercul ocupaţiilor stabilit de el.

Dacă i se poruncea să cureţe sau să spele vreun lucru, să ducă sau să aducă ceva, îndeplinea porunca bombănind, ca de obicei; dar ca să mai facă acel lucru şi în zilele următoare, cu de la sine putere, era absolut cu neputinţă să obţii de la el. Trebuia să-i porunceşti acelaşi lucru şi a doua şi a treia zi şi să ai mereu cu el discuţii neplăcute.

Cu toate acestea, adică deşi lui Zahar îi plăcea să bea şi să trăncănească vrute şi nevrute pe socoteala lui Oblomov, cu toate că-i şterpelea gologani de cinci şi zece parale, că strica şi spărgea lucrurile, că era leneş – era totuşi adânc credincios boierului său.

Dacă ar fi trebuit să se arunce pentru el în foc sau în apă, n-ar fi pregetat s-o facă, fără să socotească aceasta drept o faptă eroică, vrednică de admiraţie sau de răsplată. I s-ar fi părut un lucru firesc, n-ar fi putut face altfel, sau, mai bine zis, nici nu şi-ar fi pus întrebarea, ar fi făcut-o fără să mai judece.

În privinţa aceasta, n-avea teorii. Nu i-ar fi dat prin minte să-şi analizeze sentimentele faţă de Ilia Ilici sau legăturile dintre ei. Nu le născocise el, le moştenise de la tată, bunic, fraţi şi de la slugile de la curtea boierească, în mijlocul cărora se născuse şi crescuse; erau una cu trupul şi sângele lui.

Ar fi fost gata să moară pentru boierul său, socotind aceasta drept o datorie firească şi de neînlăturat, sau chiar fără să se gândească, înfruntând de-a dreptul moartea, întocmai ca un câine care, întâlnindu-se în pădure cu o fiară sălbatică, se repede la ea, fără sa se mai întrebe de ce trebuie s-o facă el şi nu stăpânul său.

În schimb, dacă ar fi fost nevoie, de pildă, să rămână treaz o noapte întreagă la căpătâiul boierului şi dacă de aceasta ar fi atârnat sănătatea sau chiar viaţa acestuia, Zahar ar fi adormit, fără doar şi poate.

În purtările sale faţă de boier, nu se arăta slugarnic; dimpotrivă, era cam grosolan şi familiar cu el, se supăra foc pentru orice fleac şi chiar îl bârfea la poartă, după cum s-a mai spus înainte. Toate acestea nu făceau însă decât să umbrească doar pe câtva timp, iar nicidecum să micşoreze sentimentul înnăscut de credinţă, poate nu neapărat faţă de Ilia Ilici, ci faţă de toţi cei care purtau numele de Oblomov, adică tot ce-i era scump şi adânc sădit în inima lui Zahar.

Se prea poate ca acest sentiment să nu se fi împăcat cu părerea lui Zahar despre Oblomov; cunoaşterea amănunţită a caracterului stăpânului său poate să-i fi inspirat lui Zahar şi alte sentimente. Iar dacă cineva ar fi încercat să-i arate lui Zahar cât de devotat îi este el lui Ilia Ilici, poate că bătrânul servitor ar fi încercat să dezmintă acest lucru.

Oblomovka îi era dragă lui Zahar, aşa cum unei pisici îi e drag podul casei, unui cal grajdul şi unui câine cuşca în care s-a născut şi a crescut. Acest ataşament al lui Zahar cuprindea însă şi elemente mai personale, diferenţiate într-o oarecare măsură. Aşa, de pildă, pe vizitiul din Oblomovka îl iubea mai mult decât pe bucătar, pe îngrijitoarea de vite, Varvara, mai mult decât pe cei doi laolaltă, iar pe Ilia Ilici, mai puţin decât pe toţi aceştia; totuşi, bucătarul din Oblomovka era pentru el cel mai bun dintre toţi bucătarii din lume, iar Ilia Ilici, mai presus de toţi boierii.

Pe feciorul Taraska nu putea să-l sufere, dar nu l-ar fi dat pe omul cel mai cumsecade din lume, numai pentru faptul că Taraska era de felul lui din Oblomovka.

Cu Oblomov se purta familiar şi grosolan, întocmai aşa cum se poartă un şaman[11] cu idolul său, pe care-l mai şterge de praf, îl mai scapă din mână, poate chiar că-l şi izbeşte uneori cu năduf, totuşi, în fundul sufletului său, păstrează necontenit conştiinţa superiorităţii acestui idol asupra lui însuşi.

Orice prilej, cât de mic, trezea acest sentiment în fundul sufletului lui Zahar şi-l făcea să-şi privească boierul cu evlavie, uneori chiar să se înduioşeze până la lacrimi. N-ar fi spus niciodată că un alt boier este – nu zic mai presus, dar nici măcar de o seamă cu boierul său – ferească Sfântul! Şi vai de capul acelora care s-ar fi încumetat s-o facă!

Pe toţi ceilalţi boieri şi musafiri care veneau pe la Oblomov, Zahar îi privea oarecum de sus şi-i servea cu ceai sau cu altele, nu fără oarecare condescendenţă, ca şi cum ar fi vrut să-i facă să simtă marea cinste de care se bucurau aflându-se în vizită la boierul său. Când nu voia să-i primească, răspundea cam grosolan:

— Boierul doarme! şi-l măsura cu aroganţă pe musafir din cap până-n picioare.

Uneori, în loc de bârfeli şi flecăreală, începea deodată să-l laude fără măsură pe Ilia Ilici prin băcănii şi la întrunirile de la poartă, ridicându-l în slava cerului. Se apuca deodată să înşire toate meritele boierului lui: deşteptăciunea, blândeţea, dărnicia şi bunătatea lui; iar dacă însuşirile boierului său nu-i păreau destule la număr pentru fala lui, mai împrumuta şi de pe la alţii: spiţă de mai înaltă boierie, bogăţie, sau o trecere mare la stăpânire.

Când voia să bage în sperieţi pe rândaş, pe administratorul casei sau chiar pe proprietar, pomenea totdeauna de boier: „Las' că te spun boierului! spunea el ameninţător. Să vezi ce păţeşti!” O autoritate mai mare nici nu exista pentru el pe lume.

Aşa cum se arătau însă, relaţiile dintre Oblomov şi Zahar păreau mai totdeauna încărcate de duşmănie. Stând sub acelaşi acoperământ, se săturaseră unui de altul. Convieţuirea prea strânsă şi îndelungată între oameni nu e uşoară; ca să recunoască fiecare meritele celuilalt, fără să-i sară în ochi numai cusururile, se cere, şi de o parte şi de cealaltă, multă experienţă a vieţii, înţelegere şi bunătate.

Ilia Ilici recunoştea singura mare calitate a lui Zahar – devotamentul nemărginit pentru boierul lui – dar obişnuit cu aceasta, socotea şi el că aşa se cade şi că nici nu s-ar putea să fie altfel. De aceea nu mai ştia să preţuiască destul această calitate şi – cu toată nepăsarea lui faţă de cele din jur – abia mai putea răbda nenumăratele mici cusururi ale lui Zahar.

Iar Zahar, deşi păstra în fundul sufletului acel nemărginit devotament faţă de boierul lui, caracteristic slugilor din vechime, se deosebea totuşi de acestea prin cusururile timpurilor noi. Ilia Ilici, la rândul său, deşi preţuia devotamentul lui Zahar, nu mai avea pentru el acel sentiment de afecţiune, aproape ca pentru un membru al familiei, sentiment pe care-l aveau vechii boieri faţă de slugile lor. Îşi îngăduia uneori să-l certe, şi chiar cu asprime.

Îl plictisea şi el destul pe Zahar. Acesta, după ce învăţase a sluji la casa boierească, fusese înaintat fecior pe lângă Ilia Ilici şi de atunci se credea un soi de obiect de lux, un fel de atribut aristocratic al casei, menit să menţină strălucirea şi demnitatea străvechii familii, iar nicidecum un obiect de utilitate, bun de folosit. De aceea, în afară de faptul că-l îmbrăca pe conaşul Ilia dimineaţa şi-l dezbrăca seara, nu mai făcea nimic altceva toată ziua.

Leneş din fire, se făcu şi mai leneş, din pricina slujbei sale uşoare de fecior. Făcea pe grozavul faţa de ceilalţi servitori, nu se ostenea nici să pună un samovar, nici să măture prin casă. Îşi petrecea timpul moţăind în antreu sau pălăvrăgind în odaia servitorilor ori la bucătărie; alteori stătea degeaba cu ceasurile la poartă, cu braţele încrucişate pe piept, într-o îngândurare somnoroasă, privind în jurul lui.

Şi, după un asemenea trai, deodată i-a căzut pe umeri greaua sarcină de a face toate treburile într-o casă! Trebuia să-şi servească boierul, să măture, să cureţe hainele, să facă comisioane! Din pricina aceasta ajunsese atât de morocănos, arţăgos şi grosolan, bombănind ori de câte ori glasul stăpânului îl silea să se scoale de pe cuptorul lui.

Cu toată înfăţişarea lui morocănoasă şi aspră, Zahar avea o inimă destul de bună. Îi plăcea chiar să-şi petreacă timpul în mijlocul copiilor. Puteai să-l vezi adesea în curte, lângă poartă, înconjurat de o droaie de copii. Îi împăca sau îi necăjea, punea la cale jocuri sau stătea numai aşa în mijlocul lor, cu câte un puşti pe fiecare genunchi, iar pe la spate un alt ştrengar îi cuprindea gâtul cu braţele sau se juca cu favoriţii lui.

Aşadar, Oblomov nu-i dădea pace lui Zahar, cerându-i mereu diferite servicii şi obligându-l să stea pe lângă el, în vreme ce inima, firea sociabilă, lenea şi veşnica nevoie de a mesteca ceva în gură îl trăgeau mereu pe Zahar la cumătră, la bucătărie, la băcănie sau la poartă.

Demult se cunoşteau şi stăteau împreună. Zahar îl purtase pe micuţul Oblomov în braţe, iar acesta îl ţinea minte flăcău tânăr, îndemânatic, mâncăcios şi şmecher.

Nimic n-ar fi putut zdruncina legătura veche dintre ei. După cum Ilia Ilici nu putea să se scoale, să se culce, să se pieptene ori să se încalţe, nici să-şi ia masa fără ajutorul lui Zahar, tot astfel Zahar nu putea să-şi închipuie un alt stăpân în afară de Ilia Ilici, şi nici că ar putea să facă altceva în viaţă decât să-l îmbrace şi să-l hrănească pe Oblomov, să-i răspundă obraznic, să-l înşele, să-l mintă, şi totodată să-l venereze din adâncul sufletului.