IV.

Câteva zile mai târziu mama şi Sona se îiuaiişarâ înaintea lui Nikolai ca două târgoveţe nevoiaşe, im-brăcate în fuste şi bluze vechi de stambă, cu câte o tăgârţă prinsă peste umeri şi cu câte un băţ în mină. în straiele acestea Sofia părea mai scundă, iar chipul ei palid arăta mai aspru.

Luându-şi rămas bun de la soră-sa, Nikolai îi strânse mina cu putere; mama îşi dădu încă o dată seama cit de simple şi de liniştite erau legăturile dintre dânşii. Fără sărutări, fără vorbe duioase, oamenii aceştia ştiau totuşi să fie mereu atenţi şi plini de grijă unul faţă de celălalt. Acolo, în lumea în care trăise dânsa, oamenii se sărutau, îşi spuneau adesea cuvinte pline de duioşie, dar aceasta nu-i împiedica să sară unii asupra altora ca nişte dulăi flămânzi.

Cele două femei străbătură tăcute străzile oraşului, ieşiră la câmp şi, păşind umăr la umăr, apucară pe un drum care se desfăşura larg şi bătătorit între două şiruri de mesteceni bătrâni

— N-ai să osteneşti? – o întrebă mama pe Sofia.

— Crezi că puţine drumuri de-astea am bătut? Sunt deprinsă…

Plină de veselie, de parcă s-ar fi lăudat cu niscai pozne din copilărie. Sofia începu să-i povestească despre munca ei revoluţionară. Trecuse prin tot felul de întâmplări; purtase nume străin, folosind acte false, se travestise, se ascunsese de agenţi, cărase zeci de kilograme de cărţi interzise, prin diferite oraşe, organizase fuga tovarăşilor deportaţi, îi însoţise în străinătate. Odată fusese instalată în locuinţa ei o tipografie clandestină; când jandarmii, prinzând de veste, veniseră să-i facă percheziţie, ea izbutise, cu un minut înainte de sosirea lor, să se travestească în slujnică şi plecase fără palton, cu o basma subţire pe cap, cu o tinichea de gaz în mână, trecând pe sub nasul musafirilor ei, care tocmai intrau pe poartă. Străbătuse astfel pe un ger cumplit întreg oraşul, de la un capăt la celălalt. Altă dată, sosind într-un oraş străin, s-a dus la nişte cunoştinţe, dar tocmai când urca scara, băgă de seamă că la locuinţa lor se făcea percheziţie. Ura prea târziu ca să se mai poată întoarce; se hotărî deci să sune la uşa unui apartament ce se aâla cu un etaj mai jos, intră cu valiza în mână la nişte oameni pe care nici măcar nu-i cunoştea şi le mărturisi desr chiş cum stau lucrurile.

— Puteţi să mă predaţi jandarmilor dacă vreţi, dar nu cred c-o s-o faceţi, – le-a spus ea cu încredinţare. Gazdele, la care o adusese această întârnplare, s-au speriat grozav şi n-au dormit toată noaptea, aşteptând în fiecare clipă să bată cineva la uşă, dar n-au avut curajul s-o predea jandarmilor”; iar a doua zi diinineaţa au făcut haz împreună cu dânsa de spaima prin care trecuseră. Odată, călătorea în straie de călugăriţă în acelaşi vagon şi pe aceeaşi bancă cu agentul care o urmărea; fudulindu-se cu dibăcia lui, el îi mărturisi toate trucurile de care se folosea. Era încredinţat că ea se află în acelaşi tren, într-un vagon de clasa a doua; cobora la fiecare staţie, iar când se întorcea în compartiment, îi spunea:

— Nu se vede, pesemne s-a culcat. Apăi îi doboară osteneala şi pe ei, că duc viaţă chinuită, ca şi noi!

Mama o asculta, veselindu-se şi cuprinzând-o cu o privire mângâioasă. înaltă şi uscăţivă, Sofia păşea uşor şi sigur, cu picioarele ei zvelte. Din mersul ei, din vorbă, din sunetul glasului, puţin învăluit, dar voios, din toată făptura ei dreaptă, răzbătea o îmbelşugată sănătate sufletească şi o îndrăzneală plină de voioşie. Ochii ei priveau lumea plini de voie bună, descoperind pretutindeni câte un lucru care îi stârnea o bucurie tinerească.

— Ia uite, ce pin minunat! – spunea cu însufleţire, arătând câte un copac. Mama se oprea să-l vadă mai bine: pinul nu era nici mai înalt, nici mai stufos decât ceilalţi.

— Da, e un copac frumos! – încuviinţa dânsa zim-bind. Şi, întorcându-se către Sofia, se uita la şuviţele cărunte de deasupra urechii, pe care vântul le răvăşea jucăuş.

— I-auzi ciocârlia!

— In ochii cenuşii ai Sofiei se aprindea o văpaie domoală, iar trupul ei se avânta parcă întru întâmpinarea cântecului, care răsuna nevăzut în înaltul cerului. Uneori se apleca mlădioasă,' rupea câte o floare de câmp şi, abia trecându-şi degetele subţiri şi agile peste petalele care tremurau uşor, le mângâia drăgăstos, îngânând o frântură de cântec, cu glas scăzut şi plin de farmec.

Toate acestea stârneau în inima mamei dorinţa de a se simţi cât mai aproape de femeia aceasta cu ochi luminoşi şi, fără să-şi dea seama, ea se strângea tot mai mult lingă dânsa, străduindu-se a se ţine în pas cu ea.

Când şi când, în cuvintele Sofiei răzbea o anume asprime, pe care mama o socotea de prisos şi oare o îngrijora:,'N-o să-i placă lui Mihailo…” îndată însă Sofia îşi relua vorba ei simplă şi caldă şi mama se uita iarăşi în ochii ei, zâmbind.

— Ce tânără eşti! – spuse dânsa, oltând.

— Vai, am împlinit treizeci şi doi de ani! – strigă Sofia.

Vlasova surise.

— Nu mă gândeam la vârstă. După înfăţişare ţi s-ar da soaţe şi mai mult. Dar când mă nit la ochii dumitale, când îţi aud glasul, mă cuprinde mirarea; eşti ca o fetiţă! Duci o viaţă zbuciumată, grea şi plină de primejdii, dar inima îţi -este mereu surâzătoare.

— Viaţa nu mi se pare grea deloc şi n-aş putea să-mi închipui alta mai frumoasă, mai interesantă decât aceasta… De acum înainte am să-ţi spun Nilovna; Pela.gheia nu ţi se potriveşte.

— Spune-mi cum vrei! – răspunse mama îngân-durată.

— Cum îţi place, aşa să-mi spui. Mă tot uit la dumneata, te ascult şi mă gândesc. Cunoşti drumurile care duc drept la inima omului, şi asta mă bucură. Iu faţa dumitale sufletul fieştecăruia s« deschide fără teamă, fără fereală; se deschide dintr-un imbold lăuntric… Şi tot astfel gândesc despre voi toţi: „Nu se poate, zic, să nu învingă răul din viaţă; vor învinge fără îndoială”.

— Vom birui fiindcă suntem alături de poporul muncitor! – spuse Sofia cu glas puternic şi cu deplină încredinţare.

— In el zac ascunse toate posi- 'bilităţile şi laolaltă cu el se poate realiza orice! Dar trebuie să-i trezim conştiinţa de sine, pe care ceilalţi o împiedică să se dezvolte…

Aceste cuvinte ale Sofiei treziră în inima mamei un simţământ complex; fără să-şi dea seama pentru ce anume, îi era milă de dânsa, dar mila aceasta nu avea nimic jignitor, ci pornea dintr-o prietenie curată: ar fi vrut s-o audă vorbind altfel, mai simplu.

— Cine are să te răsplătească pentru toată truda dumitale? – o întrebă mama cu glas domol şi rnâhnit.

Sofia îi răspunse cu mândrie, după cum i se păru mamei:

— Dar noi ne-am şi primit răsplata! Am descoperit viaţa care ne dă toate mulţumirile şi trăim cu toată puterea sufletului nostru. Mai mult decât atât, ce-am putea să ne dorim?

Mama ridică ochii către dânsa, apoi lăsă iar capul în jos, spunându-şi din nou: „N-o să-i placă lui Mihailo…”

Respirând din plin aerul înmiresmat, păşeau fără grabă, dar cu spor; mama avea simţământul că merge către un loc de închinăciune. îşi aduse aminte de copilăria ei şi de acea cuprinzătoare bucurie, pe care o încerca totdeauna când, la anume sărbători, pleca din satul lor la o mânăstire depărtată, unde se afla o icoană făcătoare de minuni.

Uneori Sofia începea să cânte încet şi frumos vreun cântec nou, în care era vorba de cer şi de dragoste, sau spunea vreo poezie despre păduri şi ogoare, despre Volga; mama asculta zâmbind şi, fără să-şi dea seama, îşi legăna capul în ritmul versurilor, fermecată de melodia lor.

În piept i se aşternuse o linişte caldă şi plină de visare, ca într-o livadă bătrână vara, pe-nserat.

A treia zi au ajuns. Mama a întrebat pe un mujic, care lucra la câmp, unde se află fabrica de dohot; au apucat apoi pe o cărăruie, care se prăvălea năprasnic în jos, dar la fiecare pas rădăcini noduroase de copaci se orânduiau unele sub altele, ca nişte trepte; cobo-râră astfel într-o poiană care li se înfăţişă rotundă ca o roată; peste tot locul se vedeau cioplituri şi aşchii de lemn, sfărâmături de cărbuni şi băltoace de dohot.

— Am ajuns! – spuse mama, rotindu-şi ochii cu îngrijorare.

În faţa unei colibe înjghebate din joarde şi crăcane de copac, se afla o masă făcută din trei scânduri nedate la rindea, bătute pe un căprior îngropat în pă-mânt; la masă şedea Râbin, mânjit de dohot de sus până jos şi cu cămaşa descheiată la piept, împreună cu Efim şi cu încă doi flăcăi. Râbin le zări cel dintâi şi, punându-şi palma streaşină la ochi, aşteptă în tăcere.

— Bună ziua, frate Mihailo! – îi strigă de departe mama.

El se ridică şi făcu fără grabă câţiva paşi către ele; recunoscând chipul mamei se opri şi aşteptă, zâmbind şi mângâindu-şi barba cu mâna înnegrită de dohot.

— Ne ducem să ne închinăm la sfânta mânăstire! – grăi mama, venind către dânsul.

— Şi, pe drum, zâc: ia să ne abatem pe la fratele Mihail, să vedem ce mai face! Dânsa e prietena mea, o cheamă Arma…

„Mândră de cele scornite la iuţeală, mama trase cu coada ochiului către Sofia, care stătea gravă şi severă:

— Ziua bună! – zise Râbin cu un surâs mohorât. Scutură mâna mamei, se înclină în faţa Sofiei şi urmă:

— Nu te mai osteni degeaba, aici nu suntem la oraş, nu-i nevoie să minţi! Toţi cei de faţă sunt de-ai noştri…

Efim, care rămăsese la locul său, se uita cu luare aminte la cele două femei şi spunea ceva către tovarăşii săi de la masă. Când se apropiară, el se sculă şi se înclină tăcut; ceilalţi doi statură nemişcaţi, ca şi cum nici nu le-ar fi băgat în seamă.

— Trăim aici ca nişte călugări! – zise Râbin, bă-tând-o uşor pe Vlasova pe umăr.

— Nimeni nu vine pe la noi. Stăpânul a plecat să-şi ducă nevasta la spital, iar eu sunt un fel de administrator. Şedeţi la masă. Socot că vă e foame. Efim, ia adă nişte lapte!

Efim intră fără grabă în colibă; femeile dădură să-şi lepede tăgârţele de pe umeri şi atunci unul din cei doi flăcăi, înalt şi slab, se ridică de la masă şi veni să le ajute, în timp ce celălalt, scurt, îndesat şi pletos, rămase îngândurat cu coatele sprijinite pe masă şi, uitându-se la ele, îngâria un cântec, scărpinându-se după ceafă.

Mirosul puternic de doliot, amestecat cu aroma înăbuşitoare a frunzelor putrezite, era ameţitor…

— Pe acesta îl cheamă Iakov, – arătă Râbin către flăcăul cel înalt, – iar pe cestălalt – Ignat. Ei, ia spune ce-ţi mai face feciorul?

— E la închisoare, – oftă mama.

— Iar la închisoare? – se minună Râbin.

— Se vede treaba că-i place acolo…

I:gn.at curmă scurt cântecul. Iakov luă băţul din rnâna maniei: zicând:

— Şezi!

— Dar dumneata, de ce nu şezi? – o poiti Ribin pe Sofia.

Fără să scoată o vorbă, ea se aşeză, pe o buturugă, cercetându-l cu luare aminte pe Râbin.

— Când l-au arestat? – întrebă, acesta, aşezându-se în faţa mamei; şi îndată adaose, clătinând din cap:

— Ce pot să mai spun, Nilovna? N-ai noroc şi pace!

— Nu-i nimic! – zise ea.

— Ai început să te obişnuieşti?

— De obişnuit n-am să mă obişnuiesc niciodată, dar văd că nu se poate altfel.

— Aşa! – făcu Râbin.

— Ei da' spune cum s-a întâmplat…

Efun aduse o oală cu lapte, luă o ceaşcă de pe masă, o clăti cu apă, apoi o umplu cu lapte şi o puse în. faţa Sofiei, ascultând atent cele ce istorisea mama. Flăcăul se mişca şi făcea totul tară zgomot, cu multă băgare de seamă. Când mama sâirşi de povestit, toţi rămaseră un timp tăcuţi, fără să se uite unul la altul. Ignat desena ceva cu unghia, pe scândura mesei. Efun stătea în spatele lui Ribin„ cu braţul sprijinit de. umanii acestuia. Iakov se rezemase de uu trunchi de copac, cu mâinile încrucişate pe piept şi cu capul lăsat în jos. Sofia îi privea pe sub sprinceue…

— Da-a! – întări Râbin tărăgănat, cu sprâncene'e încruntate.

— Aşa vra să zică… deschis, pe faţă…!

— Dacă ne-am apuca, să facem o paradă ca aceea, aici, în sat, – spuse Efim cu un stirâs posomorit, – ne-ar omori mujicii în bătaie!

— Ne-ar omorî! – întări Ignat, clătinând din cap.

— Nu, eir am să intru la fabrică, tot mai bine e acolo,.

— Şi zici că are să-l judece pe Pavel? – întrebă Râbin.

— Şi cam ce pedeapsă îl aşteaptă, n-ai auzit?

— Muncă silnică sai-r deportare pe viaţă în Siberia… – răspunse ea încet.

Cei trei flăcăi o priviră în acelaşi timp, iar Rib.'n lăsă capul în piept şi urmă cu glas tărăgănat:

— Dar când s-a apucat de treaba asta, el ştia ce primejdie îl paşte?

— Ştia! – răspunse Sofia tare, cu hotărâre.

Toţi rămaseră tăcuţi şi nemişcaţi, încremeniţi parcă de acelaşi gând rece.

— Aşa! – urmă Râbin grav şi aspru.

— Şi eu cred că ştia. El nu face un-pas fără a chibzui temeinic. E om cu socoteală. Aţi văzut, băieţi? Ştia omul foarte bine, că: sau îl vor străpunge cu baioneta, sau îl vor trimite la ocnă şi tot nu s-a lăsat; a mers înainte! Maică-sa să i se fi pus în curmeziş, ar fi trecut şi peste dânsa. Nu-i aşa, Nilovna, c-ar fi trecut şi peste trupul tău?

— Ar fi trecut! – răspunse mama; apoi, tresărind şi rotindu-şi privirea în jur, oftă adine…

Sofia îi mângâie mina fără cuv'ânt, privind încruntată către Râbin.

— Aşa om, zic şi eu! – urmă el cu glas domol, purtâudu-şi ochii întunecaţi asupra fiecăruia în parte. Şi cei şase oameni rămaseră iarăşi tăcuţi. Razele de soare atârnau subţiratice în văzduh, ca nişte panglici 'de aur. Undeva, în preajmă, răsună un croncănit scurt de stăncuţă. Mama se uita în jur; amintirea acelei zile de Întâi Mai şi dorul de Pavel şi Andrei o tulburau deopotrivă. In poieniţă zăceau aruncate câteva butoaie de dohot, goale; nenumărate buturugi scoase din pământ cu totul îşi răşchirau larg rădăcinile. Stejarii şi mestecenii strâuşi în rânduri dese, jur-împrejurul poienei, înaintau parcă pe nesimţite din toate părţile şi, înlănţuiţi în liniştea deplină, aruncau pe pământ umbre întunecate şi calde.

Iakov se smuci deodată de lângă copacul de care stătuse răzimat până atunci, făcu un pas înlături, se opri şi, săltând scurt capul, întrebă cu glas tare şi tăios:

— Vra să zică tot împotriva lor au să ne trimeată şi pe noi, pe Efini şi pe mine?

— Dar împotriva cui credeai? – răspunse tot cu o întrebare Râbin, cu faţa posomorită.

— Ne sugrumă cu mâinile noastre, asta-i şmecheria lor!

— Şi cu toate astea, eu tot la oaste am să mă duc! – dădu ştire Efim, liniştit şi îndărătnic.

— Cine te opreşte? – se zburli Ignat.

— N-ai decât!

Şi, uitându-se ţintă la Efim, urmă zâmbind strâmb:

— Numai să ai grijă, când o fi să tragi în mine, să ţinteşti drept în cap… să nu mă schilodeşti, ci să mă ucizi dintr-o dată!

— Vorba asta mi-ai mai spus-o! – strigă Efim tăios.

— Ascultaţi, flăcăi! – grăi Râbin, cuprinzându-i ci! privirea şi ridicând domol mina.

— Uitaţi-vă la femeia aceasta! – urmă el arătând către mama.

— In clipa asta poate că fecioru-său e pierdut…

— De ce vorbeşti aşa? – întrebă mama cu glas stins şi îndurerat.

— Pentru că aşa trebuie! – răspunse el ursuz.

— Că doar nu ţi-a încărunţit părul degeaba! Credeţi c-an doborât-o cu asta? Nilovna, ai adus cărţi?

Mama rămase o clipă cu ochii aţintiţi asupra lui. apoi răspunse:

— Am adus…

— Aşa! – zise Râbin. izbind cu latul palmei în masă.

— Cum te-ain văzut, am înţeles c-ai adus. Altfel ce nevoie aveai să baţi atâta cale pân-aici? Aţi văzut? Feciorul a fost scos din rânduri – mama f-a luat locul!

Şi, ridicând pumnul ca într-o ameninţare, trase o sudalmă cumplită.

Mama se sperie de strigătul lui. Abia acum băgă de seamă că Râbin se schimbase mult la faţă: slăbise, barba-i crescuse sălbatic şi sub smocurile ei se ghiceau oasele pomeţilor ieşind prin piele; pe globul albăstrui al ochilor se iviseră subţiratice vinişoare singurii, ca după nopţi de-a rândul de nesomn, iar nasul i se ascuţise şi se cocârjase ca un plisc de pasăre de pradă. Cămaşa care odată fusese roşie pesemne, acum era mânjită toată de dohot; gulerul descheiat lăsa să se vadă oasele pieptului umbrite de părul negru şi des; toată înfăţişarea lui era mai sumbră şi mai întunecată ca odinioară. Ochii, înroşiţi de năvala sângelui, aveau sclipiri tăioase, care aruncau o văpaie de ură pe chipul lui negricios.

Palidă, Sofia stătea tăcută, cu ochii aţintiţi asupra mujicilor. Ignat clătina din cap, cu ochii îngustaţi. Iakov se oprise iarăşi lângă colibă şi, mânios, jupuia cu degetele-i pământii coaja de pe o nuia. Efim se plimba cu paşi rari în spatele mamei.

— Dăunăzi, – urmă Râbin, – m-a chemat zem-ski1). „Ticălosule, zice, ce te-ai apucat să-i spui preotului?” „Şi de ce, mă rog, mă faci ticălos? zic. îmi câştig pâinea cu sudoarea frunţii, muncind din greu şi nu mă ştiu cu nimic vinovat în faţa oamenilor, zic, asta-i!” Să fi văzut cu ce gură a sărit la mine şi cum m-a izbit cu pumnul în obraz. Trei zile m-a ţinut la arest. „Aşa vra să zică? Aşa vorbiţi voi cu poporul? Eâi bine, să nu crezi că asta are să ţi se ierte vreodată, diavole! Dacă nu eu – altul, dacă nu ţie – copiilor ' tăi, dar tot are să-ţi plătească cineva odată această obidă a mea! Să-ţi intre bine în cap! Cu gheare de fier ') Zemski nocialnik – reprezentant al puterii de stat la sate, numit dintre moşierii nobili din partea locului şi având competentă administrativă şi juridică faţă de populaţia ţărănească. (N. red. rom.) aţi răscolit pieptul poporului, aţi semănat în el ura; apăi să nu vă aşteptaţi la iertare, blăstămaţilor! Asta-i.”

Toată fiinţa lui era un clocot de ură, iar în glas avea ceva care o înspăimântă pe mama.

— Şi ce-i spusesem, mă rog, popii? – urmă oarecum mai domolit.

— După ce se sfârşise adunarea obştii satului, popa rămăsese de vorbă cu mujicii în uliţă şi începuse să le spună că oamenii sunt o turmă, adicăte, şi nu pot trăi iară de un păstor. Aşa! Atunci dau şi eu să-i zic în glumă:Apăi când îi pune vulpea în ai mare peste codru, au să rămâie multe pene, dar păsări – ba!” Popa se uită chiorâş la mine şi-i dă cu gura mai departe, precum că poporul trebuie să rabde, cică, şi să se roage celui de sus, ca să-i dea putere să îndure. Atunci i-am răspuns şi eu că, adică, poporul se roagă el destul, dar se vede treaba că dumnezeu n-are vreme să-l asculte! Asta-i. Şi numai ce-l văd că se-niige-n mine, să mărturisesc numaidecât ce rugăciune spun eu, când mă închin lui dumnezeu. Iaca mărturisesc – eu spun o singură rugăciune, pe care am spus-o toată viaţa şi pe care o spune tot poporul:învaţă-ne, doamne, cărămizi o droaie boierilor să le cărăm. iar ea mâncare să roadem pietroaie; surcele din noi să scuipăm!” Nici nu m-a lăsat să isprăvesc.

— Curmând scurt istorisirea, Ribin se întoarse către Soâia şi o întrebă pe neaşteptate:

— Dumneata eşti cucoană?

— De ce să fiu cucoană? – îi întoarse ea cu grabă întrebarea, vădit surprinsă.

— De ce! – zâmbi strâmb Râbm.

— Pentru că ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus! Asta-i! Crezi că păcatu' din naştere al boieriei poate fi tăinuit faţă de oameni sub o băsmăluţă de stambă? Pe popă 51 obliceşti d.e-'ar fi şi-n veşmânt de rogojină. Uite adineaori ai pus cotul îh niscai udeală de pe masă şi îndată ai sărit ca friptă şi te-ai oţărât toată. Apoi şi spinarea dumitale e prea dreaptă, nu seamănă a spinare de muncitor…

Temându-se ca nu cumva Râbin s-o jignească pe Sofia cu glasul lui aspru, cu zâmbetul şi cu vorba lui. mama se grăbi să-i spună cu voce gravă:

— E prietena mea, Mihailo Ivanâci, e o fiinţă de nădejde şi a încărunţit în munca aceasta. Vezi dar şi nu te-ntrece cu…

Ribin slobozi un oftat adânc.

— Dar ce, parcă i-arn spus ceva care s-o supere? Aţintindu-l cu privirea, Sofia îl întrebă cu răceală:

— Vroiai să-mi spui ceva?

— Eu? Da… S-a ivit de curând pe aici un om, un văr de-al lui lakov. E bolnav de oftică, Pot să-l chem?

— Cheamă-l! – răspunse Sofia.

Râbin se uită la ea, îngustându-şi ochii; apoi grăi cu glas scăzut către Eiim:

— Ar fi bine, poate, să te repezi până la el, Eâim, şi să-i spui să vină-ncoace la căderea nopţii. Asta-i.

Tăcut şi fără să se uite la nimeni, Efini îşi puse şapca şi, pornind fără grabă, se mistui în desişul pădurii. Râbin arătă cu capul în urma lui, grăind cu glas înăbuşit:

— Se frământă! El şi cu Lakov trebuie să se ducă la oaste. lakov spune deschis: „Nu pot”; cestălalt – nu poate nici el, dar vrea totuşi să se ducă… Crede că va izbuti să-i zgâlţâie oleacă pe soldaţi. Eu socot insă că zadarnic cerci să spargi zidul cu capul… Aşa-i ostaşul – îi pui în mină arma şi baioneta, şi o porneşte unde-l mâi… Da-a, greu se mai frământă! Şi Ignat de colo îi mai zgândăre inima. După judecata mea, degeaba!

— Ba nu-i deloc degeaba! – se împotrivi Ignat încruntat, fără să se uite la Râbin.

— O să-l muştru-luiască acolo binişor şi până la urmă ai să vezi c-o să tragă cum trag şi ceilalţi…

— Nu cred! – mormăi Râbin îngândurat.

— Dar se-nţelege, că tot mai bine e să-ţi iei lumea-n cap. Rusia e mare, unde să te caute? îţi faci rost de un act precum că eşti cutare şi porneşti prin sate…

— Să ştiţi că eu chiar aşa am să şi fac! – zise Ignat, plesnindu-se cu o surcea peste genunchi.

— Odată ce-am hotărât să mergem împotriva lor, apoi să mergem de-a dreptul!

Discuţia conteni. In jur roiau, grijulii, albine şi viespi, subliniind cu zumzetul lor liniştea adâncă. Păsăruicile ciripeau şi, undeva, departe, răsuna un câniec, care plutea parcă peste ogoare. După un răstimp de tăcere, Râbin spuse:

— Ei, acuma să ne vedem de ale noastre… Poate că vreţi să vă odihniţi? Avem în colibă o laviţă lată de scânduri. Iakov, ia adună câteva braţe de frunză uscată… Iar dumneata, maică, scoate cărţile…

Marna şi Sofia se apucară să-şi dezlege tăgârţele. Râbin se aplecă şi, privind peste umărul lor, spuse cu mulţumire:

— Ian te uită, ce de cărţi aţi mai adus! Demult te ocupi cu treburi de-astea?

— Cum îţi zice dumitale? – întrebă el, întorcându-se către Sofia.

— Anna Ivanovna! – răspunse ea.

— De doisprezece ani… Dar de ce mă întrebi?

— Aşa. Oi fi stat şi la închisoare?

— Am stat.

— Vezi? – spuse mama către Râbin, cu glas încet şi mustrător.

— Şi tu te-ai apucat să vorbeşti aşa de urât în faţa ei!

El tăcu o vreme, apoi, luând un teanc de cărţi în mână, răspunse, zâmbind cu toată gura:

— Nu vă supăraţi pe mine! Mujicul şi boierul sunt ca smoala şi apa; nu pot sta laolaltă, nu se lipesc şi pace!

— Eu mi sunt cucoană, sunt om! – îi întoarse vorba Sofia, zâmbind cu blândeţe.

— Şi asta e cu putinţă! – zise Râbin.

— Se spune că înainte de a ajunge ce este, dinele a fost lup: Mă duc să le ascund…

Ignat şi Iakov veniră către el cu mâinâle întinse.

— Ia dă să vedem şi noi! – zise Ignat.

— Toate sunt de un fel? – o întrebă Râbin pe Sofia.

— Sunt felurite. Aveţi şi o gazetă acolo…

— Aşa?

Toţi trei se traseră cu grabă în colibă.

— Arde în vâlvătăi omul ăsta! – şopti mama ui-tându-se în urma lor cu o privire îngândurată.

— Da, – încuviinţă Sofia.

— Asemenea chip n-am mai întâlnit până acum; adevărată faţă de mucenic! Să mergem şi noi în colibă, vreau să văd ce fac… când or da de gazetă…

— Nu fi supărată pe el, c-a fost atât de aspru… – o rugă mama încet.

Sofia surise.

— Ce bună eşti, Nilovna…

Când cele două femei' se iviră în uşa colibei, Ignat înălţă capul, le aruncă doar o privire şi, vârându-şi degetele în păru-i cârlionţat, se aplecă iarăşi deasupra gazetei pe care o ţinea întinsă pe genunchi. Râbin, în picioare, prinsese pe hârtie o rază de soare, ce pătrundea în sălaş printr-o crăpătură de sus şi, plimbând ziarul sub lumina razei, citea mişeând din buze. Iakov, în genunchi, cu pieptul sprijinit de marginea laviţei, citea şi el.

Mama trecu într-un ungher al sălaşului şi se aşeză. Sofia o cuprinse pe după umeri, urmărindu-i din ochi pe toţi, în tăcere.

— Nene Mihailo, aicea ne cam suduie pe alde noi, mujicii! – zise Iakov, fără a-şi dezlipi ochii de pe gazetă. Râbin se întoarse, îl privi şi-i răspunse zâmbind:

— Ne suduie din dragoste…

Trăgând adine aerul în piept, Ignat îşi semeţi capul şi, încliizând ochii, grăi:

— Aici scrie: „Ţăranul a ajuns să nu mai fie om”.

— Apăi a ajuns, fireşte!

• Pe faţa lui simplă şi deschisă trecu o umbră de obidă.

— Ia, să fii în pielea mea, să te zbaţi puţintel cum mă zbat eu, şi atunci să te văd ce ai să ajungi tu, deşteptule.

— Eu o să mă culc! – sptise mama în şoaptă către Soiia.

— Am cam ostenit şi mi se învârte capul de mirosul ăsta. Nu te culci şi dumneata?

— Nu, nu mă culc.

Mama se lungi pe laviţă şi aţipi. Solia rămase lingă dânsa, urmărindu-i din ochi pe cei trei ţărani care citeau, iar când vreun bondar sau vreo viespe începea să se rotească deasupra capului mamei, le alunga cu grijă. Mama o zărea printre gene şi grija aceasta a Sofiei o bucura.

Râbin se apropie şi o întrebă pe Sofia în şoaptă, dar grăind totuşi destul de tare:

— Doarme?

— Da.

! ăcu un timp şi, cu ochii aţintiţi pe chipul maniei, spuse încet:

— Ii poate cea dintâi mamă care îşi urmează feciorul pe drumul ales de el. Cea dintâi!

— Să nu-i tulburăm somnul, să mergem! – propuse Sofia.

— Da. Ş-apoi pe noi ne aşteaptă şi lucrul. Aş vrea să mai stăm de vorbă, dar să lăsăm mai bine pe di-seară! Haideţi, băieţi…!

Plecară toţi trei, lăsând-o pe Sofia lingă colibă, în vreme ce mama îşi spunea: „Ei, slavă domnului, s-au împrietenit…!”

Şi adormi liniştită, respirând aerul înmiresmat de aroma puternică a pădurii şi dohotului.