VI.

Dohotarii se întoarseră pe înserat, mulţumiţi că sfârşiseră lucrul.

Trezită de glasurile lor, mama ieşi din sălaş, c.ăs-când uşor şi zâmbind.

— Voi aţi muncit, iar eu am dormit ca o cucoană! – spuse ea, cuprinzându-i pe toţi într-o privire caldă.

— Ţi se iartă! – răspunse Râbin. Era mai domolit; osteneala îi înghiţise o parte din prisoselnicul lui neastâmpăr.

— Ignat, – zise el, – grijeşte de ceai!

— Noi gospodărim aici cu.riadul: astăzi Ignat ne dă de mâncat şi de, băut!

— Ba astăzi mi-aş da bucuros rândul altuia! – şopti Ignat, adunând vreascuri şi surcele pentru foc şi luând totodată aminte la ceea ce se vorbea.

— Toţi vrem să stăm cu oaspeţii! – zise Efim, aşezându-se lângă Solia.

— Las' că te ajut eu, Ignat! – murmură lakov, in-trând în colibă. Se întoarse cu o pâine, pe care se apucă s-o taie, aşezând feliile pe masă, câte una în faţa fiecăruia.

— Ia! —• făcu Efim încet, – se aude tuşind… Râbin ciuli urechea, apoi încuviinţă, dând din cap:

— Da, vine…

Şi, întorcându-se către Sofia, îi dădu lămurire:

— Acum ai să vezi un martor. Eu l-aş purta din oraş în oraş şi l-aş pune să vorbească în piaţă, ca să-l audă tot poporul. E adevărat că spune mereu acelaşi lucru, dar toată lumea ar trebui să audă ce spune…

Liniştea şi întunericul se împânzeau tot mai strâns. glasurile oamenilor răsunau tot mai blajine. Sofia şi mama se uitau mereu cu luare aminte la cei patru mujici care se mişcau încet, greoi, cu o ciudată fereală, şi care la rândul lor se uitau şi ei la cele două femei.

La marginea poienei se ivi, venind dinspre pădure, un om înalt, cu spinarea cocârjată. Păşea încet, sprijinindu-se din greu într-un băţ şi i se auzea răsuflarea hârâită.

— Iată, am venit şi eu! – spuse el şi îndată începu să tuşească.

Era îmbrăcat într-un palton ros, lung până-n călcâie; de sub pălăria rotundă şi ponosită îi atârnau şuviţe rare şi ţepoase de păr gălbui. O bărbuţă aurie îi acoperea faţa gălbejită şi scolâlcită; ţinea gura întredeschisă, iar ochii, afundaţi adânc, îi străluceau febril In găvanele întunecate. Râbin îl înfăţişă Sofiei.

— Aţi adus cărţi? – o întrebă noul sosit.

— Am adus.

— Mulţumim… în numele poporului. El nu poate să priceapă încă adevărul… dar eu, care l-am priceput… vă mulţumesc în numele lui.

Avea răsuflarea întretăiată, înghiţind aerul în sorbituri scurte, lacome. Glasul i se frângea într-una; mâinile descărnate, cu degete osoase, îi lunecau pe piept, încercând să încheie nasturii paltonului.

— Nu-ţi face bine să stai aşa de târziu în pădure. E o pădure de foioase, ţine multă umezeală, iar aerul e înăbuşitor! – îi spuse Sofia.

— Nimic nu poate să-mi mai facă bine! – răspunse el, înăbuşindu-se.

— Numai moartea mi-ar face bine…

Te cuprindea jalea auzindu-i glasul, iar întreaga lui înfăţişare îţi trezea în suflet acea milă fără de folos care, conştientă de neputinţa ei, îţi stârneşte un simţământ de ciudă morocănoasă. Se aşeză pe un butoi, îndoindu-şi atât de grijuliu genunchii, de parcă i-ar fi fost teamă să nu-şi frângă picioarele, apoi îşi şterse sudoarea de pe frunte. Avea părul fără luciu, ca de mort.

Focul aprins răbufni deodată în vâlvătăi; tot înconjurul tresări şi prinse a se legăna; gonite de dogoarea fierbinte, umbrele se ascunseră înfricoşate în pădure; în pâlpâirea flăcărilor se ivi o clipă faţa rotundă a lui Ignat cu obrajii umflaţi. După aceea focul se potoli, în aer se împrăştie un miros de fum, liniştea şi întunericul se năpustiră din pădure şi rămaseră la pândă în poiană, asculiând glasul răguşit al bolnavului.

— Aş putea totuşi să-i mai fiu de folos poporului ca martor al crimei… Uitaţi-vă la mine… N-am decât douăzeci şi opt de ani şi sunt pe pragul morţii!

Acum zece ani ridicam pe umeri, fără nici o sforţare, douăsprezece puduri ca nimica! Cu o sănătate ca asta, credeam c-o sa trăiesc cel puţin şaptezeci de ani fără să mă poticnesc; dar n-au trecut nici zece, ani de atunci şi, uite, sunt un om sfârşit. M-au jefuit stă-pânii, mi-au furat patruzeci de ani de viaţă… Patruzeci de ani!

— Ăsta-i cântecul lui! – spuse Râbin cu glas înăbuşit.

Focul răbufni din nou, mai puternic, mai viu şi umbrele fugiră iar către pădure, dar după aceea se re-întoarseră, îmbulzindu-se în jurul focului, într-un joc tăcut şi duşmănos. Vreascurile umede trosneau şi gemeau, mistuindu-se în flăcări. Frunzişul copacilor foşnea şi fremăta, tulburat de învăluirile de aer încălzit. Limbi de foc, galbene şi roşii, se jucau vesele şi vioaie, îmbrăţişându-se, săltând în sus, împroşcând scântei printre care zbura şi câte-o frunză aprinsă, iar stelele de pe cer le zâmbeau îmbietor, chemându-ie la ele.

— Nu e numai cântecu! meu; îl cântă mii de oameni fără să înţeleagă că A'iaţa lor nenorocită e totodată şi o lecţie tămăduitoare pentru tot poporul. Câţi oameni schilodiţi de munca istovitoare nu mor de foame, în tăcere…

— Şi iarăşi se înecă într-o tuse grea, cutremurându-se şi cocârjindu-se.

Iakov puse pe masă o căldare plină cu cvas, aruncă alături o legătură de ceapă verde şi se întoarse către bolnav.

— Vino la masă, Saveli, ţi-am adus lapte… Saveli dădu din cap, în semn de împotrivire, dar Iakov îl luă de subsucri, îl ridică şi-I aduse la masă.

— Ascultă, – spuse Sofia în şoaptă, mustrător, către Râbin, – de ce l-aţi mai adus aici? Poate să moară în orice clipă…

— Poate! – încuviinţă Râbin.

— Deocamdată însă, să vorbească. Şi-a prăpădit viaţa zadarnic;!asă-T acuma să se chinuie oleacă pentru binele oamenilor. N-are să se întâmpte nici o nenorocire. Asta-i.

— S-ar părea că toate acestea-ţi plac.

Râbin îşi aţinti privirea asupra ei şi răspunse posomorit:

— Numai domnii se uită cu desfătare la Hristos, care geme pe cruce. Noi însă învăţăm, tragem învăţătură de la omul ăsta şi am vrea ca şi voi să învăţaţi câte ceva…

Ridicând sprinceana cu îngrijorare, mama îi spuse:

— Ei, hai, ajungă-ţi…!

La masă, bolnavul îşi urmă vorba:

— Ii nimicesc pe oameni prin muncă. Pentru ce? îi fură viaţa omului. Pentru ce mă rog? Patronul nostru – eu nii-am distrus viaţa la fabrica lui Neîedov – patronul nostru a dăruit unei cântăreţe vase de spălat de aur. Până şi oala de noapte era tot de aur curat. în oala ceea s-a mistuit puterea mea, viaţa mea. Aşa mi s-a irosit viaţa. Un om m-a stors (ie vlagă, m-a nimicit, ca să-şi desfete ibovnica cu sân-gele meu. Cu sângele meu a cumpărat oala de noapte! *

— Omul a fost făcut după chipul şi asemănarea lui dumnezeu, – zise Efim rânjind, – şi, când colo, iacătă la ce e folosit…

— Nu trebuie să tacă! – strigă Râbin, izbind cu palma în masă.

— Nici să rabde! – adaose Iakov încet. Ignat zâmbi strâmb.

Mama îşi dădea seama că cei trei flăcăi ascultau cu nesăţioasa luare aminte a sufletelor lor înfometate şi, de fiecare dată când vorbea Râbin, ei îl priveau cu ochi plini de aşteptare. Cuvintele lui Saveli stârneau pe chipurile lor zâmbete stranii, tăioase. Parcă nici nu le-ar fi fost milă de bolnav.

Aplecându-se către Sofia, mama o întrebă încetişor:

— Adevărat să fie ce spune omul acesta? Sofia îi răspunse cu gias tare:

— Da, e adevărat! Faptul s-a petrecut la Moscova; au scris şi gazetele despre darul aceia…

— Dar nici prin gând nu le-a trecut ca să-l pedepsească! – spuse Râbm cu glas înăbuşit.

— Unui ca-ăsta ar trebui să-şi primească pedeapsa, să fie tân-tâo faţa poporului şi tăiat în bucăţi, iar carnea lui spurcată să fie aruncată la câini. Poporul are să hotărască pedepse cumplite, când s-o răscula. Şi o să> verse puhoaie de sânge, ca să-şi spele toată obida. Sângele ăsta e sângele poporului, e stors din vinele tui şi el îi este stăpânul!

— Mi-e frig! – îngăimă bolnavul.

Iakov îl ajută să se scoale şi îl duse mai aproape de foc.

Focul ardea în valvătăi; umbre nedesluşite tremurau în jur, urmărind cu mirare jocul voios al flăcărilor. Bolnavul se aşeză pe o buturugă, întinzând mâi-nile străvezii şi uscate în dogoarea focului. Arătând din cap către Saveli, Râbin îi spuse Sofiei:

— Ăsta e mai tare decât toate cărţile! Când se în-tâmplă ca o maşină să taie mâna unui muncitor, ori să-l ucidă, vin îndată cu tot soiul de lămuriri, precum că tot muncitorul este de vină. Dar când vezi că i-aţi supt sângele omului până la cea din urmă picătură şi după aceea l-au aruncat ca pe un stârv, asta n-au cum s-o mai lămurească. înţeleg să ucizi un om, dar să-l torturezi aşa, de plăcere, nu-nţeleg. Pentru ce îşi bat joc de popor? Pentru ce ne chinuiesc? Ca să se veselească, să petreacă, să se desfete. Ca să cumpere, cu preţ de sânge, tot ce le pofteşte inima: cântare(e, cai, cuţite de argint, servicii de aur, jucării scumpe pentru copiii lor. Vra să zică, tu să munceşti, să munceşti până dai în brânci, iar el să strângă grămezi de bani din truda ta, ca să-i dăruiască ibovnicii ţucal de aur!

Mama asculta, privea, şi încă o dată i se lămuri în faţa ochilor, ca o dâră luminoasă în întuneric, drumul pe care pornise Pavel împreună cu tovarăşii săi.

După cină se aşezară roată în jurul focului; în faţa lor, flăcările mistuiau cu grabă lemnele; în spate – se lăsase întunericul, învăluind pădurea şi cerul Cu ochii larg deschişi, aţintiţi asupra focului, bolnavul tuşea necontenit şi tremura din toate mădularele; părea că ultima fărirnă de viaţă se zbătea nerăbdătoare să-i iasă din piept, să părăsească trupul ros de boală. Răsfrânge.iile flăcărilor îi tremurau pe obraz, dar nu izbuteau săi învioreze faţa lipsită de viaţă. Numai în ochi ii mai licărea o luminiţă, gata să se stingă şi aceea.

— N-ar fi mai bine să intri în colibă, Saveli? – îl întrebă lakov, aplecându-se către el.

i – Pentru ce? – răspunse el anevoie.

— Mai stau cu voi. Nu mai am mult de trăit între oameni…!

Îşi roti privirea, uitându-se pe rând la fiecare şi, după un răstimp de tăcere, urmă cu un zâmbet stins:

— Mă simt bine aici, între voi. Mă uit la fiecare şi mă gândesc: poate că ei îi vor răzbuna pe toţi cei ce au fost jefuiţi, vor răzbuna poporul care a fost ucis din lăcomie…

Nu-i răspunse nimeni şi, puţin după aceea, bolnavul aţipi cu capul proptit neputincios în piept. Râbin îl privi şi grăi încet:

— Uite, aşa vine mereu la noi, se aşază şi vorbeşte totdeauna despre acelaşi lucru – despre batjocorirea omului. în aceasta şi-a pus tot sufletul, ca şi cum i-ar fi luat cineva vederea şi n-ar mai fi în stare să vadă şi alte lucruri din lume.

— Dar, nu-i de ajflns atâta? – şopti mama îngân-durată.

— Dacă mii de oameni se prăpădesc în munca lor istovitoare de fiecare zi, pentru ca stăpânii să poată arunca banii pe nimicuri, ce vrei mai mult?

— Ţi-e lehamite să-l tot asculţi! – rosti încet Ignat.

— O poveste ca asta, dacă o asculţi o dată, n-o mai uiţi cât ăi t^ăi. Iar el o ia mereu de la capăt şi nu mai conteneşte.

— Trebuie să pricepi că în această singură întâm-plare sa grămădit toată viaţa lui! – spuse posornorât Râbin.

— Eu am auzit de zeci de ori din cura Iui istorisirea asta a soartei sale şi mă cuprindea uneori îndoiala. Te mai laşi uneori furat de cile o clipa bună, când nu-ţi vine a crede că omul e atât de josnic şi de nesăbuit… când ţi-e milă de toţi, de cel bogat, ca şi de cel sărac… Că şi bogatul a căzut, poate, iu rătăcire! Unul e orbit de foame, altul – de aur. Şi zici în sinea ta; „Oameni buni, fraţilor! Dezmeticeş-te-te, omule, vino-ţi în fire şi te gândeşte cinstit, gân-deşte-te fără să te cruţi, gândeşte-te bine!”

Bolnavul se clătină, deschise ochii şi se întinse pe pământ. lakov se ridică fără zgomot, intră în colibri şi se întoarse cu un cojoc cu care îl înveli pe bolnav; apoi se aşeză iarăşi Ungă Sofia.

Focul părea că-şi deschide faţa-i rumenă într-un zâmbet voios, luminând profilurile întunecate ale celor din jur, iar glasurile lor se revărsau molcom în trosnetul liniştit al lemnelor şi în pâlpâirea domoală a flăcărilor.

Sofia începu a vorbi despre lupta muncitorilor din toată lumea, pentru dreptul lor la viaţă, despre lupta de veacuri a ţăranilor din Germania, despre suferinţele irlandezilor, despre faptele măreţe ale muncitorilor francezi în numeroasele lor lupte pentru libertate.

Acolo, în mijlocul pădurii, pe care noaptea o înveş-mântase în falduri de catifea, în poiana aceea mică, străjuită jur-împrejur de copaci, sub coperişul cerului îniunecat, în faţa focului aceluia, încercuit de umbre uimite şi duşmănoase, parcă înviau pe rând marile întâmplări care zguduiseră lumea celor lacomi şi ghiftuiţi, treceau sângerind unu! după altul popoarele pămânlului, trudite de atâtea lupte şi se rosteau numele marilor luptători pentru dreptate şi libertate.

Glasul adine şi puţin învăluit al femeii răsuna molcom. Venind parcă din adâneti! vremi lor trecute, el trezea nădejdi şi dădea încredere, iar oamenii ascultau tăcuţi povestea fraţilor lor întru credinţă. Priveau faţa slabă şi palidă a femeii: în mintea lor se limpezea şi se lumina tot mai puternic cauza sfânlă a tuturor popoarelor lumii – necurmata luptă pentru libertate. Fiecare îşi regăsea propriile lui dorinţe şi gânduri în trecutul depărtat, tăinuit până atunci de o perdjea însângerată şi sumbră; şi le regăsea în rândurile unor oameni pe care nu-i cunoştea şi care erau de alt neam decât el; şi atunci, fiecare, în străfundul său, cu gândul şi cu inima, se contopea cu lumea aceea în care îşi afla prieteni, ce de mult năzuiau-să se unească şi să lupte cu hotărâre pentru înfăptuirea dreptăţii pe pământ, prieteni care îşi sfinţiseră hotă-rârea prin nenumărate suferinţe şi care vărsaseră nuri de sânge pentru triumful unei vieţi noi, luminoase şi fericite. Se năştea şi creştea în ei un sim-ţământ care-i apropia de toţi oamenii aceia; se năştea o inimă nouă pe pământ, plină de dorinţa arzătoare de a înţelege totul, de a cuprinde totul.

— Va veni ziua când muncitorii din toate ţările îşi vor ridica frunţile şi vor striga hotărât:Destul! Nu mai putem răbda viaţa aceasta!” – răsuna răspicat glasul Sofiei.

— Şi atunci se va prăbuşi înşelătoarea putere a celor care sunt tari numai prin lăcomia lor, le va fugi pământul de sub picioare şi nu vor mai avea pe ce să se sprijine…

— Aşa va fi! – zise Râbin, plecându-şi capul.

— Nu-ţi cruţa puteiile şi vei învinge!

Mama asculta, ridicând sprinceana, cu un zâmbet de plăcuta surprindere încremenit pe faţă. Vedea că, tot ce era în firea Sofiei tăios şi repezit, prea zgomotos şi prea avântat, adică tot ce i se păruse mamei de prisos, acum pierise, se topise în şuvoiul curgător, fierbinte, al istorisirii ei. îi plăcea liniştea nopţii, jocul flăcărilor, faţa Sofiei, dar mai cu seamă îi plăcea încordata luare aminte cu care o ascultau mujicii: stăteau nemişcaţi, căutând sa nu tulbure cu nimic cursul lin al povestirii, temându-se să nu rupă cumva finii luminos care-i lega de lume. Şi numai din când în când vreunul din ei punea încet câte un lemn în Joc, iar când se ridicau roiuri de scântei şi învăluiri de fum, se grăbea să alunge din faţa femeilor şi scân-teile şi fumul, făcând vânt cu palma. O singură dată lakov se ridică şi o rugă încetişor:

— Aşteptaţi puţin, nu vorbiţi mai departe, până nu mă întorc…

Se duse grăbit în colibă şi se întoarse cu nişte haine, cu care, împreună cu Ignat, înveliră în tăcere umerii şi înfăşurară picioarele femeilor. Sofia îşi urma vorba, zugrăvindu-le ziua biruinţei, stârnindu-le încrederea în puterea lor, trezind în ei conştiinţa unei solidarităţi cu toţi cei care îşi istovesc zadarnic viaţa într-o muncă stearpă, irosită întru saturarea besme-ticeâor polte ale celor îmbuibaţi. Mama nu era tulburată de cele ce spusese Sofia, dar, laolaltă cu toţi ceilalţi, simţea şi ea cum îi umple pieptul un simţă-mânt de pioasă recunoştinţă pentru oamenii care, în-fruntând şi nesocotind primejdiile, duceau tuturor celor ce purtau lanţurile muncii înrobitoare darurile înţelepciunii, darurile iubirii de adevăr.

„Ajută-i, doamne!” îşi zicea mama, închizând ochii.

Către ziua, Sofia conteni obosită şi privi zâmbind chipurile îngândurate, dar senine, ale celor din jurul ei.

— E vremea să plecăm! – spuse mama.

— Să plecăm! – încuviinţă Sofia cu glas ostenit. Unul dintre flăcăi răsuflă zgomotos.

— Îmi pare rău că plecaţi! – mărturisi Râbin cu un glas neobişnuit de blând.

— Frumos ai cuvântat! Mare lucru e să ştii să-i apropii pe oameni între ei! Uite, când afli ca sunt milioane de oameni care vor acelaşi lucru ca şi noi, parcă ţi se îmbunează inima. Şi ce mare putere are bunătatea I

— Tu îl iei cu bunătatea, iar el îţi răspunde cu ghioaga! – zise Efini cu o fluturare de surâs pe buze sărind în picioare.

— Ar trebui să le lăsăm să plece, nea Mihailo, până nu le vede nimeni. Că, uite, noi o să împărţim cărţile, stăpânirea are să-nceapă a cerceta de unde au ieşit, cine le-a adus şi te pomeneşti că se găseşte careva să-şi aducă aminte că a zărit pe aici nisie femei…

— iii, – îţi mulţumim pentru osteneală, mamă! – grăi Râbin, tăind vorba lui Efim.

— Mă uit la tine şi mă tot gândesc la Pavel; bine faci că mergi pe drumul lui!

Un zâmbet larg şi bun îi lumina faţa îmblânzită. Era răcoare, dar el rămăsese cu cămaşa descheiată la gât şi cu pieptul gol. Cuprinzând cu privirea înfăţişarea lui de uriaş, mama îl sfătui cu glas duios:

— Pune ceva pe tine, că-i frig!

— Răzbeşte căldura dinăuntru! – răspunse el.

Cei trei flăcăi stăteau în picioare, lângă foc, sfătuind în taină; alături, întins pe pământ, dormea bolnavul, învelit cu cojoace. Cerul pălea, umbrele se mistuiau, frunzele fremătau în adăstarea soarelui.

— Ei, cu bine, vra să zică! – spuse Râbin, strân-gând mina Sofiei.

— Dar cum dăm de urma dumneavoastră, la oraş?

— Să-ntrebi de mine! – îi răspunse mama. Flăcăii păşiră unu! lângă altul către Sofia şi-i strânseră mâna tăcuţi, stângaci, dar cu căldură. Pe feţele lor se citea un stăpânit simţământ de mulţumire, de recunoştinţă şi multă prietenie şi se vedea bine că acest simţământ îi tulbura prin noutatea lui. Zâmbind, cu ochii uscaţi de nesomn, se uitau tăcuţi la Sofia, schimbându-se de pe un picior pe celălalt.

— Nu beţi olecuţă de lapte înainte de a porni la drum? – le întrebă Iakov.

— Dar ce, mai avem lapte? – întrebă Efim. Ignat îşi netezi ruşinat părul şi răspunse:

— Nu mai este, l-am vărsat… Zâmbiră toţi trei.

Vorbeau de lapte, dar mama simţea că se gândeau la altceva, că le doreau – ei şi Sofiei – tot binele cu putinţă. Sofia era vădit mişcată şi se simţea tot aşa de stânjenită ca şi ei, tncât,nu găsi să le spună altceva decât:

— Vă mulţumesc, tovarăşi!

Ei se uitară unul la altul, oarecum descumpăniţi de cuvântul „tovarăşi”.

Bolnavul începu să tuşească înăbuşit. în foc se stingeau cei din urmă tăciuni.

— Să ne vedem cu bine! – răspunseră cu jumătate glas mujicii şi cuvântul lor mâhnit le însoţi până departe pe cele două femei.

Păşeau fără grabă pe cărarea care străbătea pădurea abia zărindu-se în semiîntunericul dimineţii şi mama, mergând în urma Sofiei, grăia:

— A fost frumos, ca-n vis! Oamenii vor să cunoască adevărul, draga maichii, vor să cunoască adevărul! Ştii, era taman ca la biserică într-o zi de mare sărbătoare, dis-de-dimineaţă, înainte de utrenie… când preotul n-a venit încă, e întuneric şi parcă simţi o înfiorare; lumea începe să se adune… Colo se aprinde o luminiţă, dincolo alta şi încet, încet întunericul se împrăştie şi se face lumină în casa domnului.

— Adevărat! – răspunse veselă Sofia.

— Numai că aici casa domnului e întreg pământul!

— Aşa-i, întreg pământul! – repetă mama, clăti-nând din cap cu îngândurare. A fost atât de bine, cât nici nu poţi crede… Şi ce frumos ai vorbit, draga mea, tare frumos! Mi-era teamă că n-o să fii pe placul lor…

După un scurt răstimp de tăcere, Sofia răspunse încet şi cu oarecare tristeţe:

— în mijlocul lor îţi simţi sufletul mai simplu…

Mergeau aşa, vorbind despre Râbin, despre bolnavul acela, despre cei trei flăcăi, care ascultaseră tăcuţi şi cu atâta luare aminte şi care, prin micile lor servicii neîndemânatice, dar grăitoare, îşi arătaseră simţămintele de recunoscătoare prietenie. Ieşiră ia câmp deschis. Soarele se ridica, venind parcă întru întâmpinarea lor. Nevăzut încă, îşi desfăcuse pe cer evantaiul străveziu de raze trandafirii; stropii de rouă de pe iarbă străluciră în toate culorile acelei primăveri voioase şi pline de bucurii. Păsările se trezeau din somn, însufleţind dimineaţa cu larma lor veselă. Ciori grase, croncănind îngândurate, treceau cu fâlfâit greoi de aripi. Undeva, aproape, fluiera îngrijorat un grangur. Depărtările se dezvăluiau în fata soarelui, alungând de pe culmile dealurilor ză-bavnicele umbre ale nopţii-

— Se întâmplă. câteodată că vorbeşte un om multe şi de toate şi tu stai şi-l asculţi şi nu-nţelegi nimica, până nu-i vine lui în cap să-ţi spună o anume vor-buliţă, mică, neînsemnată… dar care lămureşte din-tr-odată totul! – grăia mama îngândurată. • – Aşa a fost şi cu bolnavul acela. Am auzit atâtea istorisiri şi cunosc şi eu cât de chinuiţi sunt muncitorii în fabrici şi pretutindeni. Dar te deprinzî cu asta de mic copil şi până la uimă parcă nu te mai râcâie aşa de tare la inimă. Deodată însă, vine unul şi-ţi spune o întâmplare atât de umilitoare, atât de murdară… Doamne, oare pentru asta atâţia oameni îşi dăruiesc muncii viaţa lor? Pentru ca patronii să-şi îngăduie asemenea batjocuri? Pentru aşa ceva nu se află iertare!

Gândul mamei zăbovea asupra acestui fapt, pentru că prin tâmpa şi neruşinata lui sclipire scosese deodată în lumină un lung şir da alte fapte asemănătoare, pe care le cunoscuse cândva. dar le uitase…

— Se vede că de plini şi ghiftuiţi ce sunt, li-e şi greaţă. Ştiu un zapciu care-i punea pe mujici să zică bună ziua calului, când îl scotea prin sat, iar pe cei care nu se supuneau poruncii îi băga la arest. Şi pentru ce asta? La ce-i folosea? Ce nevoie avea? Nu pricep… nu pot să pricep deloc!

Sofia prinse să îngâne un cântec voios, ca dimineaţa acelei zile…