VII.

Acum viaţa Nilovnei se petrecea într-o linişte ciudată. Câteodată se mira ea însăşi de liniştea aceasta. Feciorul ei zăcea în închisoare şi dânsa ştia că-l aşteaptă o pedeapsă grea, dar, când se gândea la aceasta, îi venea în minte fără să vrea chipul lui Andrei, al lui Fedea şi un lung şir de alte chipuri. Imaginea lui Pavel, absorbindu-i pe toţi cei care împărtăşeau acelaşi destin ca şi dânsul, creştea în ochii mamei, îndemnând-o spre contemplare, făcând-o să mediteze maj îndelung şi mai adânc, lărgindu-i fără vrere, pe nesimţite, cercul gândurilor despre el şi îrn-prâştiindu-le în toate direcţiile. Resfirate astfel până departe în raze subţiri ş:i inegale, gândurile acestea pipăiau totul, căutau să lumineze şi să închege totu! într-un singur tablou şi nu-i dădeau răgaz sa se oprească asupra unui anumit lucru, nu îngăduiau ca durerea şi teama de soarta ce-l aştepta pe fecioru-sau să se cuibărească în inima ei de mamă.

Curând după aceea, Sofia plecă şi se întoarse peste vreo cinci zile, veselă şi voioasă, pentru ca după cî-teva ceasuri să dispară iarăşi şi să nu se mai înapoieze decât peste două săptămâni. Părea ca trece prin viaţă în goană, descriind cercuri mari, abătându-se donr uneori şi pe la trate-său, ca să-i umple „casa de muzică şi voioşie.

Mamei începuse să-i placă muzica. Asctiltând-o, simţea cum îi năvăleau în piept valuri calde, care-i pătrundeau până-n inimă, domolindu-i bătăile; atunci, ca din sămânţa aruncată într-un pământ arat adânc şi mustind de vlagă, creşteau într-însa, puternice şi repezi, gânduri după gânduri şi înfloreau, sprintene şi minunate, cuvintele trezite de puterea sunetelor.

Îi era însă greu să se împace cu neorânduiala Sofiei, care îşi împrăştia hainele peste iot locul, arunca oriunde mucuri şi scrum de ţigară; şi mai greu încă

— M. Gorki – Mama se învoia cu vorba ei prea avântată, care nu se potrivea defel cu liniştita siguranţă a lui Nikolai, cu seriozitatea blajină şi statornică a vorbei sale. Sofia părea o fetişcană care vi ea să se arate mai mare de-cât este, dar care se uită încă la oameni ca la nişte jucării ciudate. Vorbea mereu despre sfinţenia muncii, dar nu-şi dădea seama că prin neglijenţa ei sporea fără nici un rost munca mamei; vorbea despre libertate, dar prin firea ei neîngăduitoare şi tăioasă şi prin veşnicele ei discuţii fără de sfârşit îi stânjenea pe toţi – mama vedea prea bine lucrul acesta. Erau într-însa nenumărate contradicţii; din pricina asta mama se ţinea faţă de ea cu fereală şi cu atenţia mereu încordată, neputând să-i arate acea căldură sufletească pe care o avea în toată clipa faţă de Nikolai.

Mereu preocupat, acesta ducea o viaţă molcomă şi rânduită: în fiecare dimineaţă, la ceasurile opt, îşi lua ceaiul şi citea ziarul, împărtăşind şi mamei ştirile pe care le afla. Ascultându-l, mama vedea cu o uimitoare limpezime cum uriaşa maşină a vieţii îi măcina pe oameni fără nici o milă, pentru a-i preface în bani. Simţea că Nikolai avea ceva din firea lui Andrei. Că-şi hoholul, vorbea fără răutate despre oameni, soco-i tindu-i pe toţi vinovaţi de proasta întocmire a lumii, dar nu credea în viaţa ce avea să vină cu atâta înflăcărare şi cu atâta putere ca Andrei. Vorbea întotdeauna domol, cu glasul unui judecător aspru şi cinstit, şi deşi avea pe faţă un zâmbet de compătimire chiar şi atunci când vorbea despre lucrurile cele mai groaznice, ochii lui străluceau reci şi hotărâţi. In strălucirea aceasta, mama citea că e omul care nu iartă nimănui nimic, că nu poate să ierte şi, dându-şi seama că această neînduplecare îl apăsa greu, îi era milă de el. Pe zi ce trecea Nikolai îi era tot mai drag.

La ceasul nouă el pleca la birou, iar mama începea să deretice prin casă, gătea, apoi se spăla, îşi punea o rochie curată, se aşeza în odaia ei şi se uita la ilustraţiile din cărţi, învăţase să citească, dar cititul îi cerea multă încordare; obosea repede şi începea să

25a.

piardă legătura dintre cuvinte. în schimb, ilustraţiile o distrau ca pe un copil: ele îi dezvăluiau o lume vie, pe care parcă o vedea aievea, o lume nouă şi minunată. Vedea oraşe mari, clădiri frumoase, maşini, vapoare, monumente nenumărate, comori făurite de mâna omului precum şi felurite plăzmuiri ale naturii în toată uimitoarea lor varietate. Viaţa îşi dezvăluia necontenit aspectele ei şi fiecare zi îi înfăţişa înaintea ochilor lucruri măreţe, nemaivăzute, minunate, care, prin bogăţiile lor nenumărate şi prin frumuseţea podoabelor lor, îi stârneau tot mai puternic setea sufletului ei trezit din amorţire. Ii plăcea mai cu osebire să cerceteze planşele unui album de zoologie; cu toate că era tipărit într-o limbă străină, el îi înfăţişa în chipul cel mai viu frumuseţile, bogăţiile şi întinderile globului pământesc.

— Cât îi de mare pământul ăsta! – îi spunea ea lui Nikolai.

Mai mult decât orice o înduioşau gâzele şi îndeosebi fluturii. Privea uimită desenele cu fluturi şi spunea:

— Câtă frumuseţe, Nikolai Ivanovici! Şi toată frumuseţea aceasta, care-ţi încântă sufletul, este împrăştiată peste tot locul. Numai că pentru noi, ea e ca şi lăcătuită: pluteşte în preajma noastră, dar n-o putem vedea. Oamenii se zbat, dar nu cunosc nimic, nu se pot bucura nici măcar de o fârâmădin toată frumuseţea lumii, pentru că nu le arde de asta şi nici răgaz nu au. Cită bucurie ar fi în sufletul lor, dacă ar şti ce bogat e pământul şi câte minunăţii sunt în lume! Toate sunt hărăzite tuturor şi fiecare e îndreptăţit să se înfrupte din toate, nu-i aşa?

— Aşa este! – răspundea Nikolai zâmbind. Şi-i aflucea alte cărţi ilustrate.

Adesea, seara, primeau musafiri. Venea Alexei Vasilievici, un bărbat falnic cu faţa palidă şi cu barba neagră, grav, tăcut; Roman Petrovici, un om cu capul rotund, cu obrazul plin de coşuri, care scotea mereu din buze un fel de sunet de compătimire – tţ-tţ-tţ; l-van Danilovici, mărunţel şi slăbuţ, iute, cu o bărbuţă a.scutita, cu glas piţigăiat, gălăgios şi înţepător la vorbă; Egor, care glumea necontenit pe seama sa, pe a tovarăşilor şi a bolii sale care înainta mereu. Veneau şi oaspeţi din alte oraşe mai depărtate. Nikolai vorbea cu ei îndelung, totdeauna sfă-igs, totdeauna despre acelaşi subiect – muncitorii din toată lumea. Discutau, se înflăcărau, dădeau din mâini. şi beau nenumărate pahare de ceai. în larma discuţiilor, Nikolai scria uneori câte o proclamaţie, pe care, după ce o citea tovarăşilor săi, ei o copiau îndată cu litere de tipar; mama aduna cu grijă ciornele rupte în bucăţi şi le băga în foc.

În vreme ce le servea ceaiul, mama se minuna de înflăcărarea cu care vorbeau despre traiul şi soarta muncitorilor, despre felul cum trebuie să lucreze ca să semene mai cu folos intre ei ideea de dreptate şi să le ridice moralul. Adesea se mâniau, nu se înţelegeau, se dondăneau, se învinovăţeau unul pe altul, se supărau, pentru ca după aceea să înceapă iarăşi a discuta.

Mama simţea că ea cunoaşte viaţa muncitorilor mai bine decât oamenii aceştia şi i se părea că vede, mai limpede decât ei, cât de uriaşă era sarcina pe care o luaseră asupra lor; din pricina aceasta se uita la ei cu acea mâhnită îngăduinţă, cu care un om în toată firea se uită la nişte copii ce se joacă de-a tata şi de-a mama, fără să piiceapă adâncul înţeles omenesc al acestei legături. Şi fără să vrea, mama punea în cumpănă discuţiile lor, cu cele pe care le aveau odinioară Pavel şi Andrei şi vedea deosebirea de care la început nu-şi dăduse seama. Uneori i se părea că oamenii aceştia strigau mai tare decât se striga în odăiţa lor din cartier şi îşi spunea: „Strigă mai tare, pentru că ştiu mai multe.”

Mai târziu însă, observase în nenumărate rânduri că oamenii aceştia căutau parcă înadins să se aţâţe şi că se înfierbântau numai de ochii lumii; s-ar fi zis că fiecare voia să araie tovarăşilor săi că el preţuia şi iubea adevărul mai mult decât ceilalţi, iar aceştia-se supărau şi căutau la rândul lor să arate că, dimpotrivă., ei puneau mai mult preţ pe adevăr şi atunci se înringeau între ei.derbateri aspre şi violente. Fiecare căuta să se ridice deasupra celorlalţi şi aceasta o întrista adine pe mama. înalt.înd neliniştită sprinceana şi cuprinzându-i într-o privire de implorare îşi spunea: „Au uitat cu totul de Paşa şi de toţi ceilalţi…” Ascultând totdeauna cu încordare aceste dezbateri, pe care bineînţeles că nu le pricepea pe de-a-ntregul, se străduia să pătrundă srmţământul din care izvorau cuvintele rostite şi îşi dădea seama că la ei, în cartierul muncitoresc, cinci oamenii vorbeau despre bine, îl priveau ca atare, în întregimea lui, pe când aici toiul era bucâtâţit, făriniiţat; acolo oamenii simţeau mai adânc, mai puternic; aici, în aceste discuţii amănunţite, prea se despica firul în patra. Aici se vorbea mai mult despre nimicirea formelor vechi, acolo gân-dul zbura mai mult către viitor. Din toate aceste pricini, discuţiile lui Pavel cu Andrei erau mai aproape de sufletul ei şi le înţelegea mai bine…

Tn acelaşi timp, marna băgă de seamă încă un lucru: când venea vreun muncitor, Nikolai se arăta foarte prietenos, chipul lui lua o înfăţişare mieroasă şi vorbea altfel decât îi era obiceiul – dacă nu chiar din topor, în orice caz mai.puţin grijuliu în alegerea cuvintelor.

,Se sileşte sa fie mai pe înţelesul lor!” îşi spunea mama în gând, Dar gândul acesta n-o mulţumea şi vedea că şi musafirul se simţea cam Vfânjenit, ca şi cum o tainică oprelişte lăuntrică l-ar fi împiedicat să vorbească slobod şi uşor, cum vorbea cu dânsa, o femeie simplă, într-o zi, după ce Nikolai plecă, mama îl întreba pe un flăcău:

— De ce te ruşinezi aşa? Că doar nu eşti -un şcolar la examen…

Tânărul zâmbi larg;

Mi

— Şi racul se face mai stacojiu când iese din lumea lui… Oricum, dânsul nu-i de-ai noştri…

Uneori venea şi Saşenka, dar niciodată nu stătea mult, totdeauna era copleşită de treburi, nu râdea deloc, iar la plecare o întreba de fiecare dată:

— Ce mai face Pavel Mihailovici, e sănătos?

— Slavă domnului! – răspundea mama.

— E sănătos, voios!

— Spune-i salutari din partea mea! – o ruga fata, plecând grăbită.

Câteodată mama i se tânguia că prea îl tin mult pe Pavel şi că nu se hotărăşte odată termenul de judecată. Saşenka se încrunta, dar nu răspundea; numai degetele prindeau să i se mişte frământate.

Nilovna ar fi vrut să-i spună din toată inima: „Dragă, draga mea, ştiu că-l iubeşti…” Dar nu îndrăznea. Faţa încruntată a fetei, buzele strânse, vorba ei îngândurată şi stăpânită respingeau parcă dinainte orice pornire de duioşie. Oftând, mama strângea tăcută mâna pe care i-o întindea fata, gândind în sinea sa: „Sărmana de tine…”

Tntr-o zi veni şi Nataşa. Când dădu cu ochii de mama se bucură mult şi începu s-o sărute; după aceea îi spuse deodată, printre altele, cu glas potolit:

— Ştii, mi-a murit mama, a murit biata mea măicuţă.

Scutură din cap, îşi şterse ochii cu o mişcare iute a mâinii şi adaose:

— Tare-mi pare rău de dânsa! N-avea nici cincizeci de ani; ar fi putut să mai trăiască mult. Dar dacă stai şi te gândeşti, poate că-i mai bine c-a murit; pentru dânsa moartea-i mai uşoară decât viaţa pe care a dus-o. Totdeauna singură, străină între toţi ai casei, pentru că nimeni n-avea nevoie de ea, era veşnic înfricoşată de ţipetele tatii… Ce viaţă mai era aceea? Trăieşti când aştepţi ca ziua de mâine să-ţi aducă ceva bun; dar dânsa ce putea să aştepte decât necazuri şi suferinţe!

— Adevărat, Nataşa! – încuviinţă mama, după ce stătu puţin pe gânduri.

— Aşa-i, omul trăieşte, fiindcă aşteaptă ca viaţa să-i aducă ceva bun; dar dacă nu ţi-a mai rămas nimic de aşteptat, ce viaţă mai e aceea?

— Mângâind cu drag mâna fetei, o întrebă:

— Şi acum ai rămas singură pe lume?

— Singură! – răspunse încet Nataşa. Mama tăcu un timp, apoi o încuraja zâmbind:

— Nu-i nimic! Un suflet bun nu-i niciodată singur, totdeauna se găsesc oameni de inimă care să se adune în jurul lui…