VIII.

Nataşa găsi un loc de învăţătoare la o şcoală de pe lângă o fabrică de ţesătorie din judeţ, iar Nilovna luă asupra-şi grija să-i ducă broşuri, cărţi şi manifeste.

Aceasta era acum îndeletnicirea ei de căpetenie. In fiecare lună pornea prin gubernie, cutreierând satele şi târgurile cu sacul la spinare sau cu un geamantan în mină, travestită când în călugăriţă, când în negusto-reasă de dantelă şi pânză de casă, când în ţărancă înstărită, când ca o femeie cucernică ce umblă plină de osârdie pe la lăcaşurile de închinăciune. în tren, pe vapor, la hoteluri şi hanuri, mama avea pretutindeni aceeaşi înfăţişare simplă şi liniştită, intra în vorbă cu oameni, pe care nu-i cunoştea şi nu se temea să atragă asupră-şi atenţia lor prin graiul ei blajin şi sfătos şi prin purtarea ei de femeie care a umblat mult prin lume şi a văzut multe în viaţa ei.

Ii plăcea să stea de vorbă cu oamenii, să asculte istorisiri din viaţa lor, să le cunoască necazurile şi nedumeririle. Şi îi tresaltă inima de bucurie, de câte ori îl găsea pe vreunul frământat de o grea nemulţumire, nemulţumirea aceea în care omul răzvrătindu-se împotriva loviturilor soarţei, caută totodată cu încordare să alte răspuns laântrebările ce şi-au croit drum-In mintea lui. In faţa ei se desfăşura tot mai larg şi mai bogat tabloul vieţii 'omeneşti – frământată, plină de zbuciumul necurmatei lupte pentru pâine. Pretutindeni vedea desfăşurându-se cinic pornirea făţişa do a-l înşela pe om, de a-l jefui, de a stoarce din el cit mai mult folos pentru sine, de a-i suge sângele. Acum îşi dădea bine seama că pe pământ erau de toate, pentru toţi oamenii şi totuşi poporul trăia în mizerie, veşnic înfometat, în mijlocul unor bogăţii fără de sJârşit. In târguri şi oraşe se înălţau biserici pline cu podoabe de argint şi de aur, de care dumnezeu nu avea nevoie, iar pe treptele aceloraşi biserici tremurau cerşetorii, aşteptând în zadar să li se lepede în palmă un bănuţ de aramă. Văzuse şi înainte lucrurile acestea – bisericile bogate, odăjdiile împodobite cu aur ale popilor, iar alături poporul sărac, locuind în cocioabe şi îmbrăcat în zdrenţe ruşinoase, – dar atunci i se păruse că aşa era firesc. Acum însă nu mai putea să se împace cu toate acestea şi le socotea drept o ocară faţă de cei săraci, cărora, ştia ea bine, biserica le este mai aproape de suflet şi mai trebuincioasă decât celor bogaţi.

Din tablourile care-l înfăţişau pe Isus, din povestea vieţii lui, cunoştea că el a fost prietenul săracilor, că se purta în veşminte simple, pe când în bisericile în care sărăcimea venea să caute mângâiere, ea îl vedea pe Isus ferecat cu neruşinare în aur şi în mătase care foşnea a silă, la vederea sărăcimii şi, fără să vrea, îi veneau în minte cuvintele lui Râbin: „Ne-au înşelat până şi-n cele dumnezeieşti.” Nici nu-şi dădea seama că de la o vreme se ruga tot mai rar, dar se gândea tot mai des la Isus şi la acei oameni care, fără a-i pomeni numele, ca şi când nici n-ar fi ştiut de existenţa lui, trăiau totuşi – aşa i se părea ei – după învăţătura sa, şi socoteau ca şi dân-sul că pământul este împărăţia celor săraci, drept care voiau să împartă deopotrivă între toţi oamenii, bogăţiile pământeşti. Qândul acesta o stăpânea demult şi acum se adâncea şi cuprindea tot ce văzuse şi tot ce auzise, crescând în chip de rugă luminoasă, care îşi revărsa lumina-i lină peste tot întunericul din lume, peste toată viaţa şi peste toţi oamenii. Şi i se părea că însuşi Hristos, faţă de care păstrase întotdeauna un nedesluşit simţământ de iubire – un simţământ încâl-cit, în care teama se împletea strâns cu speranţa, şi încântarea cu tristeţea – însuşi Hristos îi era acum mai aproape de suflet şi i se arăta altfel decât până atunci, mai sus şi mai în văzul ei, mai fericit şi mai înseninat la chip, ca şi cum ar fi înviat aievea pentru triumful vieţii, purificat şi reînsufleţit de sângele fierbinte pe care oamenii îl vărsan din belşug în numele lui, ferindu-se însă să rostească numele acestui nefericit prieten al lor. Şi totdeauna se întorcea din călătoriile ei bucuroasă şi tulburată de cele văzute.şi auzite pe drum, voioasă şi mulţumită de treaba pe care o împlinise.

— Ce bine e să călătoreşti peste tot şi să vezi atî-tea! – îi spunea seara lui Nikolai. – începi să te dumireşti cum e întocmită viaţa. Poporul e îmbnncit şi azvârlit Ia marginea ei; şi, zbătâudu-se din greu în umilinţa sa, vrând nevrând, începe să se întrebe: „Pentru ce? Pentru ce mă alungă? Pentru ce flă-mânzesc, când pe pământ sunt de toate? Pentru ce trăiesc în întuneric şi neştiinţă, când e atâta ştiinţă în lume? Unde este dumnezeu cel milostiv, pentru care nu există bogaţi şi săraci, ci numai fii deopotrivă de iubiţi?” Poporul începe să se ridice încetul cu încetul împotriva vieţii pe care o duce, căci simte că nedreptatea îl va strivi cu totul, dacă nu se va îngriji el însuşi de soarta sa!

Simţea tot mai des o nestăvilită dorinţă de a vorbi oamenilor despre nedreptatea vieţii şi uneori abia de piitea să şi-o înăbuşe.

De câte ori o găsea privind ilustraţiile din cărţi, Nikolai îi povestea zâmbind câte ceva p-lin de frumuseţe. Uimită de îndrăzneţele gânduri de viitor ale omului, dânsa îl întreba neîncrezătoare:

— Ar fi oare cu putinţă?

El o privea peste ochelari, cu ochii săi blajini şi îşi depăna mai departe poveştile despre viitor, cu stăruinţă şi cu nezdruncinată încredere în adevărul prevestirilor sale.

— Dorinţele omului sânl fără margini, puterea iui e nesecată! Şi totuşi, omenirea păşeşte încă prea încet pe drumul înavuţirii spirituale, fiindcă astăzi fiecare, dorind să se elibereze pe sine şi să nu mai atârne de alţii, este nevoit să adune bani în loc de cunoştinţe.

Dar când oamenii vor ucide în ei lăcomia, când vor reuşi să se sloboadă din lanţurile acestei munci de robi…

Mama nu desluşea tot tâlcul spuselor lui, dar se pătrundea tot mai adine de acel simţământ de netulburată încredere în viitor, care-l însufleţea.

— Pe pământ sunt prea puţini oameni liberi, asta-i nenorocirea! – spunea el.

Lucrul acesta îl înţelegea şi mama; dânsa cunoştea oameni care izbutiseră să se libereze de ură şi lăcomie, şi îşi dădea seama că, dacă ar fi fost mai mulţi de aceştia, atunci viaţa care se înfăţişa atât de întunecată şi înfricoşătoare, ar fi mai prietenoasă şi mai simplă, mai bună şi mai luminoasă.

— Uneori omul, fără să vrea, trebuie să fie crud, – spunea Nikolai cu mâhnire.

Mama încuviinţa dând din cap şi îşi amintea ceea ce-i spusese altădată hohohtl.

IX într-o zj Nikolai, care venea totdeauna devreme, se întoarse de la slujbă mult mai târziu ca de obicei şi, fără să se dezbrace, spuse repede, freeându-şi tulburat mâinile:

— Ştii, Nilovna, astăzi a evadat din închisoare unul din tovarăşii noştri. N-am putut să aflu însă cine anume…

Cum stătea în picioare, mama se clătină cuprinsă de tulburare şi, lăsându-se pe un scaun, abia îngăimă cu glas stins:

— Poate-i Paşa?

— Poate! – răspunse Nikolai, ridicând din umeri.

— Trebuie să-l ajutăm să se pună la adăpost, dar cum? Unde să-l găsim? Până la ceasul acesta am umblat pe străzi, gândindu-mă că poate am să-l intâl-nesc. E o copilărie, îmi dau seama, dar nu putem sta aşa, trebuie să facem ceva! Am s-o pornesc din nou…

— Merg şi eu! – sări mama.

— Dumneata du-te la Egor, poate c-o fi aflat el ceva, – o sfătui Nikolai, plecând în grabă.

Mama îşi puse o broboadă pe cap şi ieşi în stradă, plină de nădejde. Ochii îi erau împăienjeniţi, iar inima îi bătea cumplit, poruncindu-i parcă să umble în goană. Mergea la-ntâmplare cu capul în piept, fără să vadă nimic în jurul ei.

„Când voi intra în casă, am să dau cu ochii de el!” îi mijea în gând nădejdea, îndemnând-o să meargă înainte.

Ii era cald şi gâiâia de oboseală. Când ajunse în iată scării care ducea la locuinţa lui Egor, se opri istovită; întoarse capul şi scoase un ţipăt slab de uimire, închi-zând o clipă ochii: i se păruse că în poartă stătea Ni' kolai Vesovşcikov cu mâinile în buzunar. Dar când se uită iarăşi într-acolo, nu mai văzu pe nimeni…

„Mi s-a năzărit!” îşi spuse în sinea ei, ureând scara cu urechea la pândă. Jos, în curte, se auzea tropăit înfundat de paşi. Oprindu-se la cotul scării, se aplecă, se uită în jos şi iarăşi văzu acelaşi chip ciupit, care-i zâmbea.

— Nikolai! Nikolai!… – strigă dânsa, dând să coboare către el, iar inima prinse a i se tângui dezamăgită.

— Mergi-nainte! Nu te opri! – răspunse Vesovşcikov cu glas înăbuşit, făcându-i semn cu mâna.

S67

Mama urcă scara în goană şi intră în odaia lui Egor, care şedea întins pe divan.

— Nikolai a fugit… din închisoare! – îi spuse dânsa în şoaptă gâfâită.

— Care din ei? – întrebă el răguşit, săltiiidu-şi capul pe pernă. —• Sunt doi Nikolai la-nchisoare…

— Vesovşcikov… Vineri urma mea!

— Minunat!

Între timp, Vesovşcikov intrase îţi odaie, pusese zăvorul la uşă şi, scoţându-şi şapca, râdea domol, netezindu-şi părul.

Sprijinindu-se în coate, Egor se ridică şi-l salută dând din cap:

— Poftim…

Cu un zâmbet larg, Nikolai se apropie de mama şi o apucă de mână:

— Dacă nu te zăream, nu-mi rămânea decât să mă întorc la închisoare. In oraş nu cunosc pe nimeni, iar la noi în mahala, m-ar fi prins îndată. Mergeam brambura pe uliţă şi mă gândeam: „Mă, că prost am fost! De ce-ara fugit?” Deodată o văd pe Nilovna trecând zorită. M-am luat după dumneata şi…

— Da cum ai izbutit să fugi? – îl întrebă mama. El se aşeză stângaci pe marginea divanului şi începu să povestească, ridicând din umeri, oarecum stânjenit:

— Când ai baftă, te ajută şi împrejurarea! Ne scoseseră la plimbare. Deodată un grup de deţinuţi de drept comun sar să-l bată pe un gardian. Este acolo imul dat afară din jandarmerie pentru hoţii. Ii spionează şi îi pârăşte pe toţi; nu mai e chip de trăit de răul lui! Când s-a încins bătaia, s-a iscat o învălmăşeală grozavă, gardienii s-au zăpăcit cu totul şi-au început să fluiere şi să alerge în toate părţile. Mă uit… văd poarta deschisă, piaţa, oraşul. Ies încetinel şi o iau din loc… taman ca-n vis. După câţiva paşi îmi vin în fire; încotro s-o apuc? Mă uit înapoi; poarta se-n-chisese…

— De! – făcu Egor.

— Mare greşeală; trebnia, domnul meu, să te întorci, să baţi politicos la poartă şi să-i rogi frumos să te primească înăuntru.

— Vă rog, adicăte, să mă iertaţi, am exagerat puţintel cu plimbarea.

— Da, – zâmbi Nikolai, – ştiu că era o prostie, dar mă gândeam că nu-i frumos, totuşi, faţă de tovarăşi; nu le spusesem nimic… Pornesc înainte. Văd că trece o înmormântare; duceau la groapă un copilaş. Intru în convoi şi pornesc după sicriu, cu capul în piept, fără să mă uit nici în dreapta nici în stingă. La cimitir stau şi mă dezmeticesc şi deodată îmi vine-n cap o idee…

— Numai una? – întrebă Egor şi, suspinând, adaose:

— Cred că nu s-a simţit prea strâmtorată…

Înveselit şi mai tare de această glumă, Vesovşcikov pufni în ris, scutttrând din cap:

— Ehei, capul meu nu mai e aşa de gol că-nainte vreme! Dar tu, Egor Ivanovici, boleşti mereu…

— Fiecare face ce poate! – răspunse Egor, tuşind horcăit.

— Spune mai departe!

— De-acolo m-am dus la muzeu. M-am învârtit ce m-am învârtit, m-am zgâit la toate cele, dar gândul nu-mi da pace defel: ce mă fac, încotro s-apuc? Mi-era ciudă pe mine. Unde mai pui, că mă răzbise şi foamea. Ies din nou în stradă şi pornesc aşa, la-ntâm-plare; să mor de ciudă şi alta nu… Totodată bag de seamă că poliţiştii măsoară din ochi pe fieştecare trecător. Ehei, băiete – zic – cu mutra asta a ta, acu-acu te trezeşti la judecata de apoi! Deodată o văd pe Nilovna, trecând grăbită, mă dau la o parte, o las să treacă, mă iau după dânsa şi, asta-i tot!

— Eu nici nu te-am zărit! – spuse mama cu glas vinovat. Şi, uitându-se la Vesovşcikov, i se păru că nu mai era aşa de butucănos ca odinioară.

— Tovarăşii mei trebuie să fie tare îngrijoraţi… – zise Nikolai, scărpinându-se după ceafă.

— Dar de autorităţi nu ţi-e milă deloc? Că şi ele or ii, poate, tot aşa de îngrijorate! – spuse Egor. Şi, deschizând gura, începu să-şi frământe buzele, de parcă ar fi mestecat aerul.

— Da' să lăsăm gluma! Trebuie să-ţi găsim un ascunziş şi treaba asta nu-i chiar aşa de uşoară, deşi e foarte plăcută. Dacă aş putea să mă scol…

— Se înăbuşi, îşi duse cu grabă mâinile la piept şi începu să se frece cu mişcări domoale.

— Te-ai betegit rău, Egor Ivanovici! – spuse Nikolai, lăsând capul în jos.

Mama oftă, cercetând cu o privire îngrijorată cămăruţa aceea, atât de strimtă.

— Asta mă priveşte personal! – răspunse Egor.

— Ei măicuţă, întreabă-l ce mai face Pavel! Hai, întreabă-l, nu te inai codi!

Pe faţa lui Vesovşcikov se ivi un zâmbet larg.

Pavel e bine, sănătos. Este un fel de staroste al nostru. El discută în numele nostru cu autorităţile şi, în general, el comandă. Toată lumea îl respectă…

Vlasova asculta dând din cap, dar în acelaşi timp se uita cu coada ochiului la chipul vânăt şi supt al lui Egor. împietrit, lipsit de expresie, părea cu desăvârşire stins; numai ochii îi sclipeau vioi şi veseli.

— Bine-aţi face dacă mi-aţi da ceva de mâncare, că mi-e tare foame, zău! – se rugă deodată Nikolai.

— Maică, ia vezi, e o bucată de pâine acolo, pe raft; pe urmă ieşi în sală şi bate la uşa a doua din stânga. O să-ţi deschidă o femeie, spune-i să vină aici şi să aducă tot ce are de mâncare.

— Ei, chiar tot! – se împotrivi Nikolai.

— Nu te speria, că n-o să fie prea mult.

Mama ieşi, bătu în uşă şi, cu urechea aţintită la liniştea dinăuntru, se gândi cu tristeţe la Egor: „E pe moarte”…

— Cine-i? – întrebă un glas din odaie.

— Din partea lui Egor Ivanovici! – răspunse mama încet.

— Vă roagă să veniţi până la el.

— Vin îndată! – primi mama răspuns prin uşa închisă. Aşteptă puţin şi bătu din nou. De data asta uşa se deschise şi în prag se ivi o femeie înaltă, cu ochelari. Netezindu-şi mâneca mototolită a bluzei, ea întrebă cu o voce aspră:

— Ce doreşti dumneata?

— M-a trimis Egor Ivanovici…

— Aha!… Să mergem! O, dar te cunosc! – zise • femeia.

— Bună seara! E aşa de întuneric aici…

Mama se uită la ea şi-şi aduse aminte că o văzuse de câteva ori la Nikolai. „Toţi sunt de-ai noştri!” se gândi dânsa. Femeia o pofti să treacă înainte şi, păşind în urma mamei, o întrebă:

— Se simte rău?

— Da, stă culcat. Te-a rugat să aduci ceva de mâncare…

— Ei, parcă trebuie să mă roage…

Când intrară în odaie, Egor le întâmpină cu glasul său hârâit:

— Eu îmi îndrept paşii către strămoşii noştri cei din veac, dragul meu. Cât despre bărbatul acesta, află, Liudmila Vasilievna, că şi-aângăduit să plece de la închisoare fără voia direcţiei. închipuieşte-ţi ce neobrăzare! Aşa fiind, dă-i mai întâi ceva de mâncare, iar după aceea, găseşte-i un ascunziş.

Femeia dădu din cap şi, privind cu îngrijorare faţa bolnavului, răspunse cu glas aspru:

— Egor, trebuia să trimiţi după mine îndată ce-au venit dumnealor! Şi văd că nu ţi-ai luat doctoria în două rânduri. Ce-i neglijenţa asta? Hai cu mine, tovarăşe! Dintr-o clipă-n alta trebuie să sosească cei de la spital ca să-l ia pe Egor.

— Vra să zică, tot trebuie să mă duc la spital? – întrebă Egor.

— Dar am să rămân şi eu cu dumneata.

— Şi acolo? O, doamne!

— Lasă prostiile…

În timp ce vorbea, femeia îndreptase pătura pe pieptul bolnavului, îl privise cu luare aminte pe Nikolai şi măsurase din ochi doctoria din sticluţă. Avea un glas liniştit şi coborât, mişcări domoale, line, chipul palid şi sprâncenele îmbinate la rădăcina nasului. Mamei nu-i plăcu înfăţişarea ei; părea că vrea să-i ţină pe toţi ceilalţi departe de dânsa, iar în ochi nu avea nici o sclipire, nici o urmă de zâmbet. Când vorbea, parcă poruncea.

— Să mergem, – urmă ea.

— Eu am să mă întorc îndată. Dumneata dă-i lui Egor o lingură din doctoria asta şi nu-l mai lăsa să vorbească…

Apoi ieşi, însoţită de Nikolai.

— Ce femeie de treabă! – zise Egor, suspinând. Aă femeie… N-ar fi rău să rânduim lucrurile aşa, încât să rămâi pe lingă dânsa, pentru că se oboseşte peste măsură…

— Nu mai vorbi! Ia mai bine doctoria!… – îl rugă cu blândeţe mama.

După ce înghiţi doctoria, Egor urmă, cu un ochi pe jumătate închis:

— Fie c-am să vorbesc, fie că nu, tot am să mor…

Cu celălalt ochi privea chipul mamei, în timp ce buzele i se destindeau încet într-un zâmbet. Mama îşi lăsă capul în jos; o milă sfâşietoare îi umplu ochit de lacrimi.

— Nu-i nimic, e cât se poate de firesc… Plăcerea de a trăi trage după sine îndatorirea de a muri…

Alama îi puse mina pe cap şi îl îndemnă din nou, încet:

— Nu vrei să taci puţin, nu…?

Bolnavul închise ochii, ascultându-şi parcă horcăitul din piept şi urmă cu îndărătnicie:

— N-are nici un rost să tac, măicuţă! Cu ce am să mă aleg, dacă n-am să vorbesc? Am să-mi prelungesc agonia cu câteva secunde; în schimb am să pierd plăcerea de a sta de vorbă cu un om de inimă. Cred că pe lumea cealaltă nu sunt oameni atât de buni ca pe lumea asta…

Mama îl întrerupse cu îngrijorare:

— Ia seama, are să vină cucoana aceea şi are să mă certe, că te-am lăsat să vorbeşti…

— Nu e cucoană, e o revoluţionară, o tovarăşă, un suflet minunat! C-o să te certe, să n-ai nici o îndoială! O să te certe neapărat! Pe toţi ne ceartă în-tr-una…

Şi, vorbind domol, de-abi'a mfşcând din buze, începu să istorisească viaţa vecinei lui. Ochii îi zâmbeau; mama îşi dădu seama că Egor o necăjea înadins şi, pnvindu-i faţa asudată şi învineţită, îşi zise plină de nelinişte: „E pe moarte.”

Liudmila se întoarse şi, închizând cu grijă uşa, îi spuse niamei:

— Prietenul dumitale trebuie să se deghizeze şi să plece cât mai repede de aici. Trebuie să te duci să-i cauţi nişte haine, Pelagheia Nilovna, şi să i le aduci încoace. Păcat că nu-i aici Sofia, ea se pricepe să ascundă oamenii, e specialitatea ei.

— Vine mâine! – o înştiinţa Vlasova, punându-şi broboada pe umeri.

Când i se dădea câte o însărcinare, era stăpânită de dorinţa puternică de a o îndeplini cât mai degrabă şi cât mai bine şi nu se mai gândea decât la ceea ce avea de făcut. De aceea şi acum, lăsând sprâncenele în jos, 'ntrebă preocupată:

— Cum crezi c-ar trebui să se îmbrace?

— Oricum! Are să plece noaptea…

— Noaptea e mai rău pe străzi, e lume mai puţină, supravegherea e mai mare, iar eî nu-i prea isteţ…

Egor râse răguşit.

— Pot să vin să te văd la spital? – îl întrebă mama.

El dădu din cap, tuşind. Liudmila o privi ţintă cu ochii ei întunecaţi şi o întrebă:

— Vrei să-l veghem pe rând? Da? Bine! Şi acum pleacă mai degrabă…

Luând-o de braţ cu blândeţe, dar autoritar, după ce trecură pragul, îi spuse în şoaptă:

— Iartă-mă că te-am luat de lângă el, dar nu are voie să vorbească… Eu tot mai sper., îşi strânse inimile urra într-alta, degetele-i trosniră, iar pleoapele i se lăsară obosite peste ochi…

Tulburată de această mărturisire, mama abia în-găimă:

— De ce vorbeşti aşa?

— Fii cu ochii în patru să nu-ţi ia urma vreun agent! – adaose femeia încet. Ridicând mâinile, îşi frecă apăsat tâmplele; buzele îi tremurau; faţa îi era mai blândă.

— Am eu grijă… – răspunse mama, nu fără oarecare mândrie.

Când ieşi din curte se opri o clipă, ca să-şi potrivească broboada şi, în acelaşi timp, iscodi tot înconjurul cu priviri furişate. învăţase să-i deosebească aproape fără greş pe agenţi în mulţimea de pe stradă. Ii cunoştea îndată după străduinţa pe care şi-o dădeau ca să pară că trec nepăsători, după încordarea crispată care se simţea în mişcările lor voit libere, după expresia de oboseală şi plictiseală pe care şi-o luau şi mai ales după ochii vădit neliniştiţi care împungeau parcă în toate părţile, cu sclipirea lor vinovată, laşă, veşnic la pân-dă, cu neputinţă de ascuns.

De data aceasta, nezărind nici un asemenea chip, o porni fără grabă pe stradă, iar după câţiva paşi, luă o trăsură, spunând birjarului s-o ducă în piaţă. Târgu-ind hainele, se tocmi crunt cu vânzătorii, suduindu-! pe beţivanul de bărbatu-său care, chipurile, nu era lună să nu-şi dea ţoalele pe băutură. Scornitura, aceasta, bineînţeles, i-a lăsat cu totul nepăsători pe vânzători, dar dânsei i-a plăcut grozav; într-adevăr, pe drum se gândise că poliţia, bănuind că Nikolai va căuta să-şi schimbe hainele, va trimite poate agenţi la piaţă… Luându-şi aceleaşi măsuri de prevedere, mama s-a întors acasă la Egor, iar după aceea a trebuit să-l însoţească pe Nikolai până la marginea oraşului. Mergeau pe aceeaşi stradă, dânsa pe un trotuar, Nikolai pe celălalt. Mama era mulţumită, dar în acelaşi timp îi venea şi să râdă, văzându-l pe Nikolai cum mergea, cu capul în jos, împiedicându-se la tot pasul în poalele lungi ale paltonului cărămiziu şi îndreptându-şi mereu pălăria care-i cădea pe nas. La marginea oraşului, pe o uliţă pustie le ieşi în cale Saşenka. Mama îşi luă rămas bun de la Vesovşcikov, dând scurt din cap şi porni către casă.

„Iar Paşa stă la închisoare… şi Andriuşa aşijderea!” îşi spunea dânsa cu mâhuire.

Nikolai o întâmpină plin de îngrijorare:

— Ştii, Egor se simte tare rău. L-au dus la spital. Liudmila a iost pe aici şi te roagă să te duci pe la dânsa…

— La spital?

Îndreptându-şi ochelarii cu o mişcare nervoasă a mâinilor, Nikolai o ajută să-şi îmbrace jacheta şi apoi, strângându-i mâna în mâna lui caldă, uscată, adaose cu glas tremurat:

— Da, la spital. Ia şi pachetul acesta. L-aţi rostuit pe Vesovşcikov?

— Da, totul a mers bine…

— Am să vin şi eu să-l văd pe Egor…

Mama era ameţită de osteneală, iar neliniştea înfrigurată a lui Nikolai îi stârnise o apăsătoare presimţire a dramei ce avea să se întâmple.

„Moare!” îşi spunea dânsa şi gândul acesta întunecat i se înfipsese parcă în minte.

Dar când intră în camera de spital, mică, luminoasă şi curată, şi când îl văzu pe Egor în pat, sprijinit d? un morman de perne albe şi râzând răguşit, se linişti deodată. Rămase în prag zâmbind şi luând aminte la bolnavul care îl necăjea pe doctor:

— Un tratament medical e ca o reformă de durăia.

— Lasă prostiile, Egor! – îl întrerupse doctorul cu un glas subţirel, în care se simţea îngrijorarea.

— Or eu, fiind revoluţionar, sunt duşmanul reformelor.

Doctorul lăsă cu băgare de seamă mina lui Egor pe genunchi, se ridică de pe scaun şi, ciupindu-şi ingân-durat barba, pipăi cu degetele faţa umflată a bolnavului.

Alama îl cunoştea bine pe doctor; era unul dm tovarăşii cei mai apropiaţi ai. lui Nikolai şi-l chema Ivan Danilovici. Ea veni lângă Egor, care, când o văzu, scoase limba. Doctorul se întoarse:

— A, Nilovna! Bună ziua! Ce-ai adus acolo?

— Cărţi, mi se pare.

— N-are voie să citească! – spuse doctorul.

— Vrea cu orice preţ să mă tâmpesc! – se lamenta Egor.

Respira greu; din piept îi ieşeau suspine giliite, şuierând hârâit; broboane de sudoare îi acopereau faţa; ridicându-şi anevoie manile grele, care nu mai voiau parcă să i se supună, îşi ştergea necontenit fruntea. Obrajii tumefiaţi îi înţepeniseră într-o stranie imobilitate, strâmbându-i faţa lată, plină de bunătate; toate trăsăturile i se mistuiseră sub această mască prevestitoare a morţii; şi, pe chipul umflat, numai ochii, înfundaţi adânc, priveau senini, cu un zâmbet de Îngăduinţă.

— Află, prea cinstită ştiinţă, c-ani obosit. Pot să mă culc? – întrebă el.

— Nu se poate! – răspunse scurt doctorul.

— Atunci, am să mă culc după ce vei pleca…

— Să nu-l laşi, Nilovna! Potriveşte-i pernele şi nu sta, te rog, de vorbă cu el, fiindcă-i face rău…

Mama încuviinţă din cap. Doctorul se depărta cu paşi iuţi, mărunţi. Egor îşi lăsă capul în piept, închise ochii şi amuţi; numai degetele îi fremătau uşor. Din pereţii albi ai odăiţei se desprindea o învăluire uscată, rece şi o tristeţe mohorâtă. Prin fereastra înaltă se uitau înlăuntru coroanele stufoase ale teilor; în frunzişul întunecat şi prăfuit sclipeau pete aurii – semne reci ale toamnei care se apropia.

— Moartea vine către mine încet… fără nici un chef, – grăi Egor nemişcat, ţinând ochii închişi.

— Pesemne că-i este totuşi milă de mine, un pic de milă, pentru că am fost, chipurile, un băiat de treabă…

— Taci, taci, Egor Ivanovici! – îl rugă marna, mângâindu-i uşor inâna.

— Ai răbdare, măicuţă, am să tac îndată…

Şi urmă a vorbi, răsuflând din ce în ce mai greu, rostind anevoie cuvintele şi făcând lungi pauze între ele:

— Ce bine-mi pare că ai venit între noi! Tare-mi place să-ţi privesc faţa! Mă întreb: cum ai să sfârşeşti, oare?

— Şi mă gândesc cu tristeţe că te aşteaptă şi pe dumneata, ca pe toţi, închisoarea şi toate celelalte grozăvii! Nu te temi de închisoare?

— Nu, – răspunse dânsa, simplu.

— Se-nţelege. Cu toate acestea, închisoarea e un lucru dezgustător. Acolo m-am nenorocit de-am ajuns în halul ăsta. Ca să spun cinstit, n-aş vrea să mor…

„Poate că n-ai să mori”, ar fi vrut să-i spună mama, dar, privindu-i faţa, nu mai avu putere să-i spună nimic.

— Aş fi putut să mai lucrez… Când ajungi, însă, să nu mai poţi munci, atunci n-ai pentru ce să mai trăieşti şi e chiar stupid să mai trăieşti…

„Aşa este, dar asta nu-i aduce nici o mângâiere”, îşi aminti mama fără să vrea vorba pe care i*o spunea odinioară Andrei şi oftă din adânc. Se simţea foarte obosită după alergătura de peste zi şi-i era foame. Şoapta monotonă, horcăită a bolnavului, umplea camera şi se căţăra neputincioasă de-a lungul pereţilor albi. In cadrul ferestrei, coroanele teilor stăteau ca ii iste nori încărcaţi de ploaie, care coborâseră lângă pămâni şi te uimeau prin mâhnita lor întunecime. In aşteptarea tristă a căderii nopţii, tdtul amorţise într-o.ciudată şi sumbră necliritire.

— Mi-e tare rău! – şopti Egor, rămânând tăcut, cu ochii închişi.

— Cearcă să dormi! – îl îndemnă mama.

— Poate c-are să-ţi fie mai bine.

Ascultând cu încordare respiraţia bolnavului, se uită în jur, apoi rămase câteva clipe nemişcată; cuprinsă de o tristeţe rece, aţipi.

O deşteptă un zgomot uşor, care venea dinspre uşă; când îl văzu pe Egor cu ochii deschişi, tresări.

— Iartă-mă, am adormit! • – spuse mama încet.

— Iartă-mă şi tu… – răspunse şi el tot aşa de-încet.

Prin geam se furişau umbrele înserării, boarea rece îi'apăsa pleoapele, totul părea ciudat şi şters. Faţa bolnavului căpătase o culoare pământie.

Se auzi un foşnet, urmat de glasul Liudmilei:

— Stau pe întuneric şi vorbesc în şoaptă. Unde o ii comutatorul?

O lumină albă, neprietenoasă, se revărsă deodată în tot cuprinsul camerei. In mijlocul încăperii stătea Liudmila, înaltă, dreaptă, înveşmântată în negru.

Egor tresări, zguduit din tot trupul şi-şi duse mina la piept.

— Ce-i? – strigă Liudmila, alergând către el.

El se uita la mama, cu ochii neclintiţi care acum păreau enormi şi aveau o strălucire stranie.

Deschise gura larg, înălţă capul şi întinse mâna. Mama i-o luă încet şi se uită la el, ţinându-şi răsuflarea. Deodată, cu o mişcare convulsivă a gâtului, Egor îşi azvârli capul pe spate şi spuse cu glas tare:

— Nu mai pot – s-a sfârşit!…

O zvâcnire scurtă îi zgudui uşor trupul, capul îi căzu fără putere pe umăr şi, în ochii holbaţi, se răsfrânse fără viaţă lumina rece a becului de deasupra patului.

— Dragul de el! – zise mama în şoaptă. Liudmila se depărta încet de pat, se opri la fereastră şi, privind în gol, spuse cu o voce ciudat de răsunătoare, pe care Vlasova nu i-o cunoştea:

— A murit…

Se încovoie, îşi sprijini coatele pe fereastră şi, deodată, doborâtă parcă de o lovitură în creştet, se lăsă fără putere în genunchi; acoperindu-şi faţa cu palmele, scoase un geamăt înăbuşit.

Mama luă mâinile mortului şi i le împreună pe piept; îi îndreptă pe pernă capul, care i se păru ciudat de greu; apoi, ştergându-şi lacrimile, se îndreptă către Liudmila şi, aplecându-se, o mângâie uşor pe părul ei des. Femeia se întoarse încet către mama: ochii stinşi se căscară peste măsură; ridieându-se în picioare, începu a spune în şoaptă, cu buze tremu-rânde:

— Am fost împreună în surghiun, am stat împreună prin închisori.

— Câteodată nu mai puteai să înduri viaţa aceea, te apuca dezgustul, mulţi îşi pierdeau curajul…

Un hohot de plâns o înăbuşi, dar îl învinse; ajiro-piindu-şi de obrazul mamei faţa îmblânzită şi întinerită de un simţământ duios şi trist, urmă în şoaptă, plângând fără lacrimi:

— El însă era totdeauna voios, totdeauna glumea şi râdea, ascunzându-şi bărbăteşte suferinţele… căutând să-i încurajeze pe cei slabi. Era bun, blajin, săritor, prietenos… Acolo, în Siberia, lipsa de ocupaţie îi demoralizează pe oameni, îi strică, trezeşte în ei porniri rele, dar cum ştia el să lupte împotrivă-îe! Dac-ai şti ce tovarăş minunat a fost! Ducea o viaţă grea, chinuită, dar nimeni nu l-a auzit vreodată plângân-du-se! I-am fost cea mai apropiată prietenă, datorez mult inimii lui, iar mintea lui mi-a dat tot ce putea să-mi dea… chiar când era singur şi obosit, n-a cerut nimic în schimb, nici mângâieri, nici vreo îngrijire deosebită.

Liudmila se apropie de Egor, se aplecă şi, sărutân-du-i mâna, rosti încet şi trist:

— Dragul meu, iubitul meu tovarăş, îţi mulţumesc din toată inima. Adio! Am să lucrez după pilda ta: fără odihnă, fără şovăire, toată viaţa!… Adio…!

Cu trupul zguduit de hohotele de plâns, care o înăbuşeau, Liudmila îşi lăsă capul pe pat, la picioarele lui Egor. Mama plângea tăcută, cu lacrimi îmbelşugate. Ar fi vrut, nu ştia nici dânsa pentru ce, să se stăpânească, să încerce să aline durerea Liudniilei, să găsească o mângâiere deosebită, caldă, să-i vorbească despre Egor în cuvinte pline de iubire şi tristeţe. Ii privea printre lacrimi iată care, acum era trasă, suptă, ochii adormiţi, cu pleoapele întredeschise, buzele vinete, pe care încremenise parcă o fluturare de zâm-bet… Era linişte şi lumina era dureros de puternică… Ivan Danilovici intră ca totdeauna grăbit, cu paşi mărunţi: intră, dar se opri brusc în mijlocul camerei, cu o mişcare repezită îşi vârî mâiin'le în buzunar şi întrebă tare, nervos:

— De mult…?

Nu-i răspunse nimeni; clătinându-se uşor pe picioare şi frecându-se pe frunte, se apropie de Egor, îi strânse mâna şi se trase deoparte.

— Era de aşteptat: cu o inimă ca a lui, trebuia să se întâmple… cel puţin de acum şase luni…

Deodată, glasul lui sonor, prea puternic şi de o linişte forţată se frânse. Cu spatele rezemat de perete, îşi chinuia bărbuţa între degetele-i agere şi, clipind mărunt, se uita la grupul pe care-l alcătuiau în ungherul odăii, cele două femei lingă patul pe care zăcea mortul.

— încă unul! – spuse el cu glas înăbuşit. Liudmila se ridică, se duse la fereastră şi o deschise.

După câteva clipe toţi trei erau la geam şi, strânşi unul lârigă altul, priveau faţa posomorită a acelei nopţi de toamnă. Peste crestele întunecate ale copacilor, stelele sclipeau viu, afundând bolta cerului în nemărginit…

Liudmila o luă de braţ pe mama şi se lipi de umărul ei. Doctorul, cu-capui sprijinit în piept, îşi ştergea ochelarii. Afară, în liniştea nopţii, gâfâia trudit vuietul oraşului la ceasul acela târziu; o adiere rece le răcorea obrajii şi le” flutura şuviţele de păr. Liudmila începu să tremure; pe faţă i se prelingeau lacrimi. Pe culoar rătăceau zgomote speriate şi înăbuşite, care veneau din sălile spitalului, paşi grăbiţi, gemete, şoapte întristate. Cei trei stăteau tăcuţi şi nemişcaţi la fereastră, cu privirile aţintite în bezna nopţii.

Mama se simţi <fe prisos între ei, îşi desprinse uşor braţul din mâna femeii, se înclină în faţa lui Egor şi se îndreptă spre uşă:

— Pleci? – o întrebă doctorul, fără să-şi întoarcă faţa.

— Da…

În stradă se gândi la Liudmila şi-şi aminti de lacrimile ei cumpătate. „Nici nu ştie să plângă…”

Atfvintindu-şi cuvintele din urină ale lui Egor, oftă adânc.t Păşind încet pe uliţă, îi veneau în gând glumele lui, privirea lui vioaie şi gândtirile lui despre viaţă.

„Omul bun trăieşte greu, dar moare uşor… Eu cum am să mor oare…?”.

Apoi şi-o închipui pe Liudmila alături de doctor, stând la fereastră, în camera aceea albă şi prea puternic luminată, iar în spatele lor – Egor cu ochii lui fără viaţă şi, cuprinsă de o milă apăsătoare faţă de oameni, oftă adânc, iuţind pasul, zorită de un simţă-mânt nelămurit.

„Trebuie să mă grăbesc!” îşi spunea dânsa şi, stă-pânită de un îndemn lăuntric, trist, dar hotărâf, porni mai repede înainte.

XJ.

A doua zi, mama avu de făcut tot felul de alergături ca să pregătească cele de trebuinţă pentru înniormântare, iar seara, când se aşeză la ceai dimpreună cu Nikolai şi cu Sofia, veni Saşenka veselă şi gălăgioasă ca niciodată. Obrajii îi ardeau ca focul, ochii îi străluceau de bucurie şi, după cum i se păru mamei, întreaga ei făptură era însufleţită de o mare speranţă. Voioşia ei zgomotoasă năvăli strident şi disonant în mijlocul amintirilor pline de mâhnire pentru cel care se stinsese; toţi rămaseră, uluiţi şi orbiţi, ca-n faţa unui foc. care a izbucnit pe neaşteptate în

2JS1 noapte. Bătând îngândurat cu degetul în masă, Nikolai zise:

— Eşti de nerecunoscut astăzi, Saşa…

— Da? Se poate! – răspunse ea, izbucnind într-un râs fericit.

Mama o privi cu o dojana mută în ochi, iar Sofia îi spuse, vrând parcă să-i aducă aminte:

— Vorbeam tocmai despre Egor Ivanovici…

— Ce om minunat, nu-i aşa? – exclamă Saşa.

— Nu l-am văzut decât zâmbind şi glumind. Şi cum ştia să lucreze! Era un artist al revoluţiei, stăpânea gân-direa revoluţionară ca un mare maestru. Cu câtă simplitate şi vigoare zugrăvea întotdeauna tabloul minciunii, al asupririi şi al nedreptăţii în multiplele ei aspecte.

Vorbea încet, cu un zâmbet trist în ochi, dar zâm-betul acesta nu izbutea să zăgăzuiască vâlvătaia acelei nestăpânite bucurii pe care toţi i-o citeau limpede în ochi, dar a cărei cauză niciunul n-o înţelegea.

Şi cum nu voiau defel să-şi părăsească adânca lor mâhnire pentru tovarăşul care murise şi să se lase cuceriţi de simţământul de bucurie pe care-l adusese cu sine Saşa, ei îşi apărau, fără a-şi da seama, tristul lor drept de a-şi trăi durerea până la capăt, căutând s-o aducă şi pe fată în aceeaşi stare sufletească…

— Şi uite că a murit! – spuse Sofia cu glas apăsat, privind-o stăruitor.

Saşa îşi trecu scurt privirea întrebătoare pe feţele lor şi se încruntă. Apoi îşi lăsă capul în piept şi tăcu, îndreptându-şi părul cu mişcări domoale.

— A murit? – întrebă cu glas tare după un răstimp, smulgându-se din tăcere şi rotindu-şi iarăşi privirea cutezătoare pe feţele lor.

— Ce-nseamnă, a murit? Ce a murit? A murit oare respectul meu pentru Egor, dragostea mea pentru acest tovarăş, a murit amintirea strădaniilor creierului său? A murit tot ce a gândit şi a produs mintea lui? Au pierit sentimentele pe care le-a trezit el în inima mea? S-a prăbuşit în mintea şi în inima mea imaginea acestui ora cinstit şi curajos aşa cum l-am cunoscut totdeauna şi aşa cum mi-am făurit-o eu? Au murit toate acestea? Eu ştiu că, întrucât mă priveşte, ele nu vor muri niciodată. Şi mi se pare că prea ne pripim să spunem despre un om, „a murit”. Moartă este gura lui, dar cuvântul său va trăi pururea în inimile celor vii!

Tulburată, se aşeză din nou, îşi sprijini coatele pe masă şi urmă cu glas mai scăzut, mai profund, privindu-şi tovarăşii, zâmbitoare, cu ochii împăienjeniţi:

— E o prostie, poate, ceea ce spun, dar eu cred, tovarăşi, în nemurirea oamenilor cinstiţi, în nemurirea celor cărora le datorez fericirea de a trăi această viaţă minunată, care mă umple de bucurie şi care mă încântă prin complexitatea, prin diversitatea fenomenelor şi prin necontenita creştere a ideilor care-mi sunt tot atât de scumpe, ca şi inima din piept. Poate că suntem prea zgârciţi în manifestarea simţămintelor noastre; poate că trăim prea mult cu cugetul şi aceasta ne diformează întrucâtva; poate că,.judecind şi cântărind lucrurile, nu le simţim îndeajuns…

— Ai avut astăzi vreo bucurie? – o întrebă Sofia zâmbind.

— Da! • – răspunse Saşa, dând din cap.

— Şi cred că una foarte mare! Am stat de vorbă toată noaptea cu Vesovşcikov. înainte nu prea îmi plăcea, mi se părea prea înapoiat, prea necioplit. De altfel aşa şi era. Mocnea în el, în stare latentă, o înverşunare oarbă împotriva oricui; cu o îndărătnicie insuportabilă, se situa totdeauna în centrul oricărei probleme şi-f dădea înainte, brutal şi înveninat: eu, eu, eu! Era ceva grosolan şi enervant în acest fel de a fi al său…

Saşa zâmbi şi iarăşi îi cuprinse pe rând cu privirea ei luminoasă.

— Acum însă a început să spună „tovarăşi”! Ar trebui să-l auziţi cum rosteşte cuvântul acesta! Cu o dragoste sfioasă, caldă, care nu poate fi redată în cuvinte! Acum e uimitor de simplu, sincer şi plin de dorinţa de a lucra. Şi-a aflat rostul lui în viaţă, îşi cunoaşte puterile, ştie ce-i lipseşte, dar lucrul ce! mai însemnat este că s-a născut în el sirnţământul adevăratei tovărăşii…

Vlasova asculta ceea ce spunea Saşa şi se bucura văzând că faţa ei, de obicei aspră, acum era blândă, fericită. In acelaşi timp însă, undeva, în adâncul sufletului ei, încolţea un gând de gelozie:,:Dar cu Paşa, cum răinân-e…?”

— Nu se gândeşte decât la tovarăşii lui, – urmă. Saşa, – şi ştiţi ce încearcă să mă convingă? Că trebuie să punem la cale evadarea lor. Da! Şi susţine • că e ioarte uşor şi foarte simplu…

Sofia înălţă capul şi întrebă cu vioiciune:

— Dumneata ce crezi, Saşa? E o idee minunată! Ceaşca din mâna mamei începu să tremure. Saşa încruntă sprâncenele şi, stăpânindu-şi neastâmpărul, tăcu o clipă., apoi răspunse cu glas adine, dar cu un zâmbet fericit pe buze şi împiedicându-se oarecum în vorbă:

— Dacă lucrurile stau într-adevăr aşa cum spune el, trebuie să încercăm! E datoria noastră!.

Roşi toată si, lăsându-se pe speteaza scaunului, tăcu.

„Dra-ga de ea!” se gândj mama,.zâmbind. Sofia zâmbi şi -ea, iar Nikolai prinse a „râde încetinel, pn-vindo cu bunătate. Fata îşi sumeţi deodată capul şi se uită cu.asprime la ei; cu faţa paJidă şi fulgerându-i îm ochi, le spuse cu glas inâlintt;

— R.kleţi de mine, înţeleg… Mă credeţi direct interesata?

— Da' de ce, Şasa? – o întrebă Sofia cu viclenie, ridieându-se şi venind lângă ea.

Mama îşi spuse în sinea ei, că întrebarea aceasta n-avea nici un rost şi era jignitoare pentru fată; oftă şi, înălţârjd sprinceana, se uita la Sofia cu ochi dojenitori.

— Am să mă dau la o parte! – exclamă Saşa.

— N-am să particip la nici o discuţie în privinţa asta, dacă priviţi astfel…

— Nu mai vorbi aşa, – zise Nikolai liniştit. Mama se apropie de Saşa, se aplecă şi o mângâie uşor pe creştet. Fata îi prinse mâna şi, ridieându-şi faţa îmbujorată, o privi sfios în ochi. Mama-i zâmbi şi, negăsind cuvântul pe care ar fi vrut să i-l spună, oftă cu mâhnire. Sofia se aşeză lângă Saşa, o cuprinse de umeri şi, cercetând-o din ochi, îi spuse zâmbind:

— Eşti tare nostimă…!

— Da, mi se pare că am spus o nerozie…

— Cum de te-ai putut gândi… – urmă Sofia, dar Nikolai o întrerupse, preocupat şi grav:

— Daca evadarea este cu putinţă, cred că nu pot să existe două păreri. înainte de toate însă, trebuie să ştim dacă tovarăşii din închisoare vor să evadeze…

Saşa lăsă capul în jos.

Aprinzând o ţigară, Sofia se uită la frate-său şi, cu o mişcare largă, aruncă chibritul undeva într-un ungher.

— Cum să nu vrea! – spuse mama oftând.

— Dar nu prea-mi vine a crede că e cu putinţă aşa ceva…

Toţi tăceau, iar dânsa ar fi dorit din tot sufletul să-i audă vorbind despre posibilitatea evadării!

— Trebuie să-l văd pe Vesovşcikov! – zise Sofia.

— Iţi comunic eu mâine, când şi unde îl poţi vedea!

— îi răspunse Saşa încet.

— El ce are să facă acum? – întrebă Sofia, pliin-bându-se prin odaie.

— După cum s-a hotărât, are să lucreze ca zeţar la tipografia cea nouă. Până atunci însă are să stea la pădurar.

Saşa încruntă sprâncenele, faţa i se înăspri, ca de obicei, iar glasul îi sună rece. Nikolai veni lângă mama, care spăla ceştile, şi-i spuse:

— Dumneata te duci poirnâine să-l vezi pe Pavei. Va trebui să-i strecori un bileţel. înţelegi, trebuie să ştim…

— înţeleg, înţeleg! – răspunse mama cu grabă. —. Ştiu eu cum să i-l strecor…

— Am plecat! – zise Saşa şi, strângând grăbită şi tăcută mâinile celorlalţi, ieşi subţiratică şi dreaptă, cu pasul mai hotărât ca altădată.

Sofia îşi lăsă mâinile pe umerii mamei şi, legănând-o uşor, cu scaun cu tot, întrebă zâmbind:

— Ai vrea, Nilovna, să ai o asemenea noră…?

— O, doamne! Măcar o zi de i-aş vedea împreună! – strigă mama, gata să izbucnească în plâns.

— Da, puţintică fericire nu strică nimănui!… – spuse încet Nikolai.

— Numai că greu -poţi găsi oameni care să se dea mulţumiţi doar cu un pic de fericire. Iar când e prea multă, nu mai are preţ…

Sofia se aşeză la pian şi începu să cânte o melodie tristă…

xn.

A doua zi dimineaţa, vreo câteva zeci de bărbaţi şi îemei se adunaseră la poarta spitalului, aşteptând să se scoată sicriul tovarăşului lor. In jur mişunau agenţii, adulmecând cu băgare de seamă, ciulind urechea la orice vorbă sau exclamaţie, întipărindu-şi în minte chipuri şi gesturi caracteristice, trăsături şi cuvinte; pe trotuarul celălalt stăteau cu ochii aţintiţi asupra celor ce-şi aşteptau mortul un grup de poliţişti cu revolverele la centură. Agenţii cu îndrăzneala lor, poliţiştii cu rânjetul lor de batjocură, gata a-şi dovedi puterea în orice clipă, întărâtau deopotrivă mulţimea. Ca să-şi ascundă revolta, unii făceau glume, alţii priveau posomoriţi în pământ, silindu-se să nu ia în seamă jignirile ce li se aduceau, iar alţii, fără a-şi mai stăpâni mânia, îşi băteau joc de stăpânirea, care se înfricoşase de nişte oameni ce n-aveau altă armă decât cuvântul. Un cer albăstrui privea din înălţimi strada pavată cu piatră de caldarâm cenuşie şi rotundă şi presărată peste tot locul cu frunze îngălbenite, pe care vântul le spulbera de colo până colo. aruncându-le sub picioarele oamenilor.

În mulţimea aceea se afla şi mama; plimbându-şi privirea pe chipurile celor cunoscuţi, dânsa îşi spunea cu tristeţe: „Sunteţi puţini, tare puţini! Iar muncitori, aproape de loc…”

Poarta se deschise şi. fu adus capacul coşciugului, acoperit de coroane cu panglici roşii. In aceeaşi clipă toţi bărbaţii îşi scoaseră pălăriile care fluturară deasupra capetelor ca un stol de păsări stârnit deodată. Un ofiţer de poliţie, înalt şi roşu la faţă, cu mustaţa neagră, se năpusti în mulţime; în urma lui dădură năvală soldaţii, îmbrâncind fără cruţare oamenii şi tropăind zgomotos cu cizmele lor grele. Ofiţerul porunci cu glas răguşit:

— Vă rog să scoateţi panglicile!

Bărbaţi şi femei îl încercuiră strâns, spunându-i ceva, dând din mâini, frământându-se şi îmbulzindu-se în jurul lui. Prin faţa ochilor mamei se iveau şi piereau îndată chipuri palide, întărâtate, cu buze tremti-rânde; pe obrajii unei femei se prelingeau lacrimi de obidă…

— Jos violenţa! – strigă un glas tineresc, pier-zându-se stingher în larma învălmăşelii…

Cu inima plină de amărăciune, mama se întoarse către un flăcău îmbrăcat sărăcăcios, care se afla lângă dânsa şi-i spuse cu mânie:

— Ce-nseamnă asta? Nu-i lasă nici măcar să-şi în-mormânteze un tovarăş de-al lor, aşa cum vor?

Înverşunarea creştea; capacul sicriului se legăna deasupra mulţimii, vântul flutura panglicile peste creştetele şi chipurile oamenilor şi se auzea foşnetul uscat şi nervos al mătăsii.

Temându-se de o ciocnire, mama spuse cu grabă către cei din dreapta şi din stânga ei:

— Lăsaţi-i în plata domnului! Dacă-i până într-a-tâta, să scoată panglicile! Ce putem face…?

Deodată -se ridică o voce puternică şi tăioasă, acoperind larma mulţimii:

— Lăsaţi-ne să-l petrecem pe ultimul său drum pe acest tovarăş al nostru, care s-a prăpădit din pricina voastră…

Cineva intona cu glas subţire:

Voi jertfă aţi căzut în luptă…

— Vă rog să scoateţi panglicile! lakovlev, taie-le! Se auzi zăngănitul unei săbii scoase din teacă.

Mama închise ochii, încredinţată că mulţimea va izbucni în strigăte cumplite. Dar larma scăzu deodată; oamenii mormăiau şi mârâiau, ca nişte lupi încolţiţi. Apoi, tăcuţi, cu capetele în piept, porniră înainte şi nu se mai auzi decât târştitul paşilor.

În fruntea mulţimii se vedea capacul sicriului, plutind parcă prin aer, cu coroanele răvăşite şi jefuite; de o parte şi de alta înaintau poliţiştii călări, în mers legănat. Mama mergea pe trotuar şi nu putea să vadă sicriul, înconjurat de mulţimea împânzită care sporise pe nesimţite, umplând toată uliţa. în urma convoiului, veneau, ca nişte străji, alţi călăreţi în uniforme cenuşii; pe margini păşeau poliţiştii pedeştri, cu mâna pe sabie şi peste tot locul pândeau nenumăraţi agenţi, iscodind feţele oamenilor cu priviri pe care mama le cunoştea atât de bine.

Adio, tovarăşe, adio…

Începură să cânte, duios şi trist, două voci frumoase.

— Nu cântaţi! – strigă cineva.

— Nu se cuvine! Să tăcem, domnilor!

Strigătul răsună aspru şi impresionant. Cântecul de jale conteni; glasurile scăzură; nu se mai auzea decât tropăitul hotărât al paşilor pe caldarâm, umplând toată strada cu un vuiet uniiorm şi înăbuşit, care se ridica deasupra muiţimii, către cerul albastru, cutre-niurând văzduhul, ca ecoul celui dintâi tunet, vestind furtuna care este încă departe. Vântul rece se înteţea, aruncând cu vrăjmăşie în obrazul oamenilor praful şi gunoaiele de pe străzi, răvăşindu-le părul şi hainele, năvălind în ochi, izbindu-i în piept şi împle-tindu-se în picioarele lor…

Privind înmormântarea aceea fără popi şi fără cân-tări care să-ţi sfâşie inima, cercetând chipurile încruntate şi adâncite într-o profundă reculegere, mama îşi simţea sufletul înfiorat, în vreme ce gândul ei se rotea încet, îmbrăcându-i impresiile în cuvinte amare: „Puţini mai sunteţi, voi, ceştia, care aţi trecut de partea dreptăţii…”

Păşea cu capul plecat şi i se părea că aceea nu era înmormântarea lui Egor, ci că duceau la groapă altceva, ceva care era atât de aproape de sufletul ei, cu care se deprinsese de îndelungă vreme şi de care nu se mai putea lipsi. Se simţea stânjenită, îndurerată. In inima ei îşi făcea loc cu stăruinţă un aspru şi tulburător simţământ de nepotrivire cu oamenii care-l petreceau pe Egor.

„Apăi fireşte, cugeta dânsa, Egqruşka nu credea în dumnezeu şi.nici ceilalţi nu cred…”

Dar nu voi să-şi ducă gândul până la capăt şi oftă, cercând astfel să-şi uşureze inima.

„Of, doamne, Jsuse Hristoase! Oare şi pe mine, tot aşa au să mă înmormânteze?”

La cimitir, ocoliră îndelung pe cărările înguste dintre morminte, până când răzbiră, în sfârşit, într-un loc deschis, presărat cu nenumărate cruci mici şi albe. Mulţimea se grămădi tăcută lângă groapă şi acea tăcere sumbră a atâtor oameni adunaţi acolo, între morminte, era ca o prevestire de groază, sub puterea căreia mama îşi simţi inima zvâenind, iar apoi – încremenind în aşteptare. Vântul şuiera şi vâjâia printre cruci, pe capacul sicriului tremurau jalnic florile strivite…

Poliţiştii rămăseseră la pândă, într-o aşteptare încordată, cu ochii aţintiţi la şeful lor.

19 _ M. Gorki – Mama.

Un tânăr cu faţa palidă, cu capul gol, cu părul lung, cu sprincenele negre, se urcă pe mormanul de ţarină de lingă groapă. In aceeaşi clipă se auzi glasul răguşit al ofiţerului de poliţie:

— Domnilor…

— Tovarăşi! – începu cu voce puternică tânărul cu sprâncene negre.

— Daţi-mi voie! – strigă poliţistul.

— Vă pun în vedere că hu aveţi voie să ţineţi discursuri…

— Numai câteva cuvinte! – răspunse liniştit tânărul.

— Tovarăşi! La mormântul prietenului şi învăţătorului nostru, să jurăm că nu-i vom uita niciodată învăţăturile şi că fiecare dintre noi va săpa fără odihnă, toată viaţa, groapa în care va fi înmormintaiâ pentru vecie puterea blestemată şi asupritoare, izvorul tuturor nenorocirilor din această ţară – autocraţia!

— Arestaţi-l – strigă poliţistul, dar glasul lui tu înăbuşit de o năvalnică izbucnire de strigăte:

— Jos autocraţia!

Îmbrâncind mulţimea, poliţiştii se năpustiră asupra tânărului care cuvântase. Strâns înconjurat din toate părţile, el ridică mina şi strigă:

— Trăiască libertatea!

Mama fu îmbrâncită înlături; înfricoşată, se sprijini de o cruce şi rămase cu ochii închişi, aşteptând să primească vreo lovitură. Larma vijelioasă a mulţimii dezlănţuite o asurzea, pământul i se clătina sub picioare, vântul şi spaima îi tăiau respiraţia. Fluierăturile poliţiştilor despicau văzduhul, un glas răguşit, zbiera comenzi, femeile scoteau ţipete ascuţite, grila-jurile mormintelor trosneau şi paşi îmbulziţi răsunau înfundat pe pământul uscat. Toate acestea ţinură îndelung; cutremurată de groază, mama nu mai putu să stea cu ochii închişi.

Ti deschise şi, scoţând un ţipăt, se repezi înainte, cu braţele întinse. Aproape de dânsa, pe o potecă îngustă, între două şiruri de morminte, poliţiştii îl înconjuraseră pe tânărul cu plete mari şi se apărau împotriva

2yu mulţimii, care se repezea asupra lor din toate părţile. Săbiile scoase din teacă: luceau în văzduh albe şi reci, se ridicau deasupra capetelor şi coborau fulgerător. Bastoane, scânduri şi scurtături, smulse din garduri cădeau năprasnic asupra poliţiştilor; strigătele oamenilor încăieraţi se învălmăşeau într-un vâr-tef sălbatic, iar deasupra capetelor se înălţa chipul palid al tânărului şi vocea lui răsuna cu putere peste larma glasurilor înfuriate:

— Tovarăşi! De ce vă irosiţi puterile…?

Şi tânăru! birui. Lepădând scurtăturile, oamenii plecau, unul câte unul, în vreme ce mama păşea mereu înainte, atrasă de o putere căreia nu i se putea împotrivi; în sfârşit, îl văzu pe Nikolai. cu pălăria dată pe ceafă, străduindu-se să alunge oamenii îmbătaţi de niânie şi-i auzi glasul dojenitor:

— Aţi înnebunit? Liniştiţi-vă!

Mamei i se păru că una din mâinile lui era înroşită de sânge.

— Pleacă, Nikolai Ivanovici! – strigă ea, repezindu-se spre dânsul.

— Unde te duci? Au să te lovească…

Sofia răsări lângă dânsa, apucând-o de umăr. Era fără pălărie, cu părul răvăşit; cu mâna cealaltă îl sprijinea pe un tânăr, aproape copilandru. Acesta îşi ştergea faţa zdrobită, însângerată, murmurând cu buze tremurânde:

— Lăsaţi-mă, nu-i nimic…

— Ai grijă de el, du-l acasă la noi! Ia batista asta şi leagă-i faţa!… – spuse repede Sofia şi, vărând mâna băiatului în mâna mamei, fugi strivind:

— Plecaţi mai repede, că vă arestează!

Oamenii se împrăştiau în toate părţile, în urma lor veneau poliţiştii, călcând greoi printre morminte, împiedicându-se în poalele mantalelor. înjurând şi învâr-tind săbiile deasupra capetelor. Flăcăul îi privea cu ochi de lup.

ÎS” îi spuse mama încef, şfer-

— Hai mai repede! gându-i fala cu batista.

El mormăia, scuipând sânge:

— Nu liţi îngrijorată, că nu mă doare. M-a pălit cu minerul săbiei. Dar şi eu, când i-am tras una cu parul, a urlat, nu altceva…!

Şi, ameninţând cu pumnul plin de sânge, încheie cu glas întretăiat:

— Las' c-o să vedeţi voi! Vă venim noi de hac, fără bătaie, când s-o ridica tot poporul muncitor!

— Mai repede! – îl zori mama, trăgându-l spre una din porţile cimitirului. I se părea că dincolo de gard, în câmp, îi aşteaptă poliţiştii gata să se năpustească şi să-i lovească. Dar când, deschizând cu băgare de seamă portiţa, văzu cârnpul gol, pe care se aşternea pânza cenuşie a amurgului de toamnă, teama „ îi trecu; tăcerea şi pustietatea o liniştiră.

— Stai să-ţi leg faţa! – îi spuse mama.

— Nu-i nevoie, nu mi-e ruşine! A fost o bătaie dreaptă, a dat şi el, am dat şi eu…

Mama îi legă în grabă rana. Când vedea sânge o cuprindea mila, iar când degetele-i dădeau de umezeala caldă, o scutura un tremur de groază. Tăcută şi grăbită, îl duse pe rănit de-a lungul câmpului. Li-berându-şi gura, băiatul îi spuse cu glas glumeţ:

— Ce mă târăşti aşa, tovarăşă? Pot merge şi singur…

Mama simţea însă că băiatul se clătina, călca din ce în ce mai nesigur, iar măăă îi tremura. Cu glasul tot mai stins el vorbea într-una, întrebând-o fără să aştepte răspuns:

— Sunt tinichigiu, mă cheamă Jvan, dar dumneata cine eşti? Eram trei în cercul lui Egor Ivanovici, adică trei tinichigii… cu toţii eram unsprezece. Tare-l mai iubeam, fie-i sufletul ferice în împărăţia cerurilor! Cu toate că nu cred în dumnezeu…

Când intrară în oraş, mama luă o trăsură şi, după ce-l urcă, îi şopti la ureche:

2S2

— Acuma să taci! – şi, ca să fie mai sigură, îi trase batista peste gură.

Rănitul ridică mâna, dar nu mai avu putere să-?i desfacă gura: mâna îi căzu moale pe genunchi. Cu toate acestea, mormăi mai departe, prin batistă:

— Loviturile astea n-am să vi le iert niciodată, drăguţilor… înaintea lui, ne dădea lecţii un student, Titovici… lecţii de economie politică… Pe urmă l-au arestat…

Mama îl cuprinse cu braţele şi-i trase capul pe piept. Băiatul se lăsă deodată greu şi tăcu. Copleşită di frică, mama strecura priviri furişe în toate părţile. I se părea că de undeva, de după un colţ de stradă, au să iasă poliţiştii, au să-l vadă pe Ivan cu capul legat, au să sară asupra lui şi au să-l omoare…

— E beat? – o întrebă birjarul, întorcându-se către dânsa cu tui zâmbet plin de înţelegere.

— Beat turtă, – răspunse mama oftând.

— E feciorul dumitale?

— Da. E cizmar, iar eu.sunt bucătăreasă…

— Viaţă grea… Ce poţi face?

Birjarul învârti biciul deasupra cailor şi, întorcându-se din nou, urină cu glas mai scăzut:

— Ai auzit ce bătaie a fost adineauri la cimitir? îiimormântau, vra să zică, pe un politic – adicăte din cei care se ridică împotriva stăpânirii… care au anume răfuieli cu stăpânirea. îl înmormântau, vra să zică, oameni de-ai lor, prieteni de-ai mortului, cum s-ar zice. Şi s-apucă ei să strige: jos stăpânirea, că jefuieşte, adicăte, poporul… Atuncea poliţia tăbărî pe ei, să-i bată! Pe câţiva, cică, i-a căsăpit aşa de tare, c-au rămas morţi pe loc. Dar au păţit-o şi poliţiştii…

— Tăcu o vreme, apoi, clătinând amărât din cap, spuse cu glas ciudat:

— Nici pe morţi nu-i lăsa-n pace. Le tulbură somnul de veci…!

Trăsura sălta hurducându-se pe caldarâmul de piatră; capul lui Ivan se bălăbănea izbindu-se de pieptul mamei, iar birjarul, întors pe Jumătate către dânsa, mormăia îngândurat: -

— Poporu-i tare tulburat şi frământat… Creşte răzmeriţa peste tot pământul. Da, da! Aseară au venit jandarmii la nişte vecini ai noştri şi au cotrobăit prin casă până-n zori; când au plecat, l-au luat cu ei pe un fierar. Cică-i îneacă noaptea-n gârlă. Stau şi mă gân-desc, ce om cumsecade era fierarul ăsta… '

— Cum îl chema? – întrebă mama.

— Pe fierar? Savel îl chema şi era poreclit Evcenko. Era tânăr. dar cunoştea multe lucruri. Se vede treaba că nu-i voie să ştii prea multe. Venea câteodată pe la noi şi începea a vorbi: „Ce viaţă mai duceţi şi voi, birjarii!” „Aşa-i, ziceam noi, o viaţă de dine, ba chiar şi mai afurisită!”

— Opreşte! – îi spuse mama.

Ivan se trezi în hurducătura trăsurii şi scoase un geamăt slab.

— L-a muiat rău pe flăcăiaş! – zise birjarul.

— Ce-i şi cu băuturica asta…!

Abia târându-şi picioarele, clătinându-se din tot trupul, Ivan străbătu curtea, spunând:

— N-am nimic… pot să merg şi singur…