XIII.

Sofia era acasă şi ieşi în întâmpmarea mamei cu ţigara în gură, tulburată, negăsindu-şi locul.

Aşezând rănitul pe divan, îi dezlega capul cu multă îndemânare şi dădea porunci, îngustându-şi ochii şi ferindu-i de fumul de ţigară:

— L-a adus, Ivan Danilovici! Eşti obosită, Nilovna! Te-ai speriat, aşa-i? Ei, hai, acuma odihneş-te-te. Nikolai, dă-i Nilovnei un păhărel de porto!

Buimăcită de toate cele întâmplate, respirând anevoie şi simţind în toată clipa junghiuri în piept, mama îngăima:

— Lăsaţi, nu vă bateţi capul cu mine…

Dar toată făptura ei cerea înfrigurată o mângâiere, o privire înţelegătoare, care s-o liniştească.

Din camera de alături veni Nikolai cu mina bandajată, împreună cu doctorul Ivan Danilovici, zburlit ca un arici. Acesta se îndreptă cu grabă către divan şi, aplecându-se deasupra tânărului, spuse:

— Apă, apă multă, fĂşi] de pânză curată, vată!Mama porni spre bucătărie, dar Nikolai o apucă de braţ şi-i spuse cu blândeţe, ducând-o în sufragerie:

— Doctorul vorbea cu Sofia, nu cu dumneata. Ai trecut prin mare zbucium astăzi, draga mea!

Întâlnindu-i privirea bună şi îngrijorată, mama'izbucni într-un hohot de plâns, pe care nu mai putu să şi-l stăpânească, strigând:

— Vai, ce-a fost, dragul meu, ce-a fost! Au căsăpit oamenii! I-au căsăpit…

— Am văzut, – zise Nikolai, întinzându-i un pahar de vin şi dând din cap.

— S-au cam înfierbântat amândouă părţile. Dar nu te speria; au dat cu latul săbiilor şi se pare că unul singur e rănit mai grav. L-au lovit chiar în faţa mea şi l-am scos din învălmăşeală.

Glasul şi faţa calmă a lui Nikolai, căldura şi lumina din odaie o mai liniştiră. Cuprinzându-l într-o privire de recunoştinţă, îl întrebă:

— Te-au lovit şi pe dumneata?

— Mi se pare că, din nebăgare de seamă, eu singur m-am lovit de ceva şi mi-am jupuit pielea. Bea ceaiul! E frig şi eşti îmbrăcată prea subţire…

Întinzând mâna ca să ia ceaşca, mama văzu că degetele îi erau pline de sânge închegat. Braţul îi căzu moale pe genunchi şi, în aceeaşi clipă, simţi că şi fusta era udă de sânge. Cu ochii larg deschişi, cu sprinceana înalt arcuită, îşi privea pieziş degetele; era ameţită, iar în inimă îi ciocănea parcă un gând: „Tot aşa s-ar putea să dea şi-n Pavel…!” Ivan Danilovici apăru numai în vestă şi cu mâne-cile cămăşii suflecate. La privirea întrebătoare a lut Nikolai, răspunse cu vocea lui subţire:

— Rana de pe faţă e uşoară, dar are craniul fracturat, fără să. fie însă prea grav; flăcăul e voinic! A pierdut însă prea mult sânge. II ducem la spital?

— Pentru ce? Lasă-l aici! – răspunse Nikolai.

— Astăzi poate să rămână, hai să zicem şi mâine; după aceea, însă, mi-e mai uşor să-l îngrijesc la spital. Nu prea am timp pentru vizite în oraş. Ai de gând să scrii ceva despre cele întâmplate la cimitir?

— Bineînţeles! – răspunse Nikolai.

Mama se ridică încet şi se îndreptă spre bucătărie.

— Unde te duci, Nilovna? – o opri el grijuliu.

— Las' că Sofia se descurcă şi singură.

Mama îl privi şi. tresărind, răspunse cu un surâs ciudat:

— Sunt plină de sânge…

În odaia ei, în timp ce se schimba, se gândi iarăşi la liniştea şi seninătatea acestor oameni, care puteau trece atât de repede peste asemenea grozăvii. Gândul acesta o înviora şi-i alunga frica din inimă. Când se întoarse în odaia în care fusese aşezat rănitul, Sofia stătea aplecată asupra bolnavului şi-i spunea:

— Astea-s mofturi, tovarăşe!

— Dar am să vă încurc aici! – se împotrivea el, cu glas stins.

— Nu mai vorbi. Asta are să-ţi facă bine… Mama rămase în spatele Soliei, îşi puse mâinile pe umerii ei şi, uitându-se la faţa palidă a rănitului, istorisi prin ce spaimă trecuse când băiatul începuse să aiureze în trăsură. Ivan asculta, iar ochii îi ardeau, bântuiţi parcă de friguri; la sfârşit, plescăi uşor din buze şi murmură stânienit:

— Tare prost mai sunt!

— Acum să te lăsăm, – zise Sofia, îndreptându-i pătura.

— Odihneşte-te!

Trecură cu toţii în sufragerie, unde vorbiră îndelung şi pe larg despre întâmplările de peste zi. Pentru ei, faptele acelea şi însăşi drama care se petrecuse rămăseseră undeva departe, în trecut, iar gândurile lor se îndreptau acum cu încredere către viitor, dezbătând amănunţit ce aveau de făcut a doua zi. Toţi aveau feţele ostenite, dar mintea le era trează şi, vorbind despre activitatea lor, nu ascundeau de loc că ceea ce izbutiseră să înfăptuiască nu-i mulţumea nici pe departe. Doctorul n-avea astâmpăr pe scaun şi, străduin-du-se să-şi stăpânească glasul ascuţit, spunea:

— Propagandă, propagandă! Asta-i prea puţin în clipa de faţă! Muncitorii tineri au dreptate! Agitaţia trebuie extinsă cât mai mult. Ascultaţi ce vă spun, muncitorii au dreptate…

Nikolai îi răspunse posomorit şi cu acelaşi ton:

— Din toate părţile, ne vin plângeri: prea puţine cărţi şi broşuri, iar noi n-am izbutit pân-acum să instalăm o tipografie ca lumea. Liudmila se zbate din răsputeri; într-o zi are să se prăbuşească, dacă nu-i dăm pe cineva care s-o ajute…

— Dar Vesovşcikov? – întrebă Sofia.

— Nu poate să locuiască în oraş. Are să lucreze în tipografia cea nouă, dar până atunci ne mai trebuie un om acolo…

— Eu n-aş fi bună pentru treaba asta? – întrebă mama, cu glas scăzut.

Toţi trei se uitară la dânsa şi, câteva clipe, rămaseră tăcuţi

— Asta-i o idee minunată! – izbucni Sofia cu însufleţire.

— Nu. merge, Nilovna; e lucru greu pentru dumneata, – spuse Nikolai cu răceală.

— Ar trebui să te muţi din oraş, să nu-l mai vezi pe Pavel şi, în general…

Mama răspunse oftând:

— Paşa n-ar pierde cine ştie ce. Cât despre mine – vizitele la închisoare nu fac decât să-mi sfâşie inima. Nu poţi vorbi nimic, stai ca o proastă în faţa copilului tău', toţi se uită la tine şi te pândesc, nu cumva să scapi vreo vorbă care nu se cuvine…

După întâmplările din ultimele zile, se simţea ostenită; de aceea, când auzi c-ar putea să stea undeva, afară din oraş, departe de tot ce.se întâmpla aici, se agăţă cu toată puterea de această nădejde.

Dar înainte de a se ajunge la o hotărâre, Nikolai schimbă vorba:

— La ce te gândeşti, Ivan? – îl întrebă el pe doctor.

Ridicând capul, doctorul răspunse posomorit:

— Mă gândesc că suntem tare puţini! Trebuie să lucrăm mai energic… Trebuie să-i convingem pe Pa-vel şi pe Andrei să evadeze. Şi unul şi celălalt sunt elemente prea valoroase ca să lâncezească acolo, fără nici o treabă…

Nikolai încruntă sprâncenele şi, clătinând din cap în semn de îndoială, aruncă o privire către mama. Dânsa înţelese că, fiind de faţă, li-e greu să vorbească despre Pavel; se duse în odaia ei cu un simţământ de obidă în suflet, pentru că trecuseră prea uşor peste dorinţa pe care şi-o mărturisise. Se întinse pe pat cu ochii deschişi şi, ascultând glasurile care abia ajungeau până la dânsa, se lăsă pradă unei mari nelinişti.

Ziua care trecuse i se părea întunecată, neînţeleasă şi plină de prevestiri rele; dar ca să nu mai cugete la cele întâmplate şi ca să-şi alunge amintirea inoho-râtă care o urmărea, se întoarse cu gândul la Pavel. Ar fi vrut, fireşte, să-l ştie liber, dar, în acelaşi timp, lucrul acesta o înspăimânta, deoarece îşi dădea seama că în jurul ei totul se înăsprea, totul ducea la ciocniri năprasnice. Răbdarea tăcută, cu care se mulţumiseră oamenii până atunci, secase; în locul ei, îşi croia drum o încordată aşteptare; întărâtarea creştea văzând cu ochii; pretutindeni izbucneau vorbe aspre, pretutindeni se simţea dospind o mare îrământare… Fiecare manifest era dezbătut cu aprindere în piaţă, în prăvălii, printre meseriaşi şi servitori; după fiecare nouă arestare, oamenii se întrebau care este pricina şi discuţiile acestea aveau un puternic răsunet, stârniud

2S8 teamă, nedumerire şi, câteodată, compătimire. Mama auzea tot mai des din gura oamenilor simpli cuvinte care, altădată, o înspăimântau: răscoală, socialişti, politică; ei Ie rosteau sau cu o ironie sub care se ascundeau, stângaci, întrebări ce mărturiseau o vădită dorinţă de lămurire, sau cu o ură dincolo de care se simţea teama, sau cu o îngândurare care dezvăluia o speranţă şi o ameninţare. Balta stătută a vieţii fremăta în tulburi unduiri, care se desfăşurau încet, dar în cercuri tot mai largi; cugetele adormite se trezeau, iar obişnuita nepăsare şi lipsa de interes faţă de întâmplările zilei începeau să se clatine. De toate acestea, mama îşi dădea seama mai limpede decât ceilalţi, pentru că ea cunoştea mai bine faţa posomorită a vieţii; şi acum, când o veâea brăzdată de adânci cute de îngândurare şi de întărâtare, dânsa se bucura şi totodată se înfricoşa. Se bucura pentru că socotea că toate acestea slujeau cauza pentru care lupta feciorul ei, dar se înfricoşa, ştiind prea bine că, odată ieşit din închisoare, el se va avânta în fruntea tuturor, în locurile cele mai primejdioase. Şi va pieri.

Uneori, Pavel se înfăţişa în mintea mâniei ca un erou legendar, întruchipând toate „acele gânduri cinstite şi îndrăzneţe despre care îl auzise vorbind, întruchipând pe toţi oamenii care îi erau dragi, tot ce era mai viteaz şi mai măreţ din câte cunoştea dânsa. Şi atunci, înduioşată şi mândră, îl admira plină de încân-tare şi de speranţe, spunându-şi: „Are să fie bine… da… are să fie bine!”

Dragostea ei – dragostea de mamă – creştea, în-cleştându-i inima aproape până la durere, mai mult decât atâta, această puternică iubire de mamă se punea în calea creşterii celuilalt simţământ – dragostea pentru omenire – stăvilindu-l şi mistuindu-l cu totul şi, în locul acestei uriaşe simţiri, nu-i rămânea decât un biet gând deznădăjduit care se zbătea sfios în scrumul neliniştei: „Are să moară… are să se prăpădească.”

Pe la amiază, mama se afla în cancelaria închisorii în faţa lui Pavel şi, prin ceaţa care-i acoperea ochii, se uita la chipul lui bărbos, pândind clipa prielnică în care să-i poată strecura bileţelul ce-l ţinea bine strâns în mină.

— Sunt sănătos şi ceilalţi de asemenea sunt sănătoşi – spuse el încet.

— Dar tu, cum o duci?

— Bine -şi eu. A murit Egor Ivanovici! – scăpă vorba, fără a-şi da seama.

— Da? – întrebă Pavel, lăsând capul în jos.

— La înmormântare, a fost bătaie cu poliţia. Unul a fost arestat! – urmă dânsa cu naivitate. Subdirectorul închisorii plescăi nemulţumit din buzele-i subţiri şi, sărind de pe scaun, mormăi:

— Asta-i interzis, înţelegeţi o dată! N-aveţi voie să vorbiţi despre politică…!

Mama se ridică şi ea de pe scaun şi, ca şi cum n-ar fi înţeles despre ce era vorba, spuse cu nevinovăţie:

— Apăi, eu vorbesc despre bătaie, nu despre politică! S-au bătut într-adevăr. Unul s-a ales cu capul spart…

— Tot aia e! Vă rog să nu vorbiţi, adică să nu vorbiţi despre ceea ce nu vă priveşte personal, de familie şi de casa voastră în general!

Dându-şi seama că s-a încurcat, se aşeză la masă şi, începând a cerceta hârtiile pe care le avea în faţă, adaose obosit, necăjit:

— Am şi eu răspunderea mea…

Cu ochii întorşi către el, mama strecură repede bileţelul în mâna lui Pavel şi răsuflă uşurată…

— Nici nu mai ştii despre ce să vorbeşti… Pavel surise:

— Nici eu nu mai înţeleg…

— Atunci nu mai cereţi drept la vorbitor! – spuse cu ciudă slujbaşul.

— N-au despre ce să vorbească, dar nu s-astâmpără şi vin într-una să ne stânjenească…

— Când vă judecă? – întrebă mama, după un scurt răstimp de tăcere.

— Zilele trecute a fost procurorul pe aici şi a spus că o să ne judece curând…

Îşi spuneau cuvinte fără însemnătate, unele chiar cu totul de prisos, dar mama vedea că Pavel o privea cu dragoste şi duioşie. Era liniştit şi cumpănit ca de obicei, nu se schimbase aproape de loc; numai barba îi crescuse mare şi -l îmbătrânea puţin, iar mâinile îi erau mai albe. Ar fi vrut să-i spună ceva care să-i facă plăcere, ceva despre Vesovşcikov şi, fără să-şi schimbe vocea, aşa cum vorbise până atunci despre atâtea lucruri fără însemnătate, îi spuse mai departe:

— L-am văzut pe finul tău…

Pavel îşi aţinti privirea în ochii ei, cu o întrebare mută. Vrând să-i amintească faţa ciupită a lui Nikolai, mama îşi zgândări obrazul cu degetele…

— Băiatul e bine, sănătos şi, în curând, are să înceapă să lucreze.

Pavel înţelese şi, dând din cap, îi răspunse cu un surâs vesel în ochi:

— Asta-i bine!

— Da, – zise dânsa, mulţumită de iscusinţa ei şi mişcată de bucuria lui Pavel.

Când îşi luă rămas bun, Pavel îi strânse mâna cu putere:

— Mulţumesc, mamă!

Fericirea de a se simţi atât de aproape de inima lui o ameţise şi, neputând să-i răspundă prin cuvinte, îi strânse şi ea mâna în tăcere.

Acasă o găsi pe Saşa. Fata îşi luase obiceiul să vină în zilele când ştia că rnama se ducea la Pavel Nu întreba nimic despre el şi, dacă mama nu-i spunea nimic, Saşa se uita lung la.dânsa şi se mulţumea cu atât. Dar de data aceasta o întâmpină cu o întrebare plină de îngrijorare:

— Ei, cum se simte?

— E bine sănătos!

— l-ai dat biletul?

— Sigur! 1 l-am strecurat cu atâta dibăcie…

— L-a citit?,

— Aş! Cre2i' că e cu putinţă aşa ceva acolo?

— Aşa e, uitasem! – spuse fata tărăgănat.

— Trebuie să mai aşteptăm o săptămână, încă o săptă-mână! Dumneata ce crezi? Are să primească?

Şi, încruntând din sprâncene, se uita ţintă în ochii mamei.

— Ştiu eu? – chibzui mama.

— Adică de ce să nu primească, dacă nu-i nici o primejdie?

Scuturând din cap, Saşa întrebă cu răceală:

— Ştii ce are voie să mănânce bolnavul nostru? Cere de mâncare.

— Are voie să mănânce de toate. Mă duc îndată… Şi porni spre bucătărie. Saşa veni după dânsa.

— Vrei să te ajut?

— Mulţumesc, n-am de pregătit cine ştie ce! Mama se aplecă să scoată o oală din cuptor. Fata îi spuse încet:

— Te rog, numai o clipă…

Era palidă la faţă, ochii îi erau mari şi îndureraţi, iar buzele tremurânde abia izbuteau a şopti cu înfrigurare:

— Vreau să te rog ceva… Ştiu că el n-are să vrea, dar trebuie să-l convingi dumneata. Spune-i că e nevoie de el, că este în interesul cauzei, că… mi-e teamă să nu se îmbolnăvească. Vezi doar cât se tărăgănează judecata…

Se vedea bine că-i era greu să vorbească despre toate acestea. Stătea dreaptă, încordată, privirea îi câta în lături, iar glasul îi era şovăielnic. Coborând pleoapele obosite, îşi muşca buzele şi îşi strângea mumie atât de tare, incit îi trosneau încheieturile degetelor.

Mama era copleşită de această tulburătoare însufleţire, pe care o înţelegea prea bine; mişcată şi totodată adânc întristată, o «nbrăţişă pe Saşa, spunându-i cu glas domol:

— Copila mea dragă, el n-are să asculte de nimeni, n-are să asculte decât de el însuşi!

O vreme statură amândouă tăcute, strâns îmbrăţişate. Apoi, Saşa se desprinse uşor şi spuse ca într-o tresărire:

— Da, ai dreptate! A fost o nerozie din parte-mi… Ştii, nervii…

Şi, schimbâridu-se deodată, încheie firesc, ca o gospodină grijulie:

— Hai să-i dăm de mâncare rănitului…

Se aşeză pe marginea patului lui Ivan şi-l întrebă cu duioşie:

— Te doare tare capul?

— Nu prea tare, dar sunt ameţit. Şi slăbiciunea asta… – răspunse Ivan, trăgându-şi stânjenit pătura pină sub bărbie şi îngustându-şi ochii, ca şi când s-ar fi apărat de o lumină prea puternică. Dându-şi seama că se ruşina să mănânce faţă de dânsa, Saşa se ridică şi ieşi.

Săltându-se în capul oaselor, Ivan o petrecu cu privirea şi, clipind mărunt, spuse:

— Tii, da' frumoasă fată…!

Avea ochi azurii şi vioi, dinţi mărunţi şi deşi, iar glasul încă neformat.

— Citi ani ai? – îl întrebă mama, îngândurată.

— Şaptesprezece…

— Şi părinţii unde stau?

— La ţară. Eu am venit la oraş de la vârsta de zece ani; cum am sfârşit şcoala, am şi venit. Dar pe dumneata cum te cheamă, tovarăşă?

De câte ori auzea spunându-i-'se astfel, mamei îi venea să zâmbească, dar totodată se simţea mişcată. Zhnbi şi acum, întrebând:

— De ce vrei să ştii?

După un răstimp de tăcere, flăcăul dădu lămurire cu oarecare sfială:

— Apăi, să vezi, era un student în cercul nostru, unul care ne citea… Şi, într-o zi, ne-a vorbit despre mama lui Pavel Vlasov, ştii, muncitorul acela… cu demonstraţia de întâi Mai!

Încuviinţând din cap, mama asculta cu luare aminte.

— El a fost cel dintâi care a ridicat făţiş steagul partidului nostru! – zise tânărul plin de mândrie şi cuvintele acestea găsiră un răsunet puternic în inima 'mamei.

— Eu n-am fost de faţă; în ziua aceea, hotărâsem şi noi să facem o demonstraţie aici, dar n-am izbutit! Ne-am strâns prea puţini. Dar să vedeţi la anu'! Să poftiţi şi să vedeţi!

Se înecă de emoţie, gândindu-se la evenimentele care aveau să vină; apoi, învârtind lingura în aer, urmă:

— Ei, şi cum îţi spuneam, mama lui Pavel Vlasov a intrat în partid după aceea. Spune lumea că-i o femeie straşnică, să te minunezi, nu altceva!

Pe faţa mamei se aşternu un zâmbet larg; laudele însufleţite ale băiatului o bucurară. Se simţea deopotrivă de măgulită şi stânjenită. Ii venea să-i spună: „Eu sunt Vlasova…!” Dar se stăpâni, dojenindtt-se în sinea ei cu o uşoară ironie şi nu fără oarecare mâli-nire: „Vino-ţi în fire, neroadă bătrână ce eşti…!”

— Acum, mănâncă! Mănâncă bine şi fă-te mai repede sănătos şi voinic, ca să lupţi pentru cauza cea dreaptă! – spuse dânsa deodată cu glas tulburat, aplecându-se spre el.

Se deschise uşa. O adiere rece şi jilavă de toamnă împrospăta aerul din odaie şi în prag se ivi Sofia, îmbujorată şi veselă.

— Se ţin agenţii după mine, ca peţitorii după o fată bogată, pe cinstea mea! Trebuie să mă car de-aici… Ei, Vanea, cum te mai simţi? Bine? Ce mai spune Pavel, Nilovna? Şasa-i aici?

În timp ce îşi aprindea ţigara, arunca întrebările fără să mai aştepte răspuns, dezmierdându-i pe amân-doi cu privirea caldă a ochilor ei cenuşii. Mama se uită la ea şi, zâmbind în sine, îşi zise i „Iacă, am ajuns şi eu în rândul oamenilor adevăraţi!…”

Şi, aplecându-se iarăşi spre Ivan, îi ură:

— Să te iaci sănătos, fecioraşule!

Trecu apoi în sufragerie. Acolo, Sofia îi povestea Saşei:

— Are la dânsa trei sute de exemplare gata. O să se prăpădească de atâta muncă! E un adevărat ero-win! Ah, Saşa, ce fericire să trăieşti între asemenea oameni, să le iii tovarăş, să lucrezi laolaltă cu ei…

— Da! – şopti fata.

Seara, la ceai, Soiia se întoarse către mama:

— Nilovna, trebuie să te duci iarăşi la ţară.

— Păi, să mă duc. Când?

— Peste vreo trei zile. Ai să poţi?

— Bine…

— Dar să nu te mai duci pe jos! – o sfătui Nikolai.

— Să tocmeşti o pereche de cai de poştă şi ar îi mai bine să iei alt drum, să ocoleşti prin plasa Nikolskoie.

După aceea tăcu încruntat, ceea ce nu se potrivea cu firea lui şi cu expresia de obicei liniştită a feţei, sluţită acum într-un chip ciudat.

— Pe la Nikolskoie e prea departe! – îşi dădu cu părerea mama. —- Ş-apoi şi drumul cu trăsura are să coste prea scump…

— Uite ce este, – urmă Nikolai.

— Eu, de fapt, sunt împotriva acestei călătorii! Pe cât ştiu, atmosfera e cam tulbure pe-acolo… s-au făcut şi câteva arestări, a fost ridicat un învăţător, aşa că se cuvine să fim cu băgare de seamă. Ar trebui, poate, să mai aşteptăm puţin…

Sofia interveni, bătând cu degetele în masă:

— Este de mare însemnătate pentru noi să nu în-trerupem continuitatea răspândirii materialului. Nilovna, ţi-e frică să te duci? – întrebă ea deodată.

Mama se simţi jignită.

I

— M-a'm temut qu vreodată? Rândul trecut, m-ain dus fără nici o frică… şi acum aşa, deodată…

— Lăsă capul în jos, fără să-şi sfârşească vorba. De câte ori o întreba cineva dacă nu se teme, dacă vrea, sau dacă poate ori nu poate să facă cutare sau cutare lucru, i se părea că sub aceste întrebări se ascundea un fel de rugăminte, că oamenii o îndepărtau de ei, că se purtau cu dânsa altfel decât obişnuiau să se poarte între ei.

— De ce mă întrebaţi dacă mi-e teamă? – urmă dânsa suspinând.

— Că doar, după câte ştiu, voi între voi nu vă puneţi niciodată asemenea întrebări.

Nikolai îşi smulse ochelarii de pe nas, apoi şi-i puse iarăşi şi se uită ţintă la soră-sa. Urmă o tăcere stân-jenitoare Vlasova era tulburată; ridicându-se de pe scaun ca şi când s-ar fi simţit vinovată, voi să spună ceva, dar Sofia îi atinse uşor mâna şi o rugă încetişor:

— lartă-mă! N-am să mai fac niciodată! Mama începu a râde şi, peste câteva clipe, toţi trei dezbăteau prieteneşte, preocupaţi şi plini de grijă, apropiata ei călătorie la ţară.