XV.

În revărsatul zorilor, mama se afla într-o brişcă de poştă, care sălta pe un drum de ţară, desfundat de ploile de toamnă. Sufla un vânt umed, stropi de noroi împroşcau în toate părţile, iar surugiul, şezând pe marginea caprei, pe jumătate întors -către mama, îşi spunea îngândurat şi cu glas fonfăit păsul:

— Ei, şi-atuncea i-am spus lui frate-miu, adică:iPăi. să împărţim averea!” Şi ne-am apucat să facem împărţeala…

Deodată trase un bici calului din stânga şi răcni cu minte:

— Di-i, boală! Ţi-arde de hârjoană, ha? Mama ta de spurcăciune! –

Ciori grăsane, tomnatice păşeau grave şi preocupate pe ogoarele pustii; vântu^ se. abătea asupra lor cu un şuierat rece, făcându-le sa se aplece într-o parte, zbur-lindu-le penele şi maturându-le din loc cu suflarea lui; nemaiizbutind să se ţină pe picioare, îşi luau zborul şi, bătând leneş din aripi, se călătoreau mai departe.

— Ei, şi ce să-ţi mai spui! Mi-a făcut frate-miu o parte, că nu m-am ales cu nimic! – îi dădea cu gura înainte surugiul.

Mama îl auzea ca prin vis; în amintirea ei, se depanau întâmplările trăite în anii din urmă şi, revă-zându-le în gând pe toate, se vedea pe ea însăşi. Odinioară, viaţa se plămădea undeva, departe de dânsa, fără să ştie nici de către cine, nici pentru ce, pe când acum o mulţime de lucruri se înfăptuiau sub ochii ei, cu ajutorul ei. Şi aceasta îi stârnea un nelămurit sim-ţământ de neîncredere în ea însăşi şi totodată de mulţumire de sine, de nedumerire şi de întristare…

În jurul ei, totul se legăna într-o leneşă unduire; în înaltul cerului pluteau nori cenuşii, străduindu-se f*reoi să se întreacă unii pe alţii; de o parte şi de alta a drumului se perindau copaci cu trunchiurile jilave, clătinându-şi vârfurile despuiate, se resfirau roată ogoarele, se iveau coline care piereau ca într-o destrămare.

Glasul îonfăit al surugiului, clinchetul zurgălăilor, şuieratul şi foşnetul umed al vântului, toate se contopeau într-un susur de pâriiaş săltăreţ, care curgea monoton deasupra câmpului…

— Bogatul nici în rai nu-şi află loc cât îi trebuie

— asta-i! Acum a-nceput s-apese şi să stoarcă oamenii… s-a pus bine cu toate mărimile… – dondănea surugiul, cumpăirindu-se pe capră.

Când ajunseră la staţia de poştă, deshămă caii, apoi se întoarse către mama, cu glas plângător:

— îndură-te barem c-un pitac, să beau şi eu o votcă.

Mama îi dădu cinci copeici. După ce cântări bănuţul în palmă, surugiul o vesti cu acelaşi glas:

— De trei copeici, am să trag o votcă, iar de două, am să-mi iau pâine…

Trecuse de amiază când mama, obosită şi pătrunsă de frig până la oase, ajunse în satul Nikolskoie, poposi la staţia de poştă, ceru ceai şi, aşezându-se. lângă geam, îşi puse geamantanul, care atârna tare greu, la îndemână, sub bancă. De la fereastră se vedea mica piaţă a satului, acoperită de un covor de iarbă îngălbenită, călcată de trecători, şi primăria – o clădire cenuşie, mohorâtă, cu acoperişul povârnit. Pe scara care urca la cerdacul primăriei şedea un mujic ple= şuv, îmbrăcat numai c-o cămaşă; avea o barbă lungă şi lulea în gură. Pe iarbă se plimba uri porc. Mişca nemulţumit din urechi, îşi vâra râtul în pământ şi scutura din cap.

Norii pluteau pe cer în valuri mari şi întunecate, rosiogolindu-se unele peste altele. Era linişte, totul părea mohorât şi trist, ca şi cum viaţa s-ar fi ascuns, s-ar fi pitit cine ştie unde.

Deodată năvăli în piaţă uriadnicul venind în galop, călare pe un roib; opri scurt în faţa primăriei şi, în-vârtind nagaica în văzduh, începu să strige la mujicul de pe scară; strigătele lui răsunau în fereastra staţiei de poştă, dar cuvintele nu se puteau desluşi. Mujicul se ridică în picioare şi, întinzând mâna, arătă departe, în zare; uriadnicul sări de pe cal, se cumpăni pe picioare, aruncă dârlogii în mâna mujicului, apoi, ţinân-du-se de răzimătoarea scării, urcă greoi treptele şi se mistui pe uşa primăriei…

Se făcu iarăşi linişte. Roibul bătu cu copita de două ori în pământul ghiftuit de ploaie. In odaia în care şedea mama intră o fetişcană cu o cosiţă galbenă şi scurtă care-i atârna pe ceafă, cu nişte ochi blajini şi cu faţa rotundă. îşi ţinea buza de sus strânsă în dinţi şi purta o tavă mare, cu marginile turtite, încărcată cu ceşti şi farfurii; salută, dând din cap.

— Bună ziua, isteaţo! —îi spuse mama cu blân-deţe.

— Bună ziua!

Rânduind farfuriile şi ceştile de ceai pe masă, fetiţa izbucni deodată cu vioiciune:

— Au prins un tâlhar, trebuie să-l aducă îndată!

— Ce fel de tâlhar?

— Nu ştiu…

— Dar ce-a făcut?

— Nu ştiu! – repetă fetiţa.

— Am auzit numai că l-au prins. Vătăşelul s-a dus să-l cheme pe pristav.

Mama se uită pe geam; în piaţă, se iviseră câţiva imnici. Unii din ei mergeau agale, îngânduraţi, alţii grăbiţi, încheindu-şi în mers cojoacele. Ajungând în faţa primăriei, se opriră şi se uitară toţi undeva, către stingă.

Fetiţa se uită şi ea pe geam, apoi ieşi în fugă, trân-tiud cu zgomot uşa după ea. Mama tresări, împinse geamantanul sub bancă, mai la fund şi, punându-şi şalul pe cap, se îndreptă cu grabă spre uşă, înârângân-du-şi o neînţeleasă dorinţă, care o cuprinsese deodată, de a pleca din sat cât mai repede, de a fugi…

Când ieşi în cerdacul hanului, un suflu de gheaţă o izbi în ochi, în piept, tăindu-i răsuflarea şi înţepenin-du-i picioarele; prin piaţă trecea Râbin cu mâinile legate la spate, străjuit de o parte şi de alta de câte.un vătăşel, care, la fiecare pas, loveau cu vârful betelor în pământ; în faţa primăriei, mulţimea adunată aştepta în tăcere.

Mama rămase uluită, cu ochii aţintiţi asupra lui Râbin, care spunea ceva; mama îi auzea glasul, dar cuvintele lui se pierdeau fără răsunet în inima ei pustie, întunecată şi înfiorată.

Îşi reveni şi răsuflă adânc. Lângă cerdac stătea un-inujic cu o barbă aurie, revărsată pe tot latul pieptului, cu ochi albaştri şi o privea drept în faţă. Tuşind şi îrecându-se pe gât cu mâinile, istovită de frică, mama abia izbuti să întrebe:

— Dar ce-i asta?

— Uită-te şi dumneata!lJrăspunse mujicul, întor-când capul.

Apoi veni alt mujic, care se rândui lingă cel dinţii.

Vătăşeii se opriră în faţa mulţimii, care sporea necontenit, dar nimeni nu scotea nici un cuvânt; deodată răsună glasul puternic al lui Râbin:

— Oameni buni! Auzit-aţi voi de foile acelea în care stătea scris tot adevărul despre viaţa' noastră ţărănească? Pentru acele foi, pătimesc eu acum: eu le-am răspândit în popor!

Oamenii se strânseră mai tare în jurul lui Râbin. Glasul lui răsuna calm, cumpănit. Marna se simţi oarecum mai, liniştită.

— Auzi? – întrebă încetişor mujicul care venise mai în urmă, dându-i cu cotul celui cu ochi albaştri. Acesta nu răspunse, ci îşi înălţă doar capul şi se uită iarăşi în ochii mamei. O privi şi celălalt; era ceva mai tânăr decât primul, avea o bărbuţă neagră şi rară, iar faţa îi era pistruiată şi suptă. După aceea, amân-doi se traseră mai departe de cerdac. „Se tem.!” îşi spuse mama.

Îşi încorda atenţia. De acolo, de pe cerdacul înalt, vedea bine faţa lui Mihail Ivanovici, neagră şi plină de vânătăi, deosebea sclipirea de foc a ochilor lui şi, în dorinţa ca şi el s-o vadă, se ridică în vârfuri cit putu, întinzând gâtul spre el.

Oamenii îl priveau ursuzi, neîncrezători şi tăceau. Numai în rânduriâe dinapoi se auzeau murmure înăbuşite.

— Ţărani! – vorbea Râbin cu glas puternic şi aspru.

— Să daţi crezare acelor foi! Pe mine poate mă vor duce la moarte pentru ele: m-au stâlcit în bătăi, rn-au chinuit ca să spun de unde le am şi o să mă mai bată, dar am să rabd orice! Pentru că în acele hârtii se spune adevărul, şi adevărul acesta trebuie să ne fie mai scump chiar decât pâinea. Asta-i!

— De ce-o mai fi spunând el toate astea? – grăi în şoaptă unul din cei doi ţărani care stăteau. în preajma mamei. Cel cu ochii albaştri răspunse rar:

— Apăi, acuma totuna-i, că doar o singură moarte are omul…

Oamenii stăteau tăcuţi şi se uitau pe sub sprâncene, posomoriţi, fiecare ducând parcă în spinare o nevăzută; dar apăsătoare, povară.:

Pe treapta de sus a cerdacului se ivi uriadnicu! şi, legănându-se pe picioare, zbieră cu glas de beţivan:

— Care vorbeşte acolo, mă?

Deodată se prăvăli pe scară, de parcă s-ar îi rostogolit, îl înşfacă de păr pe Râbin şi, smucindu-i capul înainte şi înapoi,- strigă:

— Tu vorbeşti, câiue?… Tu vorbeşti?

Mulţimea se clătină, fremătând şi vuind. Copleşită de jalea neputinţei de a face ceva, mama îşi lăsă capul în piept; glasul lui Râbin se auzi din nou:

— Iată, oameni buni, vedeţi şi dumneavoastră…

— Gura! – şi uriadnicul îl izbi cu pumnul peste ureche. Râbin se clătină, apoi strânse din umeri.

— Vă leagă de mâini şi vă chinuiesc cum vor…

— Vătăşei, luaţi-l de-aici! Iar voi împrăştiaţi-vă! Să plece toată lumea!

— Sărind în faţa lui Râbin ca un dulău legat în lanţ în faţa unei hălci de carne, uriadnicul îl izbea cu pumnul în obraz, în pântece, în piept.

— Nu-l mai bate! – strigă cineva din mulţime.

— De ce dai în el? – îi sări în sprijin altă voce.

— Hai! – zise mujicul cu ochii albaştri, îăcând tovarăşului său un semn din cap. Şi amândoi se îndreptară agale către clădirea primăriei. Mama îi urmări cu o privire caldă, apoi oftă uşurată: uriadnicul se urcase iarăşi în cerdac şi de acolo zbiera furios:

— V-am spus să-l aduceţi încoace!

— Nu-l duce! – se ridică un glas puternic din mulţime; mama înţelese că era glasul mujicului cu ochi albaştri.

— Nu-l lăsaţi, fraţilor! Dacă-l ia acolo, îl omoară-n bătaie. Pe urmă, tot pe noi or să dea vina, că, adicăte, noi l-am ucis. Nu-l lăsaţi!

— Ţărani! – tuna glasul lui Mihailo.

— Nu vedeţi ce viaţă duceţi? N-aţi înţeles cum vă-nşală, cum vă jefuiesc şi vă sug sângele? Totul se sprijină pe voi: voi sunteţi temelia şi puterea cea mai mare pe pământ, dar ce drepturi aveţi? Să crăpaţi de foame, ăsta-i singurul vostru drept…!

Mujicii începură să strige care mai de care:

— Aşa este!

— Să vie pristavul! Unde-i pristavul?

— S-a dus uriadnicul călare să-l cheme…

— Păi e beat…!

— Apăi, că nu-i treaba noastră să umblăm după oamenii stăpânirii…

Larma creştea, se înteţea.

— Vorbeşte! N-avem să-i lăsăm să te bată!

— Sloboziţi-t mâinile…

— Luaţi seama ce faceţi!

— Nu-mi pasă de rnâini! – se ridică iar cu putere glasul lui Râbin, acoperindu-le pe toate celelalte.

— N-am să fug, oameni buni, n-am de ce să fug! Cum să fug de adevărul care trăieşte în mine…?

Câţiva inşi se desprinseră din mulţime şi se depărtară, vorbind între ei şi clătinând din cap. Alţii însă. tot mai mulţi, grăbeau cu înfrigurare din toate părţile; unii îmbrăcaţi la repezeală, mai toţi zdrenţuiţi, se alăturau necontenit celor ce se aflau în faţa primăriei. Şi toată mulţimea aceasta fierbea ca o spumă neagră în jurul lui Râbin, iar el stătea ca un schit în mijlocul unei păduri şi, fluturând mâinile ridicate deasupra capului, striga:

— Mulţumesc, oameni buni! Iac-aşa, ajutându-ne noi între noi, trebuie să ne descătuşăm mâinile unii altora. Asta-i! Altcineva cine să ne ajute?

Îşi şterse barba şi ridică iarăşi niâna; era plină de sânge.

— Iată, sângele meu curge pentru dreptate!

Mama coborî de pe cerdac, dar de jos nu mai putu să-l vadă pe Mihailo în mijlocul mulţimii, aşa că se urcă iarăşi pe cele câteva trepte. Simţea în piept o dogoare şi un freamăt de nelămurită bucurie.

— Ţărani! Căutaţi mereu foiţele acelea, căutaţi-le şi le citiţi; să nu daţi crezare popilor şi oamenilor stăpânirii, precum că cei care vă aduc cuvântul adevărului sunt oameni fără dumnezeu şi răzvrătiţi. Adevărul umblă în taină pe pământ, cătându-şi cuib în mijlocul poporului; pentru stăpânire, el e ca jungherul şi ca pârjolul; nicicum nu-i dă mâna stăpânirii să-l primească, pentru că adevărul o înjunghie şi o pârjo-leşte. Vouă, însă, adevărul vă este bun prieten, iar stăpânirii îi e duşman neîmpăcat! D-aia umblă el în taină…!

Şi iarăşi izbucniră strigăte din mulţime:

— Ascultaţi-l, oameni buni!

— Ai să te prăpădeşti, măi frate!

— Cine te-a vândut?

— Popa! – spuse unul din vătăşei.

Doi mujici traseră câte o înjurătură zdravănă.

— Păzea, flăcăi! – îi vesti careva.