XIX.

Când ajunse acasă, Nikolai îi deschise uşa; ţinea o carte în mână şi avea părul ciufulit.

— Te-ai şi întors? – strigă el bucuros.

— Aşa degrabă?

Ochii lui buni clipeau mărunt sub ochelari; aju-tând-o să se dezbrace şi privindu-i faţa cu. un zâmbet plin de dragoste, îi istorisi cele întâmplate în lipsa ei:

— Astă-noapte mi-au făcut percheziţie. Când m-am pomenit cu ei acasă, mă întrebam care să fie pricina şi îndată m-am gândit la dumneata, să nu ţi se fi în-tâmplat ceva. Dar nu m-au arestat. Dacă te-ar fi arestat pe dumneata, nu m-ar fi lăsat nici pe mine…!

O însoţi în sufragerie, vorbind mai departe cu însufleţire:

— De data aceasta, cred c-att să mă dea afară din. slujbă, dar să ştii că nu-mi pare rău deloc. M-am săturat să tot număr câţi ţărani fără cai avem!

Încăperea era răvăşită toată, de parcă un uriaş, cuprins de o besmetică poftă de zbenguială, ar fi zgâlţâit din stradă zidurile casei, întorcându-i tot cuprinsul pe dos. Portretele zăceau aruncate pe jos, tapetele erau smulse de pe pereţi şi spânzurau sfâşiate, într-un loc o scândură din duşumea fusese ridicată, pervazul ferestrei era scos din zid, iar în faţa sobei, cenuşa era împrăştiată pe podea. La vederea acestui tablou, pe care-l mai văzuse de atâtea ori, mama clătină din cap, privindu-l îndelung pe Nikolai, fiindcă presimţea o schimbare în sufletul său.

Pe masă, lângă samovarul stins, zăceau farfurii şi ceşti murdare, salam şi brânză puse pe hârtie în loc de farfurie, bucăţi şi fărâmituri de pâine, cărţi, cărbuni căzuţi din samovar. Mama surâse. Nikolai zâmbi şi el, stânjenit:

— Am mai întregit şi eu, cum m-am priceput, tabloul pogromului, dar nu-i nimic, Nilovna, nu-i nimic! Bănuiesc c-au să se-ntoarcă iar şi de aceea nici n-am adunat lucrurile. Ei, cum ai călătorit?

Întrebarea căzu asupra mamei ca o lovitură grea în piept; în faţa ochilor îi răsări chipul lui Râbin şi se simţi vinovată că până atunci nu spusese nimic despre el. Aplecându-se îşi trase scaunul mai aproape de Nikolai şi, străduindu-se să rămână liniştită, grijulie să nu scape ceva din toată întâmplarea, începu a povesti:

— L-au ridicat…

Pe faţa lui Nikolai se văzu o tresărire:

— Da?

Mama îi curmă vorba cu o mişcare a mâinii, apoi urmă, ca şi cum s-ar fi aflat în faţa dreptăţii însăşi, pentru a se plânge împotriva schingiuirilor la care fusese supus un om. Rezemat de speteaza scaunului, Nikolai asculta palid, muşcându-şi buza. îşi scoase încet ochelarii, îi puse pe masă şi îşi trecu mâna peste obraz, ştergându-şi parcă o nevăzută pânză de păianjen. Trăsăturile feţei i se ascuţiră, pomeţii îi ieşiră ciudat în afară, nările îi tremurau; mama nu-l văzuse niciodată astfel şi se simţi oarecum înfricoşată.

Când sfârşi, Nikolai se ridică şi se plimbă prin odaie aproape un minut, tăcut, cu pumnii vârâţi adine în buzunar. După aceea rosti printre dinţi:

— Pesemne că e un om foarte tare, un om de mare voinţă. Are să-i fie greu la închisoare; oameni ca el au mult de suferit acolo!

Îşi îndesa tot mai adânc mâinile în buzunar, silindu-se să-şi stăpânească tulburarea, pe care însă mama o ghicise, ba chiar începea s-o cuprindă şi pe dânsa. Ochii lui Nikolai se îngustară, ca două lame de cuţit. Măsurând odaia de la un capăt la altul, el vorbi cu o mânie rece: *

— Ca să vezi ce grozăvie! O mână de nerozi, ca să-şi păstreze puterea, care aduce atâtea nenorociri asupra poporului, loveşte, striveşte, asupreşte pe toată lumea. Sălbăticia e-n floare, cruzimea devine o lege a vieţii, îţi dai seama?! Unii lovesc şi devin fiare pentru că ştiu că nu vor fi pedepsiţi, pentru că sunt cuprinşi de o poftă sadică de a tortura, de a chinui, de respingătoarea boală a sclavului, căruia i s-a dat-liS43 bertatea să-şi manifeste în voie simţămintele de sclav şi deprinderile lui animalice. Alţii sunt otrăviţi de veninul răzbunării, iar alţii, îndobitociţi până la nesimţire, nu mai văd nimic, nu mai spun nimic. Pervertesc poporul, da, tot poporul…!

Se opri locului tăcut, cu fălcile încleştate.

— In mijlocul acestei lumi de fiare, fără să vrei, ajungi şi tu fiară! – adaose cu glas coborât.

Stăpânindu-se, privi obra fii uzi de lacrimi ai mamei şi spuse liniştit, cu o strălucire dârză în ochi:

— Dar n-avem vreme de pierdut, Nilovna! Ia să încercăm, tovarăşă dragă, să ne ţinem firea…

Şi veni lingă dânsa cu un zâmbet trist, se aplecă, îi strânse mâna şi o întrebă:

— Unde ţi-e geamantanul?

— în bucătărie! – răspunse ea.

— Casa e supravegheată, aşa că nu putem scoate, fără să dăm de bănuit, o cantitate atât de mare de hârtie; pe de altă parte n-avem nici unde s-o ascundem. Cum bănuiesc că la noapte au să mă calce iar, nu ne rămâne decât să ardem totul, oricât de rău ne-ar părea de atâta muncă.

— Ce să ardem?

— Tot ce se află-n geamantan.

Când se lămuri, mama, cu toate că era atât de abătută, fu cuprinsă de un simţământ de mândrie pentru isprava ei şi zâmbi.

— în geamantan, nu mai e nimic, nici o foiţă! – spuse dânsa şi, însufleţindu-se din ce în ce mai mult, îi povesti întâlnirea cu Ciumakov. Nikolai o ascultă la început îngrijorat, cu sprâncenele încruntate, apoi mirat, pentru ca în cele din urmă să izbucnească în-cântat. tăindu-i vorba:

— Bine, dar asta-i minunat! Dumneata ai un noroc nemaipomenit! Strângându-i mâna, îi spuse încet:

— Credinţa dumitale în oameni e atât de mişcătoare… îţi mărturisesc că te iubesc ca pe maică-mea…!

Mania îl urmărea cu privirea dornică să afle de ce era atât de bucuros şi vesel.

— E minunat! – repetă el, frecându-şi mâinile şi râzând cu mulţumire.

— Ştii, în vremea din urmă am dus o viaţă foarte frumoasă; tot timpul am fost între muncitori, le-am citit, le-am vorbit, i-am văzut de aproape. Şi-am adunat în inimă atâta prospeţime, atâta sănătate sufletească! Ce oameni minunaţi, Nilovna! Vorbesc de muncitorii tineri: sunt dârji, înţelegători, plini de dorinţa de a cunoaşte cât mai multe. Când te uiţi la ei, îţi dai seama că Rusia va fi ţara celei mai luminoase democraţii de pe pământ.

Ridică braţul, întărind parcă prin jurământ cele spuse şi, după o clipă de tăcere, urmă:

— Tot stând între hârţoage şi scriind la cifre, mă cam moleşisem, mucegăisern. Un an de viaţă ca aceasta e o adevărată hidoşenie. Atâta în-am deprins să fiu mereu între muncitori, înctt, atunci când stau departe de ei, mă simt prost; ştii, trebuia să mă silesc, să mă încordez, ca să îac faţă vieţii pe care am dus-o mai înainte. Acum însă pot să trăiesc iarăşi liber, să mă întâlnesc, să lucrez cu ei. înţelegi dumneata ce înseamnă asta? Să fii lângă leagănul ideilor care abia s-au născut, în faţa acestei energii creatoare, tinere! E ceva uimitor de simplu, frumos şi mobilizator: te simţi tu însuţi tânăr şi dârz, trăieşti din plin!

Stânjenit şi înveselit, începu a râde; mama îi înţelegea prea bine această bucurie, împărtăşind-o din toată inima.

— Apoi, dumneata eşti o fiinţă minunată! – exclamă Nikolai. —- Vezi şi înţelegi oamenii atât de bine, îi zugrăveşti cu atâta simţire, încât parcă-i văd şi eu aievea…!

Aşezându-se lângă dânsa, Nikolai îşi întoarse stânicnit faţa luminoasă, netezindu-şi părul, dar, după un răstimp; îşi îndreptă din nou privirea către mama ca să-i asculte mai departe povestirea simplă, potolită, t)dar plină de imagini grăitoare.

— Ca să vezi ce noroc nemaipomenit! Ai avut toate şansele să nimereşti de-a dreptul la închisoare, când, deodată, poftim! Da, se pare că ţăranii prind a se mişca. E şi firesc, de altfel! Pe femeia aceasta o văd cât se poate de limpede!… Ar trebui să avem oaineru care să se ocupe numai de sate. Oamenii! Tocmai asta ne lipseşte… Viaţa cere mii de braţe…

— Dac-ar fi Paşa liber… Şi Andriuşa!… – spuse dânsa încet.

Nikolai o privi şi lăsă capul în jos.

— Uite ce-i, Nilovna, am să-ţi spun adevărul; ştiu că o să-ţi fie greu să-l auzi dar am să ţi-l spun: îl cunosc bine pe Pavel, n-are să primească să fugă din închisoare! El are nevoie, el trebuie să ajungă la judecată! Trebuie să se arate la înălţimea firii lui şi n-are să renunţe la asta. Şi nici nu e necesar să renunţe! Are să fugă din Siberia.

Mama oftă şi răspunse încet:

— Ce să fac? El ştie cum e mai bine…

— Hm! – făcu Nikolai după o clipă, privind-o prin ochelari.

— Tare bine ar ii dacă mujicul acela ar veni mai degrabă! Trebuie să scriu neapărat un articol despre cazul lui Râbin, pentru cei de la ţară. Lui nu poate să-i strice, de vreme ce se ţine atât de dârz. Am să-l scriu chiar astăzi, iar Liudmila o să-l tragă la repezeală la tipar… Dar cum facem ca să ajungă foaia acolo?

— O duc eu…

— A nu, mulţumesc! – se împotrivi pe loc Nikolai.

— Mă gândesc dacă nu ne-ar putea fi de folos Vesovşcikov. Ce zici?

— Să vorbesc cu el?

— încearcă! Şi spune-i ce are de făcut.

— Dar eu ce-o să am de făcut?

— N-ai grijă!

Nikolai se aşeză să scrie articolul. Mama începu să facă rânduială pe masă, uitându-se la el; vedea cum îi tremura şi i se mişca peniţa în mină, acoperind hârtia cu şiruri negre de cuvinte. Uneori începea să-i tremure.pielea pe ceafă; atunci Tşi dădea capul pe spate şi închidea ochii; iar tremurul îi scutura bărbia. Mama se simţea tulburată.

— E gata! – zise el, ridicându-se.

— Ascunde hârtia asta la dumneata. Să ştii însă că, dacă vin jandarmii, o să te caute şi pe dumneata.

— Dă-i încolo! – răspunse dânsa liniştită. Către seară, veni doctorul Ivan Danilovici.

— De ce s-or fi alarmat autorităţile aşa deodată? – spuse el alergând prin cameră.

— Noaptea asta s-au făcut şapte percheziţii. Dar unde-i bolnavul?

— A plecat de-aseară! – răspunse Nikolai.

— Azi e sâmbătă, are cerc de lectură şi cum putea, mă rog, să lipsească…

— Ei bine, dar e o prostie să te duci la cercul de lectură cu capul spart…

— Am încercat şi eu să-l conving, dar a îost zadarnic…

— De, are şi el poftă să se grozăvească în faţa tovarăşilor săi, – zise mama.

— Uitaţi-vă, adicăte, la mine, mi-am vărsat sângele…

Doctorul o privi, făcu o mutră spăimântătoare şi-i spuse cu dinţii încleştaţi:

— U-u, fioroaso…

— Ei hai, Ivan, pleacă. Aici n-ai nimic de făcut, r noi aşteptăm musafiri! Nilovna, dă-i hârtia…

— încă una? – întrebă doctorul.

— Poftim! Ia-o şi du-o la tipografie.

— Am înţeles. Am s-o duc. Asta-i tot?

— Tot. Vezi că la poartă e un agent.

— L-am văzut. Şi la uşa mea e unul. Ei, la revedere! La revedere, femeie fioroasă! Dar ştiţi, prieteni, că bătaia ceea de la cimitir s-a dovedit a îi în cele din urmă o treabă foarte bună? Tot oraşul vorbeşte de treaba asta. Articolul tău e minunat şi a venit la tanc. întotdeauna am fost de părere că, decât o îm-păcăciune strâmbă, mai bine o bătaie dreaptă…

Bine, bine, du-te…

— Nu eşti prea politicos, precum văd! îţi strâng mina, Nilovna! Şi totuşi, băiatul n-a tăcut bine c-a ieşit. Ştii unde locuieşte?

Nikolai îi dădu» adresa.

— Mâine trebuie să mă duc să-l văd; straşnic flă-căiaş, ai?

— Da…

— Trebuie s-avem grijă de el; e deştept foc! – zise doctorul la plecare., – Uite, din tineretul acesta are să iasă adevărata intelectualitate proletară, care o să ne ia locul când ne vom strămuta acolo unde, probabil, nu există contradicţii de clasă…

— Dar limbut eşti astăzi, Ivan.

— Fiindcă sunt vesel. Aştepţi, deci, să te ridice? Iţi doresc odihnă bună la-nchisoare.

— Mulţumesc, dar nu mă simt obosit.

Mama îi asculta, bucuroasă că poartă atâta grijă tânăruiui muncitor.

După ce-l petrecură pe doctor, mama şi Nikolai se aşezară să mănânce câte ceva şi să bea ceai, vorbind încet şi aşteptându-se în orice clipă la o vizită de noapte. Nikolai îi povesti îndelung despre tovarăşii lui care se aflau în deportare, despre cei care evadaseră şi lucrau mai departe sub nume false. Pereţii goi ai odăii respingeau sunetul domol al glasului său, ca şi cum ar fi fost surprinşi şi s-ar fi îndoit de adevărul poveştilor acestora despre nişte eroi modeşti, care-şi dăriuau în chip cu totul dezinteresat torţele lor măreţei cauze a înnoirii lumii. Umbre calde veneau s-o cuprindă cu drag. pe mama, umplându-i inima de dragoste pentru toţi oamenii aceştia necunoscut», care, în închipuirea ei, se contopeau într-un singur om, un uriaş plin de îndrăzneală şi de o putere fără de istov. încet, dar necurmat, el umblă pe părnânt. curăţind cu mâiniâe lui, îndrăgostite de propria lor muncă, mucegaiul de veacuri al minciunii, dezvăluind în faţa oamenilor adevărul simplu şi limpede al vieţii. Şi acest măreţ adevăr, reînviind. îi cheamă pe toţi cu aceeaşi dragoste şi le făgăduieşte tuturor liberarea de sub stăpânirea celor trei, monştri: lăcomia, răutatea şi minciuna, care au robit şi au înspăimântat întreaga lume cu torţa lor neruşinată… Imaginea aceasta trezea în sufletul mamei un simţământ asemănător aceluia cu care îngenunchea odinioară în faţa icoanei, încheind, printr-o rugăciune de recunoştinţă, o zi care i se păruse mai uşoară dectt celelalte. Acum uitase zilele acelea, iar simţământul pe care i-l stârneau ele creştea, se făcea tot mai luminos şi mai plin de bucurii, i se înrădăcina tot mai adânc în suflet şi, vibrând necontenit, ardea din ce în ce mai viu.

— Dar văd că jandarmii nu mai vin! – souse Nikolai, întrerupându-<=i povestirea.

— Să-i ia naiba!

— De acord! Cred că e timpul să te duci la culcare, Nilovna. Trebuie să fii grozav de obosită şi-ţi mărturisesc că nu te-am crezut atât de tare. Câte îră-mântări, câte griji, şi ce uşor ştii să le înduri pe toate! Numai părul îţi cărunţeşte prea degrabă. Hai, du-ie de te odihneşte!