XX.

Mama se trezi în larma unor puternice bătăi în uşa bucătăriei. Cineva bătea într-una cu o răbdare îndărătnică. Afară era încă întuneric şi, în liniştea sfârşi-tului de noapte, bătăile, care cădeau în ropot stăruitor, o îngrijorară. Îmbrăcându-se în grabă, mama ieşi repede în bucătărie, se apropie de uşă şi întrebă:

— Cine-i?

— Eu! – răspunse o voce necunoscută.

— Cine?

— Deschideţi! – se auzi, încet şi rugător, glasul celui de afară.

Mama trase zăvorul, împinse uşa cu piciorul şi în odaie intră Ignat, spunând bucuros:

— Vra să zică n-am greşit!

S19

Era stropit de glod pân' la brâu, avea faţa pămâritie şi ochii înfundaţi; doar părul cârlionţat răzbea nea-stâmpărat de sub căciulă.

— La noi e jale! – şopti el după ce închise uşa.

— Ştiu…

Flăcăul rămase surprins. Clipi din ochi şi întrebă: '- De unde ştii? Mama îi spuse în grabă, pe scurt.

— Dar ceilalţi doi tovarăşi… i-au ridicat şi pe ei?

— Nu erau acolo. Plecaseră la recrutare! Cu badea Mihailo au ridicat în totul cinci inşi…

Trase adine aerul pe nas şi adaose zâmbind:

— Eu am scăpat. Acuma m-o fi căutând…

— Dar cum ai scăpat? – îl întrebă mama. Uşa dinspre odaie se deschise încetişor.

— Eu? – făcu Ignat, aşezându-se pe scaun şi rotindu-şi ochii în jur.

— Puţin înainte să dea năvală ei, vine-n goană pădurarul şi ne strigă pe geam: „Păzea, băieţi, că vin peste voi…!”

Râzând încetişor, îşi şterse faţa cu poala sumanului şi urmă:

— Ei, dar badea Mihailo, ştii, nu-şi pierde firea cu una, cu două. „Ignat, zice, dă fuga la oraş! Ţi-aduci aminte de femeia aceea în vârstă?” Şi scrise la iuţeală un răvaş. „Na, du-te…!” O iau pe brânci prin tufişuri şi-i aud cum se apropiau târâş! Erau mulţi ai naibii, năvăleau din toate părţile, diavolii, şi făceau o gălăgie! înaintau în lanţ strâns de jur împrejurul dohotăriei. M-am ascuns într-un hăţiş de tufe, iar ei au trecut pe-alături. M-am strecurat mai departe, m-am ridicat în picioare şi – ia-o la sănătoasa, băiete! Două nopţi şi-o zi întreagă, am mers aşa, fără popas.

Se vedea că era mulţumit de el; în ochii căprui avea un licăr de zâmbet, iar buzele pline şi roşii îi fremătau.

— Iţi fac îndată ceai, ca să te încălzeşti! – spuse mama, luând cu grabă samovarul.

— Să-ţi dau mai întâi răvaşul…

Ridică anevoie un picior şi, gemând şi strâinbându-se de durere, ii puse pe scaun.

Nikolai se ivi în uşă.

— Noroc, tovarăşe! – zise el, îngustându-şi ochii.

— Dă-mi voie să te ajut.

Se aplecă şi începu să-i deslacă obiala murdară.

— Nu, nu! – se împotrivi încet ilăcăul, trăgân-du-şi piciorul şi, clipind mirat din ochi, privi către mama.

Fără să ia seama la privirea lui, dânsa îi spuse lui Nikolai:

— Trebuie să-i frecăm piciorul cu spirt…

— Neapărat!… – încuviinţă Nikolai. Ignat fârnii, încurcat.

Nikolai găsi biletul, îl desfăcu, îşi apropie de ochi jhârtia cenuşie şi mototolită şi citi cu jumătate de 'las:,Să nu laşi, mamă, treburile baltă; spune-i cucoanei celei înalte să nu ne uite, să scrie cit mai mult despre treburile noastre, o rog. Rămâi cu bine!

Rlbin”

Nikolai lăsă în jos, încet, mâna în care ţinea bHe-ţelul şi spuse cu îneântare:

— Asta-i nemaipomenit! Minunat!

Ignat se uita la ei, mişeându-şi anevoie degetele murdare de la piciorul desculţ; mama, ferindu-şi obrazul scăldat de lacrimi, veni lângă el cu un lighean de apă, se aşeză pe duşumea şi întinse mâinile spre piciorul lui, dar Ignat şi-l trase repede şi-l băgă sub scaun, strigând speriat:

— Ce vrei să faci?

— Fă bine şi dă picioru-ncoace…!

— Aduc îndată spirt, – zi-se Nikolai.

Flăcăul îşi vârî şi mai tare piciorul sub scaun, mormăind:

— Ce-i asta? Că doar nu-s la spital… Mama începu să-i descalţe celălalt picior.

Ignat trase scurt, cu larmă, aerul pe nas şi, îndoindu-şi anevoie grumazul, se uită la dânsa de sus în jos, cu gura caraghios căscată.

— Ştii, – spuse mama cu glas tulburat, – pe Miliail Ivanovici l-au bătut…

— Ce spui! – strigă înăbuşit şi înfricoşat flăcăul.

— Da. Aşa l-au adus la Nikolskoie, iar acolo l-au mai bătut şi uriadnicul, şi pristavul, lovindu-l şi peste obraz, şi peste cap, şi cu piciorul… până la sânge!

— La asta se pricep, – zise flăcăul, încruntâiul sprâncenele. Umerii i se cutremurară.

— Mi-e frică de ei ca de dracii! Dar mujicii n-au sărit să-l bată?

— Doar umil, şi acela, pentru că i-a poruncit pristavul. Ceilalţi nu, ba unii i-aţi luat chiar apărarea, ziceau că nu-i voie să bată oamenii…

— De, au cam început să priceapă şi mujicii cum stau lucrurile.

— Sunt şi la ţară oameni cu cap…

— Dar unde nu sunt? Nevoia îl lace pe om să se deştepte. Sunt peste tot, numai că e greu să-i afli.

Nikolai aduse o sticlă de spirt, puse cărbuni în samovar şi plecă iarăşi, Iară să spună o vorbă. Ignat 1! urmări cu o privire curioasă, apoi o întrebă în şoaptă pe mama:

— Boierul ăsta-i doctor?

— In treaba asta, a noastră, n-avem boieri, toţi suntem tovarăşi…

— Nu pricep! – zise Jgnat cu un zâmbet descumpănit şi neîncrezător.

— Ce nu pricepi?-

— Cum vine oare treaba asta? La un capăt îţi zdrobeşte fălcile, la celălalt îţi spală picioarele… dar hi mijloc ce-o mai fi?

Uşa dinspre odaie se deschise larg şi Nikoiai spuse din prag:

— La mijloc sunt cei care ling mâinile bătăuşilor, cei care sug sângele celor bătuţi, asta e la mijloc!

Ignat se uită cu respect la el şi, după un scurt răstimp de tăcere, spuse:

— Da, asta cam aşa-i!

Flăcăul se ridică, se cumpăni întâi pe un picior apoi pe celălalt şi, la urmă, proptindu-se zdravăn cu amân-două pe podea, dădu de ştire:; —- Parcă-s noi-nouţe! Vă mulţumesc…

Trecură apoi în sufragerie ca să bea ceai, iar Ignat începu a le povesti cu glas grav:

— Gazetele, eu le împărţeam; pot să umblu cale lungă, sunt voinic.

— Le citeşte multă lume? – întrebă Nikolai.

— Toţi care au ştiinţă de carte, chiar şi bogătanii! Aceştia, bun înţeles, nu le iau de la noi… îşi dau şi ei seama că, de vreme ce ţăranii au să-şi verse sângele ca să cureţe pământul de boieri şi bogătani, înseamnă că tot ei, ţăranii, au să-l şi împartă şi au să-l împartă în aşa fel, ca să nu mai fie nici stăpâni, nici argaţi – nu-i aşa? Altfel, de ce-ar mai sări Ia bătaie, dacă nu pentru asta?

Părea oarecum jignit, gândindu-se c-ar mai putea fi vreo îndoială în această privinţă, şi îl privea pe Nikolai cu neîncredere, întrebător. Acesta tăcea şi zâmbea.

— Că dacă astăzi am sărit obştea-ntreagă şi, vra să zică, am biruit, iar mâine te trezeşti iarăşi, că unii-i bogat şi altul sărac, mulţumim frumos! Noi înţelegem prea bine: bogăţia e ca nisipul” mişcător, nu stă locului niciodată, şi iar o să-nceapă să se împrăştie la unul, la altul! Ce trebuinţă avem de asta!

— şi ce nevoie ai să te superi atâta! – glumi mama.

Nikolai spuse îngândurat:

— De-am putea trimite cât mai repede 'foite cu arestarea lui Ribin.

Ignat ciuli urechea:

— Da' le aveţi? – întrebă el.

— Da.

— Le duc eu! – propuse flăcăul, frecându-ş» mâinile.

Mama începu a râde încet şi spuse fără a se uita la el:

— Păi, eşti ostenit şi parcă spuneai că ţi-e irică? Ignat îşi trecu palma lată peste părul lui cârlionţat şi răspunse liniştit, cu seriozitate:

— Frica-i frică şi treaba-i treabă! De ce râdeţi? Vedeţi cum sunteţi?

— Haide, haide, dragul meu copil! – exclamă cu duioşie mama, cuprinsă fără să vrea de un simţământ de neaşteptată bucurie.

Flăcăul zâmbi încurcat:

— Ei, asta-i, eu şi copil!

Nikolai, care îl privea blând, cu ochii lui îngustaţi, îl lămuri:

— Dumneata n-ai să te duci acolo…

— Da' de ce? Unde să mă duc? – întrebă Ignat neliniştit.

— Acolo, în locul dumitale, are să meargă altcineva, iar dumneata ai să-l înveţi ce şi cum trebuie să facă. E bine aşa?

— Fie şi aşa! – răspunse Ignat cu zăbavă şi nu tocmai bucuros.

— Iar dumitale o să-ţi rostuim un act de identitate straşnic şi te facem pădurar.

Flăcăul îşi ridică repede capul şi întrebă îngrijorat:

— Dar dacă vin mujicii după lemne, ori altcum… ce mă fac? O să trebuie să-i înhaţ, să-i leg. Nu, treaba asta nu-i de mine, nu mi se potriveşte.

Mama pufni în râs. Nikolai aşijderea, şi flăcăul se simţi iar încurcat şi amărât.

— N-avea grijă! – îl linişti Nikolai.

— Nu va fi nevoie să-i înhaţi şi să-i legi pe mujici, crede-mă…!

— Atunci se schimbă socoteala! – se linişti Ignat, zâmbind iar cu voie bună.

— Mai degrabă m-aş duce la fabrică; acolo, cică-s băieţi deştepţi…

Mama se ridică de la masă şi, uitându-se îngându-rată pe fereastră spuse:

— Ce-i şi viaţa asta a noastră! Acu te veseleşti, acu plângi! Ei, ai isprăvit, Ignat? Treci la culcare!

S54

— Păi. nu mi-e somn…

— Hai, du-te, du-te…

— Aspră rânduială ţineţi voi aici! Bine, mă duc… Mulţumim de ospătare şi de vorbă bună…

Când să se culce în patul mamei, începu a mormăi, scărpinându-se după ceafă:

— Acu să vezi că toate astea or să pută a dohot… Măi, măi… Ce trebuia… toată treaba asta… Nu mi-e somn deloc… Dar bine-a mai brodit-o cu ăia de la mijloc… Grozav…

Şi deodată începu să sforăie: adormise cu sprâncenele ridicate şi cu gura întredeschisă.