XVIII.

Mama stătea rezemată de perete, cu capul sus, şi asculta vorba cumpănită a celor doi ţărani care chibzuiau asupra celor spuse de dânsa. Tatiana se Ffiică, îşi roti privirea în jur şi se aşeză iarăşi. Ochii ei verzi aveau o scânteiere aspră, când strecurau câte o privire nemulţumită şi dispreţuitoare către cei doi bărbaţi.

— Pesemne c-ai suferit multe în viaţă! – spuse ea deodată, întorcându-se către mama.

— Destule! – răspunse mama.

— Tare frumos ai grăit! Vorbele dumitale parcă-ţi cuprind şi-ţi înalţă inima; stai aşa şi te gândeşti: doamne, de ce nu mi-e dat şi mie să văd măcar o dată asemenea oameni şi viaţa pe care o duc dânşii. Cum trăim noi? Ca oile! Iaca, eu ştiu carte, mai citesc câte ceva, cuget în de mine, uneori nu-mi dau pace gândurile cât îi noaptea de mare! Da' ce folos? Dacă nu cuget, mă prăpădesc de-a surda, iar dacă cuget tot aceea-i!

Avea un licăr de surâs în ochi; când şi când vorba i se frângea deodată, ca un fir de aţă tăiat în dinţi. Cei doi mujici tăceau. Vântul mâugâia ferestrele, luneca foşnind pe acoperişul de paie, vuia în hogeag. Un câme urla. Când şi când, stropi răzleţi de ploaie loveau alene în geam. Flăcăruica lămpii zvâcnea, pălea, dar peste o clipă lumina iarăşi vioaie şi lină.

— Am ascultat tot ce-ai spus: da, pentru asta trăiesc oamenii! Şi mi se pare tare ciudat: te ascultam şi-mi dădeam seama că toate acestea le ştiam şi eu! Şi nu le-am auzit până acum niciodată, de la nimeni, şi nici nu m-am gândit vreodată 1a lucrurile astea…

— Să mâncăin ceva, Tatiana, şi apoi să stingem lumina – zise Stepan posomorit, cu glas scăzut.

— Au să bage de seamă oamenii: „La alde Ciumakov a ars lumina pină târziu”. Pentru noi nu-i nimic, dar poate că nu-i bine pentru musafira noastră…

Tatiana se sculă şi se îndreptă către vatră…

— Da-a! – grăi încetişor Piotr, zâmbind.

— De-aci înainte, trebuie să fii cu ochii în patru, cumetre! Când o răzbi gazeta în popor…

— Nu-i vorba de mine. Chiar dacă m-or aresta aţi;a pagubă!

Nevastă-sa se apropie de masă şi-i spuse:

— Dă-te mai încolo…

El se ridică, se trase mai deoparte şi, privind-o cum punea masa, îşi urmă vorba cu un zâmbet în colţul gurii:

— Viaţa noastră nu face nici doi bani! Nici o ceapă degerată…

Mama avu o pornire de milă faţă de omul acesta, pe care acum îl simţea mai aproape de inima ei. După ce le vorbise, era parcă uşurată de povara întunecată a întâmplăriior de peste zi; era mulţumită de sine şi putea iarăşi să găsească pentru fiecare un cuvânt bun şi cald.

— N-ai dreptate, prietene! – zise dânsa.

— Omul nu trebuie să se împace cu preţuirea pe care găsesc cu cale să i-o dea cei ce n-au nevoie decât de sângele lui. Dumneata trebuie să-nveţi a te preţui singur, dinlăun-trul dumitale, nu pentru duşmani, ci pentru prieteni…

— Apăi ce prieteni avem noi! – spuse încet mujicul.

— Aici prietenia ţine taman bine până la cea din-tâi bucăţică pe care trebuie s-o împărţeşti…

— Ascultaţi ce vă spun, poporul are prieteni!

— O fi având, dar nu aici. Asta-i! – răspunse Stepan îngândurat.

— Trsbuie să vă faceţi prieteni şi aici!

Stepan rămase o clipă pe gânduri, apoi încuviinţă:

— De, ar trebui…

— Poftiţi la cina! – îi chemă Tatiana.

La masă, Piotr care până atunci stătuse tăcut, copleşit şi oarecum descumpănit de cele ce spusese mama, se învioră şi începu a vorbi iarăşi cu multă însufleţire:

— Dumneata să pleci dis-de-dimineaţă, măicuţă, ca să nu te vadă nimeni, şi să n-o porneşti de-a dreptul la oraş, că nu-i bine. Să iei cai de poştă şi să te opreşti la staţia următoare…

— De ce? Am s-o duc eu, – zise Stepan.

— Nu-i bine! Dacă se întâmplă ceva, are să te-n-trebe:A mas la tine?” „A mas.” „Şi unde e?” „Am dus-o.” „Aşa, vra să zică, tu ai dus-o? Poftim la puşcărie!” Ai înţeles? De ce să te zoreşti, ca să intri chiar de-acuma-n puşcărie? Fieştecare lucru la vremea lui. Vorba ceea: ai răbdare c-o să moară el şi ţarul! Pe când aşa, se schimbă socoteala, îţi spun eu; a mas la mine peste noapte, şi-a tocmit cai şi-a plecat! Puţini oameni rămân peste noapte-n sat? E drum de şleau…

— Straşnic mai cunoşti învăţătura fricii, măi Piotr! La ce şcoală ai umblat? – îl întrebă în batjocură Tatiana.

— Ehei, dragă cumătră, omul trebuie să ştie de toate! – răspunse Piotr, plesnindu-se cu palma peste genunchi.

— Să ştii când să te temi şi să ştii când să fii îndrăzneţ! Ţii minte cum l-a scărmănat zemski pe Vaganov pentru gazeta ceea? Acum Vaganov n-ar mai lua în ruptul capului o carte-n mână. în mine poţi să ai toată încrederea, măicuţă, că mă pricep la toate «.şmecheriile, de mă ştiu toţi oamenii din partea locului. Am să-ţi împart cărticelele şi foile cum nici nu s-ar putea mai bine! Drept e că poporanii noştri nu prea ştiu carte şi-s cam înfricoşaţi, dar atât de păcă-toase.-s vremurile şi aşa i-au strâns în chingi, încât vrând-nevrând omul începe să se zgâiască şi să-ntrebe: ce-i asta, măi? Iar cartea îi răspunde limpede: Ce să fie? Uite, aşa şi aşa; trudeşte-ţi olecuţă creierul şi vezi ce ai de făcut! Adesea se-ntâmplă că omul care nu ştie carte pricepe mai bine decât cel ştiutor, mai ales când acesta-i dintre cei sătui! Eu răzbat peste tot şi văd multe! Nimic de zis, poţi răzbi, dar trebuie să lucrezi cu cap şi să fii şi şmecher, ca să nu cazi dintr-o dată în băltoacă. Pare-se, că şi mărimile au început să adulmece boare rece dinspre sate: mujicul le zâmbeşte tot mai rar şi, chiar când le zâmbeşte, le arată prea puţină dragoste, de parcă ar vrea să se lepede de-a biue-l'ea de stăpânirea lor! Dăunăzi, la Smoliakovo, un sat din apropiere, au venit să ia dările. Mujicii au pus mâna pe ghioage! Pristavul dă cu gura, să-i bage în sperieţi: „Bine mă, nepricopsiţilor, asta-nseamnă că vă ridicaţi împotriva ţarului!” Da' un mujic de colo, unul Spivakin, niciuna, nici două, i-o trânteşte-n faţă: „Diiceţi-vă la mama dracului, zice, cu ţar cu tot! Ce fel de ţar e ăla, dacă ne ia şi cămaşa de pe noi…?”. Vezi încotro mergem, măicuţă? Pe Spivakin l-au înşfăcat, bun înţeles, şi l-au băgat în puşcărie, dar vorba pe care a aruncat-o el a rămas, o ştiu pâuă şi copiii şi vorba aceea trăieşte, strigă!

Nu mânca nimic şi-i turuia gura într-una, cu glas şoptit; ochii şireţi şi întunecaţi îi scăpărau, iar el risipea cu dărnicie, în faţa mamei, cum ai risipi nişte bănuţi de aramă dintr-un portofel, o mulţime de amănunte din viaţa satului.

Stepan îl îndemnă de vreo două ori:

— Hai, mănâncă şi tu ceva…

Piotr lua o bucată de pâine, apuca lingura şi iar începea să povestească fel de fel de păţanii şi întâm-plări, una după alta, desfătându-se ca sticletele cu propriul lui cântec. Când sfârşiră masa, se ridică şi spuse:

— Ei, trebuie să mă duc şi eu acasă…!

Se opri în faţa mamei şi, dând din cap, îi scutură mâna:

— Cu bine, măicuţă 1 Poate că n-o să ne mai vedem niciodată! Trebuie să-ţi spun, însă, că tot ce s-a în-tâmplat a fost foarte bine! Că ne-am întâlnit şi ne-ai vorbit tare frumos! Afară de tipărituri mai ai ceva în geamantan? O basma de lină? Foarte bine; ţine minte Stepan, o basma de lână! O să-ţi aducă-ndată geamantanul! Să mergem, Stepan! Rămas bun! Cu bine!… In liniştea care urmă după plecarea lor, prinse a se auzi foiala gândacilor prin unghere, zbenguiala vântului pe acoperiş şi horn, bătaia ploii în geam, măruntă şi monotonă. Tatiana începu să pregătească un aşternut pentru mama, luând nişte haine de pe ladă şi de pe sobă şi întinzându-le pe laviţă.

— E plin de neastâmpăr! – spuse mama, gândiudu-se la Piotr.

Femeia o privi pe sub sprâncene şi-i răspunse:

— Sună, zbârnâie, dar nu s-aude nici până colea!

— Dar bărbatu-tău ce fel de om e? – o întrebă mama.

— N-am ce zice, e om de treabă; nu bea, ne-nţe-legem foarte bine, numai că-i moale de feleşagul lui…

Se îndreptă din şale şi, după un timp, întrebă:

— Adicăte, ce s-ar cuveni să facă acum poporul? Să se răscoale, nu-i aşa? Fireşte! Aşa cugetă toţi, dar sunt răzleţi şi fieştecare mârâie în sinea lui. Acuma trebuie să vorbească omul cu glas tare… şi mai cu seamă trebuie să se găsească unul care să pornească cu hotărâre.

Şi, aşezându-se pe laviţă, întrebă deodată:

— Şi zici că sunt şi domnişoare tinere care umblă-n treburi d-astea? Se duc printre muncitori, îi învaţă? Şi nu li-i scârbă, nu li-i teamă…?

Iar după ce ascultă cu luare-amiute răspunsul mamei, oltă adânc. Apoi, coborând pleoapele şi lăsând capul în jos, vorbi iarăşi:

— Am citit odată într-o carte vorba asta: viaţă fără rost! Şi-am înţeles-o dintr-o dată foarte bine! Eu cunosc viaţa asta… Te frământă [el de fel de gânduri. dar fără nici o legătură între ele şi rătăcesc aşa, ca nişte oi fără păstor, şi n-ai cum şi n-are cine să te ajute, ca să ţi le aduni. Şi când începi să pricepi câte ceva, te cuprinde atâta jale, încât îţi vine să-ţi iei lu-mea-n cap şi să lugi de viaţa asta, fără să te uiţi înapoi…

Mama văzu această jale în strălucirea uscată a ochilor ei verzi, pe chipu-i tras, şi o auzi în sunetul glasului ei. Vru s-o liniştească, s-o aline.

— Dumneata văd că ştii ce trebuie să faci, dmga mea…

Tatiana o întrerupse cu blândeţe:

— Trebuie să ştii şi cum! Aşa iată, aşternutu-i gata, culcă-te!

Se trase lingă cuptor, tăcută, dreaptă şi îngândurată. Mama se culcă îmbrăcată; era frântă de oboseală, şi, simţind o durere surdă în oase, gemu încet. Tatiana stinse lampa; când întunericul cuprinse toată izba, se auzi din nou glasul ei coborât şi domol. Şi sunetul lui împrăştia parcă o parte din bezna înăbuşitoare.

— Bag samă că nu te-nchini. Nici eu nu cred în dumnezeu. Şi nici în minuni.

Mama se răsuci neliniştită pe laviţă; noaptea fără de hotar se uita la dânsa prin geam, un foşnet şi un fâşâit abia auzit se furişa îndărătnic în tăcerea dimprejur. Vorbi aproape în şoaptă şi cu teamă:

— In privinţa lui dumnezeu, nu ştiu ce să-ţi spun, dar cred în Hristos… Cred în cuvintele lui: iubeşte-l pe aproapele tău, ca pe tine însuţi… Asta-i credinţa mea…!

Tatiana tăcea. In întuneric mama desluşea făptura ei subţiratică, dreaptă, care se contura cenuşie pe fondul întunecat al cuptorului. Stătea nemişcată. Mama închise ochii îndurerată.

Şi deodată auzi glasul rece al femeii:

— Niciodată n-am să iert nici lui dumnezeu, nici oamenilor moartea copilaşilor mei… Niciodată!

Nilovna se ridică tulburată; inima ei înţelesese toată durerea care se ascundea sub aceste cuvinte.

— Eşti tânără, o să mai ai copii. – îi spuse dânsa cu duioşie.

Răspunsul femeii veni cu zăbavă, abia şoptit:

— Nu! Doctorul zice că sunt vătămată… N-am să mai pot naşte niciodată…

Un şoarece trecu în goană prin odaie. O trosnitură sparse, ca un fulger nevăzut, liniştea încremenită. Şi iarăşi se auzi desluşit ploaia de toamnă, răpăind şi foşnind pe acoperişul de paie, ca nişte degete înfricoşate dibuind în întuneric. Stropii de ploaie cădeau trist pe pâinânt, tnăsurând curgerea înceată a nopţii de toamnă…

Prin toropeala grea a somnului, mama auzi tropăit de paşi afară, apoi în tindă. Uşa se deschise încet şi un glas întrebă în şoaptă:

— Tatiana, te-ai culcat?

— Nu.

— Dânsa doarme?

— Mi se pare că doarme.

O lumină se aprinse, tremură o clipă şi se mistui în întuneric. Mujicul se apropie de laviţa pe care dormea mama, potrivi cojocul de pe dânsa şi-i înveli bine picioarele. Grija aceasta o mişcă adânc pe mama, prin simplitatea ei duioasă; închise ochii şi zâmbi. Stepan se dezbrăcă în tăcere şi se caţără pe cuptor. în odaie se făcu linişte.

Cu urechea aţintită la unduirile molcome ale tăcerii somnoroase, mama rămase nemişcată; în faţa ei stăruia, legănându-se în întuneric, chipul însângerat al lui Râbin…

De pe cuptor se auzi glas şoptit:

— Ai văzut ce fel de oameni s-au înhămat la treaba asta? Oameni vârstnici, care-au îndurat destule necazuri în viaţă, care-au muncit destul şi acum ar trebui să stea la hodină… Când colo, uite că nu se lasă! Ai văzut? Şi tu… care eşti tânăr şi deştept… E-eh, Stiopa! Mujicul răspunse cu glasu-i plin, dar coborât:

— De o treabă ca asta nu poţi să te-apuci până nu chibzuieşti temeinic…

— De când tot aud vorba asta… O vreme glasurile amuţiră. După aceea se auzi iar şoapta înăbuşită a lui Stepan:

— Uite ce trebuie să facem noi: să vorbim întâi cu fieştecare în parte – cu Makov, de pildă; Alioşa e ager la minte, ştie carte şi a înghiţit destule de la stăpânire; apoi cu Serghei Sorin, că şi el e tare isteţ. Şi Kneazev e om dintr-o bucată, cinstit şi îndrăzneţ. Aceş-tia-s deajuns deocamdată! Trebuie să-i văd şi pe oamenii despre care ne-a vorbit dânsa. Am să-mi iau toporul şi am să mă duc la oraş, chipurile ca să sparg lemne, să câştig şi eu un ban. Se cuvine să fim cu multă băgare de seamă. Bine zice dânsa, că omul se preţuieşte după faptele sale. Iacă, de pildă, mujicul aceia. El, chiar şi-n faţa lui dumnezeu, tot nu s-ar lăsa… om neclintit şi dârz! Dar de Nikita ce zici, ai? S-a simţit, s-a ruşinat. Mare minune…!

— îl bat pe om în faţa voastră şi voi staţi gură-cască…

— Asta nti-i chiar aşa! Mai bine zi slavă domnului că nu ne-am apucat şi noi să dăm în omul acela, zău aşa!

Şi astfel vorbi îndelung, în şoaptă, ba coborând glasul de tot, încât mama abia îi mai desluşea cuvintele, ba ridicându-l şi mormăind tare şi răguşit. Atunci femeia îl domolea:

— Mai încet, c-o trezeşti…

Mama căzu într-un somn adânc, care, cuprinzând-o ca un nor greu, o învălui şi-o fură.

Tatiana o trezi, când întunericul cenuşiu al dimineţii privea încă prin geam; clopotul de strajă de la biserică îşi împrăştia dangătul de aramă, care plutea somnoros peste sat, pierzându-se departe în liniştea rece.

— Am pus samovarul să te-ncălzeşti c-tiri ceai fierbinte că altfel o să-ţi fie frig. Nu poţi să pleci la drum aşa, abia sculată din somn…

Pieptănându-şi barba încâlcită, Stepau o întrebă cum ar putea s-o găsească la oraş; mamei i se păru că faţa mujicului era acum mai închegată, trăsăturile mai adâncite. Când se aşezară să-şi bea ceaiul, omul spuse zâmbind:

— Ciudată întâmplare!…

— Care? – întrebă Tatiana.

— Iacă, întâlnirea asta a noastră! A îost aşa de simplu.

Alama răspunse îngândurată, dar cu adâncă încredinţare:

— In treaba asta, totu-i tare simplu.

La despărţire, gazdele se purtară cumpănit, rostind vorbe puţine, dar arătând multă grijă ca ujama să aibă tot ce-i trebuie pe drum.

În brişcă, mama se gândea că mujicul acela are să pornească la lucru cu băgare de seamă, tară larmă, neobosit ca o cârtiţă. Şi necontenit are să răsune în preajma lui glasul nemulţumit al nevesti-şi, necontenit au să iulgere ochii ei verzi, pentru că niciodată, cit va trăi, n-are să se aline într-însa durerea amară, aprigă;-i însetată de răzbunare, durerea maniei care îşi plânge copilaşii pierduţi.

Îşi aduse aminte de Ribm, de ţaţa lui însângerată, de văpaia care-i ardea în ochi, de cuvintele lui şi inima i se strânse îndurerată de conştiinţa amară a neputinţei sale în faţa acelor fiare; şi, tot drumul până la oraş, pe fondul cenuşiu al zilei de toamnă, se ridica uriaşă făptura lui Mihailo, cu barba întunecată şi cămaşa siî-şiată, cu mâinile legate la spate, cu părul vâlvoi, înveş-mântat în aureola mâniei îndreptăţite şi a credinţei în dreptatea cauzei sale. Mama se gândea la toate aceâe nenumărate sate pitulate pe tot cuprinsul, la cei care» adăstau în taină ceasul dreptăţii şi la miile de oameni care munceau toată viaţa fără noimă, fără să crâc-nească şi iară să aştepte nimic bun.

Viaţa i se înfăţişa ca un pământ deluros şi nelucrat, tare îşi aşteaptă mut şi încordat lucrătorii, făgăduind tăcut mâinilor lor libere şi cinstite: „însămânţaţi-mă cu grăunţele înţelepciunii şi ale dreptăţii şi am să vi le rodesc însutit!”

Gândividu-se la.izbânda ei, mama simţea în adiueul pieptului un freamăt dulce de bucurie şi, ruşinată, se grăbea să-l înăbuşe.