XVI.

Pristavul, un om înalt şi voinic, cu faţa plină, venea către mulţimea adunată dinaintea primăriei. îşi pălise şapca pe o ureche şi avea mustaţa cu un vârf răsucit în sus, iar cu celălalt lăsat în jos, din care oricină faţa îi părea strâmbă, încremenită într-un zâm-bet nătâng şi fără viaţă. Cu mâna stingă îşi ţinea sabia, iar dreapta şi-o bălăbănea în vânt, în ritmul pasului; se auzea bine călcătura lui greoaie şi hotărâtă. Ferindu-se din calea lui. oamenii se dădură la o parte, fă-cându-i loc să treacă. Feţele se întunecară abătute, iar vuietul scăzu şi se stinse, ca şi când s-ar fi scurs în adâncul pământului. Mama simţi cum i se înfiora pielea de pe frunte, iar în ochi îi năvăli o fierbinţeală. O cuprinse iarăşi dorinţa să intre în mijlocul mulţimii şi dădu să coboare, daf rămase aplecată înainte, într-o încordată aşteptare.,.-L;

— Ce-nseamnă asta'?1- întrebă pristavul, oprindu-se în faţa lui Râbin.

— De ce nu i-aţi legat mâi-nile? Vătăşei, legaţi-l!

Avea un glas subţire, răsunător, dar fără culoare.

— Apoi a fost legat, da' l-a slobozit poporul! – răspunse unul din vătăşei.

— Ce este? Poporul? Care popor?

Pristavul se uita ţintă la oamenii care stăteau în faţa lui în semicerc şi, cu acelaşi glas monoton, incolor, pe care nici nu-l ridica, nici nu-l cobora, urmă:

— Care din voi e poporul, mă?

Învârtind mâna, propti garda săbiei în pieptul mujicului cu ochi albaştri:

— Tu eşti poporul, Ciumakov? Şi mai cine? Tu, Mişin?

Pe acesta îl apucă în treacăt de barbă, zgil-ţâindu-l.

— Hai, ştergeţi-o de aici, nemernicilor! Că de nu, v-arăt eu vouă!

În glasul şi pe faţa lui nu se vedea nici întărâtare, nici ameninţare: vorbea cu glas potolit şi bătea oamenii, mişcându-şi liniştit şi sigur braţele lungi, zdravene, deprinse. Când venea către ei, oamenii se trăgeau îndărăt, plecându-şi capetele, ferindu-şi feţele.

— Voi ce mai aşteptaţi? – întrebă, întorcându-se către vătăşei.

— Legaţi-l!

Şi, trăgând o înjurătură cumplită, se uită iar la Râbin:

— Hai, mâinile la spate!

— Nu vreau să mă legaţi! – grăi Râbin.

— N-am de gând să fug, nu lovesc pe nimeni. De ce să mă legaţi?

— Cum? – făcu pristavul, păşind spre el.

— Destul aţi chinuit poporul, fiarelor! – urmă Râbin, ridicând glasul.

— S-apropie ziua cea mare a răfuielilor-

Pristavul stătea în faţa lui şi-l privea ţintă, mişcând din mustaţă. Apoi, făcu un pas înapoi şi, cu glasul ca un şuierat prelung, strigă cu Uimire:

— A-a-ah, câine! Ce spu-u-ui? Aşa, vra să zică? Şi deodată îl izbi pe Râbin, scurt, cu putere, în obraz.

— Cu pumnul nu ucizi adevărul! – strigă Râbin, înaintând către el.

— N-ai dreptul să mă baţi, câine spurcat!

— N-am dreptul? Eu? – urlă prelung pristavul. Şi se repezi iară să-l lovească în cap, dar Râbin se feri, lăsându-se în jos; lovitura nimeri în gol şi pristavul, descumpănindu-se, era cât pe ce să cadă. Cineva din mulţime pufni în râs şi iar se ridică glasul mânios ' al, lui Mihailo:

— Ţi-am spus să nu te atingi de mine, spurcăciune!

Pristavul se uită înapoi; mulţimea se strângea în jurul lui într-un cerc întunecat, masiv…!

— Nikita! – strigă tare pristavul, uitându-se în toate părţile.

— Ei, Nikita!

Din mulţime se desprinse un mujic de statură potrivită, îndesat la trup, îmbrăcat într-un cojocel. Se uita în pământ, cu bărbia sprijinită în piept.

— Nikita, – spuse pristavul, vorbind alene şi ră-sucindu-şi mustaţa.

— Dă-i una peste bot, dar una bună ca s-o simtă!

Mujicul se apropie, se opri în faţa lui Râbin şi ridică privirea. Râbin, dârz, îi aruncă în faţă cuvintele care cădeau grele, pline de adevăr:

— Uita'ţi-vă, oameni buni, cum vă strânge de gât fiara cea nesăţioasă, cu propriile voastre mâini! Ui-taţi-vă, luaţi aminte şi după aceea chibzuiţi.

Mujicul ridică moale braţul şi-l lovi încet peste cap.

— Aşa ştii tu să dai, câine! – răcni pristavul.

— Hei, Nikita! – se ridică un glas din mulţime.

— Nu uita că te vede dumnezeu!

— Croieşte-l, n-auzi? – strigă pristavul, îmbol-dindu-l în ceafă.

Mujicul se dădu deoparte şi, lăsând capul în jos, spuse încruntat:

— Nu mai dau…

— Cu-um?

Cu faţa strârnbatâ de niânie, pristavul bătu din picior şi, înjurând năprasnic, se năpusti asupra lui Râbin. Se auzi o buşitură înfundată; A4ihailo se clătină, ridicând mâna în sus, dar, lovindu-l a doua oară, pristavul îl doborî la pământ şi, învârtindu-se în jurul lui, cu un urlet de fiară, începu a-l izbi cu piciorul în piept, în coaste, în cap.

Un vuiet adânc se rostogoli deodată jur-împrejur; mulţimea se frământa vrăjmaşă, înaintând ameninţător către pristav; când îşi dădu seama de aceasta, sări înlături, trăgând sabia din teacă:

— Aşa? Vă răzvrătiţi, ai? Aşa, vra să zică?… Glasul îi tremură, se ridică piţigăiat şi, fringându-se parcă, sfârşi într-o hârâitură. O dată cu glasul, îşi pierdu şi puterea; cu capul între umeri, cu spinarea încovoiată, î?> roti privirea ştearsă în toate părţile şi, pipăind grijuliu cu piciorul pământul din spatele său, se trase îndărăt, răcnind înfricoşat şi răguşit:

— Bine, luaţi-l? Eu mă duc… Să văd pe urmă ce-o să faceţi! Ştiţi voi oare că ăsta e un criminal politic, prăpădiţilor blestemaţi? Ştiţi că s-a ridicat împotriva ţarului şi pune la cale tulburări? Ştiţi asta? Şi vreţi să-l apăraţi, ai? Vă răzvrătiţi, adică, şi voi? Luaţi seama! Aha-a…!

Mama stătea nemişcată, fără să clipească măcar, sleită de puteri şi de gânduri, ca într-un vis rău, zdrobită de milă şi de teamă. I se învălmăşeau în cap, ca zbârnâitul a nenumăraţi bondari, strigătele posomorite şi mânioase ale oamenilor, glasul tremurat al pristavului şi freamătul şoaptelor înăbuşite…

— Dacă-i vinovat, să fie judecat…!

— Mai bine iartă-l, înălţimea ta…

— Păi, cum vine asta? Aşa, de capul lui, fără lege, iară judecată…?

— Se poate una ca asta? Păi, dacă s-or porni toţi să ne bată aşa, unde ajungem…?

Oamenii se împărţiră în două tabere: unii, strânşi roată în jurul pristavului, strigau în gura mare, încer-când să-l îndupiece; alţii, mai puţintei, stăteau în jurul lui Râbin, mormăind înăbuşit şi duşmănos. Câţiva îl ridicară de jos, iar vătăşeii se pregătiră să-l lege din nou.

— Staţi oleacă, diavolilor! – strigă cineva. Mihailo îşi ştergea glodul şi sângele din barbă şi de pe faţă, plimbându-şi tăcut ochii în jurul său. Privirea îi lunecă pe lata maniei; dânsa tresări, se întinse spre el şi, fără să vrea, ridică mâna în sus, dar el întoarse capul în altă parte. După un răstimp însă, privirea lui se opri iarăşi pe faţa mamei. Atunci i se păru că Mihailo se îndreaptă din şale, îşi sumete capul, iar obrajii însângeraţi îi zvâcnesc într-un tremur…

„M-a recunoscut… oare m-o fi recunoscut cu adevărat?…”

Şi-i făcu semn cu capul, înfiorată de o dureroasă şi înfricoşătoare bucurie. In clipa următoare, mama îl zări lângă Mihailo pe mujicul cu ochi albaştri care se uita şi el spre dânsa. Privirea acestuia îi trezi un minut conştiinţa primejdiei…

„Ce fac? Au să pună mâna şi pe mine…!” Mujicul acela îi spuse ceva lui Râbin. Acesta scutură din cap şi vorbi cu 'un glas tremurat, dar limpede şi însufleţit:

— Nu-i nimic! Nu sunt singur pe pământ. N-au să-i poată prinde pe toţi cei care luptă pentru adevăr! Pe unde am umblat, lumea are să-şi aducă aminte de mine, asta-i! Chiar dacă au nimicit cuibul, n-au putut găsi înlăuntru pe prieteni şi pe tovarăşi…

„Acuma vorbeşte pentru mine”, îşi dădu seama, îndată, mama.

— Dar are să vină ziua când vulturii au să zboare liberi, când poporul se va^descătuşa!

O femeie aduse o călclare cu apă şi, oftând şi căi-nându-l, începu să-l spele pe faţă. Glasul ei subţirel şi tânguitor se amesteca, se învălmăşea cu vorbele lui Râbin, pe care mama nu le mai desluşea. Tabăra cealaltă, în frunte cu pristavul, se îndreptă către Râbin; cineva strigă cu glas tare:

— Să vină o căruţă pentru arestat! S-aude? Ca-re-i la rând?

Se auzi apoi glasul pristavului, care acum vorbea altfel, ca un om jignit parcă:

— Eu pot să dau în tine, dar tu nu, tu n-ai voie, neghiobule!

— Aşa? Da' cine eşti tu, dumnezeu? – se oţărî Râbin.

Mai multe voci, izbucnind deodată, acoperiră glasul acestuia:

— Taci, măi nene, nu te mai pune împotrivă! Că dumnealui e doar omul stăpânirii!

— Nu te supăra, înălţimea ta! Nu-i în toate minţile!

— Taci, măi bădie!

— Iacă au să te trimeată la oraş…

— Acolo nu-i atâta fărădelege.

Strigătele mulţimii, care erau împăciuitoare şi rugătoare, se amestecau şi se pierdeau într-o larmă plină de deznădejde şi jale. Vătăşeii îl înşfăcară pe Râbin de braţe şi, urcându-l pe scară, intrară cu.el în primărie. Oamenii începură a se împrăştia. Mama văzu că mujicul cu ochi albaştri se îndreaptă spre ea, privind-o pe sub sprâncene. Picioarele îi tremurau, moi, şi un simţărnânt de amară deznădejde îi strângea tot mai tare inima, stârnindu-i greaţă.

„Nu trebuie să mă mişc din loc! îşi spunea dânsa. Nu trebuie!” Şi, cu mâinile încleştate pe răzimătoarea scării, aşteptă.

Pristavul rămăsese în cerdacul primăriei şi, dând din mâini, vorbea cu glas de dojana, glasul lui de la început, şters şi monoton:

— Proşti mai sunteţi, mă; proşti şi ticăloşi. Habar n-aveţi despre ce-i vorba şi vă băgaţi buluc într-o chestie ca asta. Păi, asta-i chestie de stat, mă, boilor! Ar trebui să-mi mulţumiţi, să vă plecaţi până la pă-mânt înaintea mea, c-am fost bun şi v-am iertat. Numai să ii vrut – şi ocna vă niânca pe toţi…

În faţa lui stăteau vreo douăzeci de mujici cu capetele descoperite şi -l ascultau. Începuse a se întuneca; norii coborau lângă pămlnt. Mu [icul cu ochi albaştri veni lângă cerdacul staţiei de poştă şi spuse:

— Iacă, văzuşi şi dumneata ce se-ntâmplă pe la noi.

— Da-a, – murmură mama.

Cuprinzând-o cu privirea lui deschisă, o întrebă:

— Ce treburi te-au minat prin părţile noastre?

— Cumpăr dantele de la femei. Şi pânză…

Mujicul îşi mângâie alene barba. Apoi, întorcându-şi ochii către primărie, spuse domol, cu nepăsare:

— Apăi, pe la noi nu se prea găseşte asemenea marfă…

Mama stătea în cerdac cu privirea aţintită asupra lui, aşteptând o clipă potrivită ca să se poată întoarce în casă. Mujicul avea faţa îngândurată şi plăcută, iar ochii trişti. Era înalt şi spătos, îmbrăcat într-un suman peticit şi o cămaşă de cit curată, cu pantaloni de dimie de culoare stacojie şi cu picioarele goale în târlici…

Mama respiră uşurată, fără a şti nici dânsa de ce şi, deodată, lăsându-se în voia unui îndemn lăuntric, care se ivise cu mult înaintea gândului încă nedesluşit, îl întrebă, fără să-şi dea seama de ceea ce făcea:

— Vrei să-mi dai găzduire noaptea asta?

Îl întrebă şi, în aceeaşi clipă, muşchii, oasele, întreaga ei fiinţă se încorda toată. Rămase neclintită, cu ochii aţintiţi asupra lui. In creieri i se zbăteau gânduri care o înţepau ca nişte ace: „Am să-l nenorocesc pe Nikolai Ivanovici. Cine ştie când l-oi mai vedea pe Paşa! Au să mă stâlcească în bătăi!”

Cu ochii în pământ, mujicul îi răspunse fără grabă, potrivindu-şi sumanul la piept:

— Găzduire, zici? Se poate, de ce nu! Da' să ştii că n-am cine ştie ce izbă.

— D-apăi că nici eu nu-s deprinsă cu răsfăţul! – răspunse mama, fără a mai sta la gânduri.

— Se poate! – repetă mujicul, măsurând-o cu o privire cercetătoare.

În întunericul care se lăsase, ochii îi scânteiau reci, iar chipul îi părea foarte palid. Mama vorbi cu glas încet, întretăiat, care cobora parcă de pe o culme de deal:

— Vra să zică, pornim chiar acuma, şi-mi iei şi geamantanul.

— Bine.

Săltă din umeri, îşi potrivi iarăşi sumanul şi rosti în şoaptă:

— Uite, a venit căruţa…

În cerdacul primăriei se ivi Râbin cu mâinile iarăşi legate şi cu capul şi faţa înfăşurate în ceva cenuşiu.

— Rămâneţi cu bine, oameni buni! – răsună glasul lui în boarea rece a serii.

— Căutaţi adevărul şi păstraţi-l, daţi crezare celui care vă aduce cuvântul cel drept şi luptaţi întru apărarea dreptăţii, fără a vă cruţa viaţa…!

— Taci, câine! – izbucni de undeva strigătul pristavului.

— Vătăşel, mână, nerodule!

— Ce aveţi de cruţat? Viaţa pe care o duceţi acuma?

Căruţa porni. Aşezat între cei doi vătăşei, Râbin striga cu glas înăbuşit:

— Decât să muriţi de foame, mai bine luptaţi pentru libertate! Libertatea are să vă aducă şi pâine şi dreptate… Cu bine, oameni buni!

Uruitul roţilor, tropotul zorit al cailor şi glasul pristavului îi acoperiră cuvintele, înăbuşindu-le:

— S-a siârşit, – zise mujicul, scutitrând din cap; apoi, întorcându-se către mama, adaose încet:

— Dumneata aşteaptă-mă la staţie, că vin îndată.

Mama intră în odaie, se aşeză la masă, lângă samovar, luă o îelie de pâine, o privi şi o puse încet la loc în farfurie. Nu-i era ioanie; simţea cum i se caţără iarăşi în gâtlej nodul de greaţă, cald şi dezgustător, sieindu-i puterile şi dându-i ameţeli, de parcă i s-ar fi scurs tot sângele din inimă. îi stăruia în minte chipul mujicului cu ochi albaştri, un chip ciudat, parcă ne-desăvârşit şi care-i stârnea neîncredere. Se apăra, nu ştia nici dânsa pentru ce, de bănuiala că omul acela ar fi în stare s-o vândă, dar gândul acesta încolţise într-însa şi zăcea neclintit şi greu ca o piatră în inima ei.

,M-a simţit! – îşi spunea, cugetând cu anevoinţă, istovită. AA-a văzut şi a înţeles…”

Dar gândul nu mergea mai departe, ci se împotmolea în sfârşeala care o copleşise, în senzaţia aceea vâscoasă de greaţă.

După larma de adirreaun, se aşternuse o linişte înfricoşată, ce se pitula parcă dincolo de iereastra staţiei de poştă, lăsând să se simtă că satul trăia într-o necurmată apăsare şi teamă; în liniştea aceea, mama se simţea şi mai singură, iar în suflet i se revărsase o negură sură şi moale ca cenuşa.

Fetiţa se ivi în uşă şi întrebă:

— S-aduc jumările?

— Nu-i nevoie. Nu mai vreau. M-am speriat de-atâtea strigăte.

Venind lângă masă, fetiţa începu a povesti plină de însufleţire, dar cu glas potolit:

— Vai, cum mai dădea pristavul în el. Eram alături şi am văzut tot; i-a fărâmat toţi dinţii… şi scuipa sânge gros-gros şi negru!… Ochii nici nu i se mai vedeau! E dohotar! Uriadnicul e la noi; zace dincolo beat turtă, dar tot mai cere vin. Zice c-au fost o bandă întreagă, iar ăsta, bărbosul, e adicâte căpetenia lor. A prins trei, da' unul a scăpat, auzi? Au prins şi un învăţător, care

— M. Gork.1 – Mama era de-ai lor. Cică, ei n-au credmţă-n dumnezeu şi îndeamnă lumea să jefuiască bisericile… Auzi dumneata, ce oameni! Mujicii noştri, ai văzut, la unii le era milă de el, dar alţii ziceau că mai bine să-l omoare. C-avem mujici tare răi, auleu!

Mama asculta cu luare-aminte vorba pripită şi fără şir a fetiţei, străduindu-se să-şi înăbuşe îngrijorarea, să lepede povara acelei deznădăjduite aşteptări. Fericită că a găsit pe cineva care s-o asculte, fetiţa sporovăia într-una tot mai repede şi tot mai însufleţită, înghiţindu-şi vorbele pe jumătate, înecjndu-se, cobo-rind vocea:

— Tăticu' zice că toate-s numai din pricina secetei. Doi ani la rând, pământul n-a dat rod şi toată lumea se văietă. D-aia s-au iscat acum nişte mujici – belea curată! Zbiară pe la adunările obştei, se bat. Deunăzi, când au scos la mezat lucrurile lui Vasiukov, că nu-şi plătise rămăşiţele din dăjdii, apăi să-l fi văzut cum a sărit la primar şi cum i-a tras una peste bot…

„Poftim, zice, rămăşiţele birului…!”

Afară se auziră paşi greoi. Mama se ridică, sprijinindu-se de masă…

Era mujicul cu ochi albaştri care, fără a-şi scoate căciula, o întrebă:

— Unde ţi-e buclucul?

Şi, ridicând cu uşurinţă geamantanul, îl cântări ca pe o nimica toată în mână şi spuse:

— E gol! Mariko, du-o pe dumneaei până la mine acasă!

Şi plecă, fără să se mai uite înapoi.

— Mâi în sat?

— Da! Am venit după dantele. Cumpăr dantele…

— Pe la noi, nu se lucrează dantele! La Tinikov şi la Darino poţi găsi, dar la noi… nu! – o lămuri fata.

— Apăi, am să trec mâine şi pe-acolo…

Plăti ceaiul şi-i dădu trei copeici fetiţei, care se bucură grozav. Pe uliţă, lipăind mărunt cu picioarele goale pe pământul jilav, fetiţa îi spuse:

— Vrei să dau o fugă până la Darino, să le spun femeilor să vină cu dantelele-ncoace? Că vin numaidecât. De ce să mai iei matale drumul până acolo? Douăsprezece verste, nu-i puţin…

— Nu-i nevoie, drăguţa mea! – răspunse mama, păşind alături de ea. Aerul rece îi limpezise creierul şi în mintea ei încolţea treptat un gând, care nu era încă deplin lămurit, dar care începea a se desluşi cu anevoinţă, dar ispititor. Şi, ca să-l vadă mai degrabă închegat, mama se întreba cu stăruinţă: „Cum să fac? Să încerc de-a dreptul, deschis, să mă bizui pe conştiinţa lui?”

Se întunecase; seara era rece şi umedă. La ferestrele izbelor se zărea din bezna de afară o lumină plăpândă, roşietică, neclintită. Câte un muget de vită pe jumătate adormită, câte un strigăt scurt, câte o chemare întâr-ziată mai tulburau când şi când liniştea din jur. O in-gândurare grea şi întunecată cuprinsese satul…

— Am ajuns! – zise fetiţa.

— Da' n-ai nimerit o izbă prea grozavă; mujicul ăsta-i tare sărac şi necăjit…

Căută dibuind uşa, o deschise şi strigă:

— Mătuşă Tatiana!

Şi o zbughi înapoi. Din întuneric, i se mai auzi o dată glasul:

— Noapte bună…!