XVII.

Mama se opri în prag şi, punându-şi mina pavăză în bătaia luminii ca să-şi ferească ochii, îşi plimbă privirea prin toată încăperea. Izba era mică, strimtă, dar se vedea dintr-o ochire că era ţinută curat. O femeie tânără se ivi de după cuptor, salută din cap fără cuvânt şi pieri. Pe masa din fund „ardea o lampă. Alături şedea stăpânul izbei, bătând darabana în scândura mesei şi uitându-se ţintit în ochii mamei.

S23

— Poftim înlăuntru, – sptise el nu fără oarecare zăbavă.

— Tatiana, du-te degrabă de-I cheamă pe Piotr încoace!

Femeia ieşi îndată, fără a-şi ridica privirea asupra musafirei. Aşezându-se pe o laviţă în faţa gazdei, mama cerceta din ochi odaia; geamantanul ei nu se vedea nicăieri. O linişte apăsătoare umplea toată încăperea; numai flăcăruia lămpii îşi depăna, pâlpâind, ţî-râitul ei abia auzit. In faţa mamei, chipul îngrijorat şi încruntat al mujicului se legăna ca într-o ceaţă, provocându-i un simţământ neplăcut, apăsător.

— Dar unde-i geamantanul meu? – întrebă deodată cu glas tare, surprinsă ea însăşi de această izbucnire.

Mujicul ridică din umeri şi răspunse îngândurat:

— Nu s-a pierdut, n-avea grijă… Coborând glasul, adaose mohorât:

— Adineauri, în faţa fetişcanei de la han, am spus înadins că-i gol, dar nu e gol. E ceva tare greu înăuntru!

— Da, şi?… – întrebă mama.

Mujicul se sculă, veni mai aproape şi, aplecându-se către dânsa, o întrebă în şoaptă:

— Pe omul acela îl cunoşti?

Mama tresări, dar îi răspunse hotărât:

— îl cunosc!

Răspunsul acesta scurt îi lumină parcă deodată întreaga ei fiinţă lăuntrică şi, ţâşnind afară, îi limpezi totul în jur. Răsuflând uşurată, se aşeză mai cu temei pe laviţă.

Faţa mujicului se însenină într-un zâmbet larg.

— Am ghicit, când i-ai făcut semn şi el ţi-a răspuns. L-am întrebat la ureche, „o cunoşti pe femeia de pe cerdac?”, adică pe dumneata…

— Şi el, ce ţi-a răspuns? – întrebă repede mama.

— El? Mi-a răspuns aşa: „Suntem mulţi… Da, mulţi”, a zis…

Şi uitându-se iscoditor în ochii ei, urmă zâmbind:

— Straşnic om… tare, cum n-am mai văzut! Şi plin de îndrăzneală… Le-a spus-o verde-n faţă: „Eu am făcut!” Ceilalţi îl băteau şi el îi da cu gura înainte…

Glasul lui domol şi şovăielnic, faţa nedesăvârşită parcă, ochii senini şi sinceri o linişteau tot mai mult. In locul mâhniri: şi îngrijorării de până atunci, simţi în suflet o siâşietoare milă pentru Râbin. Fără a ^e mai stăpâni slobozi un strigăt înăbuşit în care clocotea o neaşteptată şi amară inânie:

— Tâlhari! Fiare! Şi izbucni în plâns.

Alujicul se depărta, clătinând abătut din cap.

— Apăi şi-a câştigat stăpânirea la prieteni, n-am ce zice!

Şi, întorcându-se deodată către mama, rosti cu glas de taină:

— Iacă, am să-ţi spun cinstit, eu chitesc că-n geamantan ai gazete. Aşa-i?

— Da, – răspunse mama simplu, ştergându-şi lacrimile.

— I le aduceam lui.

Încruntând din sprâncene, ţăranul îşi cuprinse barba în pumn şi cată într-o parte, tăcut.

— A ajuns şi la noi gazeta şi cărţile. II cunoşteam pe omul acela… L-am mai văzut şi-n alte rânduri!

Contenind din vorbă, rămase o vreme pe gânduri, apoi întrebă:

— Ei, şi acum ce-ai de gând să faci cu toate alea… cu geamantanul?

Mama îl privi şi-i răspunse că' şi când l-ar fi înfruntat:

— Vi-l las vouă…!

Nu se miră, nu se împotrivi, ci spuse doar scurt:

— Nouă…

Dând din cap în semn de încuviinţare, îşi slobozi barba din strânsoarea pumnului şi, pieptănând-o cu degetele răşchirate, se aşeză.

În mintea mamei stăruia cu o neînduplecată îndărătnicie scena schingiuirii lui Râbin; chipul lui îi întuneca toate celelalte gânduri, durerea şi obida ce simţea pentru dânsul îi zăgăzuiau orice altă simţire, încai nu mai putea să se gândească nici la geamantan, nici la nimic altceva. Lacrimile îi curgeau şiroaie, dar faţa-i era încruntată şi vocea nu-i tremură de fel când îi spuse gazdei:

— îi jefuiesc pe bieţii oameni, îi asupresc, îi strivesc în noroi blestemaţii!

— Puterea! – grăi încet mujicul.

— Puterea e în mâna lor… Mare putere!

— Dar de unde o au? – strigă mama cu ciudă. – lot de la noi, de la popor! Tot ce au e luat de la noi!

O scotea din fire mujicul acesta cu faţa lui senină, dar de nepătruns.

— Da-a! – făcu el îngândurat.

— Ne di jmuiesc din toate,.

Ciulind urechea, ascultă un timp cu capul întors spre uşă, apoi spuse în şoaptă: '- Vin…

— Cine?

— Ai noştri… de bună seamă…

Întâi intră nevasta şi, după dânsa, un mujic. Acesta îşi zvârli căciula într-un colţ şi, venind cu grabă către gazdă, întrebă:

— Ei?

Celălalt dădu din cap în semn de încuviinţare.

— Stepane! – spuse nevasta care se aşezase lângă cuptor: – femeia o fi vrând poate să mănânce ceva?

— Nu mi-e foame, drăguţă, mulţumesc! – răspunse marna.

Mujicul, care abia intrase, se apropie de mama şi începu a-i spune repede, cu glas dogit:

— Dacă-i aşa, să facem cunoştinţă! Pe mine mă cheamă Piotr Egorov Riabinin, iar oamenii-mi zic Sulă. Mă pricep şi eu olecuţă în treaba asta, a voastră. Ştiu carte şi nu-s tocmai prost, ca să zicem aşa…

Apucă mâna mamei şi, scuturând-o, se întoarse către stăpânul casei:

— Ei, ce zici, Stepane? Ia te uită! Varvara Niko-laevna e o cucoană bună, nimic de zis! Dar s-auzi ce spune despre treburile astea. Cic-ar fi, adicăte, prostii şi aiureli! la, nişte băieţandri şi nişte studenţi, zice, umblă din prostie să tulbure minţile oamenilor. Când colo noi vedem că lucrurile stau altfel: adineauri am văzut c-au arestat un om în toată firea, un mujic de treabă; acu iacă, o vedem pe dumneaei, femeie în vârstă şi, după cum' s-arată, nu de neam boieresc. Nu te supăra, dar din ce neam te tragi?

Vorbea repede, pe nerăsuflate, dar limpede; bărbuţa îi tremura nervos, iar ochii strălucitori cercetau printre gene chipul şi făptura mamei. Aşa cum se înfăţişa, ferfeniţit, întărâtat şi cu părul vâlvoi, ai fi zis că atunci ieşise dintr-o bătaie, în care-şi doborâse duşmanul şi nu mai putea de bucurie. Mamei îi plăcu vioiciunea şi felul lui de a vorbi, simplu şi deschis. Privindu-l cu blândeţe drept în faţă, îi dădu răspuns la întrebare, iar el îi scutură încă o dată mina cu putere şi începi1, a râde încet, cu un râs uscat, îrânt.

— Ei, ai văzut, Stepane? Treabă curată, ce mai în-colo-ncoace! 1 reabă minunată! Ascultă ce-ţi spun eu: poporul a-nceput să lucreze pe seama lui. Crezi că-i dă mâna cucoanei să-ţi spună adevărul adevărat? Nu-l spune, n-avea grijă, că nu-i vine la socoteală. E femeie bună, n-am ce zice, şi-i dau toată cinstirea; chipurile ne vrea binele, dar ştii, doar un picuşor, ca să se cheme că este, şi mai cu seamă să nu fie cu pagubă pentru dânsa. Poporul însă vrea să meargă de-a dreptul la ţintă şi nu se sperie nici de pagube, nici de stricăciuni. Ai văzut? Pentru el toată viaţa asta pe care o duce e doar o pagubă necurmată şi peste tot locul numai de necazuri are parte; oriunde se-ntoarce, ori încotro apucă, îndată ce dă să se mişte cât de cit, sar toţi, din toate părţile: stai i

— Aşa-i! – zise Stepan, dând din cap şi îndată adaose:

— Dumneaei e mgrijată de geamantan.

Piotr clipi şiret din ochi către mama, făcându-i semn cu mâna, să stea liniştită:

— N-ai nici o grijă! Totul e în bună rânduială, măicuţă! Geamantanaşul matale e la mine. Adineauri când mi-â vorbit Stepan de dumneata, că adică şi dumneata eşti amestecată în treaba asta şi ii cunoşti pe omul acela, i-am spus: bagă-de seamă, Stepan! In lucrurile acestea nu ne este iertat să fim gură-cască nici măcar o clipă. Dar şi dumneata, măicuţă, ne-ai simţit pesemne ce hram purtăm, când stăteam prin preajma dumitale. Pe omul cinstit îl deosebeşti îndată după obraz, mai ales că nu întâlneşti prea mulţi, dacă e să vorbim cu dreptate! Geamantanul dimii ta le e la mine…

Se aşeză alături de dânsa şi, uitându-se rugător în ochii ei, urmă:

— Dacă vrei să-l goleşti, te ajutăm bucuroşi! Avem mare nevoie de cărţi…

— Vrea să ni le dea pe toate! – zise Stepan.

— Foarte bine, măicuţă! Las'că le găsim noi loc 'a toate…!

Sări sprinten în picioare, începu să râdă şi, plimbân-du-se încoace şi încolo prin izbă, vorbi mulţumit:

— Ce-ritâmplare, să zicem aşa, ciudată! Cu toate că e foarte simplă. S-a rupt firul într-un loc şi îndată s-a-ntărit într-alt loc! Şi merge! Gazeta e bună, măicuţă, şi-şi face bine treaba: deschide ochii oamenilor! Domnii n-o înghit. Lucrez tâmplărie la o cucoană, la şapte verste de sat, femeie de treabă, -n-am ce zice, ne dă fel de fel de cărţi. In câte una găseşti câte ceva care te luminează pe loc! Într-un cuvânt se cuvine să-i fim mulţumitori. Dar o dată când i-am arătat o gazetă de-astea, parcă s-a cam supărat oleacă şi a-nceput a-mi spune: „Lasă-te de astea, Piotr! zice. Astea-s întocmite de nişte băieţandri cu mintea necoaptă. De' pe urma lor, zice, n-ai să te-alegi decât cu necazuri… închisoare, Siberia, pe urmă…” şi, contenind scurt din vorbă, mujicul rămase o clipă pe gânduri, iar după aceea întrebă:

— Ia spune, măicuţă, omul acela ţi-e neam?

— Ali-e străin! – răspunse mama.

Piotr râse încatişor şi dădu din cap foarte mulţumit, dar, în clipa următoare, mamei i se păru că vorba „străin” nu i se potrivea lui Râbin, iar pentru dânsa era jignitoare.

— Nu mi-e neam, • – murmură ea, – dar îl cunosc de mult, şi-l respect ca pe un frate… mai mare!

Nu găsea cuvântul nimerit şi asta o supăra şi iar nu-şi mai putu stăpâni lacrimile. O linişte apăsătoare, de aşteptare, se aşternu în încăpere. Cu capul lăsat pe umăr, Piotr părea că ascultă ceva. Stepan stătea sprijinit în coate, îngândurat, bătând darabana în seândura mesei. Nevastă-sa se ghemuise lângă cuptor, în umbră; mama îi simţea ochii aţintiţi asupra ei şi, din când în când, îşi luneca şi dânsa privirea pe chipul ei prelung, negricios, cu nasul drept, cu bărbia teşită, cu ochii verzi ce aveau o căutătură vioaie şi ageră.

— Ţi-e prieten vra să zică! – rosti Piotr încet.

— Aşa om zic şi eu! Ştie ce vrea, şi îşi cunoaşte preţul! Om, nu glumă! Ce zici, Tatiana? Spuneai că-i…

— E însurat? – îl întrerupse Tatiana, strângându-şi buzele subţiri.

— E văduv! – răspunse mama cu tristeţe.

— Apoi de-aceea are atâta îndrăzneală, – urmă Tatiana cu voce coborâtă, adâncă.

— Un om însurat n-ar putea să meargă pe drumul pe care a pornit-o el; i-ar fi teamă…

— Dar eu ce, nu-s însurat?

— Şi cu toate astea- sări Piotr.

— Mai las-o-ncolo, cumetre dragă! – zise femeia, strâmbând din buze, fără să se uite la el.

— Parcă ce mare ispravă faci? Numai vo-o-rbeşti şi, din când în când, mai citeşti o carte. Tare mult le mai foloseşte oamenilor că-mpreună cu Stepan şuşotiţi mereu prin colţuri.

— Ba să mă ierţi, pe mine mă ascultă multă lume! – îi întoarse vorba mujicii! încet şi oarecum jignit.

— Eu sunt aici… ca un fel de drojdie… Degeaba vorbeşti aşa…

Stepan se uită tăcut la femeia lui, apoi lăsă iarăşi capul în jos.

— De ce s-or mai fi însurând mujicii? – întrebă Tatiana.

— Cică au nevoie de cineva, care să le muncească… dar la ce să muncească…?

— Ce, nu-ţi ajunge cât munceşti, – se amestecă în vorbă Stepan.

— Şi cu ce te-alegi din toată munca! Flămânzeşti zi de zi. Pe urmă vin copiii, dar n-ai vreme să-i îngrijeşti, că trebuie să-ţi vezi de munca ta, care nu-ţi aduce măcar pâinea…

Femeia veni către mama şi, aşezându-se alături de dânsa, urmă a vorbi răspicat, fără tânguire şi fără tristeţe în glas:

— Am avut doi copii. Unul s-a prăpădit la doi ani, s-a opărit cu apă fiartă; pe celălalt l-am lepădat înainte de vreme, tot din pricina muncii ăsteia, fir-ar ea blestemată să fie! Ce bucurie am eu în viaţă? D-aia zic că geaba se însoară mujicii: îşi leagă doar mâinile şi atâta tot! Mai bine ar trăi slobozi şi ar lupta pentru o rânduială mai bună, pentru dreptate, ca omul acela! Nu-i aşa, măicuţă?

— Aşa e! – zise mama.

— Aşa e, draga mea; altfel nu poţi schimba viaţa…

— Da' dumneata ai bărbat?

— A murit. Am un fiu…

— Şi unde-i? Stă cu dumneata?

— E la închisoare! – răspunse mama şi simţi cum aceste cuvinte, o dată cu tristeţea care o cuprindea de câte ori le rostea, îi umplură pieptul de o mândrie senină.

— L-au închis a doua oară, pentru c-a-nţeles adevărul cel sfânt şi-l semăna pe faţă, fără teamă… E ţî-năr, frumos, deştept. El s-a gândit cel dintâi cum să scoată gazeta asta şi tot el l-a îndrumat pe Mihailo Ivanovici, cu toate că Mihailo e de două ori mai în vâr-stă decât el. Acum au să-l judece şi-au să-l osândească, dar el are să fugă din Siberia şi are să lucreze mai departe…

Vorbind, mama simţea cum îi creştea în piept nrâri-dria, iar chipul eroului, care lua naştere în mintea ei, cerea cuvinte potrivite ca să-l zugrăvească, în timp ce tulburarea o înăbuşea. Simţea nevoia să înfăţişeze ceva luminos şi plin de înţelepciune, care să precumpănească scena de groază din ziua aceea, a cărei amintire ii apăsa creierul prin cruzimea ei neruşinată şi o umplea de o spaimă, pe care nu şi-o putea lămuri. Şi, supunându-se, fără să-şi dea seama acestei nevoi a sufletului ei sănătos, strângea tot ce văzuse luminos şi neîntinat, într-o singură flacără care o orbea prin strălucirea ei curată…

— Sunt mulţi oameni de aceştia şi necontenit se ivesc alţii, mulţi, tot mai mulţi; şi toţi au să lupte până la sfârşitul zilelor lor pentru libertate şi pentru dreptate…

Uitând cu desăvârşire că trebuia totuşi să fie cu multă băgare de seamă, începu să povestească, fără a pomeni însă nici un nume. tot ce ştia despre munca tainică ce se ducea pentru liberarea poporului din lanţurile, celor hrăpăreţi. Zugrăvind chipurile care-i erau atât de dragi, turna în cuvinte toată forţa, toată bogăţia, iubirii, ce se trezise în sufletul ei atât de târziu, în urma loviturilor crunte ale vieţii, şi se minuna ea însăşi, cu o negrăită bucurie, de oamenii pe care-i revedea în amintirea ei, luminaţi şi înfrumuseţaţi de prinosul inimii ei.

— Peste tot, în toate târgurile şi oraşele se duce o muncă unită; puterea oamenilor de bine este nemăsurată şi această putere creşte mereu şi va creşte necontenit până când va suna ceasul biruinţei noastre.

Glasul ei curgea lin, cuvintele veneau singure şi dânsa le înşira ca pe nişte mărgele colorate pe firul puternic al dorinţei de a-şi purifica inima de sângele şi noroiul acelei zile. Vedea că mujicii rămăseseră parcă pironiţi pe locurile lor, aşa cum îi apucase începutul povestirii, că o priveau drept în faţă încordaţi şi neclintiţi; auzea respiraţia întretăiată a femeii care şedea alături de dânsa şi toate acestea îi întăreau şi rnai mult credinţa în ceea ce spunea şi le făgăduia.

— Toţi chinuiţii acestei vieţi, toţi cei apăsaţi de nevoi şi fărădelegi, striviţi de cei bogaţi şi de slugoii lor, tot poporul trebuie să-i ajute pe cei care zac şi se prăpădesc prin închisori, îndurând chinuri de moarte pentru binele poporului. Având toată dragostea şi înţelegerea pentru suterinţele poporului, ei arată cinstit care este drumul fericirii tuturor oamenilor; ei spun deschis, fără ascunzişuri, că drumul acesta e greu şi nu silesc pe nimeni să-i urmeze, dar cine a păşit o dată în rândurile lor, nu-i mai părăseşte niciodată, pentru că vede el însuşi că totul este rânduit cu dreptate, că acesta e drumul cel adevărat şi că altul nu poate fi!

Era fericită că i se împlinea o.veche dorinţă a ei: să vorbească ea însăşi oamenilor despre dreptate!

— Cu oamenii aceştia poporul poate să meargă cu toată încrederea; ei nu se vor mulţumi cu puţin, nu se vor opri din drum, până când nu vor birui toată minciuna, toată răutatea şi lăcomia. Şi nu se vor lăsa până când nu vor vedea că tot poporul s-a unit într-un singur suflet, până când poporul nu va spune într-un singur glas: eu s'mt. stăpânul, eu voi face toate legile, ca să fie deopotrivă de drepte faţă de toţi…!

Ostenită, tăcu şi se uită în jur. Hra deplin încredinţată că vorbele ei nu se vor irosi în zadar. Alujicii o-priveau mereu, aşteptând parcă să mai spună ceva. Piotr îşi încrucişa braţele pe piept şi îşi îngustă ochii; pe faţa lui pistruiată flutura un zâmbet. Sprijinit într-un cot, Stepan şedea cu trupul aplecat mult înainte, cu griul întins, ca şi când ar mai fi ascultat încă. Faţa lui umbrită părea acum mai matură. Nevastă-sa şedea pe laviţă, lingă mama, cu spatele încovoiat, cu coatele sprijinite pe genunchi şi cu ochii în pâniânt.

— Asta e! – spuse în şoaptă Piotr, aşezându-se domol pe laviţă şi clătinând din cap.

Stepan îşi îndreptă spatele^ încet, se uită la nevastă-sa şi îşi desfăcu larg braţele, de parcă ar fi vrut să cuprindă ceva…

— Dacă vrei să te apuci de o astfel de treabă, apăi nici vorbă că trebuie s-o faci din tot sufletul…

Piotr adaose cu sfială:

— Da-a, fără să te mai uiţi înapoi…

— Asta-i socoteală mare, nu glumă! Totul e chibzuit, ehei, larg de tot! – urmă Stepan.

— Cuprinde tot pământul! – mai adaose Piotr.