XXI.

În seara aceleiaşi zile, într-o odăiţă, la subsol, Ignat şedea pe un scaun în faţa lui Vesovşcikov şi, cu fruntea încreţită, cu glasul coborât, îi spunea:

— In ferestruica din mijloc, de patru ori…

— De patru ori, – repetă Nikolai, cu luare-aminte.

— Întâi de trei ori, uite aşa!

Şi ciocăni în masă, cu degetul îndoit, nurnărând:

— Un, doi, trei! Te opreşti puţin şi mai baţi a dată.

Am înţeles.

— O să-ţi deschidă un mujic roşcovan şi o să te-ntrebe: „Ai venit după moaşă?” Şi-ai să răspunzi:Da, din partea fabricantului!” Atât, nici un cuvânt mai mult, şi el are să priceapă despre ce este vorba!

Şedeau aplecaţi unul către altul, amândoi voinici, cu capetele apropiate şi vorbeau, stăpânindu-şi glasurile, iar mama, cu braţele încrucişate pe piept, stătea lângă masă şi-i privea. Toate ciocăniturile şi sem-nâie acelea tainice, întrebările şi răspunsurile dinainte hotărâte, o făceau să zâmbească în de sine, spu-nându-şi:,Au rămas tot copii”.

Lampa din perete lumina pe podea nişte căldări teşite şi nişte bucăţi de tablă de acoperiş. Un miros de rugină, de vopsea de ulei şi de tencuială umedă umplea încăperea.

Ignat purta un pardesiu gros, de toamnă, dintr-o stoâă păroasă, care-i plăcea, pare-se, foarte mult; mama vedea cu cit drag îşi mângâia mânecile cu palma, cum îşi sucea grumazul puternic ca să se poată privi. Şi în piept i se zbătea un gând duios: „Copii! Dragii de ei”…

— Aşa! – zise Ignat, ridicându-se. • – N-ai să urţi, vra să zică: întâi te duci la Muratov şi-ntrebi de moşu…

— Las'că ţin minte! – răspunse Vesovşcikov. Dar Ignat, pesemne, nu era tocmai încredinţat, pentru că îi mai spuse încă o dată toate ciocăniturile, cuvintele şi semnele şi abia după aceea îi întinse mâna:

— Multă sănătate la toţi! Să ştii că-s oaiuoni tare de treabă, ai să vezi…

Se privi din nou, mulţumit, îşi mângâie cu palmele pardesiul şi se întoarse către mama:

— Pot să plec?

— Ai să nimereşti drumul?

— Las' că-l nimeresc eu… Vra să zică, la revedere, tovarăşi!

Şi plecă grav, cu umerii ridicaţi, cu pieptul scos în afară, cu căciula nouă trasă pe-o ureche şi cu mâi-nile în buzunar. Pe tâmple îi fluturau cu voioşie câr-lionţii aurii.

— In sfârşit, iac şi eu o treabă! – zise Vesovşcikov, apropiindu-se de mama.

— Mi se urâse. Pentru ce-am fugit din închisoare? Ca să stau ascuns? Acolo, cel puţin, învăţam ceva: Pa vel îmi vira atâtea în cap, că-ţi era mai mare dragul! Ei, Nilovna, dar ce s-a hotărât cu evadarea?

— Nu ştiu! – răspunse dânsa şi,' fără să vrea, oltă.

Nikolai îşi lăsă mâna grea pe umărul mamei şi, apropiindu-şi faţa de a ei, vorbi:

— Să le spui că-i foarte uşor, şi să vezi c-au să te asculte! Gândeşte-te şi dumneata: uite, aici' e zidul închisorii şi lângă zid e felinarul. In faţă e un loc viran: la stânga – cimitirul; -la dreapta – străzile, oraşul. Lampagiul vine să cureţe felinarul ziua, sprijină scara de zid, se urcă, agaţă cârligele scăriţei de frânghie de muchia zidului, o lasă în curtea închisorii şi… o ia din loc! Cei dinăuntru au să ştie ora când o să se-ntâmple treaba asta şi au să-i roage pe deţinuţii de drept comun să facă tămbălău ori au să-l Iacă chiar ei singuri, în care timp cei ce trebuie să evadeze se urcă pe scăriţă, sar zidul, unu-doi şi gata!

Arătând cum se va face evadarea, gesticula înflăcărat şi, după planul lui, totul era simplu, limpede şi cu dibăcie pus la cale. Mama îl ştia greoi, neîndemî-natic. Ochii lui, înainte vreme, priveau posomoriţi, cu inânie şi neîncredere; acum, însă, erau parcă larg deschişi asupra vieţii şi revărsau o lumină blinda, caldă, care-i dădea încredere şi o mişca…

— Gândeşte-te că asta are să se-ntâmple ziua. Neapărat ziua! Nimănui n-are să-i treacă prin gând că s-ar putea ca vreun deţinut să se-ncumete a fugi ziua în amiaza mare, în văzul întregii închisori…

— Dar dacă-i împuşcă?

— Cine? Soldaţi nu sunt, iar gardienii bat cuie cu revolverele lor…

— Nu ştiu ce să zic, dar mi se pare că e prea uşor…

— Ai să vezi că aşa şi este! Numai să vorbeşti neapărat cu ei. Eu am pregătit totul: şi scara de frânghie şi cârlige; gazda mea o s-o facă pe lampagiul…

Afară, se auziră paşi, hârâit de tuse, zăngănit ele tablă.

— Uite ca vine şi el! – zise Nikolai.

Pe uşei deschisă pătrunse mai întâi o cadă de tablă, iar îndărătul ei mormăia un glas răguşit:

— Hai, intră dracului odată…!

Apoi se ivi un cap rotund, cărunt de tot, fără căciulă, cu mustăţi stufoase, cu ochi bulbucaţi şi plini de bunătate.

Nikolai îi ajută să bage cada înăuntru şi, în urma ei, apăru un om înalt, adus de spate; umâlându-şi obrajii raşi, birui un acces de tuse, scuipă şi salută răguşit:

— Sănătate bună…

— Ei, hai, întreabă-]! – o îndemnă Nikolai pe mama.

— Pe mine? Ce anume?

— In chestia evadării…

— A-a! – exclamă omul, ştergându-şi mustaţa cu degetele-i înnegrite.

— Uite, Iakov Vasilievici, dânsa nu vrea să creadă că-i aşa de uşor.

— Hm, nu crede? înseamnă că nu vrea să creadă. Iar noi doi vrem şi de aceea credem! – răspunse liniştit gazda, dar îndată se frânse de mijloc, apucat de o nouă dezlănţuire de tuse înăbuşită. O birui şi pe aceasta, însă rămase multă vreme pironit în mijlocul odăii, suflând din greu, irecându-şi pieptul şi cercetând-o pe mama cu ochii lui bulbucaţi.

— Hotărârea trebuie s-o ia Paşa şi ceilalţi tovarăşi! – spuse Nilovna.

Nikolai îşi plecă îngândurat capul.

— Cine-i Paşa? – întrebă tinichigiul, lăsându-se pe un scaun.

— Fecioru-meu.

— Cum îl cheamă?

— Pavel Vlasov.

Omul dădu din cap, îşi scoase punga de tutun şi, în timp ce-şi umplea luleaua, vorbi în fraze scurte:

— Am auzit de el. Nepotu-meu îl cunoaşte. E închis şi nepotu-meu. II cheamă Evcenko. N-ai auzit de el? Pe mine mă cheamă Gobun. în. scurtă vreme, o să bage tot tineretul la-nchisoare; atunci să vezi loc pentru noi, bătrânii, să ne lăfăim în toată voia.

Ofiţerul cela de jandarmi mi-a făgăduit chiar c-o să-l trimeată în Siberia pe nepotu-meu. Şi o să-l trimeată, porcul de câine!

După ce îşi aprinse luleaua, începu a vorbi cu Nikolai, scuipând într-una pe podea:

— Vra să zică, nu vrea? Treaba ei. Oinu-i liber… Te-ai săturat de şedere – umblă; te-ai săturat de umblet – şezi! Te-au jefuit – taci; te-au luat la bătaie – rabdă; te-au ucis – zaci întins la pământ. Ce mai încolo-încoace! Eu, însă, pe Savka îl scot de-acolo. II scot.

Ascultându-i vorba scurtă, irântă, asemenea unui lătrat, mama rămase nedumerită, iar cuvintele din urmă o făcură chiar să-l pizmuiască.

Pe stradă, biciuită de ploaia rece şi de vânt, mama se gândea la Nikolai: „Ia te uită cum s-a schimbat…!”

Şi, amintindu-şi de Gobun, îşi spuse aproape cu pietate: „Se vede că nu numai eu trăiesc viaţa asta nouă…!”

Apoi, i se strecură în inimă un gând stăruitor; ce răspuns va da oare fecioru-său?

„Ah, de s-ar învoi.”

XXIT.

Duminica următoare, în timp ce-şi lua rămas bun de la Pavel în cancelaria închisorii, mama simţi în iiiână un cocoloş de hârtie. Tresărind de parcă ar fi fript-o în podul palmei, se uită la fecioru-său cu o privire rugătoare şi întrebătoare, dar pe faţa lui nu află nici un răspuns. Ochii lui albaştri îi zâmbeau cu zâmbetul lor de totdeauna, liniştit şi hotărât, pe care mama îl cunoştea atât de bine.

— Rămâi cu bine! – zise dânsa, oftând.

Feciorul îi mai dădu o dată mâna şi pe chipul lui flutură un simţământ de duioşie stăpânită:

— Cu bine, mamă!

Dânsa aştepta, ţinându-i mina în mâna ei.

— Nu fi îngrijorată, nu te supăra! – rosti el încet.

În cuvintele acestea şi în cuta de îndărătnicie ce i se ivise pe frunte citi răspunsul pe care-l adăsta.

— De ce vorbeşti aşa? – şopti dânsa, lăsând capul în jos.

— Cum se poate să crezi aşa ceva…?

Plecă grăbită, fără să mai ridice capul, de teamă ca lacrimile din ochi şi tremurul buzelor să nu-i dezvăluie amărăciunea. Pe drum, i se părea că o durere surdă, care o pătrundea până la os, îi frânge în-cheie-turile mâinii în care ţinea strâns răspunsul feciorului ei, iar braţul întreg îi atârna greu, ca după o lovitură puternică în umăr. Acasă, vârî bileţelul în mina lui Nikolai şi rămase în faţa lui, neclintită, cu sufletul cuprins de un nou fior de speranţă, aşteptând ca el să desfacă cocoloşul de hârtie bine răsucit. Dar Nikolai spuse:

— Desigur! Uite ce scrie: „Nu vom pleca, tovarăşi, nu putem pleca. Niciunul. Ar însemna să ne pierdem respectul faţă de noi înşine. îngrijiţi-vă de ţăranul care a fost arestat de curând. Merită pe deplin grija şi osteneala voastră. Ii este foarte greu aici. Zilnic are ciocniri cu administraţia închisorii. A şi făcut douăzeci şi patru ore de carceră. Au să-l omoare în bătăi şi chinuri. Vă rugăm cu toţii pentru el. Lă* muriţi-o, mângâiaţi-o pe mama! Spuneţi-i totul! Are să înţeleagă.”

Mama ridică fruntea şi spuse încet, cu glas tremurat:

— Ei, ce să-mi mai lămuriţi? Am înţeles! Nikolai îşi întoarse cu grabă faţa într-o parte şi, scoţând batista, îşi suflă tare nasul, mormăind:

— M-a pălit un guturai… Să vezi că…

Şi, ducând mâna la ochi, ca să-şi îndrepte ochelarii, urmă:

— Păi să vezi că, şi dacă s-ar fi învoit, n-am fi avut vreme…

— Nu-i nimic! Las' să-i Judece! – zise mama, încruntând sprâncenele, în timp ce pieptul i se umplea de o jale pâcloasă, amară.

— Iaca, am primit o scrisoare de la un tovarăş din Petersburg.

— Dar din Siberia o să poată fugi?… O să poată, nu-i aşa?

— Fără-ndoială! Tovarăşul îmi scrie că procesul se va judeca în curând, dar hotărârea se ştie de pe acum; toţi vor fi deportaţi. Ca să vezi cum aceşti escroci ordinari transformă justiţia lor într-o farsă vulgară. Pricepi?… Sentinţa a şi fost dată la Petersburg, înainte ca oamenii să fi fost judecaţi…

— Lasă astea, Nikolai Ivanovici! • – spuse mama cu hotărâre.

— Nu-i nevoie să mă mângâiaţi şi nici să mă lămuriţi. Paşa n-o să facă niciodată un lucru rău, n-are să se chinuiască nici pe el şi nici pe ceilalţi în zadar. Iar eu 'ştiu prea bine că mă iubeşte. Ai văzut? Se gândeşte la mine şi-mi poartă de grijă. „Vă rog lămuriţi-o, mângâiaţi-o”…

Tulburată, inima-i bătea repede şi. capul i se învârtea.

— Feciorul dumitale e un om minunat! – strigă Nikolai neobişnuit de tare.

— Eu îl respect foarte mult!

— Ei, acuma hai să chibzuim puţin ce facem cu Râbiu! – îşi dădu cu părerea mama.

Simţea nevoia să înceapă a lucra îndată, s-o pornească oriunde, să umble până la istovire.

— Da, aşa-i! – răspunse Nikolai, plimbându-se prin cameră.

— Dar am avea nevoie şi de Saşenka…

— Trebuie să pice şi ea. Vine întotdeauna în ziua când ştie că mă duc să-l văd pe Pavel.

Îngândurat, cu capul în piept, muşcându-şi buzele şi răsucindu-şi fire din bărbuţă, Nikolai se aşeză pe divan, alături de mama:

— Păcat că nu-i soră-mea aici.

— Ar fi bine s-o facem acum, cât mai este Paşa la închisoare. Are să se bucure! – spuse mama.

Şi, după un răstimp de tăcere, grăi încet şi rar:

— Nu înţeleg de ce nu vrea.

Nikolai sări în picioare, dar în aceeaşi clipă se auzi soneria.

Se uitară deodată unul la altul.

— E Saşa, hm! – spuse încet Nikolai.

— Cum să-i spun? – întrebă tot aşa de încet mama.

— Da-a, e cam…

— Mi-e tare milă de ea…

Soneria sună iarăşi, dar de data aceasta puţin mai încet, ca şi când fata de afară ar îi trecut prin aceeaşi nehotărâre. Nikolai şi mama se sculară şi porniră împreună, dar, la uşă, Nikolai se trase deodată înlături:

— Mai bine spune-i dumneata…

— Nu vrea? – întrebă fata cu hotărâre când mama îi deschise uşa.

— Nil;

— Ştiam! – îngână simplu Saşa, dar faţa îi păli. îşi descheie nasturii de la palton, încheie la loc doi din ei, încercă să se dezbrace, dar nu izbuti şi atunci spuse…:

— Afară-i vânt, ploaie. Urâtă vreme! E sănătos?

— Da!

— E sănătos şi voios, – murmură fata încet, cer-cetându-şi mina.

— Scrie să-l scoatem pe Râbin, – adaose mama fără a se uita la Saşa.

— Da? Mi se pare că trebuie să punem în aplicare planul acela, – rosti fata tărăgănat.

— Aşa cred şi eu! – încuviinţă Nikolai, ivindu-se în uşă.

— Bună ziua, Saşa.

Fata îi întinse mâna şi întrebă:

— Atunci, ce mai aşteptăm? Toată lumea este de acord că planul e bun?

— Da, dar cine să organizeze evadarea? Toţi sunt ocupaţi…

— Daţi-mi voie să mă ocup eu de asta! – spuse Saşa repâde, ridicându-se în picioare.

— Eu sunt liberă.

— Bine, ocupă-te dumneata! Dar trebuie să-i întrebăm şi pe ceilalţi.

— Ii întreb eu. Mă duc chiar acum.

Şi iar începu să-şi încheie nasturii de la palton, mişcându-şi precis şi sigur degetele subţiri.

— Nu vrei să te mai odihneşti puţin? – o îmbie mama.

Saşa zâmbi uşor şi răspunse cu glas cald:

— N-ai grijă, nu sunt obosită deloc… Strângând tăcută mâna amândurora, plecă, iarăşi rece şi severă.

Mama şi Nikolai se apropiară de fereastră şi priviră cum străbătea curtea şi ieşea pe poartă. Nikolai începu să fluiere încet şi, aşezându-se la masă, se apucă să scrie.

— O să se ia cu treaba aceasta şi o să se simtă mai bine! „- spuse mama încet, dusă pe gânduri.

— Bineînţeles! – îi răspunse Nikolai şi, întorcân-du-se către dânsa, o întrebă cu un zâmbet blajin pe faţă:

— Dumneata, Nilovna, poate că ai fost cruţată de paharul acesta, poate că n-ai ştiut ce-i dorul după omul care ţi-e drag?

— Da' de unde! – făcu mama dând din mână.

— Că nu mai puteam de frică, să nu cumva să mă dea după cutare sau cutare.

— Şi nu-ţi plăcea niciunul?

Mama rămase o clipă pe gânduri şi apoi răspunse:

— Nu mai mi-aduc aminte, dragul meu. Cum să nu-mi fi plăcut? Trebuie să-mi fi plăcut vreunul, dar nu mai ţin minte!

Şi, privindu-l, încheie simplu, cu o tristeţe liniştită:

— Atâta m-a bătut bărbatu-meu, încât tot ce a fost până la el mi s-a şters parcă din minte.

Nikolai se întoarse iarăşi la hârtiile lui, iar mama ieşi din odaie. Când reveni, el o cuprinse într-o privire caldă şi începu a istorisi, mângâindu-şi, parcă, amintirile cu vorbe duioase.

— Ei, Nilovna, am trăit şi eu o poveste oarecum la fel cu cea pe care o trăieşte Saşa acum! Am iubit şi eu o fată, o fiinţă minunată. Aveam douăzeci de aţii când am întâlnit-o şi, ca să-ţi spun drept, o iubesc şi-acum! O iubesc ca şi atunci, din toată inima, o iubesc cu recunoştinţă şi am s-o iubesc cât voi trăi…

Stând lângă el, mama îi vedea ochii scăldaţi într-o.lumină senină şi caldă. Cu capul rezemat în înâini şi cu mâinile sprijinite pe speteaza scaunului, se uita undeva, departe; tot trupul lui slab şi subţire, dar puternic, părea că se avântă, ca o tulpină de floare care se înalţă către soare.

— De ce nu vă căsătoriţi? – îl întrebă mama.

— E măritată de cinci ani…

— Atunci de ce n-ai luat-o înainte de a se mărita? După un răstimp de gtndire, răspunse.:

—, nit ştiu cum s-a făcut, dar ni se întâmpla mereu acelaşi lucru: când era ea liberă, eram eu închis sau deportat; când eram eu liber, era ea închisă. Cam cum se-ntâmplă acum cu Saşa! în cele din urmă, au deportat-o pe zece ani, undeva departe, în fundul Siberiei. Am vrut să plec împreună cu ea, dar ne-a fost ruşine la amândoi. In Siberia a întâlnit un tovarăş de-al meu, un om foarte „de treabă! După o vreme, au evadat împreună şi acum sunt în străinătate.

Nikolai se opri, îşi scoase ochelarii, îi şterse, cercetă sticlele în lumină şi începu iar să-i şteargă.

— Ei, dragul meu! – exclamă mama, clătinând din cap înduioşată.

I se rupea inima de mila lui, dar, în acelaşi timp, era în el ceva care o făcea să suriclă cu un cald şi duios surâs de mamă. Nikolai se îndrep.ă pe scaun, luă din nou tocul în mină şi vorbi iar, punctându-şi frazele prin scurte mişcări din uiâiul:

— Viaţa de familie slăbeşte energia revoluţionarului; da, o slăbeşte întotdeauna! Copiii, lipsurile, nevoia de a munci din răsputeri pentru pâinea de fiecare zi! Or, revoluţionarul trebuie să-şi desfăşoare necontenit energia, din ce în ce mai adânc şi mai cuprinzător. Aşa cer timpurile de astăzi: trebuie să mergem înainte, să fim totdeauna în frunte, pentru că noi, muncitorii, suntem chemaţi de mersul istoriei să dărâmăm lumea veche şi să făurim viaţa cea nouă. Dacă rămânem în urmă, răpuşi de oboseală sau atraşi de posibilitatea imediată a vreunei cuceriri mărunte, e rău, e aproape o trădare a cauzei. Nu putem merge alături de cineva fără ca prin aceasta să ne stâlcim credinţa şi nu trebuie să uităm nici o clipă că sarcina noastră este nu să urmărim cuceriri mărunte, ci să dobândim biruinţa totală.

Acum vorbea iarăşi cu glas puternic, faţa îi era palidă, iar în ochi îi strălucea, stăpânită şi neşovăielnică, energia lui de totdeauna. Soneria de la intrare sună iarăşi cu putere, curmându-i vorba. Era Liudmila, cu obrajii îmbujoraţi de frig, îmbrăcată într-un palton subţire, nepotrivit cu vremea de-afară. în timp ce-şi scotea galoşii rupţi, spuse cu glas supărat:

— Procesul începe peste o săptămână!

— Adevărat? – strigă Nikorai din odaie. Marna se îndreptă cu grabă către Liudmila, fără să-şi dea bine seama ce o tulburase: teama sau bucuria. Păşind alături de dânsa, Liudmila răspunse cu o notă de ironie în vocea-i joasă:

— Adevărat! La tribunal se vorbeşte pe faţă că sentinţa a şi fost hotărâtă. Cum vine asta? Guvernul se teme că slujbaşii lui se vor arăta îngăduitori faţă de-duşmanii săi? După ce s-a străduit cu atâta râvnă, ca să-şi pervertească slugile până în gradul cel mai înalt, nu este totuşi sigur de ticăloşia acestor slugi…?

Liudmila se aşeză pe canapea, îrecându-şi cu palma obrajii subţiri; în ochi îi scânteia dispreţul, în glas i se învolbura mânia.

— îţi răceşti gura degeaba, Liudmila! – căută s-o liniştească Nikolai.

— Ei tot nu te-aud…

Mama o asculta cu încordare, dar nu înţelegea nimic şi în de sine repeta în neştire aceleaşi cuvinte „Ii judecă, peste o săptămână îi judecă!” Şi, deodată, simţi că se apropie ceva, ceva neînduplecat şi neomenos de aspru.