XXIII.

Aşa trecu mama o zi şi încă una, între nedumeriri şi griji, sub povara aşteptărilor neîmplinite, ca într-o împresurare de neguri; a treia zi veni Saşa, ca să-i dea de ştire lui Nikolai:

— Totul e gata! Astăzi la ora unu…

— Gata? – întrebă el cu mirare.

— Nu mi-a trebuit mai multă vreme şi -nici prea greu n-a fost. N-am avut de făcut altceva, decât să caut loc de adăpost şi haine pentru Râbin; Gobun a luat asupra-şi toate celelalte pregătiri. Râbin va merge singur numai până la primul colţ de stradă. Acolo îl întâmpină Vesovşcikov deghizat, îi aruncă un palton pe umeri şi o căciulă în cap şi-i arată drumul către casă, unde am să-l aştept eu cu hainele. După ce se schimbă, îl duc la locul de adăpost.

— Nu e rău! Cine-i acela, Gobun? – întrebă Nikolai.

— II ştii. L-ai cunoscut când ai ţinut lecţii pentru lăcătuşi, în casa lui.

— Da, da, îmi amintesc. E un bătrân cam ciudat…

— E un fost soldat, tinichigiu de meserie. Un om fără multă carte, dar care poartă în suflet o ură nesecată faţă de orice violenţă. E oarecum filosof în felul lui, – spuse Saşa, privind îngâhdurată pe fereastră.

Mama o asculta tăcută şi un simţământ cu totul nelămurit i se înfiripa în suflet.

— Gobun vrea să-l scoată pe nepotu-său Evcenko. Ţi-aduci aminte de e?! Un băiat curăţel şi dichisit, care-ţi plăcea.

Nikolai încuviinţă din cap.

— A pregătit totul, – urmă Saşa, – dar încep să mă îndoiesc de reuşită. Acolo plimbarea în curte se face în grup şi mă tem că, în clipa când deţinuţii vor zări scara, se vor repezi de-a valma ca să fugă…

Saşa tăcu şi închise ochii; mama se trase mai aproape de ea.

— Şi astfel au să se încurce unii pe alţii… Stăteau toţi trei lângă fereastră; mama rămăsese în spatele lui Nikolai şi al Saşei. Discuţia lor în cuvinte schimbate în grabă stârnea în inima mamei un simţământ pe care nu şi-l putea lămuri…

— Mă duc şi eu acolo! – spuse dânsa deodată.

— Pentru ce? – întrebă Saşa.

— Nu te duce, măicuţă! S-ar putea să te aresteze! Nu-i bine! – o povăţui Nikolai.

Mama îl privi şi repetă cu glas scăzut, dar hotărât:

— Ba mă duc!

Nikolai schimbă o privire cu Saşa. Fata strânse din umeri, murmurând:

— E firesc…

Tntorcându-se apoi către mama, o apucă de braţ şi, apleeându-se către ea, îi spuse cu glasul ei simplu şi atât de drag mamei:

— Dar să ştii că aştepţi zadarnic…

— Drăguţa mea! – strigă mama, strângând-o la piept cu mina ei tremurătoare.

— Ltiaţi-mă cu voi, n-am să vă stânjenesc! Trebuie să fiu acolo! Nu-mi vine a crede că e cu putinţă o fugă.

— Să meargă şi dânsa! – spuse fata, către Nikolai.

— Faceţi cum vreţi! – răspunse el, lăs:nd capul în jos.

— Dar nu-i bine să mergem împreună. Dumneata s-o „iei pe clmp, pe lângă grădinile de zarzavat. De-acoâo se văd zidurile închisorii. Şi dacă te-ntreabă cineva, ce cauţi acolo?

Bucuroasă, mama răspunse fără şovăire:

— Găsesc eu ce să răspund…!

— Nu uita că gardienii te cunosc! – îi mai spuse Saşa.

— Şi dacă te văd pe-acolo…

— N-or să mă vadă! – zise mania. Şi deodată, speranţa pe care până atunci o simţise mocnind într-însa i se aprinse-n inimă, dureros de puternică, înviorând-o.

„Poate că şi el…!” îşi spunea, îmbrăcându-se în grabă.

Un ceas după aceea, mama se afla pe câmpul din spatele închisorii. Un vânt rece bătea cu putere, în-foindu-i fusta, izbindu-se de pământul îngheţat, zgâl-ţâind gardul învechit al grădinăriei, pe lângă care mergea mama, şi proptindu-se în zidul mi prea înalt al închisorii. Apoi, prăvălindu-se peste zid, vântul culegea strigătele din curtea puşcăriei, vânturându-le în sus, împrăştiindu-le prin aer şi mânându-le să se piardă în văzduh, unde norii lunecau grăbiţi, lăsând pe alocuri mici luminişuri către slăvile albastre ale cerului.

În spatele mamei era o grădinărie; în-faţă – cimitirul; iar la dreapta, la vreo douăzeci şi cinci de metri depărtare – închisoarea. Lângă cimitir, un soldat dădea un cal la coardă, iar alături, alt soldat tropăia, striga, fluiera şi râdea. Afară de ei, pe tot câmpul din preajma închisorii nu se mai zărea nici ţipenie de om.

Mama trecu încet pe lângă cei doi soldaţi şi se îndreptă spre gardul cimitirului, trăgând cu coada ochiului, când la dreapta, când înapoi. Deodată simţi că picioarele îi tremurau grele, ca de plumb, lipite parcă de pământ; de după colţul închisorii răsărise un om cu spatele cocârjat, purtând o scară pe umăr şi păşind grăbit, cum umblă lampagiii. Clipind mărunt, mama aruncă o privire speriată spre cei doi soldaţi; îi văzu ca şi înainte, învârtindu-se pe loc, în vreme ce calul alerga în jurul lor; îşi întoarse ochii către omul cu scara pe umăr; acesta îşi sprijinise scara de zid şi se urca fără grabă. După aceea, făcu un semn din mână spre interiorul curţii, coborî iute şi pieri, după colţ. Mama îşi simţi inima bătând înfrigurată; clipele treceau anevoie. Pe zidul mohorât al închisorii, scara abia se zărea printre petele de noroi şi de tencuială căzută, care dezgolea cărămizile. Deodată, se ivi deasupra zidului un cap întunecat, pe urmă cineva se săltă întreg şi, încălecând zidul, lunecă la pământ. Fără zăbavă, în urma lui răsări o căciulă miţoasă şi sub ea alt cap, care se rostogoli la pământ ca un ghem-negru şi se mistui după colţ. Mihailo se îndreptă din şale şi îşi roti privirea în jur, scuturând din cap.

— Fugi, fugi! – şoptea mama, bătând din picior.

li vâjâiau urechile, auzea strigăte: sus pe zid se ridică alt cap. Mama îşi duse mâinile la piept şi, abia ţinându-şi răsuflarea, privea neclintită. Capul bălai, fără barbă, se săltă smucindu-se în sus, ca şi când ar fi vrut să se smulgă dintr-o încătuşare şi se cufundă la loc, îndărătul, zidului. Strigătele se înteţeau din ce în ce mai îndârjite, vântul împrăştia în văzduh fluierături ascuţite. Mihailo o luă de-a lungul zidului, iată c-a ajuns la capăt, lăsând zidul în urmă,.şt acum străbate câmpul care se întinde de la închisoare până la marginea oraşului. Dar de ce umblă aşa de-ncet? – se întreba mama. Şi de ce-şi ţine capul aşa de ţanţoş, căci oricine l-ar vedea o singură dată la faţă nu-l mai poate uita. Şi, fără să-şi dea seama, mama şoptea, îndemnându-l:

— Mai repede. mai repede.

Dincolo de zid, în curtea închisorii, se auzi o trosnitură seacă urinată de un zornăit de geamuri sparte. Unul din cei doi soldaţi, proţăpindu-se în pământ, trăgea cu grabă calul spre el; celălalt, făcându-şi mâna pâlnie la gură, striga ceva în direcţia închisorii, apoi întorcea urechea într-acolo, ca să asculte.

Încordată, mama se uita în toate părţile; nu-i venea să-şi creadă ochilor că ceea ce îşi închipuise atât de anevoios şi înfricoşător se petrecuse aşa de repede şi de simplu. Rămăsese ţintuită locului, aproape aiurită. Pe Râbin nu-l mai vedea. Pe stradă zări un om înalt, într-un palton până-n pământ; o fetiţă trecu în goană.

De după colţul închisorii ţâşniră trei gardieni, gonind laolaltă şi tot întinzând înainte braţul drept. Unul din soldaţi sări în calea lor; celălalt se învârtea pe lingă cal, vrând să încalece, dar calul sărea, nu se lăsa şi în jurul lor totul părea că saltă odată cu el. Şuierături ascuţite de ţignale spintecau necontenit văzduhul. In ţipetele lor alarmate şi disperate, mama se desmetici, dându-şi seama de primejdia care-o pândea. Smucindu-se din loc porni de-a lungul cimitirului, urmărind din ochi goana gardienilor, care însă se mistuiră după colţul închisorii, dimpreună cu cei doi soldaţi. Subdirectorul închisorii, pe care îl cunoştea, alerga în urma lor cu vestonul descheiat. Din toate părţile veneau în goană poliţişti şi se aduna lume.

Vântul sălta şi se zbenguia, înşurubându-se în vârte-juri ca într-o dezlănţuire de voie bună şi aducând până la urechile mamei larmă, strigăte, fluierături… Bucuroasă de toată zarva aceasta, grăbi pasul, spunân-du-şi: „Vra să zică, şi el ar fi putut să…!”

Doi poliţişti îi ieşiră pe neaşteptate în faţă, venind de după colţul gardului.

— Stai! – strigă unul din ei gâââind.

— N-a trecut pe-aici un om cu barbă?

Mama arătă cu degetul către grădinarii şi răspunse liniştită:

— A fugit încolo! Dar ce s-a întâmplat?

— Egorov, dă ţignal!

Mama porni spre casă. Purta în suflet o părere de rău şi îşi simţea inima amară, înciudată. La marginea oraşului, îi tăie drumul o trăsură, în care zări un tâuăr cu mustaţa blondă, cu chipul obosit şi palid. Se uită şi el la dânsa. Şedea într-o rină şi poate de aceea părea că are umărul drept mai înalt decât cel sting.

Nikolai o întâmpină cu bucurie:

— Ei, cum a mers?

— Cred c-au izbutit…

Şi-i istorisi tot ce văzuse, străduindu-se să nu scape nici un amănunt; vorbea ca şi când ar Ii spus o po-

37Q vestire auzită de la altcineva şi de al cărei adevăr se îndoia oarecum.

— Avem noroc! —- spuse Nikolai, frecându-şi mâi-nile.

— Nu-ţi poţi închipui ce grijă ţi-am purtat. Grozav! Vrei s-asculţi sfatul meu prietenesc, Nilovna? Să nu te temi de judecată! Cu cât se va sfârşi mai degrabă, cu atât va fi mai aproape liberarea lui Pavel, erede-mă! Poate că va evada chiar pe drum. Cât despre proces, o să fie cam aşa…

Şi începu să-i descrie cum se desfăşoară un proces în faţa tribunalului; mama îl asculta şi îşi dădea seama că era îngrijorat şi voia s-o îmbărbăteze.

— Crezi, poate, că am să m-apuc să le spun cine ştie ce judecătorilor? – întrebă dânsa deodată.

— Crezi c-am să mă rog de ei?

El sări ca ars, lepădându-se cu amândouă mâinile de asemenea bănuială şi strigând jignit: • – Cum îţi închipui aşa ceva?!

— Mi-e frică, e adevărat! De ce mi-e frică, nu ştiu nici eu…!

— Tăcu o vreme, uitându-se în neştire prin odaie.

— Uneori mă tem c-au să tabere pe Pavel, batjocorindu-l şi chinuindu-l. „Bă, ţopârlane, au să-i spună, fecior de ţărănoi ce eşti! Ce ţi s-a năzărit?” Iar Paşa, cu mândria lui, are să le trântească un răspuns de-acelea! Sau Andrei are să-i ia în râs. Că toţi sunt iuţi, toţi s-aprind pe loc! Şi uite – aşa stau şi mă gândesc: dacă n-are să se poată stăpâni… şi au să-i dea o osândă, de n-am să-l mai văd, câte zile oi mai avea?

Nikolai tăcea posomorit, ciupindu-şi bărbuţa.

— Gândurile acestea nu-mi ies din cap! – urmă mama, cu glas coborât.

— Judecata mă umple de spaimă! Când or să înceapă a scormoni şi a cântări toate cele! D-aceea spun că mi-e groază. Şi nu mă îiispăimântă pedeapsa, cât judecata. Nu ştiu cum să fac să-nţelegi…

Simţea că Nikolai n-o înţelege şi asta o împiedica şi mai mult în dorinţa ei de a vorbi despre teama care i se cuibărise în suflet.