XXIV.

Teama aceasta crescuse şi-i cuprinse pieptul ca un mucegai, care o înăbuşea cu izul lui stătut şi greu, încât în ziua judecăţii mama se înfăţişă în sala de şedinţă cu grumazul încovoiat, cu spinarea cocârjată, strivită parcă de o grea şi întunecată povară.

Pe stradă o salutau cunoscuţi din cartierul muncitoresc, iar dânsa răspundea, înclinându-se tăcută, şi se strecura prin mulţimea posomorită. Pe culoarele tribunalului şi în sală o întâtnpinară rudele acuzaţilor, iiecare având a-i spune câte ceva cu voce scăzută. Toate acestea i se păreau însă de prisos şi nici nu le înţelegea. Toţi erau stăpâniţi de aceeaşi durere şi mâhnirea lor se revărsa şi asupra ei, sporindu-i jalea.

— Şezi colea, lângă mine! – îi spuse Sizov, îă-cându-i loc pe bancă.

Se aşeză supusă, îşi îndreptă cutele fustei, se uită în jur. In faţa ochilor îi jucau nedesluşit nişte fâşii verzi-roşietice, nişte pete, şi-i sclipeau fire galbene, subţiri.

— Fecioru-tău l-a nenorocit şi pe Grjşa al nostru! – îi spuse în şoaptă femeia care şedea alături.

— Taci, Natalia! – îi tăie vorba Sizov, cu faţa încruntată.

Mama se întoarse către femeia care-i vorbise: era mama lui Samoilov; alături şedea bărbatu-său, un om chel, cu înfăţişare blândă, cu o barbă mare, roşcată. Avea faţa osoasă, privea înainte cu ochi îngustaţi şi barba îi tremura.

Prin ferestrele înalte pătrundea în sală o lumină tulbure, egală; în faţa geamurilor, afară, lunecau fulgi de zăpadă. Intre ferestre, pe perete, atârna un portret mare al ţarului, într-o ramă groasă, aurită, care sclipea în lumină; draperii grele de culoare vişinie cădeau în falduri drepte, cuprinzând rama de amândouă părţile. In faţa portretului, o masă acoperită cu postav verde ocupa aproape toată lăţimea sălii; la dreapta, înapoia unui grilaj, se aflau două bănci de lemn, iar la stingă, două rânduri de fotolii roşii. Prin sală alergau cu paşi înăbuşiţi aprozi în uniforme cu gulere verzi, cu bumbi auriţi pe pântece şi pe piept. în aerul apăsător din sală rătăcea un sfios zvon de şoapte şi plutea un miros abia simţit de farmacie. Şi toate acestea: mirosul şi culorile, zgomotele şi strălucirea îţi striveau ochii, îţi pătrundeau în piept o dată cu suflarea şi îţi umpleau inima răvăşită de spaimă şi descumpănire.

Deodată cineva spuse ceva cu glas tare şi mama tresări; ceilalţi se ridicară în picioare; se ridică şi dânsa, sprijinindu-se de braţul lut Sizov.

În ungherul din stânga se deschise o uşă înaltă, prin care intră legănându-se un bătrânel cu ochelari. Pe chipul lui şters tremura o pereche de favoriţi sărăcă-cioşi. Buza de sus, rasă, îi intra în gură, bărbia şi fălcile ascuţite se sprijineau pe gulerul înalt al uniformei, parcă nici n-ar fi avut grumaz. Un tânăr înalt, cu faţa ca de porţelan, rumenă şi rotundă, îl sprijinea din urmă, ţinâudu-l de braţ; în urma lor păşeau încet trei bărbaţi în uniforme brodate în fir de aur, şi încă trei civili.

Zăboviră mult în jurul mesei până să se aşeze în fotolii; după aceea, unul din ei, cu tunica descheiată, cu faţa rasă şi fleşcăită, începu a-i spune ceva bătri-uelului, mişcând fără glas şi anevoie buzele groase. Bătrânelul îl asculta stând ţanţoş, într-o ciudată înţepenire; îndărătul ochelarilor lui, mama vedea două pete mici şi spălăcite.

La un capăt al mesei, în faţa unui pupitru, stătea^ un om înalt, pleşuv, care tuşea şi răsfoia nişte hârtii. Bătrânelul se clătină şi, aplecându-se înainte, începu a vorbi. Primul cuvânt îl rostea limpede, celelalte, îrrsă, parcă lunecau fără vlagă pe buzele lui subţiri, cenuşii.

— Deschid… Introduceţi…

— Uite că-i aduc, – şopti Sizov, ghiootirad-o pe mama uşor cu cotul şi ridicându-se.

În peretele dindărătul grilajului se deschise o uşă; întâi intră un soldat cu sabia la umăr; după el intrară: Pavel, Andrei, Fedea Mazin, fraţii Gusev, Samoilov, Bukin, S'omov şi încă vreo cinci tineri, pe care mama nu-i cunoştea. Pavel surâdea blând. Andrei zâm-bea şi el şi saluta din cap; zâmbetele, mişcările şi chipurile lor vioaie făcură ca tăcerea să nu mai pară atât de încordată şi oficială, atmosfera din sală se mai însenină, deveni mai caldă. Strălucirea puhavă a aurului de pe uniforme păli, pierzând din asprime; o adiere de voioasă încredere, un suflu de forţă vie atinseră inima mamei, trezind-o din toropeală. Chiar şi pe băncile din spatele ei, unde până atunci oamenii aşteptaseră abătuţi, se auzi acum un murmur înăbuşit.

— Nu li-e frică! – îl auzi şoptind pe Sizov. Lângă dânsa, în dreapta, mama lui Samoilov izbucni în plâns.

— Linişte! – strigă un glas aspru.

— Vă previn… – spuse bătrânelul.

Pavel şi Andrei se aşezară unul lângă altul pe bancă; alături de ei se înşiruiră: Mazin, Samoilov şi fraţii Gusev. Andrei îşi răsese barba, dar mustăţile îi crescuseră şi atârnau în jos; cu capul lui rotund, semăna acum cu un pisoi. In trăsăturile feţei i se ivise ceva nou, ceva tăios şi muşcător în cutele gurii şi o înnegurare în ochi. Pe buza de sus a lui Mazin mijeau două dungi negre şi obrajii îi erau mai plini. Samoilov avea acelaşi păr cârlionţat ca înainte, iar pe faţa lui Ivan Gusev flutura acelaşi zâmbet larg.

— Ah, Fedka, Fedka! – îngăimă Sizov, lăsând capul în jos.

Mama asculta întrebările nedesluşite pe care le punea bătrânelul fără să se uite la acuzaţi, ţinându-se ţeapăn, cu capul înfundat în gulerul uniformei. Asculta răspunsurile scurte ale feciorului ei, rostite cu glas liniştit. I se părea că preşedintele şi ceilalţi judecători nu puteau fi oameni răi şi cruzi. Le cerceta cu luare-aminte feţele, căutând să întrevadă ceva, şi simţea cum îi creştea în piept o speranţă nouă.

Omul cu faţa de porţelan citea cu nepăsare o hârtie. Glasul lui monoton împrăştia în toată sala o plictiseală ce se revărsa copleşitoare asupra oamenilor care şedeau nemişcaţi, parcă încremeniţi. Patru avocaţi vorbeau încet, dar cu însufleţire cu acuzaţii, mişcându-se vioi, cu gesturi largi, ca nişte uriaşe păsări negre.

Judecătorul din dreapta bătrânelului îşi revărsase trupul puhav, umplând fotoliul, iar ochii mici îi erau înecaţi în osânză; cel din stânga, încovoiat de spate, cu faţa gălbejită şi cu mustaţa roşcată, îşi lăsase capul obosit pe speteaza scaunului şi, cu ochii pe jumătate închişi, se gândea la ceva. Procurorul avea şi el faţa obosită, plictisită. In spatele judecătorilor şedea primarul oraşului, un bărbat voinic şi gras, ca-re-şi mângâia îngândurat obrazul; lângă el sta mareşalul nobilimii, un om cu părul cărunt, cu o barbă revărsată, cu faţa rumenă, cu ochii blânzi şi, în sfârşit, pretorul care se tot căznea să-şi acopere pântecele voluminos cu pulpana hainei, ce luneca mereu.

— Aici nu sunt nici criminali, nici judecători, – răsună glasul hotărât al lui Pavel, – aici sunt numai prizonieri şi învingători…

Se făcu linişte. Câteva clipe mama. nu auzi dectt scârţâitul ascuţit şi grăbit al peniţei pe hârtie şi bătăile inimii ei.

Preşedintele părea că asculta şi el ceva şi aştepta. Colegii lui se mişcară. Atunci rosti:

— M-da… Andrei Nahodka! Recunoşti că… Andrei se ridică agale şi, ciupindu-şi mustaţa, îl privi pe sub sprâncene pe bătrânel:

— Ce-am săvârşit eu, ca să mă recunosc vinovat? – începu agale hoholul cu glasul lin, cântat, de totdeauna, ridicând din umeri. • – N-am furat, n-am ucis pe nimeni, ci atâta doar că… nu mă învoiesc cu această rândtâială a vieţii, potrivit căreia oamenii sunt nevoiţi să se jefuiască şi să se omoare între ei…

— Răspundeţi scurt, – zise bătrânul cu oarecare sforţare, dar limpede.

Mama simţi o frernătare pe băncile din spate; oamenii vorbeau în şoaptă şi se mişcau, eliberaţi parca dm cenuşiul păienjeniş de vorbe, ţesut de omul cu lata de porţelan.

— Auzi cum îl înfruntă? – şopti Sizov.

— Fedor Mazrn, răspunde…

— Nu vreau – zise Fedka răspicat, ridicândit-se. -Faţa i se îmbujora de emoţie, ochii îi străluciră şi, V:ă să ştie nici el de ce, îşi duse mâinile la spate.

Sizov scoase un strigăt înăbuşit; mama rămase mirată, cu ochii holbaţi.

— Eu am renunţat la apărare şi n-am nimic de spus, fiindcă socot că judecata voastră este ilegală! Cine sunteţi voi? V-a dat oare poporul dreptul să ne judecaţi? Nu! Poporul nu v-a dat acest drept! Aşa' fiind, nu vă recunosc!

Se aşeză şi-şi ascunse faţa înfierbântată după umărul lui Andrei.

Judecătorul cel puhav îşi plecă alene capul spre preşedinte şi-i şopti ceva. Cel cu faţa gălbejită ridică pleoapele, se uită pieziş la acuzaţi, întinse mina pe masă şi însemnă ceva cu creionul pe hârtia din faţa lui. Pretorul clătină din cap, îşi mută încet picioarele şi, revărsându-şi pântecele pe genunchi, îl acoperi cu mâinile. Fără să-şi mişte capul, bătrânelul se întoarse cu tot trupul spre judecătorul roşcovan şi începu a-i spune ceva în şoaptă, iar acesta îl asculta cu capul aplecat. Mareşalul nobilimii vorbea încet cu procurorul; primarul oraşului îi asculta, frecându-şi obrazul. Şi iarăşi se auzi glasul monoton al preşedintelui. -

— Ai văzut cum le-a retezat-o? Mai btne decât toţi! – şopti surprins Sizov, la urechea mamei.

Mama zâmbea nedumerită. Tot ce se petrecuse acolo i se păruse la început o introducere inutilă şi plicticoasă la ceva groaznic, care trebuia să vină după aceea şi să-i îngheţe de spaimă pe toţi. Dar Pavel şi Andrei, în răspunsurile lor liniştite, arătaseră atâta bărbăţie şi hotărâre, îneât părea că stau de vorbă în. căsuţa lor din cartierul muncitoresc, iar nu în faţa judecăţii; ieşirea înflăcărată a lui Fedea o învioră. Un suflu de -îndrăzneală pătrunse deodată în sală şi, după mişcările celor din spatele ei, mama îşi dădu seama că şi ceilalţi erau cuprinşi de aceeaşi simţire ca şi dânsa.

— Opinia dumneavoastră? – zise bătrânelul.

Procurorul cel pleşuv se ridică şi, sprijinindu-se cu mâna de pupitru, începu să vorbească repede, înşirând mşte cifre. în glasul lui mama nu simţi nimic înfricoşător.

Şi totuşi, o apăsare grea, cu înţepături, ca de junghi, ce i se înfigeau când şi când în inima, îi dădea senzaţie nelămurită a unei duşmănii îndreptate împotriva ei. Aceasta nu se arătă prin ameninţări, sau glasuri ridicate, ci creştea nevăzută, pe nesimţite. Plutea înceată şi greoaie în preajma judecătorilor, ca un nor de nepătruns, prin care nimic nu putea să răzbată din afară până la ei. Mama îi cerceta din ochi, dar nu putea să-şi dea seama despre niciunul din ei ce fel de om este. Nu se mâniaseră pe Pavel şi nici pe Fedea, după cum se aşteptase dânsa; nu rosteau vorbe jignitoare, dar din toate întrebările lor părea că totul este de prisos: punând întrebarea, nu arătau nici o dorinţă de a afla răspunsul, pe care-l ascultau în silă ca şi când ar fi ştiut totul de mai înainte şi rm-i mai interesa nimic.

Acum stătea în faţa lor un jandarm, care spunea cu voce groasă:

— Toţi îl arătau pe Pavel Vlasov ca instigator principal…

— Dar pe Nahodka? – întrebă alene, încet, jude-

—cătorul cel pântecos.

— Şi pe el…

Unul din avocaţi se ridică şi spuse:

— îmi daţi voie?

Bătrânelul întrebă, fără să se adreseze cuiva:

— Nu aveţi nimic împotrivă?

Mamei i se părea că toţi judecătorii erau păliţi de vreo boleşniţă. In mişcările lor, în glasurile şi în felul lor de a se ţine, se simţea o oboseală bolnăvicioasă, care era întipărită şi pe feţele lor. O oboseală bolnăvicioasă şi o plictiseală sâcâitoare. Părea că totul, uniformele, sala, jandarmii, avocaţii, îndatorirea de a şedea în fotolii, de a întreba şi de a asculta – totul îi împovăra şi-i stânjenea.

În faţa lor stătea acum ofiţerul cu faţa gălbejită, atât de bine cunoscut mamei, şi povestea grav, cu glas puternic, lungind cuvintele, tot ce ştia despre Pavel şi despre Andrei. Mama îl asculta şi, fără să vrea, îşi spunea în gând; „Ce ştii tu!”

Acum se uita la cei din boxă, fără să-i mai fie nici teamă de soarta care-i aştepta şi nici milă, căci mila nu se potrivea de loc cu felul lor de a fi. în inima ei de mamă, toţi îi stârniseră uimire şi o dragoste caldă şi duioasă; şi uimirea aceasta era calmă, iar dragostea – senină şi plină de bucurie. Tineri şi voinici, ei şedeau deoparte lângă perete, fără să se amestece aproape defel în plicticoasele dezbateri dintre judecători şi martori, sau în discuţiile dintre procuror şi avocaţi. Când şi când, câte unul zâmbea dispreţuitor şi spunea ceva tovarăşilor săi şi atunci pe feţele lor se ivea acelaşi surâs ironic. Andrei şi Pavel mai toată vremea vorbeau în şoaptă cu unul dintre apărători, pe care mama îl văzuse în ajun la Nikolai. Mazin, vioi şi mai neastâmpărat decât ceilalţi, trăgea cu urechea la sfatul lor. Samoilov îi spunea uneori câte ceva lui Ivan Gusev, iar acesta, împingându-l uşor cu cotul, abia se putea stăpâni, se înroşea la faţă şi se umfla de râs, aplecându-şi fruntea. Ba de vreo două ori, pufni în plin, după care rămase un timp bosumflat, căutând să-şi ia o înfăţişare mai gravă. Şi, în fiecare din ei, într-un fel sau într-altul, zburda tinereţea, biruind cu uşurinţă toate străduinţele de a-i stăvili tumultul plin de viaţă.

Sizov îi făcu semn mamei cu cotul, iar dânsa întoarse faţa spre el; părea mulţumit, dar oarecum îngrijorat, şi-i şopti:

— Te uiţi ce bine se ţin băieţii noştri. Ce zici, mamă? Baroni, ai?

În sală martorii îşi făceau depoziţiile cu glasuri şterse, grăbite, iar judecătorii îi întrebau nepăsători, în silă. Cel pântecos căsca şi îşi ascundea gura cu pal-ma-i grăsună, iar cel cu mustaţa roşcată se făcuse şi mai alb la faţă; din când în când ridica braţul şi îşi apăsa degetul pe tâmplă, privind jalnic în sus, ca un orb. Procurorul vorbea mai departe, în şoaptă, cu mareşalul nobilimii, oprindu-se doar din când în când pentru a însemna ceva cu creionul pe hârtia din faţa iui, în timp ce mareşalul îşi mângâia bărbuţa căruntă plin de demnitate, zâmbea şi înclina capul, holbând ochii mari şi frumoşi. Primarul oraşului, picior peste picior, bătea încet darabana pe genunchi, urmărind cu luare-aminte mişcarea degetelor. Numai pretorul, care părea că izbutise, în sfârşit, să-şi aşeze temeinic pântecele pe genunchi, susţinându-şi-l, grijuliu, cu amândouă mâinile, şedea cu capul plecat şi părea că era singurul care asculta murmurul monoton al glasurilor, împreună cu bătrânelul, care rămăsese înfipt în fotoliu, întocmai ca o vârtelniţă într-o zi fără de vânt. Aceasta ţinu îndelungă vreme şi privirile oamenilor se împăienjeniră iarăşi de amorţeala plictiselii. Declar… – spuse bătrânelul şi, strivind celelalte | cuvinte între buzele lui subţiri, se ridică.

Un freamăt de murmure, de suspine, de tuse şi zgomot de paşi umplu sala. Acuzaţii fură scoşi; pe când -ieşea-u, făceau semne din cap şi trimiteau câte un zâm-bet rudelor şi prietenilor. Ivan Gusev spuse încet către cineva:

— Ţin-te bine, Egor!… Mama şi Sizov ieşiră în culoar.

— Mergi la ceainărie să bem un ceai? – o întrebă bătrânul, îngândurat şi grijuliu. Mai avem un ceas şi jumătate.

— Nu merg.

— Atunci nu mă duc nici eu. Ei, ce zici de băieţi, ai? Se ţin aşa de parcă numai ei ar îi cu adevărat oameni, iar toţi ceilalţi n-ar avea nici un rost acolo! Dar Fedka, Fe'dka! Ai?

Tatăl lui Samoilov veni lingă ei, ţinându-şi căciula în mână. Zâmbi mohorât şi spuse:

— Dar de Grigore al' meu, ce ziceţi? Nu vrea apărător, nici nu vrea să audă de aşa ceva. Cică, el a fost cel dinţii, care a scornit asta. Fecioru-tău, Pelagheia, era de părere ca să se pună avocaţi, dar al meu zice: „Nu vreau”, şi atunci toţi patru au refuzat…

Nevastă-sa stătea lingă el. Clipind des din ochi, îşi ştergea nasul cu un colţ al basmalei. Samoilov îşi strânse barba în pumn şi urmă cu privirea aţintită în podea:

— Ca să vezi!' Când te uiţi la dracii ăştia, iţi dai seama că truda lor e zadarnică şi că se nenorocesc degeaba! Pe-de altă parte însă, stai şi te-n.trebi: da' dacă or fi având dreptate? Şi te gândeşti. că la fabrică numărul tor sporeşte mereu, îi prinde, îi arestează, oar ei sunt ca peştii în apă, nu-i chip să-i prinzi pe toţi. Şi iar stai şi chirmiieşti: dar dac-or avea şi-puterea de partea îor?

— Pentru, rroi, Stepau Petrov, e greu să înţelegem toată socotea ta asta! – zise Sizov.

— Da-a, greu! – încuviinţă Samoilov. Nevastă-sa trase cu larmă aeriif pe nas, apoi spuse:

— Şi toţi sunt voinici, mânca-r-ar…

Si, raeputând să-şi stăpânească un zâmbet pe faţa ei lată şi ofilită, urmă:

— Să nu-mi porţi supărare, Nilovna, pentru vorba care-ain trântit-o adineaori, că Pavel e de vină î La cirept vorbind, cine poate să mai şt:e care din ei e mai vinovat. Ai auzit ce-au spus jandarmii şi copoii despre Grigori al nostru. N-a pierdut nici el vremea degeaba! Roşcaţii' afurisit!

Se vedea că, poate chiar fără să-şi dea seama, era mândră de feciorul ei, dar mama, care cunoştea acest simţământ, îi răspunse încet, zâmbind blajin:

— Inima tânără e totdeauna rmii aproape de adevăr…

Oamenii se plimbau pe coridor, se adunau îngându-raţi în grupuri şi vorbeau cu glasuri înăbuşite, unii cumpănit, alţii cu însufleţire. Aproape nimeni nu stătea de o parte; pe toate feţele se cjtea nevoia de a vorbi, de a întreba, de a asculta. Umblau de colo până colo pe coridorul acela strimt, între cei doi pereţi albi, de parcă-i bătea un vânt puternic, şi părea' că toţi căutau un reaziin tare şi temeinic pe care să se poată propti.

Fratele mai mare al lui Bukin, tot aşa de palid, dar mai înalt decât Bukin, se învârtea în toate părţile, dând din mâini şi vorbind întărâtat:

— Ce se amestecă Klepanov în toată afacerea asta?

— Taci, Konstantine! – îl rugă taică-său, un bă-Irânel cărunt, uitându-se cu teamă în jur.

— Ba vorbesc! Se zice că anul trecut şi-a ucis logofătul, ca să-i ia nevasta. Trăieşte cu femeia logofătului. Cum vine treaba asta? Ş-apoi e şi hoţ, toată lumea ştie…

— Doamne, dumnezeule, Konstantine!

— Aşa este! – întări Samoilov.

— Ai dreptate! Judecata nu-i bine orânduită…

Auzindu-l, Bukin veni către dânsul şi, trăgându-i după el pe toţi ceilalţi, roşu de mânie, dând mereu din mâini, strigă:

— Pentru furt, pentru omor, te judecă juraţii, adică oameni de rând, ţărani, târgoveţi… mă rog! Iar pe cei care se ridică împotriva ălor mari, îi judecă tot ăi mari. Cum vine asta? Că dacă tu mă prigoneşti, iar eu îţi ard una peste bot şi după aceea tot tu ai să mă judeci, fireşte c-am să ies vinovat. Dar cine a pornit cel dintâi cu nedreptatea? N-ai pornit tu? Tu, de bună seamă că tu.

Aprodul, un bătrân cu nasul coroiat şi cu o medalie în piept, îşi făcu loc prin lume şi-i spuse lui Bukin, ameninţându-l cu degetul:

— Ia nu mai răcni! Ce-i aici, cârciuma?

— Dă-mi voie, cavalere. Am înţeles! Dar ascultă ici: dacă te-aş lua la bătaie şi apoi tot eu te-aş judeca, ce-ai zice de asta…?

— Să ştii că pun să te dea afară de-aici! – spuse aprodul.

— Unde? De ce?

— In stradă, ca să nu mai zbieri…

Bukin îşi roti privirea asupra celor din jur şi urmă mai domolit:

— Ei atâta ştiu: să nu crâcnească nimeni…

— Dar cum credeai! – strigă bătrânul, brutal şi aspru.

Bukin îşi desfăcu braţele înlături drept răspuns şi urmă mai încet:

— Şi-apoi, de ce nu este lăsat poporul să asiste la proces? De ce n-au voie decât rudele acuzaţilor? Dacă judeci după dreptate, judecă în faţa lumii, de ce te fereşti?

Samoilov spuse iar, dar de data asta mai tare:

— Judecata asta nu-i cinstită! E…foarte adevărat!… Mama ar fi vrut să le spună tot ce ştia de la Nikolai despre această judecată ce se făcea fără ca să se respecte legea, dar nu înţelesese bine chiar de la început şi pe urmă uitase în bună parte lămuririle date de el. Vrând să şi le amintească, se trase de o parte şi bagă de seamă că un tânăr cu mustaţa blondă se uita la dânsa. Mina dreaptă o ţinea în buzunarul pantalonului, din care pricină umărul sting părea mai jos decât celălalt şi această particularitate a înfăţişării lui i se păru cunoscută. Dar omul se întoarse cu spatele la dânsa, iar mama, preocupată de gândurile ei, uită de el.

Puţin după aceea însă, urechea ei surprinse o întrebare* pusă în şoaptă:

— Asta? '

Cineva răspunse mai tare cu o notă de bucurie în glas:

— Da!

Mama se întoarse. Omul cu umărul lăsat în jos stătea întors pe jumătate către dânsa şi spunea ceva vecinului său, un vlăjgan cu barba neagră, îmbrăcat într-un palton scurt şi încălţat cu nişte cizme până la genunchi.

Amintirea ei tresări din nou, dar, tulburată, nu izbuti să-i dea un răspuns limpede. Simţea în piept dorinţa poruncitoare de a vorbi despre adevărul pentru care lupta feciorul ei, voia să audă ce vor spune oamenii împotriva acestui adevăr şi astfel să ghicească din vorbele lor hotărârea judecăţii.

— Parcă aşa se judecă? – începu ea încet şi cu băgare de seamă, adresându-se lui Sizov.

— Ei caută să afle ce a făcut fiecare, dar nu întreabă pentru ce au făcut! Şi toţi sunt bătrâni; pe cei tineri ar trebui să-i judece tot oameni tineri…

— Da, – zise Sizov, – e greu de înţeles toată socoteala asta, e tare greu!

— Şi dădu din cap îngân-durat.

Aprodul deschise uşa sălii de şedinţă şi strigă:

— Să intre rudele! Pregătiţi biletele… O voce ursuză rosti tărăgănat:

— Bilete… ca la circ!

Iln toţi cei care intrau în sală se simţea acum o fierbere înăbuşită şi o dorinţă de înfruntare; toţi erau mai îndrăzneţi, făceau gălăgie şi se certau cu aprozii.