XXV.

Ocupându-şi locul, Sizov bodogănea într-una:

— Ce tot spui tu? – îl întrebă mama.

— Vorbesc şi eu aşa! Spun că oamenii sunt tare j proşti…

Clopoţelul sună. Cineva anunţă cu nepăsare:

— Tribunalul…

Din nou se ridicară toţi, şi judecătorii îşi făcură iarăşi intrarea în aceeaşi ordine, aşezându-se la locurile lor. După aceea, fură introduşi acuzaţii.

— Ţin-te bine! – şopti Sizov.

— O să vorbească procurorul.

Mama întinse gâtul şi se aplecă înainte cu tot trupul, încremenind iarăşi într-o aşteptare înfricoşată.

Întors pe jumătate către judecători, procurorul ră-suflă adine şi începu să vorbească, sprijinindu-se cu mâna stingă de pupitru şi gesticulând cu dreapta. La început marna nu înţelese nimic; glasul procurorului era curgător, puternic, şi se revărsa când mai iute, când mai domol. Cuvintele se înşiruiau monoton ca într-un nesfârşit tighel de aţă şi, deodată, porneau în zbor grăbit, învârtindu-se ca un roi de muşte deasupra unei bucăţi de zahăr. Mama nu găsea însă în ele nimic spăimântător, nimic ameninţător. Reci ca zăpada şi cenuşii ca scrumul, ele curgeau fără încetare, um-plând sala cu ceva sâcâitor, ca pulberea uscată. Se vede că discursul procurorului, bogat în cuvinte, dar sărac în simţire, nu găsea nici un ecou în sufletul lui Pavel şi al tovarăşilor săi, nu-i atingea cu nimic, căci ei stăteau liniştiţi şi vorbeau în şoaptă mai departe, între ei, uneori zâmbind, alteori îneruntândtt-se ca să-şi ascundă câte un surâs.

— Palavre! – şopti Sizov.

Mamei însă i se părea că nu-i tocmai aşa. Auzea cuvintele procurorului şi înţelegea că el îi acuza pe toţi de-a valma, fără a pune în rândul întâi pe vreunul din ei. Sfârşind cu Pavel, el trecu la Fedea, apoi vorbi pe rând şi despre ceilalţi, îl mai înşiră şi pe Bukin alături de ei şi, rânduindu-i astfel unul lingă altul, părea că-i îndeasă în acelaşi sac, legându-i laolaltă. Dar cuvintele lui, aşa cum se închegau, n-o mulţumeau, n-o tulburau şi n-o speriau, de aceea se străduia să descopere ceea ce era cu adevărat înspăimântător în toate acestea, cereând cu stăruinţă s-o afle dincolo de

8S4 cuvinte – pe faţa procurorului, în ochii, în glasul, în mâna lui albă. care se mişca domol în aer. Căci ceva înspăimântător era, şi mama îşi dădea prea bine searmi de acest lucru, dar era atât de nelămurit, incit nu se lăsa prins, şi inima ei era cuprinsă iarăşi în acea pâclă uscată şi înţepătoare.

Uitându-se la judecători, vedea limpede că discursul acesta îi plictisea. Feţele lor gălbejite şi pământii, lipsite de viaţă, nu aveau nici o expresie. Cuvintele pr-o-curoruhţi împrăştiau în aer o ceaţă nevăzută, care era tot mai deasă şi-i 'ânvăluia tot mai mult într-un nor de indiferenţă şi de istovitoare aşteptare. Preşedintele şedea nemişcat, încremenit şi ţeapăn; cele două pete tnuşii dindărătul ochelarilor dispăreau uneori, conto-ridu-se cu restul obrazului. Mama vedea această nepăsare de moarte, această tală indiferenţă a judecătorilor şi se întreba nedumerită -

— Aşa judecă ei?” întrebarea aceasta îi strângea inima şi, golind-o treptat de acel simţământ de înfricoşată aşteptare., îi aducea în gâtlej o senzaţie ascuţită de adâncă obidă.

Procurorul îşi sfârşi rechizitoriul dintr-o dată, pe neaşteptate, făcând în grabă câteva tighele mărunte, după aceea se înclină în faţa judecătorilor şi se aşeză în jeţ, îrecându-şi uiâinile. Mareşalul nobilimii îl privi, dând de câteva ori din cap şi bulbucându-şi ochii; primarul oraşului îi strânse mâna, în vreme ce pretorul îşi contempla pântecele, zâmbind.

Se vedea bine însă că pe judecători discursul acesta nu-i încântase; niciunul nu se clinti din loc.

— Are cuvântul, – începu bătrânelul, ridicând o hârtie în dreptul ochilor, – apărătorul acuzaţilor Fe-doseev, Markov şi Zagarov.

Se ridică avocatul, pe care mama îl ştia de la Nikolai. -Avea o înfăţişare blajină; ochii lui mici şi zâmbitori aveau sclipiri vii, ca şi când de sub sprâncenele roşcate ar fi ieşit două ascuţişuri de foarfece, care tăiau ceva în aer. începu a vorbi fără grabă, cu glas

— M. Uorfci – Mouia Jbj sonor şi limpede, dar marna nu-l putea urmări; Sizov îi şoptea mereu la ureche:

— înţelegi ce spune? înţelegi? „Sunt nişte descreieraţi, zice, nişte scrântiţi”. Cum adică, şi Fedea al. urstru?

Copleşită de o apăsătoare dezamăgire, marna nu ră.-punse. Obida din. suflet creştea şi o chinuia tot mai greu. Acum îşi dădea seama pentru ce crezuse că se va face dreptate: se aşteptase să vadă un proces aspru, dar cinstit. între dreptatea feciorului ei şi dreptatea judecătorilor lui; îşi închipuise că judecătorii ii vor întreba pe Pavel îndelung, amănunţit şi cu luare aminte despre tot zbuciumul inimii lui, că vor cerceta cu' ochii lor iscoditori toate gândurile, toate faptele, toată viaţa feciorului ei. Iar după aceea, îrieredinţm-du-se de dreptatea lui, vor spune cinstit şi răspicat:

— Omul acesta are dreptate!

Dar ceea ce se desfăşura înaintea ochilor ei era cu totul altceva: părea că pentru judecători, acuzaţii erau undeva, foarte departe şi că ei, judecătorii, nu pot fi de nici un folos acuzaţilor. Obosită, mama pierdu orice interes faţă de mersul procesului, nu mai asculta nimic şi se gândea, jignită: „Asta-i judecată?”

— Bine le-a spus! – încuviinţă în şoaptă Sizov. Acum vorbea alt avocat, mic de statură, cu un zâmbet ironic pe faţa-i palidă şi ascuţită. Judecătorii îl întrerupeau mereu.

Deodată sări procurorul, spunând ceva repede şi supărat, despre un proces-verbal; după el vorbi bătrî-nelul, sfătuindu-i să păstreze măsura; apărătorul îi ascultă, aplecând respectuos capul şi, după aceea, îşi urmă pledoaria.

— Atinge-i! – şopti Sizov.

— Atinge-i binişor!

Sala se învioră, în ochi sclipea neastâmpărul şi dorinţa de luptă, iar avocatul, cu vorbele lui muşcătoare, împungea pielea tăbăcită a judecătorilor. Aceştia se strângeau parcă mai aproape unul de altul, umflându-se şi rotunjindu-se, ca să respingă bobârnacele usturătoare, cu care-i împroşca apărătorul.

Dar iată că se ridică Pavel -şi, deodată, se aşternu o linişte neobişnuită. Mama se smuci din tot trupul, aplecându-se înainte. Pavel vorbi liniştit:

— Ca membru al partidului, nu recunosc decât judecata partidului meu; voi vorbi deci nu pentru a mă apăra, ci – potrivit dorinţei tovarăşilor mei, care au renunţat şi ei la apărare – voi încerca să vă explic, ceea ce n-aţi înţeles. Procurorul a calificat demonstraţia noastră sub steagul social-democraţiei drept o revoltă împotriva puterii supreme a statului şi, în tot timpul procesului, ne-a arătat ca pe nişte răzvrătiţi împotriva ţarului. Trebuie să declar că autocraţia nu este, în credinţa noastră, singurul lanţ care încătuşează trupul ţării, ci este doar cel dintâi şi cel mai apropiat, pe care avem datoria să-l smulgem de pe trupul poporului…

Sub greutatea glasului său hotărât, liniştea din saia se făcea mai adâncă, pereţii se dădeau parcă înlături, iar chipul lui Pavel se desprindea parcă de ascultătorii care rămâneau departe în urmă, în timp ce el ieşea tot mai mult în relief.

Judecătorii se mişcară greoi şi îngrijoraţi. Mareşalul nobilimii şopti ceva judecătorului cu faţa înţepenită; acesta dădu din cap şi se întoarse către bătriuel, căruia de cealaltă parte şi în acelaşi timp îi vorbea Sa ureche judecătorul cu înfăţişarea bolnăvicioasă. Clă-tinându-se în jeţ, de la dreapta la stânga, bătrânelul îi spuse ceva lui Pavel, dar glasul lui se pierdu în şuvoiul larg şi puternic al cuvântării lui Vlasov.

— Noi' suntem socialişti. Aceasta înseamnă că sân-tein duşmanii proprietăţii particulare, care îi dezbină pe oameni, care îi aţâţă pe unii împotriva altora, care creează neîmpăcate ciocniri de interese, care îi minte, căutând să ascundă sau să îndreptăţească aceste ciocniri şi-i perverteşte prin minciună, făţărnicie şi ură. Noi afirmăm că societatea, care vede în om numai o unealtă pentru îmbogăţirea ei, este antiumană. Această

25* 38Z societate ne este duşmana şi noi nu ne putem împăca cu morala ei mincinoasă şi făţarnică, iar cinismul şi cruzimea ei faţă de om ne dezgustă. Suntem hotărâţi să luptăm şi vom lupta piuă la capăt împotriva tuturor formelor de înrobire fizică şi morală a omului de către o astfel de societate, împotriva tuturor sistemelor care distrug fiinţa omenească în folosul celor hrăpăreţi. Noi, muncitorii, cu truda noastră de fiecare zi, făurim totul – începând cu maşinile gigantice şi sfâr-şind cu jucăriile de copii – dar tocmai noi suntem lipsiţi de dreptul de a lupta pentru demnitatea noastră de oameni, pe noi se străduiesc toţi să ne transforme în simple unelte pentru atingerea scopurilor lor, în vreme ce noi vrem libertate, ca să putem, cu vremea, să cucerim întreaga putere I Lozincile noastre sunt simple: jos proprietatea particulară, toate mijloacele de producţie să aparţină poporului, toată puterea să treacă în mâinile poporului, iar munca să fie obligatorie pentru toţi. Prgtum vedeţi, noi nu suntem răzvrătiţi.

Pavel zâmbi, trecându-şi mâna prin păr; văpaia din ochii săi albaştri străluci mai luminoasă.

— Te rog vino la subiect! – spuse preşedintele cu glas tare şi răspicat, întorcându-se, către Pavel şi privindu-l.

Alamei i se păru că în ochiul lui sting, incolor, se aprinsese o lumină haină. Toţi judecătorii şedeau cu ochii aţintiţi asupra feciorului ei, lipindti-şi parcă privirile de obrazul lui, înfigându-le în trupul lui, ca să-i sugă slngele şi să-şi învioreze făpturile lor hodorogite, înalt şi drept, hotărât şi puternic, Pavel întinse mina spre ei, urmând rar, răspicat:

— Noi suntem şi vom rămâne revoluţionari, atâta vreme cât unii nu vor face decât să poruncească, iar alţii numai să muncească. Noi ne ridicăm împotriva societăţii ale cărei interese dumneavoastră le apăraţi din ordin; suntem duşmanii neîmpăcaţi ai acestei societăţi şi ai dumneavoastră, şi nu ne vom putea împăca decât atunci când vă vom birui. Căci biruinţa va fi a noastră, a muncitorilor. Stăpânii voştri nu sunt atât de puternici pe cit îşi închipuie. Bogăţiile, pe care le îngrămădesc şi le păstrează jertfind milioane de oameni înrobiţi, puterea care le dă drepturi asupra noastră, stârneşte în acelaşi timp în rândurile lor frământări potrivnice, care-i surpă fiziceş-te şi sufleteşte. Proprietatea, ca să fie apărată, cere o prea istovitoare încordare, încât, în realitate, dumneavoastră, stăpânii noştri, vă aflaţi într-o sclavie mai grea decât a noastră, fiindcă v-aţi robit sufletul, pe când noi nu ne-am robit decât trupul. Nu vă puteţi libera de sub jugul prejudecăţilor şi al deprinderilor, jug care v-a nimicit sufletul, pe când pe noi-nimic nu ne împiedică să ne simţim liberi suileteşte; veninul cu care ne otrăviţi este mai slab decât antidotul pe care, fără să vreţi, îl turnaţi în conştiinţa noastră. Şi această conştiinţă creşte, se dezvoltă neîncetat, se aprinde din ce în ce mai puternic şi trage după sine tot ce este mai bun, tot ce este sănătos din punct de vedere moral, chiar şi din mediul dumneavoastră. Uitaţi-vă în jur şi veţi vedea că nu mai aveţi oameni care să vă apere puterea, luptând pe tărâm ideologic; aţi epuizat toate argumentele, care v-ar fi putut ocroti împotriva asaltului dreptăţii istorice; nu puteţi crea nimic în domeniul ideilor, pentru că mintea voastră e stearpă. Ideile noastre se ridică din ce în ce mai luminoasa, cuprind masele populare şi le organizează în vederea luptei pentru libertate. Dobândind conştiinţa măreţei lor chemări, muncitorii din lumea întreagă se unesc într-un singur suflet; şi nu veţi izbuti să întârziaţi acest proces de înnoire a vieţii decât prin cinism şi cruzime. Dar cinismul sare în ochi, iar. cruzimea întărită, şi mâinile de care vă slujiţi astăzi, ca să ne strângeţi de gât, în curând se vor întinde ca să ni le strângă, tovărăşeşte, pe ale noastre. Energia voastră' este energia mecanică a sporirii aurului; ea vă uneşte în grupuri menite să se înghită între ele; energia noastră este forţa vie şi mereu sporită a solidarităţii conştiente, care-i uneşte pe toţi muncitorii. Tot ceea ce faceţi voi e criminal, fiindcă slujeşte la robirea omului; munca noastră eliberează lumea de staţiile şi de monştrii creaţi de minciuna, de lăcomia şi de răutatea voastră, monştri care au băgat groaza In popor. Voi l-aţi smuls pe om din viaţă şi l-aţi nimicit; socialismul va uni luniea distrusă de voi, într-un tot unic şi măreţ; aşa va fi!

Pavel se opri o clipă, apoi repetă liniştit şi cu mai multă putere:

— Aşa va fi!

Judecătorii vorbeau între ei în şoaptă, cu strâmbă-turi ciudate, fără să-şi desprindă privirile nesăţioase de la Pavel; şi mania avea siniţăinântul că ochii lor pângăreau trupul svelt şi puternic, că-i pizmuiau sănătatea, frăgezimea şi vigoarea. Ascultând cu încordată luare aminte cuvântarea tovarăşului lor, acuzaţii păliseră la faţă, iar ochii le străluceau de bucurie. Alama sorbise cuvintele feciorului ei şi ele i se întipăriseră în minte în şiruri drepte, rânduite. Bătrânelul îl întrerupsese de câteva ori pe Pavel, ca să-i lămurească ceva, ba^ntr-un rând i se ivise pe chip un zâm-bet de compătimire. Pavel îl ascultase în tăcere, după aceea însă începuse iar a vorbi aspru, dar liniştit, su-punând voinţei lui voinţa judecătorilor şi silindu-i să-l asculte. In cele din urmă bătrânelul începu să strige, cu braţul întins către el. Drept răspuns, răsună glasul uşor şi ironic al lui Pavel:

— Am să închei. N-am vrut să vă jignesc pe dumneavoastră personal; dimpotrivă, asistând fără voie la comedia aceasta pe care o numiţi judecată, încerc mai degrabă un simţământ de compătimire. Sunteţi totuşi oameni şi nouă ne pare totdeauna rău când vedem că se găsesc oameni, chiar dacă sunt duşmanii ţelurilor noastre, care se înjosesc până într-atâta, pu-nându-se în slujba violenţei şi care ajung într-un asemenea grad de decădere, încât îşi pierd până şi conştiinţa demnităţii lor umane…

Se aşeză la locul lui, fără să se uite la judecători. Ţinându-şi răsuflarea, mania îşi aţinti privirea asupra judecătorilor, aşteptând.

Andrei, radios, strânse cu putere rnâna lui Pavel. Samoilov, Mazin şi ceilalţi se întoarseră emoţionaţi spre el; Pavel zâmbea oarecum stânjenit de însufleţirea tovarăşilor săi, şi, aruncând o privire către mama, îi făcu semn din cap, întrebând-o parcă: „E bine aşa?”

Mama îi răspunse printr-un oftat adânc de bucurie, cuprinsă de un val fierbinte de dragoste.

— Iacă, asta zic şi eu judecată!… – îi spuse în şoaptă Sizov.

— Straşnic i-a mai luat în răspăr, ai?

Ea dădea tăcută din cap, mulţumită că fecioru-său vorbise cu atâta curaj, poate chiar şi mai mulţumită că isprăvise.

În mintea ei stăruia o întrebare:

— Ei, ce-o să faceţi acum?”

Ceea ce spusese Pavel nu era o noutate pentru mama; îi cunoştea ideile, însă acolo, în faţa tribunalului, îşi dădu seama pentru întâia oară de puterea ciudată, cuceritoare a credinţei lui. Liniştea cu care vorbise o uimise şi cuvântarea lui se strânsese în pieptul ei într-un ghem strălucitor, ca o stea, împletin-du-se cu o neclintită convingere în dreptatea şi biruinţa lui. Acum aştepta ca judecătorii să înceapă o dezbatere aprigă cu el, să i se pună mânioşi împotrivă, arătând dreptatea lor. Dar, în clipa aceea, se ridică Andrei şi, uitându-se pe sub sprâncene la judecători, grăi:

— Domnilor apărători…

— In faţa dumitale e instanţa de judecată, iar nu apărarea, – îi atrase atenţia cu glas tare şi supărat judecătorul cu faţa bolnăvicioasă.

După expresia feţei lui Andrei, mama înţelese că el îşi pusese în gând să-i-ia în râs; mustaţa îi tremura, iar ochii cu mijiri de pisică alintată scăpărau licăriri viclene, atţt de cunoscute ei. îşi irecă tare capul cu palma lui lungă şi oftă:

— Aşa să fie oare? – întrebă el, clătinând din cap.

— Credeam că dumneavoastră nu sunteţi judecători, ci numai apărători…

— Te rog să vii la fondul chestiunii! – rosti aspru bătrânelul.

—r Să vin la fondul chestiunii? Bine! Iacă, am să-mi dau silinţa să cred că sunteţi într-adevăr judecători, adică oameni independenţi, cinstiţi…

— Tribunalul nu are nevoie de aprecierile dumitale!

— N-are nevoie? Hm! Cu toate astea voi continua. sunteţi nişte oameni care nu împart lumea în prieteni şi duşmani, sunteţi nişte oameni liberi. Şi iată, în faţa dumneavoastră se află două părţi: una se plânge – acesta rn-a jefuit şi m-a stâlcit în bătaie! Cealaltă parte răspunde: am dreptul să jefuiesc şi să bat, fiindcă am puşcă…

— Ai ceva de spus în legătură cu fondul chestiunii? – întrebă bătrânelul, ridicând glasul. Ii tremura mâna şi mama era tare bucuroasă, văzându-l supărat. Dar purtarea lui Andrei nu-i plăcea, nu se potrivea cu cuvântarea lui Pavel; ea ar fi dorit o discuţie serioasă şi adâncă.

Hoholul îl privi tăcut pe bătrânel, apoi îşi frecă iar capul şi spuse cu glas grav:

— In legătură cu fondul chestiunii? Ce să vă mai spun? Ceea ce trebuia să aflaţi v-a spus tovarăşul meu. Restul o să-l cunoaşteţi de la alţii, când va veni vremea…

Bătrânelul se ridică şi declară:

— Iţi retrag cuvântul! Grigori Samoilov!

Cu buzele strânse tare, hoholul se lăsă alene pe bancă. Samoilov se ridică, scuturându-şi cârlio'nţii.

— Procurorul a spus că tovarăşii mei sunt nişte sălbatici, că sunt duşmani ai civilizaţiei…

— Vorbeşte numai despre ceea ce este în legătură cu procesul dumitale!

— Apăi asta-i în legătură cu procesul. Nu este nimic pe lume care să nu-i intereseze pe oamenii cinstiţi. Şi vă rog să nu mă întrerupeţi. Vă întreb deci: ce înseamnă civilizaţia pentru voi?

— Nu ne aflăm aici pentru dispute cu dumneata! Treci la obiectul procesului! – spuse bătrânelul, st:-clindu-şi dinţii.

Era vădit că purtarea lui'Andrei adusese o schimbare în ţinuta judecătorilor; cuvintele lui schimbaseră parcă ceva din ţinuta lor: pe feţele lor pământii se iviseră pete, iar în ochi le sticleau licăriri reci, verzui. Cuvântarea lui Pavel îi stârnise, dar prin forţa ei, care impunea respect, îi silise să se stăpânească; hoholul smulsese această stăpânire voită, dezvăluind ceea ce se afla sub ea. Acum schimbau necontenit şoapte între ei, cu feţele schimonosite şi cu mişcări repezite.

— Vă înconjuraţi de spioni, corupeţi femei şi fete, îl împingeţi pe om la hoţie şi la crimă, îl otrăviţi cu rachiu. Măcelurile dintre popoare, înşelarea norodului, desfrâul şi sălbăticia —• iată civilizaţia voastră! Da, noi suntem duşmanii acestei civilizaţii!

— Te rog! – se răsti bătrânelul, scuturând din bărbie.

Dar Samoilov, cu faţa învăpăiată şi cu ochii scân-teietori, strigă şi el:

— Noi preţuim şi respectăm cealaltă civilizaţie, pe ai cărei făuritori i-aţi lăsat să putrezească prin închisori, sau i-aţi dus până la nebunie…

— Iţi retrag cuvântul! Feodor Mazin!

Micul Mazin ţâşni împins parcă de un resort şi vorbi cu glas întretăiat:

— Eu, eu jur! Ştiu c-o să mă condamnaţi! – se înăbuşi; cu faţa palidă, cu ochii strălucitori, ridică

II braţul, slrigind:

— Pe cinstea mea! Am să fug de oriunde mă veţi trimite, am să mă-ntorc şi am să lucrez totdeauna, toată viaţa. Pe cuvântul meu!

Sizov scoase o exclamaţie scurtă, foindu-se pe bancă. Publicul, cuprins de un vai crescând de tulburare, vuia înăbuşit, ciudat. O femeie plângea; cineva se îneca într-un acces de tuse. Jandarmii se uitau ta acuzaţi cu o mirare tânipă, iar la oamenii din sală cu răutate. Judecătorii se clătinau, băirâneltil zbiera cu glas ascuţit:'

— Câiisev Ivan!

— Reiuz să vorbesc!

— Vasili Gusev!

— Refuz!

— Bukin iFeodor!

Se ridică agale un flăcău cu părul bălai, cu trăsături şterse şi, clătinând din cap, spuse tărăgănat:

— Ar trebui să vă fie ruşine! Eu, un om, vorba ceea. mai greoi la minte şi tot înţeleg ce-i aia dreptate!

Şi, cu mâna ridicată, rămase tăcut cu ochii pe jumătate închişi, ca şi când ar fi zărit ceva în depărtare.

— Cum, cum ai spus? – strigă iritat şi surprins bătrânul, prăvălindu-se în fotoliu.

— Da' duceţi-vă la…

Bukin se lăsă posomorit pe bancă. In cuvintele lui nelămurite era ceva grav şi însemnat, ceva ca o nrâh-nită, naivă imputare. Toată lumea simţise acest lucru; până şi judecătorii rămăseseră cu urechea la pândă, aşteptând parcă să prindă vreun ecou mai limpede decât cuvintele înseşi. Totul amuţi şi nu se mai auzi decât un plânset înăbuşit, undeva în sală. Apoi, procurorul zâmbi, ridicând din umeri; mareşalul nobilimii tuşi zgomotos şi din nou se porniră în sală şoapte, şerpuind frământate.

Mama se plecă spre Sizov şi-l întrebă:

— Au să vorbească şi judecătorii?

— Nu. S-a sfârşit. Rămâne să mai dea sentinţa…

— Altceva nimic?- Nimic…

Nu-i venea a crede.

Nevasta lui Samoilov se răsuci pe bancă, îrnpin-gând-o pe mama şi cu umărul şi cu cotul şi grăind încet către bărbatu-său:

— Păi cum vine asta? Se poate aşa ceva?

— Uite că se poate.

— Şi cu Grişa, ce-are să fie?

— Dă-mi pace…

Se simţea că în fiecare om din sală era ceva zdruncinat, frânt, zdrobit; toţi clipeau nedumeriţi, orbiţi parcă de o vâlvătaie ale cărei forme nu se puteau desluşi, al cărei rost răinânea neînţeles, dar care avea o uriaşă putere de atracţie. Şi, neînţelegând măreţia care li se înfăţişase dintr-o dată, îşi iroseau acest sentiment nou prin senzaţii mărunte, cunoscute, obişnuite lor. Fratele mai mare al lui Bukin şoptea iara să se sinchisească:

— Dar de ce nu-i lasă să vorbească, mă rog? Adică procurorul poate să vorbească despre orice şi cât pofteşte…

În preajma bărbilor stătea un slujbaş, care, făcând semn cu mâna, îi îndemnă cu glas scăzut:

— Mai încet! Mai încet!

Tatăl lui Samoilov se trase înapoi şi, ocrotit de spatele nevesti-şi, bodogănea într-una, aruneând repezit cuvintele:

— Bine, să zicem că sunt vinovaţi. Dar dă-i voie omului să spună ce are pe inimă! împotriva cui s-au ridicat? Vreau să ştiu şi eu! Poate că mă interesează şi pe mine…

— Mai încet! – se răsti la el slujbaşul, ameninţân-du-l cu degetul.

Sizov dădea posom'orât din cap.

Mama se uita ţintă la judecători şi-i vedea cum se înfierbântau din ce în ce mai tare şi cum vorbeau între ei cu glasuri nedesluşite. Şi glasurile acelea reci şi lunecoase o loveau în faţă, îi înfiorau obrajii cu atingerea lor, îi stârneau în gură un gust greţos, ca de boală. Nu ştia nici ea de ce, dar i se părea că judecătorii vorbeau despre trupul feciorului ei şi al tovarăşilor săi, despre muşchii şi mădularele lor tinere, în care zvâcnea sângele sănătos şi puterea. Trupurile acelea stârneau în ei o înveninată invidie de milogi,

0 pofticioasă lăcomie de oameni şubrezi şi istoviţi. Plescăiau din buze şi le părea rău de muşchii aceia, care ar fi putut să muncească îmbelşugat, sporind bogăţiile altora, care ar fi putut să se bucure şi să creeze. Dar acum aceste trupuri ieşeau din circuitul de afaceri al vieţii, renunţau la viaţă, nu mai puteau fi stăpânite, puterea lor nu mai putea li nici folosită, nici înghiţită de alţii. De aceea, tinerii aceştia stârneau în inimile bătrânilor judecători duşmănia răzbunătoare, deznădăjduită, a fiarei sleite de puteri, care îşi vede prada, dar nu o mai poate sfâşia, care nu mai e în stare să se hrănească din vlaga altuia şi, văzând cum se depărtează de ea izvorul îmbuibării, mârâie şi urlă amarnic.

Cu cât se uita mai atentă la judecători, cu atât gân-dul acesta brutal şi straniu i se înfăţişa mai puternic şi mai limpede. I se părea că nici măcar nu-şi ascundeau lăcomia întărâtată şi neputincioasa lor înrăire de înâricăi hămesiţi, care cândva putuseră să înfulece din belşug. Ca orice femeie şi mamă, pentru care trupul copilului ei e în toate împrejurările mai scump decât ceea ce se cheamă suflet, mama vedea cu groază cum ochii aceia stinşi^şi lunecau privirile pe făptura fiului ei, pipăindu-i pieptul, umerii, braţele, lipindu-se de pielea lui fierbinte, cercând parcă să se aprindă şi ei, să se înfierbânte şi să-şi încălzească sângele din vinele lor uscate, din muşchii lor fleşcăiţi, de oameni pe jumătate morţi, învioraţi îiitrucâtva de injecţiile de lăcomie şi de invidie faţă de acele vieţi tinere, pe care urmau să le osândească şi la care trebuiau să renunţe.

1 se părea că Pavol simte jilava şi scârbavnica lor atingere şi că se uită la dânsa, cutremurându-se.

Pavel privea chipul maică-şi cu ochi puţin obosiţi, dar liniştiţi şi blânzi. Uneori îi zâmbea, făcându-i semn din cap.

„In curând am să fiu liber!” îi spunea acest zâmbet, alinându-i parcă inima cu o duioasă dezmierdare.

Judecătorii se ridicară toţi deodată. Fără să vrea, mania se ridică şi ea în picioare.

— S-au dus! – spuse Sizov.

— Ca să dea sentinţa? – întrebă mama.

— Da…

Încordarea i se risipi deodată; o sfârşeală copleşitoare îi cuprinse trupul; sprinceana îi tresări; pe frunte i se iviră broboane de sudoare. Un sirnţământ (ie apăsătoare dezamăgire şi de obidă îi năpădi inima, schimbându-se degrabă într-un amar dispreţ faţă de judecată şi judecători. Simţi o durere în tâmple, îşi trecu palma peste frunte şi se uită prin sală: rudele acuzaţilor se îndreptau către boxă, sala se umplu de murmurul glasurilor. Se duse şi dânsa la Pavel şi, strângându-i mâna cu putere, izbucni într-un plâns de bucurie, dar, totodată, şi de mâhnire. Pavel îi spunea cuvinte de mângâiere, hoholul glumea şi se veselea.

Toate femeile plângeau, dar mai mult din obişnuinţă, decât din amărăciune. Nu era durerea aceea care uluieşte ca o lovitură neaşteptat de grea, căzută din senin pe capul omului; oamenii îşi dădeau seama că trebuie să se despartă de copiii lor, dar şi conştiinţa acestei dureri se îneca, se topea în impresiile zilei. Părinţii îşi priveau copiii cu un sentiment nedesluşit, în care neîncrederea în tinereţea acestora şi conştiinţa propriei lor superiorităţi faţă'de copii, se împletea ciudat cu un fel de respect pentru ei. In acelaşi timp, se gândeau cu mâhnire la viaţa pe care o vor duce copiii lor de aci mainte, dar gândul acesta îşi pierdea din ascuţime, faţă de curiozitatea ce o trezea în ei tineretul acesta care, îndrăzneţ şi neînfricat, vorbea despre putinţa unei alte vieţi, mai bune. Simţămintele rămâneau ascunse, din cauză că oamenii” nu ştiau cum să şi le exprime, cum să le arate; risipeau cuvinte din belşug, dar vorbeau despre lucruri obişnuite, despre îmbrăcăminte şi rufăiie, despre grija ce trebuiau să poarte p.'utru sănătatea copiilor.

Fratele mai mare al lui Bukin, dând din mâini, căuta să-l convingă pe cel mic:

— Păi tocmai de asta avem nevoie: de dreptate ' Altceva rut ne trebuie!

Fratele mai mic îi spuse:

— Să ai grijă de graur…

— Ai să-l găseşti sănătos!

Sizov îl ţinea pe nepotu-său de mână şi-i spunea încet:

— Şi aşa, Feouor, vra să zică… pleci…

Fedea se aplecă şi-i şopti ceva la ureche, zâmbind şiret. Soldatul de pază zâtnbi şi el, dar îndată îşi luă o înfăţişare gravă şi tuşi.

Ca şi ceilalţi, mama vorbea cu Pa vel despre aceleaşi lucruri, despre îmbrăcăminte şi sănătate, în timp ce în mimă i se zbăteau zeci de întrebări în legătură cu Saşa, cu el, cu ea însăşi. Dar dincolo de toate acestea stăruia şi creştea dragostea nesfârşită pentru el, puternica dorinţă de a-i intra în voie şi de a fi cât mai aproape de inima lui. Aşteptarea acelui lucru de groază se sâârşise, pierise, lăsând în urmă doar un fior neplăcut, pe care-l simţea de câte ori îşi amintea de judecători, şi undeva, într-un ungher al inimii, un gând întunecat despre ei. Simţea cum i se înfiripa în suflet o bucurie mare, luminoasă, pe care însă n-o înţelegea şi asta o tulbura.

Văzând că hoholul stătea de vorbă cu toată lumea, se gândi că el avea poate mai multă nevoie de mân-gâiere decât Ravel şi se apropie de dânsul:

— Nu mi-a plăcut deloc judecata asta!

— Pentru ce, nană? – spuse hoholul, cu un zâmbet de recunoştinţă.

— Moara-i veche şi hodorogită, dar tot nu stă degeaba…

— Nu-i cine ştie ce lucru de spaimă, dar lumea tot n-a înţeles de partea cui e dreptatea, – spuse dânsa, şovăind.

— Cam multe ceri dumneata! – răspunse Andrei.

— Parcă stă cineva aici să-şi bată capul, ca să afle adevărul…!

Mama oftă şi-i spuse zâmbind:

— Eu credeam c-o să fie ceva înfricoşător.

— Tribunalul!

Toţi se repeziră la locurile lor.

Sprijinit cu o mână de masă, cu chipul ascuns în dosul hârtiei pe care o ţinea cu cealaltă mână, preşedintele începu să citească, cu un glas care semăna cu bî-zâitul unui bondar:

— Acu' citesc osânda! – şopti Sizov, ascultând cu încordare.

Se făcu linişte. Toţi se ridicară cu ochii aţintiţi la bătrân. Mic de statură, uscăţiv şi ţeapăn, preşedintele semăna cu un băţ ţinut de o mână nevăzută. Judecătorii stăteau şi ei în picioare: pretorul, cu capul aplecat pe umăr şi cu ochii în tavan, primarul oraşului, cu mâinile încrucişate pe piept, mareşalul nobilimii, mân-gâindu-şi barba. Judecătorul cel cu faţa bolnăvicioasă, colegul lui cel rotofei şi procurorul se uitau la acuzaţi. Iar în spatele judecătorilor, deasupra capetelor lor, ţarul, în uniformă roşie, privea sala cu faţa-i albă, indiferentă, pe care se târa o gânganie.

— Deportarea! – spuse Sizov, răsuflând uşurat.

— Fi, s-a mântuit, slavă ţie doamne! Se vorbea c-o să le dea muncă silnică! Nu-i nimic, mamă! Asta nu-i nimic!

— Eu ştiam, – răspunse dânsa cu glas frânt de oboseală.

— Totuşi! Acum barem ştim precis. Cu ăştia nu poţi fi niciodată sigur! – şi, întorcându-se spre condamnaţii pe care-i scotea din sală, le spuse cu glas tare:

— Cu bine, Feodor! Cu bine, băieţi! Să vă ajute dumnezeu!

Mama dădea din cap fără cuvânt, luându-şi rămas bun de la Pavel şi tovarăşii lui… Îi venea să plângă, dar îi era ruşine.