XXVII.

Ieşind din tribunal, mama văzu cu mirare că înnoptase; pe străzi se aprinseseră felinarele, iar pe cer sclipeau stelele. In faţa tribunalului se adunaseră pilcuri de oameâii.-în aerul îngheţat se auzea scârţâitul zăpezii şi răsunau glasuri tinere, încrucişându-se. Un om cu glugă cenuşie îl întrebă cu grabă pe Sizov, privindu-l aţintii:

— Care-i sentinţa?

— Deportarea.

— Pentru toţi?

— Pentru toţi.

— Mulţumesc.

Şi omul porni mai departe. <

— Auzişi?! – întrebă Sizov.

— Lumea a început să se intereseze.

Deodată se văzură împresuraţi de vreo zece tineri, băieţi şi fete, care făceau atâta larmă, încât se aduna tot mai multă lume în jurul lor. Mama şi Sizov se opriră. Tinerii întrebau ce hotărâre s-a dat, cum s-ai! purtat acuzaţii, cine a luat cuvântul şi ce anume a spus şi în toate aceste întrebări ale lor se simţea o curiozitate sinceră şi înflăcărată, încât ceilalţi le dădeau bucuroşi toate lămuririle.

— Domnilor, e mama lui Pavel Vlasov, – strigă cineva nu prea tare şi unii după alţii conteniră larma.

— Daţi-mi voie să vă strâng mâna!

O mână puternică apucă degetele mamei. Se ridică un glas tremurând de emoţie:

— Fiul dumitale va fi o pildă de curaj pentru toţi…

— Trăiască muncitorul rus! – răsună alt glas. Strigătele se înteţeau şi se învălmăşeau, izbucnind când de ici, când de colo; lumea venea din toate părţile, îmbulzindu-se şi înconjurându-i tot mai strâns, pe Sizcv şi pe mama. Ţignalele poliţiştilor împroşcau văzduhul, dar nu izbuteau, să acopere strigătele. Bătrânul râdea, iar mama se simţea ca într-un vis minunat. Zâmbea, strângea mâini, saluta; lacrimi de fericire o înecau, picioareie îi tremurau de oboseală, iar inima ei plină de bucurie, absorbind totul, răsfrângea impresiile ca luciui luminos al unui lac.

Alături de din-sa se auzi un glas limpede, nervos:

— Tovarăşi! Monstrul, care sfâşie poporul rus, a mai înghiţit astăzi cu lăcomia-i nesăţioasă…

— Hai să plecăm, mamă! – o îndemnă Sizov.

În aceeaşi clipă, Saşa răsări lângă mama şi, luând-o de braţ, o trase cu grabă pe trotuarul celălalt, spu-nându-i:

— Să mergem… poate să se iste o încăierare, să se facă arestări. Spune… Deportare? în Siberia?

— Da, da!

— Cum a vorbit? De altfel aş putea spune dinainte cum a vorbit. Fără îndoială c-a fost mai dârz, mai sobru, mai sever decât toţi ceilalţi. E înţelegător, sensibil şi duios, dar se fereşte să-şi arate adevărata lui fire.

Cuvintele acestea şoptite cu dragoste şi căldură potoleau tulburarea mamei, întărindu-i puterile împuţinate.

— Când pleci la el? – o întrebă mama încet, strân-gându-i mâna sub braţul ei.

Fata răspunse hotărâtă, cu privirea aţintită înainte:

— îndată ce voi găsi pe cineva care să lucreze în locul meu. Aştept şi eu să-mi iasă sentinţa. Au să mă trimită tot în Siberia şi am să cer să mă ducă în aceeaşi localitate cu el…

În urma lor se auzi glasul lui Sizov:

— Să-i spui multă sănătate din partea mea. Eu sunt Sizov! Ştie el… unchiul lui Feodor Maztn.

Saşa se opri şi, întorcându-se către bătrân, îi întinse mâna.

— II cunosc pe Fedea. Pe mine mă cheamă Alexandra.

— Şi după tată?

— N-am tată.

— A murit?

— Ba trăieşte! – spuse fata tulburată şi îri vocea ei se simţi o îndărătnica mdârjire.

— E moşier… Acum e şi zeinski nacialnik şi-i jefuieşte pe ţărani…

— Aşa-a! – tăcu Sizov îngândurat, păşind tăcut alături de tată şi privind-o cu coada ochiului. După o vreme, spuse:

— Te las cu bine, mamă! Eu o iau la stingă. Cu bine, domnişoară. Eşti cam aspră cu tatăl dumitale! Bineînţeles nu-i treaba tiiea…

— Dacă fiul dumitale ar fi un om de nimic, vătămător societăţii, un om care te-ar dezgusta… n-ai vorbi ca nune? – îl întrebă Saşa cu înflăcărare.

— Da, aş spune la fel, – răspunse, şovăind, bă-trânul.

— Asta înseamnă că adevărul iţi este mai scump decât copilul dumitale. Tot aşa şi eu ţin la adevăr mai mult decât la părintele meu.

Sizov clătină din cap şi zâmbi; apoi spuse oâtând:

— Hm! Eşti meşteră la vorbă! Dacă o s-o ţineţi mult aşa, apăi îi daţi gata pe bătrâni. Sunteţi tare dârji… Cu bine, îţi doresc toate cele bune. Dar fii mai îngăduitoare cu oamenii. Rămâi cu bine, Nilovna! Dacă-l vezi pe Pavel, spune-i că i-am auzit euvânta-rea. N-am înţeles tot, ba unele lucruri m-au cam înfricoşat… dar a vorbit cu dreptate!

Îşi scoase căciula, salutând, şi apucă fără grabă după colţul străzii.

— Trebuie să fie un om tare de treabă! – spuse Saşa, urmărindu-l cu privirea ochilor ei mari, zâmbitori.

Mamei 1 se păru că lata avea. în ziua aceea o înfăţişare mai bună, mai blinda.

Acasă se aşezară pe divan, vârâte una într-alta şi, odihnindu-selVi linişte, mama începu a vorbi iar despre plecarea Saşei la Pavel. Dusă pe gânduri, cu sprâncenele bogate uşer ridicate, fata privea undeva, departe, cu ochii ei mari şi visători; faţa ei palidă avea o expresie calmă, de contemplare.

— Mai târziu, când o s-aveţi copii, am să vin şi eu la vo', ca să-i îngrijesc. Şi n-o să trăim acolo mai prost decât aici! Pavel o să-şi găsească de lucru, are niâini de aur…

Cercetând-o din ochi, Saşa o întrebă:

— N-ai vrea să pleci acum, odată cu el? Mama îi răspunse, într-un oftat:

— Acum n-are nevoie de mine. Ba chiar l-aş stân-jeni, când ar vrea să fugă. Apoi nici nu mi-ar îngădui…

Saşa încuviinţă:

— Da, într-adevăr…

— Afară de asta, am de lucru aici! – adaose mama ca oarecare mândrie.

— Da, – răspunse Saşa îngândurată.

— Asta e bine…

Şi, scuturându-se, ca şi când ar fi lepădat deodată o povară de pe dânsa, vorbi cu glas domol, simplu:

— Nu stă el în Siberia. Are să evadeze… sigur…

— Atunci cum rămârie cu dumneata, cu copilul, dacă…

— Asta vom vedea. Nu trebuie să ţină seama de mine, nu vreau să-l stânjenesc. O să-mi fie greu să rnă despart de el, dar am să mă descurc. Nu vreau să-i fiu piedică.

Mama simţi că Saşa era în stare să facă ceea ce spunea; i se făcu milă de ea şi o îmbrăţişa:

— Drăguţa mea, o să-ţi fie tare greu!

Zâmbind cu blândeţe, Saşa se strânse toată lângă mai n a.

Asupra acestora veni Nikolai, Era obosit şi, scoţân-du-şi paltonul, spuse cu grabă:

— Hai, Saşenka, pleacă iute, cât mai e vreme. Doi agenţi se ţin scai de mine de azi dimineaţă, pe faţă, îneât îmi miroase a arestare. Presimt… Trebuie să se fi întâmplat ceva… Uite, am aici cuvântarea lui Pavel; s-a luat hotărârea s-o tipărim. Du-i-o Liudmilei şi roag-o s-o culeagă, cât mai repede. Pavel a vorbit frumos, Nilovna. Saşenka, ia seama şi fereşte-te de agenţi.

Vorbea, frecârtdu-şi mâiriile îngheţate; apoi, se apropie de masă, trase cu grabă sertarele şi scoase toate hârtiile; îngrijorat, cu părul zburlit, începu să aleagă în pripă: pe unele le rupea, pe altele le punea de o parte.

— Nu-i mult de când le-am ales şi uite cite s-aii strâns iar! Ştii ce, Nilovna? Ar li mai bine, poate, să nu dormi la noapte aici. Ce crezi? E destul de plictisitor să stai de faţă la toată comedia asta, ba s-ar putea să te aresteze şi pe dumneata. Şi tocmai acum e nevoie de dumneata, ca să împrăştii pe ici pe colo discursul lui Pavel.

— N-au ei nevoie de mine! – zise mama. Subliniindu-şi spusele cu un gest repetat al mâinii, Nikolai răspunse cu glas hotărât:

— Aşa-mi miroase mie şi pe mine nu mă prea în-şală nasul! Ş-apoi ai putea s-o şi ajuţi pe Liudmila, nu-i aşa?Du-te, până nu-i prea târziu.

Bucuroasă să ajute la tipărirea cuvântării lui Pavel, mama răspunse:

— Dacă-i aşa, mă duc…

Şi, deodată, surprinsă ea însăşi de ceea ce spunea, adaose cu hotărâre:

— Acum, slavă domnului, nu mă mai tem de nimic!

— Minunat! – zise Nikolai fără să se uite la dânsa.

— A, dar spune-mi mai întâi unde-mi este geamantanul şi rufăria, că ai luat totul în mâinile dumitale hrăpăreţe şi m-ai lăsat în totală imposibilitate de a dispune de bunurile mele personale…

Fără să spună nici un cuvânt, Saşa arunca în sobă hârtiile rupte, iar după ce ardeau, vântura grijulie cenuşa.

— Hai, S^şenka, pleacă! – spuse Nikolai, întin-zându-i mâna.- La revedere! Nu uita să-mi trimiţi cărţi, dac-o apare ceva interesant. La revedere, dragă tovarăşă! Fii cu băgare de seamă…

— Crezi c-au să te ţină mult? – îl întrebă Saşa.

— Naiba ştie. Pesemne că sunt bine încondeiat în catastifele lor. Dumneata, Nilovna, pleci cu Saşa, nu-i aşa? O să le fie mai greu să vă urmărească pe amân-două în acelaşi timp…

— Bine, – răspunse mama. • – Mă-mbrac îndată…

Toată vremea ii privise cu luare aminte pe Nikolai dar, afară de îngrijorarea care-i umbrea privirea blinda, nu văzuse nici o schimbare în înfăţişarea Iui. Omul acesta, care-i devenise atât de drag, nu arăta în mişcările sale nici prea, mare grabă, nici vreun semn de tulburare. Deopotrivă de atent şi buri faţă de toată lumea, ţinându-se mereu în tihnita lui singurătate, el rămânea acelaşi în orice împrejurare, ducând-aceeaşi tainică viaţă lăuntrică şi ailându-se totdeauna în fruntea tuturor! Mama îl simţea mai aproape de inima ei decât pe oricare altul, şi-l iubea cu o dragoste sfioasă, care se îndoia parcă de ea însăşi. In clipa aceea îi exa milă de el, dar se stăpânea, ştiind că dacă s-ar fi dezvăluit, Nikolai s-ar fi tulburat, arătându-se descumpănit şi puţin caraghios, aşa cum se arăta totdeauna când era emoţionat; şi mama nu voia să-l vadă în starea aceasta.

Când se întoarse în odaie, Nikolai îi strângea mâna Saşei spunându-i:

— Minunat! Sunt încredinţat că asta are să-i priască şi lui şi dumitale. Un pic de fericire personală nu strică. Eşti gata, Nilovna?

Veni către dânsa, zâmbind şi potrivindu-şi ochelarii.

— Ei, să ne vedem cu bine, după cum cred eu, peste vreo trei-patru luni, hai să zicem şase! O jumătate de an din viaţă… E mult. Ai să cauţi să te cruţi, nu-i aşa? Te rog. Şi acum să ne îmbrăţişăm.

Subţire şi uscăţiv, o cuprinse după gât cu rnâinile lui puternice, o privi ţintă în ochi şi-i spuse râzând:

— Pare-mi-se că ni-am îndrăgostit de dumneata… dau ghes mereu să te îmbrăţişez!

Mania îl sărută pe frunte şi pe obraji, fără să spună un cuvânt; mâinile-i tremurau; ca să nu se bage de seamă, le lăsă în jos…

— Mâine să fiţi cu luare-aniinte! Trimiteţi-l dis de dimineaţă pe băiat – are Liudmila un puşti – să vadă ce-i pe-aici. Ei, la revedere, tovarăşi. Totul e în bună rânduială!…

h în stradă, Saşa îi spuse în şoaptă mamei:

— L-ai văzut? Tot aşa de senin şi de simplu se va duce şi la moarte, dacă va trebui. Şi cred că şi atunci va fi puţintel grăbit, cum era acum. Iar când moartea se va apleca asupra lui, îşi va îndrepta ochelarii, va spune „minunat” şi va muri.

— Mi-e tare drag! – murmură mama.

— Pe mine mă uimeşte, dar de iubit nu-l pot iubi. îl respect mult. E oarecum reţinut, deşi e foarte bun. ba, câteodată, chiar duios, dar în toate acestea nu este destul de uman… Mi se pare că suntem urmărite! Hai să ne despărţim. Iar dacă vezi că eşti urmărită de vreun copoi, nu intra la Liudmila.

— Mă pricep eu, – spuse mama. Saşa însă repetă stăruitor:

— Vezi, nu intri atunci! Să vii la mine. Acum, la revedere! – şi porni grăbită în direcţia opusă.