VI.

Când samovarul dădu în clocot, mama îl aduse în odaie. Musafirii şedeau strânşi în jurul mesei, iar Nataşa, cu o carte în mână, se aşezase în colţ, sub lampă.

— Ca să înţelegem de ce oamenii duc o viaţă atât de rea… – glăsuia Nataşa.

— Şi de ce ei înşişi sunt atât de răi, – strecură un cuvânt hoholul.

— Trebuie să vedem mai întâi cum a fost viaţa lor la început…

— Apoi vedeţi, dragii mamii, vedeţi! – murmură mama, opărind ceaiul.

Toţi tăcură deodată.

— Ce-ai spus, mamă? – întrebă Pavel, încrun-tând sprâncenele.

— Eu? – întorcându-se către ei şi văzând că toţi o privesc, mama lămuri cu sfială:

— Vorbeam şi eu aşa, pentru mine; am zis că adicătelea să vedeţi!

Nataşa râse, zâmbi şi Pavel, iar hoholul spuse:

— Mulţumesc, nană, pentru ceai!

— Nici nu l-ai băut încă şi te-ai şi pornit pe mulţumiri! – răspunse ea şi, uitându-se la Pavel, întrebă:

— Vă stânjenesc?

Răspunse Nataşa:

— Cum s-ar putea oare ca dumneata, gazda, să-ţi stânjeneşti oaspeţii? – şi o rugă cu glas de copil alintat:

— Hai, măicuţă scumpă şi bună, dă-mi repejor un ceai, că tremur toată, mi-au îngheţat picioarele sloi! '

— Iacă-ndată! – răspunse mama cu grabă. După ce bău o ceaşcă de ceai, Nataşa răsuflă adânc, îşi aruncă peste umăr coada de păr bălai şi începu a citi dintr-o carte cu scoarţe galbene şi cu poze. Marna turna ceai, străduindu-se să nu facă zgomot cu paharele şi urmărea cu luare-aminte vorba curgătoare a fetei. Glasul ei sonor se îmbina cu cân-tecul melancolic al samovarului. Ca o panglică minunată se desfăşura în odaie povestea omului primitiv, care trăia prin peşteri şi ucidea fiarele cu unelte de piatră. Era ca un basm şi de câteva ori mama căută privirea lui Pavel, ca să-l întrebe: Ce-i oare neîngăduit în povestea asta? Curând însă ea osteni urmărind firul istorisirii şi începu a-şi cerceta din ochi oaspeţii, fără ca dânşii, şi fără ca fecioru-sâu, să bage de seamă.

Pavel şedea alături de Nataşa; era cel mai chipeş dintre toţi. Aplecată asupra cărţii, Nataşa îşi îndrepta mereu firele de păr care-i cădeau într-una pe tâmple. Din când în când ridica ochii de pe carte şi, coborând puţin glasul, adăuga ceva de la ea, dând din cap întru sprijinirea celor ce spunea şi plimbân-du-şi cu drag privirea pe feţele ascultătorilor. Aplecat înainte, cu pieptul sprijinit pe marginea mesei, hoholul se uita cruciş, încercând să-şi vadă sfârcurile mustăţilor, zburlite din pricină că şi le ciupea necontenit. Vesovşcikov şedea pe scaun cu palmele proptite pe genunchi, drept şi ţeapăn ca un băţ; iar faţa-i ciupită, fără sprâncene, cu buze subţiri, era neclintită ca o mască. Cu ochii mici, abia întredeschişi, îşi privea neîntrerupt, fără a clipi, chipul oglindit în alama lucioasă a samovarului şi părea că nici nu respiră. Micul Fedea, urmărind lectura, mişca din buze fără glas, de parcă ar fi repetat pentru sine cuvintele din carte, iar tovarăşul lui, cu spatele încovoiat, cu coatele pe genunchi şi cu obrajii sprijiniţi în palme, zâmbea îngândurat. Unul dintre cei doi flăcăi, care veniseră o dată cu Pavel, avea părul roşcat, cârlion-ţat, ochii verzi şi vioi, şi voia pesemne să spună ceva, pentru că se frământa pe loc, plin de nerăbdare; celălalt, cu părul auriu, tuns foarte scurt, îşi mângâia mereu capul cu palma şi se uita ţintă în podea, încât nici nu i se vedea faţa. In odaie domnea o atmosferă deosebit de plăcută. Mama se simţea şi ea cucerita de această atmosferă fără seamăn, pe care nu o cunoscuse până atunci şi, legănată de murmurul glasului Nataşei, îşi aducea aminte de gălăgioasele petreceri din tinereţea ei, de flăcăii care totdeauna duhneau a votcă, de vorbele lor deşuchiate, de neobrăzatele lor glume. îşi aducea aminte de toate astea şi i se strângea inima sub povara unei covârşi-toare mile pentru tinereţea ei trecută fără rost.

Îşi aduse aminte cum o peţise răposatul. Odată, la o petrecere, a prins-o în tinda întunecată şi, înghesuind-o în perete cu tot trupul, a întrebat-o cu glas înăbuşit şi morocănos:

— Vrei să te măriţi cu mine?

Ea se simţea jignită, umilită, iar el îi frământa sânii care o dureau, şi-i rabulnea în ouraz rasullarea lui fierbinte, dospită, gâfâită. A încercat sa scape dni strânsoare, smucindu-se înlături.

— încotro! – mirii el.

— Hai, răspunde! Copleşită de ruşine şi mânie, dânsa tăcuse. Cineva a deschis uşa tindei şi atunci el îi dădu drumul fără grabă, spunându-i:

— Duminică trimit peţitoarea… Şi a trimis-o.

Mama închise ochii, suspinând adânc.

— N-am nevoie să ştiu cum au trăit oamenii în trecut, ci cum trebuie să trăiască acum! – izbucni deodată în odaie glasul nemulţumit al lui Vesovşcikov.

— Aşa-i! – întări şi roşcovanul, ridicându-se în picioare.

— Nu sunt de aceeaşi părere! – strigă Fedea. Urmă o dezbatere înfierbântată; cuvintele fâltâiau ca nişte lirnbi de flăcări într-un foc de vreascuri, noaptea. Mama nu înţelegea pentru ce strigau aşa. Toţi erau învăpăiaţi la ţaţă, dar niciunul nu se înverşuna, nici unuia nu-i scăpa,vreo vorbă măcar, de soiul acelor ocări grosolane cu care fusese ea deprinsă.

„Se sfiesc de domnişoara”, hotărî mama în sinea ei.

Ii plăcea înfăţişarea sfătoasă a Nataşei, care-i urmarea pe toţi, fără a-i slăbi din ochi, de parcă toţi liăcâii aceştia ar fi fost nişte copii pe lângă dânsa.

— Staţi puţin, tovarăşi! – îi opri ea deodată. Şi toţi tăcură, cu ochii aţintiţi la ea.

— Dreptatea este de partea celor care spun că iioi trebuie să ştim totul. Trebuie să ne pătrundem de lumina înţelepciunii şi să aprindem făclia noastră de la flacăra ei, pentru ca cei din întuneric sa ne vadă; trebuie să venim cu răspunsuri drepte şi cinstite la orice întrebare. Trebuie să cunoaştem tot adevărul şi toată minciuna…

— M. Gorki – Mama -l1

Tloholul asculta şi dădea din cap în tact cu vorbele fetei, Vesovşcikov, roşcovanul şi celălalt muncitor adus de Pavel se strânseră tustrei unui în altul; mama nu-i prea vedea cu ochi buni, deşi n-ar fi ştiut spune nici ea pentru ce anume.

Când Nataşa sfârşi, se ridică Pavel şi întrebă cu glas liniştit:

— Oare singura noastră năzuinţă este să ne îndestulăm pântecul? Nu, – îşi dădu el însuşi răspunsul, aruncând o privire hotărâtă către grupul celor trei.

— Noi trebuie să dovedim celor care ne apasă grumazul şi ne iau lumina, că vedem totul, că nu suntem nişte proşti, nişte vite, că vrem nu numai să ne hrănim omeneşte, ci şi să trăim omeneşte şi să ciucern o viaţă cu adevărat omenească! Noi trebuie să arătăm duşmanilor noştri că viaţa aceasta de ocnă, în care ei ne ţin cu silnicie, nu ne împiedică să ne îmbogăţim mintea, ridicându-ne până la nivelul lor, ba chiar mai sus decât ei…!

Mania îl asculta şi i se umplea inima de mândrie că feciorul ei vorbea atât de frumos.

— Oameni cu pântecul sătul sunt destui, dar oameni cinstiţi nu prea întâlneşti, – spunea hoholul.

— Pesle mocirla acestei vieţi de putreziciune, noi trebuie să clădim o punte care să ducă spre lumea viitorului, spre lumea în care va domni omenia, spre lumea adevăratei bunătăţi. Aceasta este datoria noastră, tovarăşi.

— Când bale ceasul luptei, nu-ţi mai arde să-ţi oblojeşti rănile! – se împotrivi cu voce surdă Vesovşcikov.

Trecuse de miezul nopţii, când începură să se împrăştie. Vesovşcikov şi roşcovanul au plecat cei din-tâi şi asta de asemenea nu i-a plăcut mamei.

„lan te uită ce grăbiţi mai sunt!” gândi ea, încii-nând din cap cu răceală, când aceştia.îşi luară rămas bun.,

— Mă întovărăşeşti, Nahodka? – întrebă Nataşa.

— Negreşit! – răspunse hoholul.

În timp ce Nataşa se îmbrăca în bucătărie, mama îi spuse:

— Cam subţiori ciorăpei pentru asemenea vreme! Tmi dai voie să-ţi împletesc eu o pereche de ciorapi de lână?

— Mulţumesc, Pelagheia Nilovna, dar ciorapii de lină cam zgârie, precât mi se pare! – răspunse Nataşa râzând.

— N-ai grijă, cum ţi-i împletesc eu n-au să te zgi-rie! – o încredinţa Vlasova.

Nataşa se uita la ea cu ochii puţin subţiaţi printre pleoape şi, sub privirea ei stăruitoare, mama se simţi oarecum descumpănită.

— Iartă-mă! sunt o neroadă, dar ţi-am vorbit din toată inima!… – adăugă ea aproape în şoaptă.

— Ce bună eşti! – îi răspunse Nataşa tot aşa de încet şi-i strânse cu grabă mina.

— Noapte bună, nana! – îşi luă rămas bun hoholul, privind-o drept în ochi; apoi se încovoie de spate şi ieşi în tindă în urma Nataşei.

Mania se uita la fecioru-său, care stătea în pragul uşii zâmbind,

— De ce râzi? – îl întrebă ea stânjenită.

— Aşa, sunt vesel!

— Fireşte, sunt bătrână şi proastă, dar tot pot să-mi dau şi eu seama când e vorba de o treaba bună! – zise ea cu oarecare obidă în glas.

— Atunci e cum nu se poate mai bine! – răspunse el.

— Dar acum ar trebui să te duci la culcare, e cam târziu!

— Am să mă culc, ma culc îndată!

Se învârtea în jurul mesei, strângând ceştile fie ceai; era mulţumită şi avea faţa transpirată de căldura plăcutei tulburări pe care o simţea la ghidul că totul a fost aşa de frumos şi s-a sfârşit atât de bine.

— Bun ţi-a fost gândul să-i chemi, Pavluşa! – mărturisi ea.

— Şi tare mi-a plăcut hoholul! Iar domnişoara – ce fată deşteaptă! Cine-i fata asta?

— E învăţătoare! – răspunse scurt Pavel, plim-bându-se prin odaie.

— Eh, sărmana de ea! Sărăcuţ îmbrăcată, grozav de sărăcuţ! Şi nu-i mare lucru să răceşti. Da' părinţii încotro şi pe unde-i sunt?

— La Moscova! – grăi Pavel şi, oprindu-se în faţa maică-şi, urmă tainic şi grav:

— Uite ce-i cu ea: taică-său e om bogat, face negoţ de fierărie şi are câteva case. Văzând-o că a apucat pe drumul acesta, a alungat-o de acasă. A fost crescută în puf, a fost răsfăţată, i s-au făcut toate poftele şi, iată, acum porneşte noaptea, singură, pe jos, cale de şapte verste…

Mama se opri, cuprinsă de uimire. Stătea în mijlocul odăii cu sprâncenele ridicate a mirare şi-se uita fără glas la fecioru-său. După un răstimp întrebă încet:

— Şi se duce atâta cale, până la oraş?

— Da.

— Doamne, doamne! Şi nu-i e frică?

— Uite că nu! – surise Pavel.

— Dar ce nevoie era să plece? Să fi rămas la noi peste noapte. O culcam cu mine!

— Nu se poate! Mâine dimineaţă s-ar fi putut s-o zărească cineva aici şi tocmai de asta trebuie să ne păzim cu orice chip.

Mama privi îngândurată pe fereastră şi întrebă cu glas coborât:

— Nu înţeleg, Paşa, ce e primejdios şi neîngăduit în ceea ce faceţi voi? Că doar nu-i nimic rau în asta, nu-i aşa?

Nu era deloc sigură pe cele ce spunea şi tocmai de aceea aştepta de la el un răspuns care s-o încredinţeze. Liniştit, uitându-se drept în ochii ei, Pavel îi spuse răspicai:

— Aşa este, nu-i nimic rău! Cu toate astea, pe toţi ne aşteaptă închisoarea. Asta trebuie s-o ştii…

Un tremur scurt scutură mâinile mamei. Cu glas sfârşit abia îngâna:

— Poate c-o da dumnezeu să treacă şi fără asta…

— Nu! – răspunse el cu blândeţe.

— De ce să te mint? N-are să treacă fără asta!

Şi îi zâmbi.

— Hai, culcă-te, trebuie să fii obosită. Noapte bună!

Când rămase singură, mama se apropie de fereastră şi se uită în uliţă. Afară viscolea. Vântul zburda, măturând omătul de pe acoperişurile căsuţelor adormite, năpustindu-se în ziduri cu şoaptele-i pripite şi fără de înţeles, târându-se pe pământ şi purtând fulgii de zăpadă de-a lungul uliţei, în învăluiri de nori albi…

— Doamne Isuse Hristoase, îndură-te de noi! – se rugă mama în şoaptă.

Lacrimile i se adunau năvalnic în piept, iar aşteptarea suferinţei, pe care Pavel i-o vestise cu atâta linişte şi încredinţare, i se zbătea în suflet, jalnica şi oarbă, ca un fluture de noapte. în faţa ochilor i se desfăşură deodată imaginea unei nesfârşite câmpii, troienite de zăpadă. Cu şuierături ascuţite care-ţi îngheţau sângele în vine, vântul se roteşte în vârte-juri şi goneşte bezmetic, scuturându-şi pletele-i albe. în mijlocul câmpiei, ca o mică pată de întuneric, se mişcă singuratică, cumpănindu-se din greu, o făptură măruntă – o fată. Vântul i se încolăceşte în picioare, îi înfoaie fusta, îi aruncă în obraz puzderie de fulgi, ca pe nişte ţepi de gheaţă. Fata păşeşte anevoie, picioarele-i micuţe se afundă în nămeţi. E frig şi te cuprinde spaima. Fata se apleacă înainte şi, în bătaia jucăuşă a vântutui de toamnă, e ca un firicel de iarbă într-un deşert mohorât. Pe dreapta se-nalţă din mlaştini zidul întunecat al pădurii în care plopii şi mestecenii subţiratici, despuiaţi de frunze, se tânguie cu jale. în fata ei, undeva, departe, clipesc reci luminile oraşului.

— Doamne, îndură-te de noi! – şopti mama, înfiorată de groază.