IX.

Oamenii din cartier începură a voroi despre socialiştii care răspândeau foi scrise cu cerneală albastră. In aceste foi erau forfecate fără cruţare rân-duielile de la fabrică, se dădeau ştiri despre grevele muncitorilor din Petersburg ş.i din sudul Rusiei.- iar muncitorii din fabrică erau chemaţi să se unească şi să lupte pentru interesele lor.

Lucrătorii mai vârstnici, care aveau la fabrica salarii mai bune, se o'ârau:

— la. nişte răzvrătiţi! Pentru asemenea isprăvi le-ar trebui un pui de bătaie! Şi duceau foile la cancelarie.

Tineretul citea însă proclamaţiile cu înfrigurare:

— Adevărat, aşa este!

Dar cei mai mulţi, îndobitociţi de munca şi deprinşi să rămână nepăsători la toate, lepădau agale răspunsul:

— N-o să iasă nimic!

— Parcă poţi să faci ceva?

Totuşi foile acestea stârneau frământare între oameni şi dacă nu apăreau o săptămână, toţi începeau să se întrebe şi să discute între ei:

— S-au lăsat pesemne, nu mai scot de la tipar… Lunea însă foile apăreau iarăşi şi iarăşi se stârnea între muncitori un murmur înăbuşit.

La cârciumă şi la fabrică se iviseră oameni noi, pe care nu-i cunoştea nimeni. Aceştia căutau să-i tragă de limbă pe ceilalţi, punând multe şi mărunte întrebări, iscodind, adulmecând, încât în scurtă vreme lumea începu a-i privi cu bănuială, pe unii – pentru că arătau o prudenţă care bătea la ochi, pe alţii – pentru că dovedeau o stăruinţă ce da de gândit.

Mama a înţeles că toată această vâlvă era stâr-ni.ta de îndârjirea la faptă a feciorului ei. Vedea prea bine cum oamenii se strângeau tot mai mult în jurul lui. Şi era mândră de el, dar în acelaşi timp se temea de soarta care-l aşteaptă.

Într-o seară, Măria Korsunova bătu în geamul de către stradă şi, când mama deschise fereastra, îi spuse gâfâind în şoaptă abia stăpânită:

— Ţin-te bine, Pelagheia, băieţii s-au întrecut cu gluma. La noapte se face percheziţie la voi, la Ma-zin, la Vesovşcikov… •

Vorbind, Măria clămpănea din buzeie-i groase cu o repeziciune neobişnuită, pufnea un fel de şuier pe nasu-i borcănat şi, clipind mărunt din ochi, arunca priviri piezişe când la dreapta, când la stânga, iscodind necontenit uliţa.

— Cât despre mine – nu ştiu nimic, nu ţi-am spus nimic şi nici nu te-am văzut azi; ai înţeles?

Şi pieri.

Mama închise fereastra şi se lăsă încet pe un scaun. Dar gândul la primejdia care-l ameninţa pe fecioru-său o săltă îndată în picioare; se îmbrăcă în pripă, îşi puse un şal pe cap, fără să ştie nici ea de ce, şi dădu fuga la Fedea Mazin care, fiind bolnav, nu se dusese la lucru. îl găsi la fereastră citind o carte; cu mâna stângă îşi legăna dreapta, ţinând degetul cel mare în sus, ţeapăn. Aflând vestea, sări de pe scaun, galben la faţă.

— Asta ne mai lipsea… – îngăimă el.

— Ce-i de făcut? – îl întrebă Vlasova, ştergân-du-şi sudoarea de pe obraz, cu o mână care-i tremura necurmat.

— Stai oleacă, nu-ţi fie teamă! – răspunse Fedea, netezindu-şi cu mâna cea sănătoasă părul creţ.

— Dar şi dumitale ţi-e teamă! – zise ea.

— Mie?

— Obrajii lui se îmbujorară dintr-odată şi, zâmbind stânjenit, adăugă:

— Ei, a naibii treabă… Trebuie să-i dăm de ştire lui Pavel. Trimit chiar acum pe cineva 'la el! Dumneata du-te acasă – n-o să fie nimic. De bătut cred că n-o să ne bată!

Mama se întoarse acasă, adună toate cărţile şi, ţi-nându-le strâns la piept, se învârti îndelungă vreme prin odaie, căutând un ascunziş în cuptor, după sobă, ba chiar şi în ciubărul de apă. îşi închipuise că Pavel va lăsa îndată lucrul şi va veni acasă, dar el nici gând să se arate. în cele din urmă, se aşeză vlăguită pe laviţa din bucătărie, cu cărţile sub ea, şi rămase aşa, fără a mai cuteza să se ridice, până ce Pavel şi hoholul s-au întors de la fabrică.

— Aţi aflat? – izbucni ea tot fără să se scoale.

— Am aflat! – răspunse Pavel zâmbind. – li-e frică?

— Da' ce frică…!

— Să nu-ţi fie frică! – spuse hoholul.

— Asta nu ajută la nimic.

— N-ai pus nici samovarul! – observă Pavel. Mama se ridică de pe laviţă şi, arătând cărţile, spuse parcă dezvinovăţindu-se:

— D-apoi, uite, am tot umblat cu astea…

Pavel şi hoholul se porniră pe râs şi mama se mai linişti. Fecioru-său alese câteva cărţi şi se duse să le ascundă în curte, iar hoholul se apucă să pună samovarul, sporovăind:

— Pricină de spaimă nu este, nană, numai că te cuprinde oarecum ruşinea, când vezi că se află pe lumea asta oameni, care nu găsesc altceva mai bun de făcut decât să se ţină de asemenea fleacuri. Te trezeşti cu câţiva inşi, oameni în toată firea, cu săbii la şold, cu pinteni la cizme, care încep a cotrobăi peste tot locul. Se uită şi sub pat, şi după soba, dacă ai pivniţă se bagă şi-n pivniţă, se urcă şi-n pod. Se întâmplă că li se anină câte un fir de păianjen pe nas şi atunci încep a pufni. Asta-i plictiseşte, iar pe deasupra fi-i şi ruşine, din care pricină cată să se arate înverşunaţi şi tare mânioşi. (Jrâtă meserie! îşi dau şi ei seama de asta! Odată mi-au răscolit toată casa, s-au ruşinat şi au plecat. Altădată, când m-au călcat iarăşi, m-au luat şi pe mine cu ei. M-au băgat la închisoare şi am stat închis vreo patru iuni de zile. Stai, şi tot stai aşa, de pomană; după o vreme te cheamă la ei, te plimbă pe stradă cu şpanga la spate, şi-ţi pun nişte întrebări, acoio! Sunt cumplit de înguşti la minte, îndrugă numai nerozii fără noimă. Apoi iar dau poruncă soldaţilor să te ducă la închisoare. Şi uite aşa, te poarta de colo până colo – ca să se cheme că fac şi ei ceva pentru leafa pe care o primesc! Pe urmă, într-o bună zi, îţi dă drumul acasă şi asta-i tot!

— Cum vorbeşti şi tu, Andriuşa! – se minună mama.

El se aşezase în genunchi în faţa samovarului şi sufla sârguincios pe coş, dar când auzi cuvântul mamei, îşi ridică fata stacojie de atâta suflat şi, netezindu-şi mustăţile cu amândouă mâinile, întrebă:

— Dar cum vorbesc?

— Oe parcă nimeni nu ţi-ar fi făcut nicicând nici un rau…

Hcholul se ridică în picioare, dădu scurt din cap şi răspunse zâmbind:

— Crezi dumneata că se află undeva, pe tot pă-mântul, vreun suflet de om neobidit? Eu unul ani fost de atâtea ori lovit de nedreptate, că am şi ostenit tot necăjindu-mă şi minimdu-mă. Ce să faci, dacă oamenii nu pot trăi altfel? Necazurile te ţin de la treabă şi dacă le iei în seamă şi zăboveşti pe lâng£ ele îţi pierzi vreirea degeaba. Aşa e viaţa! înainte mă mai înfuriarn şi eu pe oameni din pricina asta, dar când am cugetat mai bine, am văzut că nu face. Fiecare se teme ca nu cumva să-l lovească cel de alături şi atunci cată s-o ia el înainte, croindu-i peste ureche. Aşa-i viaţa, nană dragă.

Vorba hohotului curgea lină şi domoală, alungind undeva, departe, neliniştea pe care o stârnise în sufletul mamei aşteptarea percheziţiei; ochii lui bulbucaţi zâmbeau plini de lumină şi întreaga lui făptură, cam deşirată, era nespus de mlădioasă.

Mania oftă şi-i dori din toată inima:

— Să-ţi dea dumnezeu noroc, Andriuşa! Hoholul făcu un pas uriaş către samovar, se lăsă iarăşi în genunchi şi murmură:

— De mi-o da, n-am să zic nu; dar de cerşit – n-am să cerşesc!

Pavel se întoarse din ogradă, anunţând cu depiină încredinţare:

— Acuma n-au să le mai găsească! – şi începu să se spele.

După aceea, ştergându-şi cu grijă mâinile, adăugă:

— Mamă, dacă ai să te arăţi speriată, au să intre la bănuială: „Mă, vra să zică, este ceva în casa, de vreme ce femeia asta tremură ca varga”. Ştii bine doar, că noi nu urmărim nimic rău, că dreptatea e de partea noastră, că toată viaţa ne vom strădui pentru dreptate – asta este doar toată vina noastră! Aşadar, de ce să ne temem?

— Mă voi sili să mă ţin bine, Paşa! – făgădui dânsa. Şi îndată adăugă cu glas mâhnit:

— De-ar veni odată!

Dar n-au venit în noaptea aceea, iar a doua zi dimineaţa, ca să preîntâmpine glumele la care se aştepta din pricina spaimei ce trăsese, mama se grăbi s-o ia înainte:

— Halal de mine! Nici nu s-a arătat sperietoarea şi eu mă şi speriasem!

Au venit cam la vreo lună după noaptea aceea, de zbucium. Nikolai Vesovşcikov se afla şi el la Pavei şi împreună cu Andrei vorbeau tustrei despre gazeta lor. Era târziu, aproape de miezul nopţii. Mama se culcase şi în timp ce aţipea îi auzea vorbind în şoaptă, cu îngrijorare. Pe urmă Andrei trecu prin bucătărie, în vârful picioarelor, şi închise încet uşa după el.-In tindă se auzi zdrăngănit de căldare izbită. Şi deodată uşa se deschise larg, hoholul intră cu grabă în bucătărie şi spuse cu glas scăzut, dar lămurit:

— Se aud pinteni!

Mama sări din pat şi apucă fusta cu mâini înfrigurate, dar în aceeaşi clipă Pavel se ivi în prag şi-i spuse liniştit:

— Stai în pat – eşti bolnavă!

În tindă se auziră tropăieli înfundate de paşi. Pavel se duse la uşă şi împingând-o înlături cu mâna întrebă:

— Cine-i acolo?

Cu o iuţeală uluitoare se strecură înăuntru o făptură uriaşă, sură şi apoi încă una; cei doi jandarmi îl împinseră pe Pavel la o parte, aşezându-se unui în dreapta şi celălalt în stânga lui, iar în încăpere răsună un glas piţigăiat şi batjocoritor:

— Nu-s cei pe care-i aştepţi, nu-i aşr.?

Cel care vorbise era un ofiţer slab şi deşirat, cu mustaţă negricioasă, rară. Vardistul cartierului, Fe-deakin, se înşuruba lângă patul mamei şi, cu o mină la cozoroc, iar cu cealaltă arătând către mama, dădu lămurire, holbându-şi ochii înfricoşător:

— înălţimea voastră, asta e maică-sa!

— Apoi, întinzând mâna către Pavel, adăugă:

— Iar ăsta-i – chiar el!

— Pavel Vlasov? – întrebă ofiţerul, privindu-l cu ochi micşoraţi; iar când acesta încuviinţă din cap, fără să scoată o vorbă, ofiţerul spuse răsucindu-şi mustaţa:

— Trebuie să-ţi fac percheziţie. Scoală-te, bătrâno! Dar dincolo cine mai e? – întrebă el, arun-cându-şi o privire în odaie şi repezindu-se înlăuntru.

— Cum vă numiţi? – se auzi vocea lui.

Din tindă intrară încă doi inşi chemaţi ca martori

— bătrânul turnător Tveriakov şi chiriaşul lui, fochistul Râbin, un mujic voinic, cu faţa negricioasă. Râbin spuse apăsat cu glasu-i gros:

— Bună seara, Nilovna!

Mama se îmbrăca şi ca să-şi dea curaj mormăia într-una:

— Ce-o mai fi şi asta! Vin aşa, la miezul nopţii

— oamenii s-au culcat, iar ei dau buzna!… Odaia era neîncăpătoare şi se umpluse deodată de un miros pătrunzător de toval văcsuit. Doi jandarmi şi comisarul cartierului, Râskin, tropăind cu mare larmă, luau cărţile de pe poliţă şi le puneau pe masă, în faţa ofiţerului. Alţi doi ciocăneau cu pumnii în pereţi, se uitau pe sub scaune, unul din ei se caţără greoi sus pe cuptor. Hoholul şi Vesovşcikov stăteau într-un ungher, vârâţi unul într-altul. Pe faţa ciupită a lui Nikolai se iviseră pete roşii, iar ochii lui mici, cenuşii, nu-l slăbeau nici o clipă pe ofiţer. Hoholul îşi răsucea mustaţa, iar când o văzu pe mama in-trând în odaie, zâ'mbi şi-i făcu un semn prietenos din cap.

Străduindu-se să-şi înfrângă teama, ea nu mai umbla acum cu mersul ei obişnuit, puţin pieziş, cu un umăr împins înainte, ci drept, cu pieptul scos în afară, ceea ce îi dădea o îniaţişare ue gravitate fudulă şi caraghioasa. Păşea apăsat ş'i zgomotos, iar sprâncenele îi tremurau necontenit…

Cu degetele-i subţiri şi albe, ofiţerul lua cărţile una câte una, le răsfoia, le scutura cu filele răsfirate în jos, apoi, cu o mişcare dibace a mâinii, le zvârlea deoparte. Când şi când câte o carte cădea foşnind pe podea. Nimeni nu scotea o vorbă; se auzea doar îăsuflarea gâfâită a jandarmilor, cu obrajii şiroina ue sudoaie, şi zornăitul pintenilor; la răstimpuri un glas întreba încet:

— Aici te-ai uitat?

Mama stătea lipită de perete, alături de Favel, cu mâinile încrucişate la piept, ca şi el, şi cu privirea amintită asupra ofiţerului. Ii tremurau genunchii, iat ochii i se învăluiseră într-o negură deasă.

În mijlocul acestei tăceri, ţâşni deodată glasul ascuţit al lui Nikolai:

— Şi de ce aruncaţi cărţile pe jos, mă rog? Mama tresari. Tveriakov smuci din cap de parcă l-ar fi ghiontit cineva în ceafa, iar Râbin îşi drese glasul şi se uită cu luare-aminte la. Nikolai.

Ofiţerul îşi îngusta privirea, înfigând-o în lata ciupită şi nemişcata a lui Nikolai. Degetele-i începură să răsfoiască mai repede filele cărţilor. Din când în când îşi holba ochii mari şi cenuşii, de parcă l-ar H fulgerat o durere cumplită, împotriva căreia era gata sa izbucnească într-un strigăt de neputincioasa iiiinie.

— Hei, soldat! – izbucni iarăşi Vesovşcikov.

— Adună cărţile de pe jos…

Jandarmii îşi întoarseră privirile îmii către el, apoi către ofiţer. Acesta ridică din nou capul şi, cer-cetând făptura voinică a iui Nikolai cu o privire iscoditoare, spuse tărăgănat, pe nas:

— M-da, ridicaţi-le…

Unul din jandarmi se aplecă şi, uitându-se chiorâş îa Vesovşcikov, începu să adune cărţile răvăşite pe podea…

— Nikolai ar face mai bine să tacă! – şopti mama către Pavel.

Pavel ridică din umeri. Hoholul lăsă capul în piept.

— Care din voi citeşte biblia?

— Eu! – răspunse Pavel.

— Şi ale cui sunt toate cărţile astea?

— Ale mele! – spuse el iarăşi.

— Aşa! – zise ofiţerul, lăsându-se pe speteaza scaunului. îşi trosni degetele subţiri, întinse picioarele sub masă, îşi netezi mustaţa şi-l întrebă pe Nikolai:

— Tu eşti Andrei Nahodka?

— Eu! – răspunse Nikolai şi ieşi înainte. Hoholul întinse mâna, îl apucă de umăr şi-l trase înapoi.

— N-a înţeles! Eu sunt Andrei…!

Ofiţerul ridică mâna şi, ameninţând cu degetul către Vesovşcikov, îi spuse:

— Ia seama!

Începu să cerceteze hârtiile.

De afară, noaptea albă, cu lună plină, privea în odaie cu ochii ei fără de viaţă. Cineva se plimba agale pe sub fereastră; omătul scârţâia.

— Tu, Nahodka, ai mai fost cercetat vreodată pentru infracţiuni politice? – întrebă ofiţerul.

— Am mai fost cercetat la Rostov şi la Şaratov… Numai că acolo jandarmii îmi spuneau „dumneata”… Ofiţerul elipi din ochiul drept, şi-l frecă, apoi, rân-jind şi sticlindu-şi dinţii mărunţi, urmă:

— Dar nu cumva ştii dumneata, Nahodka, da, da, chiar dumneata, nu cumva ştii cine sunt ticăloşii care răspândesc în fabrică manifeste criminale?

Legănându-se de pe un picior pe altul, hoholul zâmbi larg, voind să spună ceva, dar iarăşi răsună glasul întărâtat al lui Nikolai: '.

— Dacă e vorba de ticăloşi, acum îi vedem pentru întâia oară…

Se aşternu o linişte adâncă, şi o clipă toţi statură parcă încremeniţi.

Cicatricea de pe chipul mamei se făcu albă, iar sprânceana dreaptă săltă în sus. Râbin lăsă ochii în jos, trecându-şi domol degetele răşchirate prin barba neagră, care-i tremura ciudat.

— Scoateţi-I afară pe dobitocul ăsta! – zise ofiţerul.

Doi jandarmi îl înşfăcară pe Nikolai de subsuori şi-l târâră în bucătărie. Acolo izbuti să-şi proptească picioarele în podele şi, oprindu-se, strigă:

— Staţi… întâi să mă îmbrac! Venind din ogradă, comisarul spuse:

— N-am găsit nimic, am cercetat peste tot!

— Apoi, se-nţelege! – pufni ofiţerul rânjind cu tâlc.

— Avem doar de-a face cu un om cu experienţă, Ascultându-i glasul lipsit de vlagă, sacadat şi nesigur şi privind cu teamă faţa gălbejită a ofiţerului, mama simţea în omul acesta un duşman neîndurat, cu inima plină de ciocoiesc dispreţ faţă de toată lumea. Rar îi fusese dat să vadă de aproape astfel de oameni şi aproape că uitase de existenţa lor.

,Iacă pe cine-i râcâie toate astea!” gândi ea.

— Pe dumneata, domnule Andrei Onisimov Nahodka, născut nelegitim, te arestez!

— Pentru care faptă? – întrebă liniştit hoholui.

— Asta o veţi afla mai târziu! – răspunse ofiţerul cu înveninată politeţă. Şi, întorcându-se către mama, o întrebă:

— Ştii carte?

— Nu! – răspunse Pavel.

— Nu te-am întrebat pe tine! – se răsti ofiţerul cu asprime şi ură:

— Răspunde, bătrâno!

Îmboldită de un simţământ de ură faţă de omul acesta, mama se îndreptă deodată din tot trupul, ca şi cum, sărind într-o apă' rece, ar fi fost cuprinsă de hori; cicatricea i se învineţi, iar sprânceana îi lunecă în jos:

— Dumneata să nu strigi! – spuse ea, ridicând mina către ofiţer:

— Eşti încă tânăr şi nu ştii ce este durerea…

— Linişteşte-te, mamă! – cercă s-o oprească fecioru-sâu.

— Lasă-mă, Pavel! – strigă mama, smucindu-se spre masă.

— Pentru ce ridicaţi oamenii?

— Asta nu te priveşte pe dumneata – gura! – strigă ofiţerul, ridicându-se în picioare.

— Aduce-ţi-l pe arestatul Vesovşcikov!

Şi începu să citească cu glas tare hârtia pe care o ţinea foarte aproape de ochi. Nikolai fu adus de faţă.

— Scoate căciula! – strigă ofiţerul, oprindu-se din citit.

Râbin se apropie de Vlasova şi, atingând-o cu umărul, îi spuse încetişor:

— Ţine-ţi firea, măicuţă.

— Cum să-mi scot căciula, dacă sunt ţinut de rnâini? – întrebă Nikolai, acoperind cu glasul său vocea ofiţerului, care citea procesul-verbal.

Acesta aruncă hârtia pe masă.

— Semnaţi!

Mama se uita cum iscăleau ceilalţi procesul-verbal; întărâtarea i se domolise, inima i se descleştă din încordare, o podidiră lacrimi de obidă şi neputinţă. Cu asemenea lacrimi plânsese vreme de douăzeci de ani, cât ţinuse căsnicia ei, dar acum, în anii din urmă, aproape că uitase gustul lor sălciu; ofiţerul o privi, încreţindu-şi faţa într-o schimă de silă, şi-i spuse:

— Prea devreme ai luat-o cu bocitul, femeie! Ia seama, că n-o să-ţi ajungă lacrimile pentru câte te mai aşteaptă!

Cuprinsă iarăşi de ciudă, ea spuse:

— O mamă are destule lacrimi pentru toate, da, pentru toate! Dacă ai şi dumneata o mamă, ea ştie asta, da, da!

Ofiţerul îşi strângea grăbit hârtiile într-o servietă nou-nouţă cu o încuietoare strălucitoare.

— înainte, marş! – dădu el comanda.

— La revedere, Andrei, la revedere, Nikolai! – spuse Pavel cu glas domol şi plin de căldură, strân-gând mâinile celor doi tovarăşi.

— Bine-ai spus: la revedere! – repetă ofiţerul, rânjind cu tâlc.

VesovşcikoV pufnea din greu pe nas. Ceafa lui puternică era roşie de năvala sângelui, iar în ochi îi scânteia o aprigă mânie. Fata hoholului era numai zâmbet; el dădea mereu din cap şi-i spunea ceva mamei. Ea făcea semnul crucii asupra lui, mur-inurând:

— Dumnezeu are grijă de cei drepţi…!

După aceea grupul de oameni în mantale cenuşii ieşi buluc în tindă şi, zornăind din pinteni, pieri. Râbin ieşi cel din urmă; măsurându-l pe Pavel cu privirea pătrunzătoare a ochilor săi întunecaţi, spuse îngândurat:

— Ei, rămâneţi cu bine!

Şi, tuşind în barbă, ieşi fără grabă în tindă.

Plimbându-se prin odaie cu mâinile la spate şi cu f aşi rari, ocolind cu grijă cărţile şi rufele împrăştiate pe podea, Pavel spuse posomorât:

— Hh, ai văzut cum se face treaba asta?… Uitându-se cu nedumerire prin odaia răvăşită, mama şopti abătută:

— De ce o fi fost Nikolai aşa de colţos cu ofiţerul „J

— îi era frică, pesemne, – spuse încet Pavel.

— Au venit, i-au înhăţat şi s-au dus! – murmură mama, desfăcându-şi mâinile înlături.

Pe fecioru-său i-l lăsaseră acasă; inima mameî prinsese a bate mai potolit, dar mintea ei nu putea pătrunde înţelesul acestei întâmplări.

— Cum îşi mai bătea joc de noi gălbejitul acela, şi cum ne ameninţa…!

— Acum destul, mamă! Lasă şi tu asta! – spuse deodată Pavel cu hotărâre.

— Hai, mai bine să adunăm toate astea…

Ii spusese „mamă” şi îi spusese „tu”, cum se deprinsese a-i spune numai în clipele când îşi deschidea sufletul, apropiindu-se şi mai strâns de din^a. Marna veni către el, îi căută privirea şi-l întrebă în şoaptă:

— Te-au umilit, aşa-i?

— Da! – răspunse el.

— Şi mi-e tare greu! Mai bine mă luau cu ei…

I se păru că ochii lui se umpluseră de lacrimi şi, voind să-l liniştească, simţind nedesluşit durerea ca-re-l frământa, îi spuse oftând:

— Ai răbdare, au să te ridice şi pe tine…!

— Au să mă ridice! – încuviinţă el.

O clipă mama rămase tăcuta, după care spuse cu tristeţe:

— Ce fire aspră ai, Paşa! O dată măcar s-aud şi eu de!a tine o vorbă care să mă liniştească! Da* unde se pomeneşte! îţi ^pun şi eu câte un gând care mă înfricoşează, iar tu mă înfricoşezi şi mai tare.

Pavel o privi îndelung, veni lângă dânsa, şi-i spuse domol:

— Nu ştiu să fiu altfel, mamă! Va trebui să te obişnuieşti cu mine aşa cum sunt.

Mama suspină şi, după un scurt răstimp de tăcere, urma abia stăpânindu-şi un fior de spaimă:

— Dar dacă i-or pune la cazne? Dacă le-or sfâşia carnea? Dacă le-or frânge oasele? Când ma gânriosc la ăsta, băiatul mamii, mă cuprinde groaza…!

— Ba sufletul ţi-l frâng. când îşi vâră mâinile lor murdare… şi asta doare mai groaznic…

A doua zi s-a răspândit ştirea ca Bukin, Samoiiov, – Somov şi alţi cinci inşi au fost arestaţi. Către seară se abătu pe la Vlasovi Fedea Mazin; se făcuse percheziţie şi la el, drept care se socotea un adevărat erou.

— Ţi-a fost frică, Fedea? – îl întrebă mama.

El păli, faţa i se lungi, iar nările începură a-i tremura.

— Mi-a fost frică să nu dea-n mine ofiţerul! Era unul cu barbă neagră, burduhos, cu degete păroase, iar pe”nas purta nişte ochelari negri, ca de orb. A răcnit, a bătut din picior! „Am să te bag în puşcărie, spunea, acolo au să-ţi putrezească oasele!” De când sunt eu, pe mine nu m-a bătut nimeni, nici tata, nici mama; eram singurul lor copil şi amândoi mă iubeau.

Închise ochii o clipă, îşi strânse buzele, cu o mişcare iute, îşi trecu mâinile prin păr, răvăşindu-l şi, întorcându-se către Pavel cu ochii înroşiţi de năvala sângelui, urmă:

— Să mă lovească numai careva – şi ca un cuţit am să mă împlânt în el, cu dinţii am să-l sfâşii – să mă ucidă, barem, dintr-o dată!

— Eşti subţirel şi firav! – zise mama.

— Cum ai să te baţi cu ei?

— Am să mă bat! – răspunse cu glas surd Fedea.

După plecarea lui, mama-i spuse lui Pavel:

— Ăsta are să se frângă cel dintâi!… Pavel nu răspunse nimic.

Peste câteva clipe uşa bucătăriei se deschise încet şi intră Râbin.

— Bună ziua! – grăi el, surâzând.

— Iacătă c-am venit iarăşi. Ieri m-au târât ei, azi am venit de bună voie!

— Strânse mâna lui Pavel, scuturând-o cu du-tere iar pe mama o prinse de umeri şi-o întrebă;

— Mă cinsteşti cu un ceai?

Pavel cercetă în tăcere faţa lui Râbin, lată şi smolită, încadrată de o barbă neagră şi stufoasă şi ochii lui întunecaţi. Privirea-i liniştită avea o licărire piină de tâlc.

Mama se duse în bucătărie să încingă samovarul. Râbin se aşeză pe scaun, îşi mtngâie barba şi, sprijinindu-şi coatele pe masă, îl cuprinse pe Pavel cu privirea-i înnegurată.

— Vra să zică aşa! – exclamă el, ca şi cum ar fi continuat o convorbire întreruptă.

— Am să-ţi vorbesc deschis. Demult te am sub ochi. Suntem aproape vecini; şi aşa, am băgat-eu de seamă că s-aduna la tine mult popor, dar niciodată nu s-a auzit nici larmă de chef, nici zvon de cine ştie ce fel de trăsnăi. Asta-i una. Eh, dacă oamenii nu fac trăsnăi, atuncea trea-ba-ncepe să cam bată la ochi; aici nu-i lucru curat! Parcă la mine nu se uită toţi pieziş, numai aşa, pentru că mă ţin mai deoparte?

Vorbea rar, dar curgător, mângâindu-şi barba cu palma negricioasă şi uitându-se ţinta în ochii lui Pavel

— Şi aşa a-nceput lumea să vorbească de tine. Gazdele mele spun că eşti eretic, pentru că nu te duci la biserică. Nu mă duc nici eu, După aceea au început să iasă foile acelea. Tu le-ai ticluit?

— Eu! – răspunse Pavel.

— Ce tot spui acolo! – se împotrivi mama, neliniştită, scoţând capul din bucătărie.

— Doar nu eşti numai tu!

Pavel. zâmbi Zâmbi şi Râbin.

— Aşa! – spuse el.

Mama trase cu putere aerul pe nas şi se depărta de uşă, jignita întrucâtva că nu luaseră în seamă cele spuse de dânsa.

— Treaba asta cu foile n-a fost rău chibzuită. Le-a cam speriat somnul poporenilor. Câte au fost cu toatele, nouăsprezece?

— Nouăsprezece! – încuviinţă Pavel.

— M. Goi ii – tacuna g5

— Vra să zică, le-am citit pe toate! Aşa. Eh, mai găseşti prin ele şi câte un crâmpei nelămurit, ba chiar şi unele lucruri dt prisos, dar aşa se-ntâmplă iot-deauna: cine vorbeşte multe şi de toate mai scapă şi câte una fără rost…

Râbin zâmbi, sticlindu-şi dinţii albi, puternici.

— După aceea, a venit percheziţia. Asta ni-a lămurit mai bine ca orice în privinţa voastră. Şi tu, şi hoholul, şi Nikolai, v-aţi dat cu toţii pe faţă…

• Negăsind cuvântul potrivit, tăcu, uitându-se pe fereastră şi bătând darabana pe masă.

— V-aţi dat pe faţă hotărârea. Adicăte, cum s-ar zice: „înălţimea ta, cată-ţi de trebuşoara matale, iar noi o să ne vedem mai departe de-ale noastre”. Hoholul e şi el băiat de ispravă. S-a întâmplat să-I aud uneori vorbind la fabrică şi mi-am zis: „Asta nu-i din cei ce se lasă călcaţi în picioare; numai moartea poate să-l doboare. Om dârz!” Tu ai încredere în mine, Pavele?

— Am! – răspunse Pavel, dând din cap.

— Aşa! Uită-te la mine – am peste patruzeci de ani, sunt de două ori mai în vârstă ca tine şi am văzut de douăzeci de ori mai multe lucruri în viaţă. Trei ani şi ceva am slujit la oaste, am fost însurat de două ori, nevasta dintâi mi-a murit, pe cea de-a doua am lăsat-o eu. Am umblat şi prin Caucaz, îi ştiu pe du-hobori1). Degeaba, aceia n-au să biruie viaţa, nu!

Mama as^'ilta cu nesaţ vorba înţeleaptă a lui Râbin; se bucura văzând că un om în vârstă vine să se sfătuiască cu fecioru-său şi-i grăieşte ca şi când i s-ar spovedi. I se părea însă că Pavel se arată prea rece faţă de acest oaspete şi, ca să îndulcească oarecum purtarea lui, îl întrebă pe Râbin:

— Nu vrei să mănânci ceva, Mihailo Ivanovici?

— Mulţumesc, măicuţă! Am stat la masă… Vra să zică, Pavel, tu socoti că viaţa nu merge aşa cum s-ar cuveni?

') Duhobori – sectă religioasă interzisa în Rusia ţaristă. (N. red. rom )

Pavel se ridică şi începu să se plimbe prin odaie, cu mâinile la spate.

— Ba dimpotrivă, îşi urmează mersul ei firesc! – grăi el.

— Uite, ea mi te-a adus pe dumneata cu inima deschisă. Ea ne uneşte treptat pe noi, ceştia care muncim toată viaţa; şi va veni o vreme când ne va uni deplin, pe toţi laolaltă. E drept că întocmirea ei este nedreapta şi apăsătoare pentru noi, dar tot ea ne deschide şi ochii asupra acestui amarnic tâlc al ei, ba îi şi arată omului cum trebuie să-i grăbească mersul.

— Aşa-i! – îl întrerupse Râbin.

— Omul trebuie primenit. Dacă se umple de rapăn, vâră-l în scaldă, ireacă-l bine, îmbracă-l în straie curate şi ai să vezi cum se însănătoşeşte. Aşa! Cum faci însă ca să-l cureţi pe dinăuntru? Asta-i întrebarea!

Pavel glăsui înfierbântat, cu vorbe tăioase, despre stăpânire, despre fabrică, arătându-i cum îşi apără drepturile muncitorii din alte ţâri. Când şi când Râbin lovea cu degetul în masă, scurt şi hotărât; ca şi când ar fi pus ici şi colo câte un punct. Uneori întărea spusele lui Pavel printr-o izbucnire:

— Aşa-i!

Iar o dată, spuse încet, râzând:

— Ehei, eşti încă tânăr! Nu prea cuiioşu oamenii!

Pavel se opri în faţa lui şi spuse cumpănit:

— Să^ lăsăm bătrâneţea şi tinereţea! Sa vedem rnai degrabă cine judecă mai sanâios.

— Cu alte cuvinte, după cum spui tu, şi credinţa ar fi tot o înşelare. Aşa-i. Şi eu zic că religia ni-i şperlâ-n ochi.

Aici se amestecă şi mama. Când fecioru-său începea să vorbească despre dumnezeu şi despre tot ce era în legătură cu credinţa ei în dumnezeu, despre tot ceea ce pentru dânsa era sfânt şi scump, ea căuta întotdeauna privirea lui Pavel; ar fi vrut ca e! să-i vadă rugămintea mută de a nu-i mai sfâşia inima cu-izbucnirile aspre şi tăioase ale lipsei lui de evlavie. Dar dincolo de această lipsă de evlavie bisericoasă, ea simţea că în inima lui ardea, totuşi, locul unei credinţe şi asta o liniştea.

„Parcă pot eu să-i pricep gândurile”, îşi spunea mama.

Într-o vreme i se păruse că nici lui Râbin, om în toată firea, nu i-au plăcut cuvintele lui Pavei. Auzind însă întrebarea liniştită a lui Râbin, n-o mai răbda inima şi îi dojeni scurt şi apăsat:

— Când e vorba de dumnezeu, lăsaţi-o mai domol, rogu-vă! Voi faceţi cum poftiţi…

— Trase cu putere aerul în piept, apoi urmă şi mai apăsat:

— Mie însă, bătrână cum sunt, ce reazem îmi mai ră-mâne în durerea mea, dacă riii-l luaţi pe dumnezeu?

O podidiră lacrimile. Fiindcă tocmai spăla blidele, se vedea cum îi tremurau mâinile.

— Nu ne-ai înţeles bine, măicuţă! – spuse Pa-vel domol, cu o învăluire de duioşie în glas.

— Iartă-ne, mamă! – adăugă încet şi grav Râbin, uitându-se la Pavel cu un surâs plin de înţeles.

— Am uitat că eşti prea bătrână ca să-ţi mai tăiem negii, cum se zice…

— Eu, mama, n-am vorbit despre dumnezeul cel bun şi milostiv, în care crezi dumneata, – lămuri Pavel, – ci despre acela cu care ne ameninţă popii, de parcă ne-ar ameninţa cu ciomagul, despre acei dumnezeu în numele căruia vor să silească pe oameni să se supună toţi în faţa voinţei neîndurate a câtorva…

— Aşa-i! – strigă Râbin, izbind cu degetele în masă.

— Până şi pe dumnezeu ni l-au schimbat! Ei vor să întoarcă împotriva noastră tot ce intră pe mâna lor. Adu-ţi aminte, mamă, că dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea sa. Vra să zică dumnezeu este asemenea omului, de vreme ce omul este asemenea lui! Noi însă nu numai că nu semănăm cu dumnezeu, dar ne potrivim mai degrabă cu fiarele din codru La biserică, în loc să ni-l arate pe dumnezeu, ne arată o sperietoare… Dum-

6b nezeu trebuie primenit, mamă, trebuie curăţit. I-au dat, veşmânt hula şi minciuna şi i-au pocit chipul, ca să ne ucidă sufletele…!

Vorbea încet, dar fieştece cuvânt al lui cădea pe capul mamei ca o lovitură grea, asurzitoaie. Până şi faţa lui, pe care barba-i mare şi întunecată o încadra ca o ramă cernită, o înfricoşa. Văpăile întunecate, care-i ţâşneau din ochii aprigi, îi erau de neîndurat, stârninci în inima mamei chinuitoare răscoliri de teama.

— Nn, mai bine plec! – spuse dânsa, clătinând din cap.

— E peste puterile mele să-mi audă urechile asemenea vorbe.

Şi trecu repede în bucătărie; dar în urma ei tot răsunară vorbele lui Râbin:

— Ai văzut. Pavele? Iacă de unde trebuie să porneşti: începutul nu-i în cap, ci în inimă! Este în sufletul omului un anume loc, unde nu prinde nimic alt decât…

— Numai raţiunea îl va elibera pe om! – spuse Pavel cu hotărâre.

— Raţiunea nu-ţi dă putere! – se împotrivi Râbin cu înverşunată dârzenie.

— Puterea izvorăşte din inimă, iar nu din cap! As.ta-i!

Mama se dezbrăcă şi se culcă, fără să-şi mai facă rugăciunea. O cuprinseseră fiori de frig şi în suflet îi stăruia un supărător simţământ de nemulţumire. Râbin. care i >e păruse la început atât de înţelept şi cu scaun la cap, îi stârnea acum o pornire duşmănoasă.

,E un eretic! Un răzvrătit! îşi spunea mama, as-cultându-i glasul. Poftim… hop şi el… nevoie mare!” în timpul acesta Râbin rostea mai departe, netulburat şi pătruns de convingere:

— Acel loc sfânt nu se cuvine să rămână deşert. Locul unde sălăşluieşte dumnezeu este gingaş, dureros. Dacă piere din suflet, rămâne acolo o rana – asta-i! Trebuie găsită o credinţă nouă, Pavele; trebuie făurit un dumnezeu, care să fie prietenul oamenilor!

— Aşa cum a fost Hristos! – strigă Pavel.

— Hristos n-a avut destulă tărie sufletească. „Depărtează de la mine paharul acesta”, spunea el, şi-i recunoştea pe Cezar. Dumnezeu nu trebuie să îngăduie nici o putere omenească asupra oamenilor, pentru că el are toată puterea! El nu-şi împarte sufletul: asta e a domnului, asta e a omului… Pe când Hristos îngăduia negoţul, îngăduia căsătoria. Şi a blestemat smochinul pe nedrept, că doar nu din voia lui nu mai dădea rod! Tot aşa şi sufletul omului nu din voia lui e sterp de bunătate, pentru că nu eu mi-am sădit ura în suflet. Asta-i!

Ceie două glasuri răsunau necontenit în odaie, îmbinându-se şi înfruntându-se într-un joc înfier-bântat. Pavel măsura încăperea în lung şi în lat şi podeaua scârţâia sub paşii lui. Când vorbea el, toate celelalte sunete se stingeau, copleşite de glasul său; când insă vorbea Râbin, cu vocea-i” molcomă, care curgea înceată şi liniştită, se auzea şi bătaia pendulei şi trosnetul gerului de afară, care pipăia zidul casei cu hârşâit de gheare ascuţite.

— Am să-ţi vorbesc, dacă vrei, în graiul meu de fochist: dumnezeu e ca tocul. Aşa să ştii! El sălăşluieşte în inimă. S-a spus: dumnezeu e cuvântul, iar cuvântul e duh…

— Cuget! – spuse Pavel cu îndârjire.

— Aşa! Vra să zică, dumnezeu e Iv. in,ma şi în cuget, iar nu în biserică! Biserica este mormântu! Jui dumnezeu.

Mama adormi şi nu mai auzi când plec.î Râbin.

Dar el începu să vină mai des şi, dacă se-ntâmpla să fie la Pavel careva dintre tovarăşii lui, Râbin se aşeza într-un colţ şi tăcea, scoţând doar din când în când câte un:

— Da. Aşa-i!

Iar într-o zi. cuprinzându-i pe toţi cu privirea-i întunecată, spuse posomorit din ungherul său:

7V

— Să vorbim de&pie ceea ce este; cit despre ceea ce va fi – nu ştim. Asta-i! Când poporul va fi liber, are să vadă el singur cum e mai bine. Destule i s-au băgat în cap cu sila – ajunge! Acuma lăsaţi-l să se dumerească singur. O să vrea, poate, să.dea totul peste cap: toată aşezarea vieţii, toate învăţăturile; o să vadă, poate, că toate sunt îndreptate împotriva lui, cum ar fi, de pildă, dumnezeul cel înfăţişat în biserici. Voi daţi-i numai toate cărţile în mână şi are să găsească el singur răspunsul. Asta-i!

Când însă se afla numai cu Pavel, îndată se încingea între ei o discuţie nesfârşita, dar totdeauna liniştită. Mama îi asculta tulburată şi-i urmărea, silindu-se să pătrundă cele ce spuneau ei. Uneori 1 se părea că atât mujicul acesta voinic, cu umerii laţi şi cu barba întunecată, cât şi fiul ei tânăr, zvelt şi plin de vlagă, au orbit deodată. Că amândoi umblau bâjbâind de colo-piuă colo, în căutarea unei ieşiri, agăţându-se cu mâinile lor puternice, dar oarbe, de toate lucrurile, zgâlţâindu-le, schimbându-le din locul lor, scăpându-le pe jos, împiedicându-se de cele căzute. Se prindeau de orice, pipăiau tot ce le ieşea în cale şi ie dădeau deoparte pe toate, fără a-şi pierde credinţa şi speranţa…

Se deprinsese să audă cuvinte înspăimântătoare prin sinceritatea şi cutezanţa lor, dar acum nu o mai izbeau cu puterea dintru început; învăţase sa se apere.de-ele, respingându-le. Ba uneori, dincolo de aceste cuvinte ale lor, care-l tăgăduiau pe dumnezeu, simţea crescând în ei o nezdruncinată credinţă. Şi atunci faţa ei se lumina de blinda licărire a unui zâmbet a toate iertător. Şi nici chiar împotriva lui Râbin, cu toate că nu-i era pe plac, nu mai simţea atunci nici o pornire.

O dată pe săptămână îi ducea hoholului, la închisoare, schimburi şi cărţi; într-o zi i-au îngăduit chiar să stea de vorbă cu el şi, întorcându-se acasă, a povestit înduioşată:

— Nu s-a schimbat de fel; cum îl ştiam acasă, aşa-i şi acolo: bun faţă de toţi, toţi glumesc cu el. Ii este greu, stă ca sub o apăsare, dar nu vrea să arate…

— Aşa şi trebuie! • – încuviinţă Râbin.

— Noi, ceştilalţi, suntem parcă oblojiţi în durere; cu durere răsuflăm, în durere ne înfăşuram… Asta nu-i nici o laudă! Că doar nu toţi sunt legaţi la ochi; unii şi-i închid de bună voie.

— Asta-i! Iar dacă eşti năiâng – rabdă…!

XH.

Cei din cartier îşi întorceau privirile tot mai des şi mai stăruitor către căsuţa scundă, cenuşie a Vlasovilor. în privirile acestea se ascundea adesea o bănuielnică teamă şi o necugetată vrăjmăşie; de multe ori însă vădeau o aţâţare plină de nădejdi. Uneori, Pavel se pomenea acasă cu câte un om care, după ce se uita cu fereală în toate părţile, îi strecura păsul lui:

— Ascultă, frăţioare, tu care citeşti atâtea cărţi şi cunoşti 'legile, ian fă bine şi lămureşte-mă, rogu-te…

Şi începea a povesti câte o nedreptate săvârşită de poliţie sau de administraţia fabricii. Dacă era vreo treabă mai încurcată, Pavel îi dădea un bilet către un avocat din oraş, pe care-l cunoştea; iar dacă putea, lămurea el însuşi lucrurile, pe loc.

Încetul cu încetul, oamenii începură a prinde respect faţă de acest tânăr cumpănit, care spunea tot ce avea de spus în cuvinte simple şi pline de curaj, care cerceta şi asculta totul cu o pătrunzătoare lua-re-aminte, care descurca cu îndărătnicie încâlceala fiecărei întâmplări în parte, pentru ca totdeauna şi peste fot locul să ajungă la nesfârşitul fir comun, unul şi acelaşi, care-i leagă cu mii de noduri puternice pe toţi oamenii iaolahă.

Dar autoritatea lui Pavel crescu în ochii oamenilor mai cu seamă după întâmplarea cu „copeica pentru mlaştină”.

În dosul fabricii, cuprinzând-o aproape cu totui într-un cerc de putredă dospeală, se întindea o mlaştină mare, năpădită de brădet şi mesteceni. Vara, o dată cu răsuflarea bălţii, plină de miazme înăbuşitoare, veneau dintr-acolo roiuri de ţânţari, care împrăştiau frigurile în tot cartierul. Mlaştina era proprietatea fabricii şi noul director, voind să tragă din asta un folos, îşi puse în gând s-o sece şi totodată să scoată şi turba din ea. Spunând muncitorilor că măsura aceasta va asana cartierul şi, deci, le va îmbunătăţi viaţa, directorul dispuse să se reţină din salariile lor, pentru lucrările ce urmau a se face, câte o copeică de fiecare rublă.

Muncitorii începură să se agite. Erau nemulţumiţi mai cu seamă din pricină că funcţionarii fabricii fuseseră scutiţi de plata acestui nou bir.

În sâmbăta când se afişase hotărârea directorului cu privire la perceperea copeicii, Pavel, fiind bolnav, nu se dusese la lucru şi habar n-avea de această măsură. A doua zi, după liturghie, turnătorul Sizov, un bătrân plăcut la înfăţişare, şi lăcătuşul Mahotin, un om înalt şi arţăgos, veniră la Pavel să-l înştiinţeze despre noua hotărâre a directorului.

— Noi, bătrânii, – grăi cumpănit Sizov, – ne-am adunat şi ne-am sfătuit între noi şi, iacă, tovarăşii ne-au trimis la tine, ca unul care ai carte şi ştii mai multe decât noi, ca să ne spui dacă este vreo lege în care stă scris că directorul poate să facă război ţân-ţarilor cu copeica noastră?

— Stai să vezi! – izbucni Mahotin, cu o fulgerare în ochii lui mici.

— Acum patru ani, pungaşii ăştia s-au mai apucat să siringă bani, cică pentru a ne clădi o baie. Şi au adunat trei mii opt sute de ruble. Unde-s banii? Că de baie nici pomeneală!

Pavel îi încredinţa că zeciuiaia era nedreaptă şi că fabrica va fi cea care va trage folosul de pe urma acestei născoceli; cei doi plecară posomoriţi. După ce îi petrecu, mama îi spuse zâmbind lui Pavei:

— Ian te uită, Paşa, c-au început şi bătrânii a veni la tine să le dai sfaturi!

Copleşit de gânduri, Pavel nu-i răspunse, ci, aşe-zându-se la masă, a purces a scrie. Abia după aceea vorbi:

— Mamă, du-te te rog în oraş şi dă biletul ăsta…

— E vreo treabă cu primejdie? – întrebă ea.

— Da. Acolo se tipăreşte gazeta noastră. Trebuie ca afacerea asta cu copeica să apară neapărat…

— Bine, bine! – răspunse ea repede.

— Nutnai-decât…

Era cea dintâi însărcinare pe care i-o dădea fecioru-sâu şi se simţea tare bucuroasă, pentru că Pavei îi spusese deschis despre ce este vorba.

— Vezi, asta-nţeleg şi eu, Paşa! – spunea mama, îmbrăcându-se.

— Asta înseamnă că s-au pus pe jaf ziua-n amiaza mare. Cum zici că-l cheamă pe omul tău? Egor Ivanovici?

S-a întors acasă tocmai seara târziu, frântă de oboseală, dar mulţumită.

— Am văzut-o pe Saşenka! – îi povesti lui Pavei. – îţi trimite salutări. Cât despre Egor Ivanovici, e un om bun şi de treabă, simplu şi straşnic de mucalit! O ţine numa-n glume.

— îmi pare bine că ţi-a plăcut! – răspunse Pavei cu glas domol.

— Oameni cu inima deschisă. Paşa! Ce bine e când dai de oameni cu inima deschisă! Şi toţi te respectă…

Pavel nu s-a dus nici luni la lucru; îl durea capul. La prânz însă veni la el într-un suflet Fedea Mazin, agitat şi fericit. Gâfâind de atâta alergătură, îl vesti:

— Toată fabrica e în fierbere. Haidem! Sizov şi Mahotin m-au trimis după tine; cică tu ştii să-i lămureşti mai bine. Să vezi numai ce-i acolo!

Pavel începu să se îmbrace tăcut.

— Au venit şi muierile. Să le auzi cum mai ţipa!

— Merg şi eu! – zise mama.

— Ce-or fi pus la cale oare? Iacă am să merg şi eu!

— Poţi să mergi, – îi spuse Pavel.

Porniră grăbiţi şi tăcuţi. Mama răsufla din greu, tulburată; presimţea o întâmplare gravă, însemnata. La poarta fabricii se îmbulzea o mulţime de femei, care strigau şi pcârau cu glasuri ascuţite. Se strecu-rară tustrei în curte şi se treziră învălmăşiţi în masa compactă, întunecată, a muncitorilor. Un vuiet de înăbuşită frământare stăruia deasupra mulţimii în clocot. Mama băgă de seamă că toate privirile se îndreptau în aceeaşi direcţie, către peretele atelierului de fierărie, unde, urcaţi pe un morman de fiare vechi, se zăreau pe fondul de cărămidă roşie al zidului Sizov, Mahotin, Vealov şi încă vreo cinci muncitori mai vârstnici şi cu mai multă autoritate, gesticulând şi vorbind ceva.

— Uite-l pe Vlasov! – strigă cineva.

— Vlasov? Să vie aici…

— Linişte! – se auzi din mai multe părţi deodată. Undeva, în preajmă, răsuna glasul stăpânit al lui Râbin:

— Nu e vorba de o copeică, ci e vorba de dreptate. Pentru dreptate ne ridicăm, asta-i!' Nu ne pasă atât de copeica noastră, că doar nu e mai rotundă decât celelalte, însă e mai grea, e mai mult sânge omenesc în ea decât în rubla directorului, asta-i! Şi nu copeica ni-i scumpă, ci sângele nostru, dreptatea – asta-i!

Cuvântul lui cădea asupra mulţimii care scapără în strigăte:

— Aşa e, Râbin!

— Bine zici, fochistule!

— A venit Vlasov!

Acoperind forfota şi uruitul greoi al maşinilor, suspinele icnite ale aburului şi fâşâitul curelelor, glasurile se contopeau într-o larmă asurzitoare. Din toate părţile veneau în goană alţi oameni, dând din mâini şi întărâtându-se unii pe alţii cu vorbe aprinse şi bi-ciuitoare. Revolta, care dintotdeauna ardea mocnit în piepturile lor trudite, acum se trezea, îşi căuta loc de ieşire, izbucnea şi îşi lua zborul triumfal, desfâşurân-du-şi tot mai larg sumbrele-i aripi, cuprinzându-i tot mai strâns pe oameni, însufleţindu-i, înverşunindui şi stârnindu-i sa se înfrunte, într-un năvalnic clocot de ură. Deasupra mulţimii plutea un nor de colb şi de funingine; feţele pline de sudoare ardeau, pielea de pe obraji plângea cu lacrimi negre… Şi pe chipurile lor întunecate ochii scânteiau iar dinţii luceau. Pavel se ivi lângă Sizov şi Mahotin şi strigătul lui sună cu putere:

— Tovarăşi!

Mama îl văzu pălind, cu buzele tremurânde şi, fără să-şi dea seama, ea începu a-şi croi drum prin mulţime. Unii o înfruntau;

— Un' te bagi?

Alţii o îmbrânceau, dar nimic n-o putea opri: cies-chizându-şi calea cu umerii şi cu coatele, înainta mereu tot mai aproape de fiul ei, minată de o nestăpî-nită dorinţă de a fi alături de dânsul.

Iar Pavel, slobozind din piept cuvântul în care se deprinsese să toarne un atât de adânc înţeles, simţi • că înfiorarea bucuriei de a lupta îi taie răsuflarea şi că-l cuprinde dorinţa de a-şi arunca în mijlocul acestor oameni inima, aprinsă de flacăra ideii de dreptate.

— Tovarăşi! – repetă el cuvântul care-i dădea putere şi avânt.

— Noi suntem cei care zidim biserici şi uzine, cei care făurim lanţuri şi bani; noi suntem forţa vie care dăruieşte hrană şi bucurie tuturor oamenilor, din leagăn până la mormânt…

— Aşa-i! – strigă Râbin.

— întotdeauna şi pretutindeni, noi suntem cei din-tâi la muncă şi cei din urmă în viaţă. Cine ne poartă ele grijă? Cine ne vrea binele? Cine ne socoate oameni? Nimeni!

— Nimeni! – răsună o voce, ca un ecou. Redobândindu-şi cumpătul, din ce în ce mai stăpân pe sine, Pavel începu să vorbească mai simplu, mai liniştit, iar mulţimea se strânse încet în jurul lui, alcătuind un singur şi întunecat trup cu sumedenie de capete, care-l priveau drept în faţă cu nenumăraţi ochi încordaţi, sorbindu-i cuvintele.

— Nu vom avea o soartă mai bună, câtă vreme nu vom înţelege că suntem tovarăşi, o familie de prieteni, strâns legaţi prin aceeaşi voinţă, voinţa de a lupta pentru drepturile noastre!

— Vorbeşte despre ce ne doare acum! – strigară câţiva oameni din preajma-mamei.

— Nu întrerupe! • – se auziră două glasuri din două locuri diferite.

Chipuri înnegrite de funingine se încruntau neîncrezătoare, posomorite; zeci de ochi scrutau cu încordată luare-aminte faţa lui Pavel.

— E socialist, nu-i prost! – îşi dădu cineva cu părerea.

— Are curaj! – spuse un muncitor înalt, cu un ochi scurs, scăpând un ghiont în umărul mamei.

— E timpul să înţelegem, tovarăşi, că, afară de noi înşine, nimeni nu ne va da o mână de ajutor! Unul pentru toţi şi toţi pentru unul – aceasta trebuie să fie legea noastră, dacă vrem cu adevărat să-l râpu-nem pe duşman!

— Aşa e! Straşnică vorbă, măi băieţi! – strigă Mahotin şi, rotindu-şi braţul deasupra capului, îşi scutură pumnul în aer.

— Trebuie să-l chemăm aici pe director! – urmă Pavel.

Răscolită parcă de vijelie, mulţimea se învolbură şi zeci de oameni strigară într-un singur glas:

— Să vină directorul!

— Să trimitem o delegaţie ca să-l cheme! Mama răzbi, în sfârşit, în faţă şi, plină de mândrie, se uită de jos în sus la fecioru-său: Pavel stătea în mijlocul muncitorilor bătrâni şi respectaţi şi toţi îl ascultau. încuviinţând spusele lui. Mama era bucuroasă că el nu se înfuria şi nu suduia cum făceau ceilalţi.

Ca grindina pe un acoperiş de tablă cădeau strigătele scurte, înjurăturile şi ocările. De sus, Pavel cerceta cu ochii larg deschişi mulţimea, căutând parcă ceva în mijlocul ei.

— Delegaţii!

— Sizov!

— Vlasov! '

— Râbin! Că e colţos!

Deodată se auziră în mulţime exclamaţii înăbuşite:

— Uite-l că vine singur!… —' Directorul…!

Mulţimea se desfăcu în două, lăsând drum de trecere unui bărbat înalt, cu faţa prelungă şi cu o bărbuţă ascuţită.

— Daţi-mi voie! – spunea el şi cu o mişcare scurtă a rnâinii îi dădea pe muncitori înlături din calea lui, fără măcar să-i atingă. Cu ochii micşoraţi şi cu privirea-i sigură de stăpân deprins să conducă oamenii, el cerceta adânc chipurile muncitorilor; unii îşi scoteau şepciie în faţa lui, salu-tându-l, dar,el trecea.mai departe fără să le răspundă, semănând în mulţime tăcere, zăpăceală, zâmbete stân-jenite şi exclamaţii domolite, în care începuse a se simţi părerea de rău a unor copii care îşi dădeau seama că au făcut o pozna.

Trecând pe lingă mama, îi aruncă o privire as-psâ, şi se opri în faţa mormanului de fierărie veche. Ci-hevâ de sus îi întinse o mână, dar el n-o apucă, ci se urcă singur, cu o sprintenă şi viguroasă mişcare a trupului; stând cu spatele la Pavel şi la Sizov, întrebă mulţimea:

— Ce-i adunarea asta? De ce aţi părăsit lucrul?

Câieva clipe domni o tăcere adâncă. Capetele oamenilor se legănau ca nişte spice. Sizov îşi vântură şapca în aer, dădu din umeri şi îşi lăsă capul în jos.

— Răspundeţi! – strigă directorul.

Pavel ieşi înainte, i se alătură şi vorbi cu glas puternic, arătând către Sizov şi Râbin:

— Noi trei suntem împuterniciţi de tovarăşii noştri să vă cerem să anulaţi dispoziţia de a ni se reţine câte o copeică…

— De ce? – întrebă directorul, fără să se uite la Pavel.

— Pentru că socotim impunerea aceasta nedreaptă! – răspunse Pavel răspicat.

— Aşadar, în intenţia mea de a asana mlaştina, voi nu vedeţi decât dorinţa de a-i exploata pe muncitori, iar nu grija pentru îmbunătăţirea vieţii lor? Aşa este?

— Da! – răspunse. Pavel.

— Şi dumneata crezi la fel? – îl întrebă directorul pe Râbin.

— Toţi credem la fel! – răspunse Râbin.

— Dar dumneata, stimabile? – întrebă directorul, întorcându-se către Sizov.

— Da, şi eu am să vă fac aceeaşi rugăminte: mai bine renunţaţi la copeicuţa noastră!

Şi, plednnu-şi iarăşi capul, Sizov zâmbi stânjenit.

Directorul îşi plimbă, fără grabă, privirea asupra mulţimii şi ridică din umeri Apoi. măsurându-l din creştet până-n tălpi pe Pavel, îi spuse:

— Pari un om destul de inteligent, se poate să nu înţelegi utilitatea acestei măsuri?

Pavel răspunse hotărât:

— Dacă fabrica va seca mlaştina pe socoteala ei. toată lumea va înţelege!

— Fabrica nu face filantropie! – răspunse tăios directorul.

— Ordon ca toată lumea să reia imediat lucrul!

Şi dădu să coboare, păşind cu multă grijă pe mormanul de fiare vechi, fără a se uita la nimeni. Un vuiet de nemulţumire se ridică din mulţime.

— Ce este? – întrebă directorul, oprindu-se. Toţi tăcură, numai de undeva, din rândurile din urmă, se auzi un glas singuratic:

— Munceşte singur…!

— Dacă în cincisprezece minute nu reîncepeţi lucrul, dau poruncă să fiţi amendaţi! – spuse directorul apăsat şi rece.

Şi trecu iarăşi prin mulţime, dar de data aceasta, în urma lui se ridică un murmur înăbuşit şi cu cât silueta lui se depărta, cu atât mai puternice erau strigătele:

— Vorbeşte cu el, dacă poţi!

— Iacă, ai văzut drepturile noastre! Ce mai soartă…!

Se întoarseră către Pavel:

— Ei, avocatule, ce facem acum?

— Ai vorbit tu ce-ai vorbit, dar cum a venit el, nimic n-a mai rămas!

— Hei, Vlasov, spune ce-i de făcut?

Când strigătele izbucniră mai stăruitoare, Pavel grăi:

— Eu propun, tovarăşi, să nu reluăm lucrul până când nu va renunţa la copeica noastră…

Cuvintele se încrucişară învălmăşite:

— Crezi că suntem proşti?

— Grevă?

— Pentru o copeică?

— Ei şi? La urma urmei, fie şi grevă!

— O să ne dea afară pe toţi…

— Şi cine are să muncească?

— Las' că se găsesc destui!

— Cine? ludele?