XIII.

Pavel coborî de pe grămada de fierărie şi se opri lingă maică-sa.

În jurul lor se stârni vuiet şi larmă; toţi vorbeau, discutau între ei, frământându-se şi strigând:

— Greva nu-i cu putinţă! – spuse Râbin, venind lângă Pavel.

— Ar vrea, dar li-e teamă. Să tot ai vreo trei sute de partea ta, dar mai mult nu. Un morman de băligar ca ăsta, nu-l ridici cu o singură furcă…

Pavel tăcea. In faţa lui mulţimea, cu chipul ei enorm şi întunecat, se frământa fără contenire, aţintindu-şi drept în ochii lui privirile-i poruncitoare. Inima-i bătea agitată. Avea simţământul că tot ce spusese el se mistuise fără urmă în oamenii aceştia, ca nişte răzleţe picături de ploaie, căzute pe un ogor secătuit de o prea îndelungată arşiţă.

Porni spre casă trist şi obosit. în urma lui venea mama împreună cu Sizov; alături de el, Râbin ii turuia în ureche:

— Tu vorbeşti bine, dar nu vorbeşti inimii, asta-i! Trebuie să arunci o scânteie în inima omului, în străfundul ei. Numai cu judecata rece, greu să-i urneşti pe oameni; haina asta e prea subţire şi prea strimtă pentru trupul lor!

Iar Şizov îi spunea mamei:

— A venit vremea, Nilovna, ca noi, bătrânii, să ne călătorim către cimitir! Acuma s-a pornit iume nouă. Cum ne-am dus noi viaţa? Ne-am târât în genunchi, ne-am ploconit până la pământ. Acum oamenii – ori că s-au deşteptat, ori că se înşală mai abitir decât noi – fapt e că nu seamănă nici pe departe cu noi. Ai văzut cum vorbesc cei tineri cu directorul, de la egal la egal… da-a! Ei, să ne vedem cu bine, Pavel Mihailov. Straşnic te pricepi, măi frate, să iei apărarea oamenilor! Să-ţi ajute dumnezeu ca între atâtea căi întortocheate s-o găseşti pe cea bună.

Şi plecă.

— Chiar aşa, e timpul să vă cam cărăbăniţi! – mormăi Râbin.

— Voi nu mai sunteţi oameni, ci chit, buni numai de astupat crăpăturile. Ai văzut, Pavel, cine zbiera mai tare să te aleagă delegat? Taman cei care spun că eşti socialist, că eşti răzvrătit. Asta-i! Taman ei! Ce-şi spuneau ei? Dacă-l dă afară, cu atât mai bine – ducă-se la naiba!

i

— In felul lor au dreptate! – zise Pavel.

— Şi lupii au dreptate când sfâşie pe câte unul dintr-ai lor…

Râbin era posomorit, iar glasul, ca niciodată, îi tremura.

— Oamenii nu se iau numai după vorbe; ca să te creadă, trebuie să vadă că suferi. Vorba trebuie scăldată în sânge…

Pavel umblă toată ziua cu fruntea întunecată, istovit, frământat de o ciudată nelinişte; ochii îi ardeau şi parcă tot căuta ceva. Văzându-l în starea asta, mama îl întrebă, cu fereală:

— Ce-i cu tine, Paşa?

— Mă cam doare capul, – răspunse el îngându-rat.

— Ce-ar fi să te culci, iar eu să mă duc după doctor…

Uitându-se la dânsa, Pavel răspunse cu grabă:

— Nu, nu-i nevoie!

Şi deodată, începu a vorbi cu glas înăbuşit:

— Sunt tânăr, n-am destulă putere, asta este! Nu m-au crezut, nu m-au urmat pe calea dreptăţii; înseamnă că nu m-am priceput să le-o arăt!… Şi asta mă doare – şi de asta mă simt peste seamă de râu!

Privindu-i faţa mâhnită şi voind să-! mingâie, mama îi spuse cu blândeţe:

— Ai răbdare! N-au înţeles azi, au să-nţeleagă mâine!…

— Trebuie săânţeleagă! – izbucni el.

— Iacă, până şi eu am înţeles că ai dreptate… Pavel veni lângă dânsa.

— Ce inimă bună ai tu, mamă…!

Şi întoarse capul, ierindu-şi privirea. Mama tresări, arsă parcă de cuvintele acestea, pe care el le rostise atât de încet; îşi duse mâna la inimă şi se depărta, pur-tând cu grijă această nepreţuită mângâiere.

Noaptea, pe când ea dormea, iar el citea culcat în pat, veniră jandarmii şi, furioşi, începură a scotoci: în curte, în pod, peste tot locui. Ofiţerul cu faţa gălbejită se purtă ca şi întâia oară, umilindti-i, luâridu-i în zeflemea, bătându-şi joc de ei cu o vădită plăcere şi căutând înadins să strecoare câte o vorbă care să le sângereze inimile. Mama stătea tăcută într-un ungher, fără să-şi ia ochii de la Pavel. El se străduia să-şi ascundă tulburarea, dar când ofiţerul se pornea pe râs, degetele lui Pavel începeau să se frământe în chip ciudat şi mama simţea cât de greu îi era să îndure batjocura jandarmului fără să poată răspunde. Acum nu mai era atât de înfricoşată ca la întâia percheziţie; simţea crescând în ea ura împotriva acestor musafiri de miez de noapte, îrnpintenaţi şi îmbrăcaţi în uniforme cenuşii, şi ura aceasta îi absorbea toată teama. Pavel izbuti să-i şoptească:

— Au să mă ridice…

Ea lăsă capul în jos şi-i răspunse încet:

— Pricep…

Pricepea prea bine; îl vor băga la închisoare, pentru că le vorbise muncitorilor. Dar ceea ce spusese el încuviinţaseră toţi; deci, toţi trebuie să sară în apărarea lui – aşa că nu-l vor ţine prea mult…

Ii venea să-l îmbrăţişeze, să izbucnească în plâns, dar în faţa lor stătea ofiţerul şi o cerceta, îngust'n-du-şi ochii. Buzele lui tresăreau spasmodic, mustaţa i se zbârlea. Mama îşi dădea seama că omul acesta abia aştepta s-o vadă plârigând, văicărindu-se, rnilogihdu-se la picioarele lui. Adunându-şi toate puterile, străduin-du-se să vorbească cit mai puţin, ii strânse mâna lui Pavel şi, cu răsuflarea întretăiată, îi spuse încet:

— Cu bine. Paşa! Ai luat tot ce-ţi trebuie?

— Am luat. Nu te necăji…

— Domnul să te aibă în paza lui…

Când rămase singură, se lăsă pe laviţă si, închizând ochii, începu să plângă încet. Rezemată de perete, aşa cum stătea odinioară bărbatu-său, răpusă de chin. din-du-şi seama cu durere că -nu putea face nimic, plânse îndelung, fără izbucniri, cu capul dat pe spate, deşer-tându-şi în acele biete suspine tot amarul inimii sale sââşiate. Iar în faţa ei stăruia mereu, ca o pată nemişfi* 83 cată, chipul gălbejit al ofiţerului cu fire rare de mustaţă şi cu ochii micşoraţi, care o priveau cu desfătare. Şi în pieptul ei creştea necontenit ghemul negru al înverşunării şi al urii împotriva' celor care smulgeau un fiu de lângă mama lui, numai pentru că acesta pornise în căutarea dreptăţii.

Se făcuse frig. Ploaia bătea în geam. Părea că prin întunericul nopţii pândeau şi dădeau târcoale casei nişte arătări cenuşii, cu chipuri mari, roşii şi fără ochi, cu braţe lungi; se auzea parcă şi un slab zornăit de pinteni.

„Barem să mă fi luat şi pe mine”, îşi spuse mama.

Sirena îşi slobozi urletul ei poruncitor, chemând oamenii la lucru. In dimineaţa aceea, urletul era înăbuşit, răguşit, şovăitor. Uşa se deschise şi intră Râbin. Se opri în faţa mamei şi, ştergându-şi cu palma stropii de ploaie din barbă, întrebă:

— L-au ridicat?

— L-au ridicat, blestemaţii! – răspunse dânsa sus-pinând.

— Aşa, vra să zică! – zise Râbin cu un surâs strknb.

— Şi la mine au percheziţionat şi m-au cercetat, da-a. M-au făcut albie de porci… Ei, dar, precum se vede, pe mine m-au lăsat totuşi în pace. Şi l-au ridicat, vra să zică, pe Pavel! Directorul a făcut un semn cu ochiul, jandarmul a dat din cap că a înţeles şi iacătă că omul nu mai e! Ei sunt uniţi, lucrează mână-n'mână. Unii mulg norodul, alţii îl ţin de coarne…

— S-ar cuveni să-i luaţi apărarea lui Pavel! – spuse mama, ridicându-se.

— A vorbit doar pentru binele tuturor.

— Cine să-l apere? – întrebă Râbin.

— Voi toţi!

— Ţi-ai găsit! Nu, una ca asta mai va să se în-tâmple!

Surise strâmb şi ieşi, cu mersul lui greoi, sporind şi mai mult durerea mamei cu vorba lui de aspră dez-nădăjduire.

,. Dar dacă-l vor bate, dacă-l vor schingiui…?” în închipuirea ei, vedea trupul lui Pavel zdrobit, stirtecat, plin de sânge şi, ca o lespede rece, groaza i se prăvăli pe piept, înăbuşind-o. O dureau ochii.

Nu mai făcu focul în sobă, nu găti de mâncare şi nici ceai nu mai bău; abia seara târziu mestecă o fă-râmă de pâine. Iar când se culcă, i se păru că niciodată viaţa ei n-a fost aşa de singuratică şi de pustie ca acum. In anii aceştia din urmă, se obişnuise să trăiască aşteptând mereu să se întâmple ceva mare, ceva bun. In jurul ei forfoteau flăcăi gălăgioşi şi plini de viaţă şi totdeauna avea în faţă chipul grav al feciorului ei, care-i făurise această existenţă cu atâtea temeri, dar şi cu atâta belşug de frumuseţe. Dar iată că el nu mai era lângă dânsa şi totul s-a curmat dintr-odată.