VII.

Zilele lunecau una după alta, ca boabele de mătănii, înşiruindu-se în săptămâni, în luni. în fiecare sâmbătă, tovarăşii lui Pavel veneau la el acasă şi fiecare din aceste adunări însemna o nouă treapta pe o scară cu suiş lin şi lung, care ducea undeva, departe, şi pe care oamenii o urcau încet, pas cu pas.

Mai veneau şi oameni noi. Odăiţa Vlasovilor era acum neîncăpătoare. Nataşa sosea înfrigurată, obosită, dar întotdeauna de o nesfârşită veselie şi voie bună. Mama îi împletise o pereche de ciorapi şi ţinu să-i pună ea, cu mâinile ei, în picioarele micuţe ale fetei. Nataşa râse la început, dar după aceea tăcu deodată şi spuse cu glas scăzut, îngândurată:

— Am avut o dădacă; ce suflet bun avea şi ea'! Ciudat, Pelagheia Nilovna, poporul care munceşte duce o viaţă atât de grea, atât de necăjită şi obidită şi totuşi în inima lui găseşti mai multa simţire, mai multă bunătate decât la ceilalţi!

Şi dădu din mâna de parcă i-ar fi fost lehamite, arătând undeva departe, foarte departe de dânsa.

— Fh. dar dumneata eşti alt fel de fire! – zise Vlasova – Te-ai lepădat-de părinţi şi de toate.

— Negăsind cuvintele ce-i trebuiau ca să-şi destăinuie gândul până la capăt, oftă şi tăcu, cu ochii la Nataşa, faţă de care se simţea recunoscătoare, fără a şti nici dânsa.pentru ce anume… Şedea jos pe duşumea şi se uita la fata care zâmbea îngândurată, cu capul plecat pe un umăr.

— M-am lepădat de părinţi? – repetă ea – Adevărat… Dar nu-i nimic! Tata e atât de aspru, frate-meu la fel. Ba pe deasupra, mai e şi beţivan. Soră-mea mai mare – o nenorocită… Ş-a măritai cu un bărbat mult mai în vârstă decât ea… Bogat putred, morocănos şi lacom. Numai de mama îmi pare rău! E cinstită şi bună, ca dumneata. E micuţă ca un şoricel şi tot ca un şoricel aleargă iute-iute şi i-e frică de toţi. Uneori mi-e aşa de dor de ea…

— Sărăcuţa de tine!- suspină mama.

Fata înălţă fruntea şi întinse mâna, respingând parca ceva.

— O, nu! Uneori mă simt atât de bucuroasă, atât de fericită!

Faţa îi păli deodată, iar ochii albaştri i se aprinseră. Lăsându-şi mâinile pe umerii mamei, ea rosti încet şi grav, cu glas de adâncă încredinţare:

— Dacă ai şti… daca ai putea înţelege ce operă uriaşă săvârşim noi…!

O umbră de invidie trecu o clipă peste inima mamei. Ridicându-se de pe podea, ea spuse cu voce mâhnită:

— Sunt prea bătrână pentru asta şi nici carte nu ştiu…

Pavel vorbea tot mai des şi mai mult, discuta din ce în ce mai înflăcărat şi slăbea. Când vorbea cu Naâaşa sau când o cuprindea cu privirea, mama întrezărea parcă în ochii lui limpezi o lucire mai caldă, i se părea că glasul lui suna mai blând şi toată fiinţa lui era mai deschisă.

„De-ar da dumnezeu!” gândea dânsa în asemenea cline. Şi zâmbea.

La adunările lor, când discuţia era prea aprinsă şi prea furtunoasă, de îndată se ridica hoholul şi, bălăngănindu-se ca o limbă de clopot, rostea cu glasu-i puternic şi adânc câteva cuvinte blajin? şi simple; şi atunci toţi se domoleau şi reluau dezbaterea cu toată stăpânirea. Vesovşcikov, arţăgos de felul său, îi lua mereu la zor pe ceilalţi; de altfel, eî şi roşcovanul, pe care-l chema Samoilov, erau cei care stârneau toate discuţiile. De partea lor se afla întotdeauna Ivan Bukin, cel cu capul rotund şi cu părul bălai, atât de spălăcit de parcă şi-l spăla cu leşie… Iakov Somov, curăţel şi îngrijit de obicei, vorbea puţin, cu voce domoală şi gravă; el şi cu Fedea Mazin, cel cu fruntea înaltă, erau în toate dezbaterile de aceeaşi părere cu Pavel şi cu hoholul.

Uneori, când se întâmpla să lipsească Nataşa, în locul ei venea din oraş Nikolai Ivanovici, un om cu ochelari şi bărbuţă mică, gălbuie, de obârşie din-tr-o gubernie depărtată şi care avea un fel al lui de a rosti cuvintele, apăsând cu tărie pe sunetul „o”. De altminteri toată purtarea lui era îndeobşte altfel decât a celorlalţi. Vorbea despre lucrurile cele mai obişnuite, despre viaţa de familie, despre copii, despre negoţ, poliţie, preţul pâinii şi al cărnii – pe scurt despre tot ceea ce frământa lumea zi de zi. Şi în toate găsea multă prefăcătorie şi minciună, multă neorânduială şi nerozie, deseori mult caraghioslâc şi pe toate le socotea totdeauna vădit dăunătoare oamenilor. Mamei i se părea că omul acesta venea de undeva de departe, dintr-o altă ţară, unde toţi oamenii duc o viaţă cinstită şi uşoară, şi că aici totul îi era străin, că nu se putea deprinde nicicum cu viaţa aceasta, că nu putea s-o accepte ca pe un lucru necesar, că viaţa de aici nu-i plăcea şi stârnea în el o liniştită, dar îndărătnică dorinţă de a reface totul după felul său. Avea faţa gălbejită, zbârcituri subţiratice i se resfirau ca nişte raze în jurul ochilor, vorbea cu glas domol, iar mâinile îi erau totdeauna calde. Când dădea mâna cu Vlasova, i-o cuprindea toată cu degetele-i puternice şi după o asemenea strângere de mână ea se simţea cu sufletul mai uşurat, mai liniştit.

Veneau şi alţi oameni din oraş; mai des venea o domnişoară înaltă, zveltă, cu ochi mari, slabă la faţă şi palidă. O chema Saşenka. In mers şi în mişcări avea ceva bărbătesc; când îşi încrunta sprâncenele negre şi stufoase, chipul ei lua o înfăţişare aspră; avea nasul drept şi, când vorbea, nările fine îi tremurau uşor.

Saşenka a fost cea dintâi care a rostit cu glas tare şi răspicat:

— Noi suntem socialişti…

Când auzi acest cuvânt, mama, cuprinsă de o mută înfricoşare, rămase cu privirea holbată la chipul domnişoarei. Auzise că socialiştii l-au ucis pe ţar. Lucrul' acesta se întâmplase mai demult, pe vremea când era încă tânără; se vorbea pe atunci că moşierii, voind aa se răzbune pe ţar, pentru că îi dezrobise pe ţărani, au jurat să nu-şi mai taie pletele până când nu-l vor răpune, şi din pricina aceasta au fost numiţi socialişti. Şi acum ea nu se putea dumiri: pentru ce să fie fecioru-său şi tovarăşii lui socialişti?

După ce plecară toţi, ea îl întrebă pe Pavel:

— Tu eşti socialist, Pavluşa?

— Da | – răspunse el, ţinându-se ca totdeauna drept şi hotărât în faţa ei.

— Da' de ce mă întrebi?

Mama oftă adânc şi, plecându-şi privirea, îl întrebă:

— Aşa să fie oare, Pavluşa? Socialiştii doar sunt împotriva ţarului; ei doar l-au ucis pe ţarul celălalt.

Pavel făcu câţiva paşi prin odaie, îşi trecu palma peste obraz şi îi spuse zâmbind:

— Noi nu facem lucruri din astea!

După aceea îi vorbi îndelung cu glas potolit şi grav. Ea se uita în ochii lui, gândind în sine: „Nu, el n-are să facă nimic rău, el nu poate să facă rău!”

Pe urmă cuvântul acesta, care întâia oară o înspăi-mântase, începu a fi rostit tot mai adesea; cu timpul el îşi pierdu ascuţimea şi în scurtă vreme urechea ei se deprinse cu el, cum se deprinsese cu alte nenumărate cuvinte, pe care le auzea necontenit, fără să le pătrundă înţelesul. Saşenka însă nu era pe placul ei şi, de câte ori venea, mama se simţea neliniştită, stânjenită.

Într-o zi, ea ii spuse hoholului, strângându-şi buzele într-o schimă de nemulţumire:

— Saşenka prea e aspră! Nu ştie decât să poruncească: trebuie să faceţi aşa, trebuie să faceţi pe dincolo…

Hoholul porni a râde cu hohote:

— Ai ochit-o şi ai nimerit-o! Şi ai atins-o, nana, taman unde o doare mai tare! Nu-i aşa, Pavel?

,Şi, făcând cu ochiul către marna, adăugă cu o sclipire veselă în privire:

— Nobilimea, de! * Pavel spuse cu răceală:

— E o tată de ispravă.

— Este! – întări şi hoholul.

— Numai că nu vrea să înţeleagă un lucru: că ea e cu „trebuie”, iar noi – cu „vrem şi putem”!

După aceea se încinse între ei o discuţie al cărui tâlc mama nu-l mai înţelese.

Mama băgă de seamă iarăşi că Saşenka se purta cu mare asprime, mai ales faţă de Pavel, ba uneori îi vorbea chiar cu glas ridicat. Pavel zâmbea, tăcea şi se uita la ea cu aceeaşi blajină privire cu care se uita odinioară la Nataşa. Nici asta nu-i plăcea mamei.

Uneori, îi cuprindea pe toţi deodată o bucurie năvalnică şi atunci mama îi privea cu mirare. Aceasta se îniâmpla de obicei în serile când citeau prin ziare veşti despre muncitorimea din alte ţări. Atunci le străluceau ochii de voie bună, se simţeau cu toţii fericiţi, o fericire ciudată, aproape copilărească şi, însufleţiţi de o senină veselie, se porneau pe râs, bă-tându-se prieteneşte pe umăr.

— Hei, bravo vouă, tovarăşi nemţi! – sttiga câte unul, îmbătat parcă de propria-i bucurie.

— Trăiască muncitorii din Italia! – strigau cu un alt prilej.

Şi, trimiţând aceste saluturi undeva, departe, unor prieteni care nici nu-i cunoşteau şi care nici nu le-ar ti putut înţelege limba, erau parcă deplin încredinţaţi că oamenii aceia, necunoscuţi, îi aud totuşi şi le împărtăşesc entuziasmul.

Copleşit de acelaşi simţământ de iubire atotcuprinzătoare, cu o scânteiere de lumină în ochi, hoholul spunea:

— Straşnic ar fi să le scriem acolo, în ţara lor, ce ziceţi? Să afle că şi aici în Rusia au prieteni, care împărtăşesc acelaşi crez, că şi aici trăiesc oameni însufleţiţi de aceleaşi idealuri şi care se bucură de biruinţele lor…

Şi cu feţele visătoare, luminate de zâmbet, vorbeau îndelung despre francezi, englezi, suedezi, ca despre nişte prieteni, ca despre nişte oameni pe ca-re-i iubeau şi-i respectau, luând parte deopotrivă la bucuriile şi la durerile lor.

Astfel, în odăiţa aceea neîncăpătoare se înfiripa un. simţământ de înrudire spirituală a muncitorilor djn lumea întreagă. Aceasta îi făcea să se siniiă uniţi, contopindu-i pe toţi într-un singur suflet; mama, deşi nu putea înţelege acest simţământ fie unire, era cuprinsă totuşi de tulburare, cucerită de forţa lui tânără şi înălţătoare, îmbătătoare şi plină de speranţe, care o făcea să se ţină dreaptă şi cu fruntea sus.

— Ce oameni sunteţi voi! – grăi dânsa într-o zi către hohol.

— Sunteţi tovarăşi cu toată lumea – şi cu armenii, şi cu evreii, şi cu austriecii, vă întristaţi şi vă bucuraţi pentru toţi.

— Pentru toţi, nană dragă, pentru toţi! – răspunse cu însufleţire hoholul.

— Noi nu cunoaştem naţionalităţi, nu cunoaştem neamuri; cunoaştem numai tovarăşi şi numai duşmani. Toţi muncitorii ne sunt tovarăşi; toate guvernele, toţi bogătanii ne sânt' duşmani. Când cuprinzi cu o privire limpede tot pământul şi vezi cât de mulţi suntem noi, muncitorii, şi câtă forţă purtăm în noi, îţi tresaltă inima şi ţi se umple pieptul de bucurie, ca la o mare sărbătoare! Tot aşa simte, nană, şi francezul, şi neamţul, când îşi îndreaptă privirea asupra vieţii şi la fel se bucură şi italianul. Toţi suntem copiii aceleiaşi mame, copiii nebiruitei idei a înfrăţirii muncitorilor din toate ţările. Ea ne încălzeşte, ea este soarele care străluceşte pe cerul dreptăţii; iar cerul acesta e în inima fiecărui muncitor, şi oricine ar fi el, oricum l-ar chema, socialistul este fratele nostru care simte şi cugetă întotdeauna ca noi, acum şi pururea şi în vecii vecilor!

Qredinţa aceasta, naivă dar puternică, îşi croia drum tot rnai adesea în adunările lor, se înfiripa, creştea şi se înălţa ca o forţă uriaşă. Şi când o vedea în toată plinătatea ei, mama simţea fără să vrea că în lume se născuse cu adevărat ceva măreţ şi luminos ca soarele de pe cer, pe care-l vedea cu ochii ei.

Adesea cântau. Cântecele obişnuite, pe care le ştia oricine, le cântau cu glas înalt şi cu voioşie; uneori însă intonau alte cântece, necunoscute, deosebit de armonioase, dar triste, cu meiodii nemaiauzite până atunci. Pe acestea le cântau cu voce coborâtă şi gravă, asemenea cântărilor bisericeşti. Chipurile lor erau palide, inspirate, iar cuvintele – pline de un tâlc adânc grăitor – mărturiseau o putere uriaşă.

Între aceste cântece noi, era mai cu osebire unul care o neliniştea şi o tulbura pe mama. în sunetele lui nu se auzea nici îngândurarea mâhnită a inimilor pline de obidă, care rătăcesc stinghere pe cărările întunecate ale amarnicelor nedumeriri, nici geamătul jalnic al sufletului copleşit de nevoi, înfricoşat, fără vlagă, şi fără culoare. Nu răsunau în cântecul acesta nici suspinele pline de dor neîmplinit ale unei forţe ce tânjeşte după nemărginit, nici strigătele aţâţătoare ale unei vitejii năvalnice gata să zdrobească, fără deosebire, şi răul, şi binele. Nu găseai în el nici pornirea oarbă a răzbunării şi asupririi, care e în stare să nimicească totul, fără să poată clădi ceva; cântecul acesta nu avea nimic din viersul lumii vechi, lumii de robi.

Nici cuvintele tăioase, nici melodia aspră a acestui cântec nu erau pe placul mamei, dar de dincolo de cuvinte şi de melodie răzbătea ceva imens, care acoperea prin forţa lui uriaşă şi cuvântul, şi sunetul, stârnind în inimi presentimentul unor lucruri atât de mari, încât mintea nu le putea cuprinde. Acestea toate mama le citea pe feţele şi în ochii tinerilor, le simţea răzbătând din piepturile lor şi, cucerită de această forţă, faţă de care cuvintele şi sunetele cântecului se dovedeau neîncăpătoare, ea îl asculta întotdeauna cu o deosebită luare-aminte şi cu o nelinişte mai adâncă, decât pe toate celelalte cântece.

Cântecul acesta ei îl cântau mai încet decât pe oricare altul şi el răsuna totuşi mai puternic decât toate, cuprinzându-i pe toţi în învăluirea lui, ca adierea unei zile de martie – cea dintâi zi a primăverii care se apropia.

— Ar fi timpul să-l cântăm în stradă! – spunea Vesovşcikov morocănos.

Când tată-său se apucă iar de furturi şi fu din nou băgat la puşcărie, Nikolai îşi vesti liniştit tovarăşii:

— Acum putem să ne adunăm la mine… Aproape în fiecare seară, după ce ieşeau de la lucru, venea la Pavel unul sau altul dintre tovarăşii săi şi, copleşiţi de gânduri, neavând timp nici măcar să se spele, luau cărţile şi începeau să citească şi să facă însemnări. Nici cât mâncau şi îşi beau ceaiul nu lepădau cărţile din mână, iar discuţiile lor erau tot mai neînţelese pentru mama.

— Ne trebuie, un ziar! – spunea adesea Pavel.

Viaţa lor era tot mai frământată şi mai înfrigurată, tot mai grăbiţi treceau de la o carte la alta, ca albinele din floare în floare.

— Au cam început să ne ia la ochi! – spuse într-o zi Vesovşcikov.

— S-ar putea să cădem curând…

— De aceea-i pitpala:ul pitpalac, ca să cadă-n capcană! – zise hoholul.

Mama îl îndrăgea tot mai mult. Când îl auzea spunându-i „nană”, simţea o mângâiere, ca o mân» moale de copil pe obraz. Duminica, dacă Pavel ţi-a-vea timp, hoholul îi spărgea el lemne; odată a venit cu o scândură pe umăr, a pus mâna pe topor şi, cu multă îndeniânare, a reparat o treaptă la scara pridvorului, care putrezise; altă dată tot aşa, pe nesimţite, fără multă vorbă, a dres gardul care se prăbuşise. In vreme ce lucra, fluiera cântece frumoase şi triste.

Într-o zi, mama îi spuse lui Pavel:

— Hai, să-l luăm pe hohol la noi în gazdă. Are să vă vie mai la îndemână aşa, ce să tot alergaţi mereu unul la altul.

— De ce să te mai strâmtorezi? – întrebă Pavel, ridicând din umeri.

— Ei, asta-i! Toată viaţa m-am strâmtorat, fără să ştiu nici eu pentru ce; de ce să nu mă strâmtorez acum pentru un om de omenie?

— Fă cum vrei! – răspunse feciorul.

— Cât despre mine, o să fiu foarte bucuros dacă o să se mute…

Şi hoholul se mută la ei.

Căsuţa din marginea cartierului începuse a trezi curiozitatea localnicilor; zeci de ochi iscoditori îi cercetau cu bănuială zidurile. Deasupra-i se roteau fără astâmpăr zvonurile cu aripi pestriţe; oamenii câulau să scormonească, să scoată la iveală ceva. care se pitulase parcă între pereţii casei de lingă râpă. La vremea nopţii, adesea, ochi nepoftiţi strecurau priviri iscoditoare pe fereastră; uneori cineva hătea în geam şi îndată o lua la goană.

Într-o zi, cârciumarul Begunţov, un bătrânel curăţel, cu grumazul roşu şi zbâreit, înfăşurat totdeauna într-o legătură de mătase neagră şi cu o vestă groasă de catifea liliachie peste piept, o opri pe Vlasova în stradă. Omul purta pe nasul ascuţit şi lucios o pereche de ochelari cu ramă de os, drept care fusese poreclit „Ochi de os”.

Oprind-o pe Vlasova, îi trânti pe nerăsuflate un potop de vorbe goale şi de cârâieli, fără să-i dea răgaz a răspunde.

— Ce mai faci, Pelagheia Nilovna? Dar feciora-şul dumitale? N-ai de gând să-l însori? E flăcău în toată puterea cuvântului, taman bun de însurătoare. Părintele care îşi însoară feciorul de timpuriu doarme liniştit! în familie omul se ţine mai curat şi la trup, şi la suflet; el se păstrează în sânul familiei ca ciuperca în oţet. In locul dumitale eu l-aş însura. în vremea de azi e de trebuinţă să fii cu ochii-n patru asupra omului; fieştecare cată a trăi după cum îl taie capul… Că s-a pornit mare rătăcire fn cugete şi faptele sunt pline de nesăbuinţă. Tineretul nu mai dă pe la biserică, ocoleşte locurile publice, se adună în taină, prin unghere şi ţine sfat în şoaptă. Dar de ce în şoapta, mă rog matale? De ce se feresc dumnealor de lume? Apăi tot ce nu cutează omul să spună faţă de ceilalţi oameni – la cârciumă, de pildă – ce alta poate să fie decât o taină! Taină, fireşte! Dar locul tainei este numai Ift sfânta noastră biserică aposiolicească. Orice alte taine, săvârşite prin colţuri ascunse, sunt numai rătăciri ale minţii! Rămâi cu bine!

Şi, arcuind braţul în chip de obadă, îşi scoase ceremonios şapca cu cozoroc, o flutură în aer şi plecă, lăsând-o pe mama uluită.

Altă dată. Măria Korsunova, o vecina a Vlasovilor. văduva unui fierar, care vindea de-ale mâncării la poarta fabricii. întâlninri-o într-o zi în piaţă, o povăţui şi ea:

— la seama la băiat, Pelagheia!

— Da' ce este?

— Umblă un zvon! – îi şopti tainic Măria.

— Zvon urât, maică! Cică face un artei, cum ar Ji al hlâştilor1), adică un artei de eretici, că aşa li se spune. Şi că or să se bată cu biciul unul pe altul, precum fac hlâştii…

— Vezi-ţi de treabă, Mario, nu mai îndruga prăpăstii!

— Deh, nu minte cine-ndrugă, minte cine urzeşte! – îi întoarse vorba precupeaţa.

Mama îi spunea lui Pavel tot ce se yorbea pe seama lor. El sălta din umeri şi tăcea, iar hoholul pornea a hohoti cu râsul lui gros şi molcom.

— Mai apoi şi fetele sunt supărate foc pe voi! – urmă ea. • – Sunteţi coşcogea flăcăi de însurat, toţi unul şi unul, aşa că, ştiindu-vă vrednici la lucru şi cunoscând că de beţii nu vă ţineţi, orice fată v-ar lua. Numai că voi nici nu vă uitaţi la ele! Umbla vorba că vă aduceţi niscai stricate de la oraş…

— Păi da' cum de nu! – făcu Pavel, strâmbând clin nas cu silă.

— In mocirlă toate iau iz de putregai! – suspină hoholul. • – Dar dumneata, nană, s-ar fi cuvenit să le spui prostănacelor ăstora cum e treaba cu măritişul, ca să nu se prea grăbească la această frângere de oase…

— Ei, tătucule, – oftă mama, – ştiu ele ce le-aşteaptă, că doar văd şi pricep fotul, dar ce să facă, dacă n-au altă cale decât măritişul?

— Pricep prost, altminteri ar fi găsit ele calea 1 observă Pavel.

Mama îşi ridică ochii către faţa lui aspră.

— Atunci, lămuriţi-le voi! Chemaţi-le aici pe cele mai isteţe…

— Nu cred că-i bine! – spuse Pavel tăios.

— Dar dacă am face o încercare? – întrebă hoholul.

') Hlâsit – adepţii unei secte mistice în Rusia ţaristă. (N. red. rom.)

Pavel tăcu o clipă, şi apoi răspunse:

— Or să înceapă să se plimbe perechi-perechi, pe urmă parte din ei au să se căsătorească, şi asta are să fie tot!

Mama rămase pe gânduri. Această monahală asprime a firii lui Pavel o nedumerea. Ea vedea că până şi tovarăşii mai vârstnici, cum era de pildă hoholul, îi urmau sfaturile, dar i se părea că toţi se temeau de el şi că nimeni nu-l iubea, din pricina colţuroasei sale neînduplecări.

Într-o seară, când Pavel şi hoholul au rămas să mai citească, mama, după ce se duse la culcare, se pomeni asculiând prin peretele subţire cuvintele lor şoptite:

— Ştii cât de mult îmi place Nataşa? – spuse deodată cu glas scăzut hoholul.

— Ştiu! – răspunse într-un târziu Pavel.

Mama îl auzi pe hohol ridicându-se încet şi pornind a se plimba prin odaie. Picioarele lui goale li-păiau pe podea. Prinse a fluiera încet şi trist. După un răstimp se auzi iarăşi glasul lui stăpânit:

— Oare ea o fi băgat de seamă? Pavel tăcea.

— Tu ce crezi? – stărui hoholul, coborând şi mai mult glasul.

— De bunăseamă! – răspunse în sfârşit Pavel.

— De aceea nici nu mai vine în cercul nostru…

Hoholul îşi târşea greoi tălpile pe podea şi în odaie se auzi din nou fluieratul lui a jale. Apoi întrebă:

— Dar dacă i-aş spune?

— Ce?

— Că adică eu… – îngână el un început de răspuns.

— Pentru ce? – îi tăie vorba Pavel.

Mama îl auzi pe hohol oprindu-se locului şi se gândi că în clipa aceea pe faţa lui s-a ivit un surâs.

— Vezi, eu aşa socotesc, că dacă iubeşti o fată, se cade să i-o spui, altfel nu ajungi la nici un capăt!

Pavel închise cu zgomot cartea şi întrebă:

— Şi unde vrei să ajungi? Amândoi tăcură îndelung.

— Ei? – întrebă hoholul.

— Andrei, trebuie să vezi limpede ceea ce vrei, – glăsui arar Pavel.

— Sa zicem că te iubeşte şi ea – ceea ce eu nu cred, – dar să zicem că e aşa, ca vă căsătoriţi. Interesantă pereche – o intelectuală şi un muncitor! Veţi avea copii, va trebui să munceşti tu singur… ba încă din răsputeri. Veţi fi siliţi să luptaţi din greu pentru o bucată de pâine, pentru copii, pentru chirie; iar pentru cauză veţi fi pierduţi. Amândoi!

Urmă alt răstimp de tăcere. După aceea Pavel vorbi iarăşi, cu glas mai blajin, parcă:

— Mai bine lasă toate astea, Andrei. Nu-i mai tulbura liniştea sufletească.

Se statornici iarăşi tăcere. Pendula ceasornicului bătea cadenţat, numărând secundele. Hoholul vorbi:

— Jumătate din inimă iubeşte, cealaltă jumătate urăşte. Ce fel de inimă o mai fi şi asta?

Mama auzi din nou foşnet de foi; pesemne că Pavel începuse iar să citească. Ea stătea culcată, cu ochii închişi, şi se temea să mai facă vreo mişcare. Ii venea să plângă de mila hoholului, dar mai amarnic i se rupea inima de fecioru-său.

„Dragul de el…” se gândea ea.

Deodată hoholul întreba:

— Aşadar, să nu-i spun nimic?

— E mai cinstit aşa, – zise Pavel încet.

— Ei, atunci, s-apucăm pe calea asta! – se învoi noholul. Şi după câteva clipe urmă mâhnit, în şoaptă:

— O să-ţi fie şi ţie greu. Paşa, când şi tu… aşa…

— Mi-e greu de pe acuma…

Vântul se năpustea, hârşâind pereţii casei. Pendula însemna fără greş timpul care se scurgea.

— Cu aşa ceva nu-i de şagă! – slobozi cuvân'uî tărăgănat hoholul, luptând cu mâhnirea care-i sugruma glasul.

Mama îşi ascunse faţa în pernă şi plânse înăbuşit.

A doua zi dimineaţă, Andrei i se înfăţişă parca mai mic de stat şi mai aproape de inima ei; iar Pavel, ca totdeauna, subţiratic, drept şi tăcut. Până atunci mama îi spunea hoholului Andrei Onisimo-vici; în ziua aceea insa, fără a-şi da seama, îi spuse:

— Andriuşa, ar trebui să-ţi dregi cizmele, să nu te ia răceala de la picioare!

— Uite, cum mi-oi primi salariul, îmi şi cumpăr cizme noi! – răspunse el râzând şi, lăsându-şi mâna lungă pe umărul ei, o întrebă:

— Te pomeneşti că, chiar dumneata mi-i fi fiind maica mea dreaptă 'J Numai că nu vrei să te mărturiseşti, pentru că sunt prea pocit, ha?

Mama îl bătu uşor pe mină fără a-i răspunde. Ar fi vrut să-i spună cuvinte de alinare, dar i se strân-gea inima de mila lui şi nu izbuti să scoată nici o vorbă.