XIV.

Ziua trecu încet, urmă o noapte fără somn, iar ziua următoare se scurse şi mai greu. Mama aştepta în toată clipa să vină cineva, dar nu se arătă nimeni. Veni şi seara, apoi noaptea. Răpăieli reci de ploaie şfichiuiau pereţii, în horn vuiau răbufniri de vânt, de sub podea venea zvonul nedesluşit al unei tainice mişuneii. Stropi de apă picurau din streşini, căzând cu un sunet trist, care se îmbina ciudat cu tic-tac-ul pendtilei. Casa întreagă părea că se clatină, şi în jur toate erau de prisos, amorţite de jale…

Cineva bătu încet în geam – o dată, de două ori… Se deprinsese cu asemenea bătăi şi, auzindu-le, nu se mai speria, dar, de data aceasta, tresări ca şi când ar fi simţit o înviorătoare înţepătură în inimă. Sub puterea unei nelămurite nădejdi, se ridică în picioare. îşi puse şalul pe umeri şi deschise uşa…

Intră Samoilov, urmat de un alt bărbat cu faţa varata în gulerul paPtonultn şr ascunsă de căciula îndesată pe sprâncene.

— Te-am trezit din somn? – întrebă fără să-i mai dea bună seara Samoilov care, în ciuda firii iui, părea îngrijorat şi posomorit.

— Nu dormeam! – răspunse ea, rămânând tăcută, cu privirea aţintită asupra lor.

Însoţitorul lui Samoilov îşi -scoase căciula şi, cu un suspin adânc şi hârâit, îi întinse mâna lată cu degete boante, spunându-i prietenos, ca unei vechi cunoştinţe:

— Bună seara, măicuţă! Nu mă rnai cunoşti?

— Dumneata eşti? – se minună mama, cuprinsă, nu se ştie de ce, de o neaşteptată bucurie.

— Egor lvanovici?

— Eu sunt! – răspunse el, înclinându-şi capul enorm cu plete lungi ca de dascăl de biserică. Eaţa lui rotundă zâmbea cu bunătate; ochii mici, cenuşii cercetau chipul mamei cu o privire senină şi blândă. Rotofei, mărunţel, cu grumazul gros şi cu mâinile scurte, semăna cu un samovar. Avea obrazul umed şi lucios, respira cu larmă şi tot timpul i se auzeau în piept şuierături şi hârâituri ca un clipocit de apă…

— Treceţi în odaia din faţă, mă îmbrac îndată! – îi pofti mama.

— Am venit la dumneata cu o treabă! —.spuse Samoilov îngândurat, privind-o pe sub sprâncene.

Trecând în odaie, Egor lvanovici îşi urmă vorba:

— Azi dimineaţă, măicuţa dragă, a ieşit din închisoare Nikolai lvanovici, pe care îl cunoşti…

— A fost închis? – întrebă marna.

— Două Juni şi unsprezece zile. L-a văzut pe hohol, care îţi trimite toate cele bune, şi pe Pavel, care de asemenea îţi trimite îmbrăţişări şi te roagă să nu ai nici o grijă şi să ştii că, pe drumul pe care a pornit el, închisoarea este popas de odihnă, căci aşa au binevoit să hotărască prea grijuliile noastre autorităţi. Şi acum, măicuţă, să vorbim despre treburile noastre! Ştii câţi oameni au fost ridicaţi ieri, în cartierul vostru?

— Nu. Au mai fost ridicaţi şi alţii afară de Paşa? – întrebă mama cu mirare.

— El este al patruzeci şi nouălea! – o întrerupse Egor lvanovici liniştit.

— Şi trebuie să ne aşteptăm ca autorităţile să mai ridice încă vreo zece! Iaca şi pe dumnealui au să-l ia…

— Da, şi pe mine! – întări posomorât Samoilov. Vlasova simţi deodată că respiră mai uşor… „Nu e singur acolo!” gândi ea.

După ce se îmbrăcă, intră în odaie, zâmbind voioasă către musafir:

— Atunci, dacă au ridicat atâţia oameni, poate că n-or să-i ţină mult…

— Aşa-i! – zise Egor lvanovici.

— Şi dacă vom izbuti să le stricăm socotelile, s-ar putea să-i prostim de-a binelea. Uite despre ce este vorba! Dacă încetăm acum să mai introducem în fabrică broşurelele noastre, jandarmăraşii se vor agăţa de această nefericită potriveală şi o vor folosi în contra lui Pavel şi a tovarăşilor lui, care au fost aruncaţi odată cu el în închisoare…

— Cum aşa? – întrebă mama îngrijorată.

— Foarte simplu! – lămuri cu blândeţe Egor lvanovici.

— Şe întâmplă uneori ca şi jandarmii să judece bine. la gândeşte-te: cât a fost Pavel – au fost şi broşuri şi manifeste; acum că Pavel nu mai este – nu mai sunt nici broşuri, nici manifeste i Vra să zică el era acela care împrăştia broşurile» nu-i aşa? Ei, şi atunci au să-i mănânce de vii pe toţi, că grozav le place jandarmilor să-l scarmene pe om până-l fac ferfeniţă!

— Pricep, pricep! – oftă abătută mama.

— O, doamne! Ce-i de făcut acuma?

Din bucătărie se auzi glasul lui Samoilov:

— I-au înhăţat aproape pe toţi, lua-i-ar dracu'…! Noi însă trebuie să ducem treaba asta mai departe, nu numai pentru că nu putem s-o lăsăm baltă, dar şi ca să-i salvăm pe tovarăşii noştri.

ăi

— Dar iată că n-are cine să lucreze! – adăugă Egor, cu un surâs plin de amărăciune.

— Tipărituri avem, material de prima calitate, l-am lucrat chiar eu!… Vorba e, cum să-l strecurăm în fabrică? Iacă asta nu prea ştiu!

— Acuma-i percheziţionează pe toţi, la poartă! – spuse SamoMov.

Dându-şi ssama că er aşteptau ceva de la dânsa, mama îi întrebă cu nerăbdare:

— Ei, da, bine! Şi atunci ce-i de făcut? Samoilov se opri în uşă şi spuse:

— Pelagheia Nilovna, dumneala o cunoşti pe precupeaţa Korsunova…

— O cunosc. Ş-apoi?

— Vorbeşte dumneata cu dânsa, poate o vrea ea să le strecoare.

Mama făcu un semn cu mâinile, a hotărâtă împo-trfvire.

— Nu,.nu se poate! E o femeie care vorbeşte vrute şi nevrute, o gură spartă – nu! Dacă se alia că prin mine… din casa asta… – nu, nu!

Şi deodată, străfulgerată de un gând neaşteptat, ea spuse încetişor:

— Daţi-mi-le mie… mie să mi le daţi!… Am să van ce se poate face, găsesc eu cum să le trec! Am s-o rog pe Măria să mă ia ajutoare! Că doar trebuie să-mi câştig şi eu pâinea, trebuie să lucrez! Am sa car mâncarea muncitorilor la fabrică! Lăsaţi că ştiu eu ce am de făcut!

Cu mâinile împreunate la piept, se strădui să-i încredinţeze că va rândui totul cum trebuie, fără să se bage de seamă, iar la urmă, strigă triumfătoare:

— Au să vadă ei atunci! Pavel nu-i aici, dar mâna lui îi ajunge chiar şi din închisoare, au să vadă dumnealor!

Tustrei se însufleţiră. Egor, freeându-şi vârtos palmele, rosti zâmbind:

— Minunat, măicuţă! De-ai şti dumneata -ce lucru minunat faci! într-adevăr minunat!

— Apoi dacă izbuteşte treaba asta, să ştiţi că intru în închisoare ca într-un iatac! – spuse Samoilov, freeându-şi şi el mâinile cu mulţumire.

— Eşti zâna cea bună din poveste, măicuţă! – strigă Egor cu glas răguşit.

Mama zâmbi. Pentru dânsa era limpede: dacă manifestele se vor ivi şi acum în fabrică, autorităţile vor fi silite să-şi dea seama că nu Pavel era acela care le răspândea.- Se simţea în stare să îndeplinească această misiune cu bine şi tresaltă toată de bucurie.

— Când te-i duce să-l vezi pe Pavel, – glăsui Egor, – să-i spui că are o mamă minunată…

— Las'că tot eu am să-l văd mai întâi! – făgădui Samoilov, zâmbind.

— Să-i spui aşa: că am să fac tot ce trebuie i Sa fie încredinţat!

— Dar dacă n-o să-l bage la închisoare? – o întrebă Egor, arătând către Samoilov.

— Ei, atunci… n-ai ce să-i faci!

Amândoi izbucniră în hohote de râs. Dându-şi seama că a luat-o gura pe dinainte, râse şi ea încetişor, stânjenită, cu o înfăţişare de nevinovată viclenie.

— Ştiţi, este o vorbă': Milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima! – îngăimă dânsa, lăsând ochii în jos.

— Dar e omeneşte să fie aşa! – strigă Egor.

— Cât despre Pavel, să nu-i porţi de grijă. Nu trebuie să te amărăşti deloc. Are să iasă de acolo mai zdravăn decât a intrat. Acolo poţi să te odihneşti, să mai înveţi câte ceva, pe când în libertate, alde noi nu prea avem timp pentru asemenea treburi. Uite, eu am stat în trei rânduri la închisoare; n-am să spun că mi-a făcut plăcere, bineînţeles, dar de fiecare dată am tras un netăgăduit folos şi nentru minte şi pentru inimă.

— Răsufli cam greu! – îi spuse mama, privind cu prietenie faţa lui deschisă.

— Asta, dintr-o anume pricină! – răspunse el, ridicând un deget în sus.

— Aşadar,.măicuţă, ne-ain înţeles! Noi îţi aducem mâine materialul şi iarăşi se va pune în mişcare joagărul care sfâşie şi destramă întunericul de veacuri. Trăiască cuvântul liber! Trăiască inima de mamă! Deocamdată însă. cu bine!

— Cu bine! – îi spuse şi Samoilov, strângându-i zdravăn mâna.

— Uite, vezi, cu maică-mea n-a<j fi putut să vorbesc nici măcar un cuvânt despre toate astea!

— Lasă, c-au să înţeleagă toţi! – răspunse Vlasova în dorinţa ei să-i spună o vorbă care să-i meargă la inimă.

După plecarea lor, mama încuie uşa şi, îngenunchind în mijlocul odăii, începu să se roage,; afară se auzea răpăiala deasă a ploii. Se ruga fără cuvânt, gândindu-se numai cu toată puterea la oamenii pe care Pavel îi adusese în viaţa ei. Parcă-i vedea aievea perindându-se în locul dintre dânsa şi icoane, toţi atât de simpli, neînchipuit de apropiaţi unii de alţii şi, totuşi, atât de singuratici.

A doua zi dis-de-dimineaţă, mama se duse la Măria Korsunova.

Precupeaţa, slinoasă şi guralivă ca totdeauna, o întâmpina compătimitoare.

— Ţi-e dor de el? – o întrebă ea bătând-o pe umăr cu mâna-i grăsană.

— Lasă! L-au luat, l-au dus, ei şi? Nu-i nici o nenorocire. Acu' nu mai e ca înainte vreme, când închisorile erau făcute numai pentru hoţi; acu' au început să-i bage la închisoare şi pe cei care spun adevărul. Pavel o fi spus el, poate, şi ceva ce nu se cuvenea, dar a vorbit pentru toţi şi toată lumea a înţeles asta, n-ai nici o grijă! N-o mărturisesc toţi, dar toţi ştiu cine-i bun şi cine-i. rău între ei! Am vrut să trec pe la tine, dar n-ani avut când. Precum vezi, tot aşa am rămas: gătesc, vâfld, dar se vede treaba că tot săracă mi-e scris să mor! Mă toacă afurisiţii de ibovnici! Rod din mine ca gândacii din colac. De-abia apuci să strângi acolo zece rublişoare şi hop! răsare, te miri de unde, un eretic de ăsta şi ţi le suflă, de parcă nici n-au fost! Rău e să fii muiere! Cea mai urâtă slujbă de pe pa-mânt! Să. trăieşti singura, ţi-e greu; iar în doi – belea curată!

— Am venit cu rugămintea să mă iei ca ajutoare, – zise Vlasova, curmându-i trăncăneala.

— Cum aşa? – întrebă Măria, şi, după ce o ascultă, se învoi, încuviinţând din cap.

— Da, s-a făcut! Iţi mai aduci aminte cum m-ai ascuns în câteva rânduri de bărbatu-meu? Acum, am să te ascund eu de nevoi… Pe tine, toţi sunt datori să te ajute, fiindcă fiu-tău suferă pentru o treabă care-i priveşte pe toţi. Bun băiat ai, toată lumea o recunoaşte, toţi până la unul, şi toţi îl căinează. Iacă, să ştii de la mine, că numai bine n-o să iasă pentru şefi din toată daravela asta cu arestările. Să vezi numai ce se petrece la fabrică! Dacă ai auzi, draga mea, ce vorbesc oamenii! Ei, adicăte şefii, cred că dacă şi-au înfipt colţii în călcâiul omului, l-au şi do-borât! Când colo, iese altfel: loveşti zece şi se mânie câteva sute!

Sfatul celor două femei şi-a avut cuvenita urmare: a doua zi, la vremea prânzului, Vlasova s-a înfăţişat la fabrică purtând cele două oale de mân-care ale Măriei, iar precupeaţa s-a dus la piaţă, ca să-şi desfacă cealaltă marfă.