XV.

Muncitorii au luat aminte de îndată la vânză-toarea cea nouă. Oprindu-se în faţa ei, îi spuneau cu gras de încuviinţare:

— Eh, Nilovna, te-ai apucat de lucru?

Unii o mângâiau cu o vorbă bună, căutând s-o încredinţeze că Pavel va fi liberat în scurtă vreme; alţii îi răscoleau inima sângerată cu vorbele lor de alinare, iar alţii porneau să-i suduie cumplit pe director şi pe jandarmi, şi cuvintele lor găseau un puternic răsunet în sufletul ei. Erau şi de cei care o priveau cu răutăcioasă bucurie, iar pontatorul lsai Gorbov îi mârâi printre dinţi;

— Eu, dac-aş fi guvernator, l-aş spânzura pe fiu-tău! Să nu mai împuieze capul oamenilor cu tot soiul de trăsnăi.

La auzuî acestei crunte ameninţări, un suflu de moarte îi îngheţă inirna, N-a răspuns nimic, ci şi-a trecut numai privirea pe chipul mic şi pistruiat a! lui lsai, apoi a lăsat ochii în jos, oftând, In fabrică era mare frământare; muncitorii se adunau cete-cete, discutând între ei cu glasuri co-borâte; meşterii alergau agitaţi peste tot locul; când şi când se auzeau înjurături şi râsete întărâtate.

Dus de doi poliţişti, Samoilov trecu pe lângă dânsa, cu o mină în buzunar, iar cu cealaltă netezindu-şi părul roşcat.

Un grup de vreo sută de muncitori se ţineau după ei, aruncând poliţiştilor cuvinte de batjocură şi ocară…

— Ai plecat la plimbare, Grişa? – strigă unul dintre dânşii.

— Nu vezi ce onoruri ni se dau? – îi sări altul în sprijin – Umblăm cu garda după noi…

Şi-i trase o sudalmă ca aceea.

— Se vede treaba că nu mai e nici un chilipir să prinză hoţi! – strigă întărâtat muncitorul cel înalt şi cu un ochi scurs.

— Au început să ridice oamenii cinstiţi.-

— Barem să-i fi ridicat noaptea! – adaose cineva din mulţime.

— Uită-te la ei, în toiul zilei, mai mare ruşinea, nemernicii!

Poliţiştii mergeau posomoriţi şi cu pas grăbit, ca şi când n-ar fi văzut nimic şi n-ar fi auzit strigătele care-i întovărăşeau. Din partea cealaltă veneau trei muncitori ducând pe umeri un drug mare de fier, pe caret îndreptară împotriva poliţiştilor strigând:

— Păzea, hingherilor!

Trecând pe lângă Vlasova, Samoilov îi făcu un semn din cap, zâmbind şi-i spuse:

— M-au înhăţat!

Fără să scoată o vorbă, ea se înclină adânc în faţa lui; aceşti tineri cinstiţi, cu mintea luminată şi trează, care se duceau la închisoare cu zâmbetu! pe buze, o mişcau nespus; şi o duioasă dragoste de mamă pentru ei toţi îi cuprindea tot mai puternic inima îndurerată.

Întoreându-se de la fabrică, mama rămase toată ziua la Măria, ajutând-o la lucru şi ascultându-i flecăreala; abia pe seară se duse acasă, unde totul i se păru pustiu, rece şi neprimitor. Rătăci îndelungă vreme din colţ în colţ, negăsindu-şi loc, neştiinc! de ce să se apuce. O neliniştea şi faptul că înnoptase demult, iar Egor Ivanovici nu adusese broşurile, aşa cum făgăduise.

În întunericul de afară, destrămat de lumina ferestrei, se zăreau cazând fulgi de zăpadă grei şi cenuşii, fulgi de toamnă târzie. Lipindu-se de geamuri, alunecau lin în jos şi se topeau, lăsând în urmă o dâră umedă. Mama se gândea la fecioru-său…

Cineva bătu încetişor în uşă; dânsa se repezi să tragă zăvorul; era Saşenka. N-o mai văzuse demult şi cel dintâi lucru care-i sări în ochi a fost că fata se împlinise în chip cu totul nefiresc la trup.

— Bună seara! – spuse mama, bucuroasă că are un suflet alături de dânsa şi că nu va petrece noaptea singură.

— Cam demult n-ai mai dat pe la noi! Ai fost plecată undeva?

— Da' de unde! Am stat la închisoare! – răspunse fata zâmbind.

— Am fost cu Nikolai Ivanovici. II mai ţii minte?

— îl ţin minte, cum să nu! – o încredinţa mama.

— Egor Ivanovici mi-a spus chiar ieri că i-au dat drumul, dar despre dumneata n-am ştiut nimic… Nu mi-a spus nimeni că eşti la închisoare…

— Ce nevoie să mai vorbim despre asta!… Dai' aş vrea să mă schimb până nu vine Egor Ivanovici!

— spuse fata, uitându-se jur-împrejur.

— Eşti udă leoarcă…

— Anr adus manifeste şi broşuri…

— Dă-le, dă-le incoa-'! – spuse mama cu mare grabă.

Desfăcându-şi repede paltonul, fata se scutură şi pachete întregi de tipărituri lunecară pe podea, foşnind ca frunzele când cad de pe copac. Adunându-le, rnama râdea şi vorbea.

— Mă miram ce-i cu dumneata, de te-ai îngrăşat atâta! S-o fi măritat, zic, şi aşteaptă.pesemne un copil. Vai de mine, câte-ai mai adus! Şi ai venit pe jos?

— Da! – răspunse Saşenka.

— Acum era iarăşi subţiratică şi zveltă ca odinioară. Marna băgă de seamă că avea obrajii supţi, iar ochii mari îi erau umbriţi de cearcăne vinete.

— D-abia ţi-au dat drumul şi, în loc să te odihneşti, dumneata… – o căina mama, oftând şi clăti-nând din cap.

— Trebuie! – răspunse fata tresărind.

— Spune-mi: Pavel Mihailovici cum se simte? N-are nimic?… întâmplarea asta nu l-a tulburat prea tare?

Punând aceste întrebări, Saşenka îşi ferea privirea, aplecând capul şi îndreptându-şi părul, dar degetele îi tremurau., ' jNu, defel! – răspunse marna.

— D-apoi cu firea lui, nici n-ar îngădui să se vadă cit de cât.

— în privinţa sănătăţii, cred că-i destul de zdravăn, nu-i aşa? – întrebă fata încet.”

— N-a fost bolnav niciodată! – o linişti mama.

— Dar tremuri toată! Ia să-ţi dau un ceai cu dulceaţă de zmeură!

— Mi-ar prinde tare bine! Dar nu te mai osteni

— e târziu. Lasă că mi-l fac eu singură…

— Când eşti aşa de obosită? Se poate? – o mustră mama şi se duse să vadă de samovar. Saşa veni şi ea în bucătărie şi, aşezându-se pe laviţă cu mâinile împreunate după ceafă, începu a vorbi:

— Orice s-ar spune, închisoarea îl secătuieşte pe om! Afurisită trândăveală! Nu există chin mai cumplit. Ştii că ai atâtea de făcut şi eşti nevoit să stai ca o sălbăticiune în cuşcă…

— Cine are să vă răsplătească pentru toate astea?

— întrebă mama.

Şi, oftând, îşi răspunse singură:

— Nimeni, numai dumnezeu! De bună seama că nici dumneata nu crezi în dumnezeu?

— Nu! – răspunse scurt fata, dând din cap.

— Eu, însă, iaca, nu te cred! – se înflăcăra mama deodată. Şi, ştergându-şi pe şorţ mâinile înnegrite de cărbuni, urmă cu adâncă încredinţare:

— Poate că nu-ţi dai seama de credinţa dumitale! Altfel cum ar putea duce cineva o viaţă ca asta, fără să creadă în dumnezeu?

În tindă se auzi bocănit de picioare şi un mormăit nedesluşit; mama tresări, iar fata, sărind de pe Invită, îi spuse în şoaptă, cu înfrigurare:

— Nu deschide! Dacă sunt jandarmii, spui că.nu mă cunoşti!… Am greşit casa şi am intrat aici în-tâmplâtor; am leşinat, m-ai dezbrăcat şi ai găsit cărţile – înţelegi?

— Pentru ce, drăguţa mea? – întrebă înduioşată mama.

— O clipă! – şopti Saşenka, cu urechea la pândă.

— Mi se pare că-i Egor…

Era chiar el, ud de lapoviţă şi gâfâind de oboseală.

— Aha, samovarul! – se bucură el.

— Nici ca se află lucru mai bun pe lume, măicuţă! Ai şi sosit, Saşenka?

Scoţându-şi agale paltonul greu şi vorbind fără încetare umplu bucătăria cu vocea lui hârâită.

— Iată. măicuţă, ai în faţa dumitale o făptură peste seamă de nesuferită pentru stăpânire! Fiind jignită de directorul închisorii, fiinţa aceasta i-a declarat că, dacă nu-i va cere scuze, nu va mânca nimic şi se va lăsa să moară de foame. Opt zile în şir n-a luat nimic în gură şi, din pricina asta, era cit p-aci s-o scoată din puşcărie cu picioarele înainte. Dar de burtica asta a mea, ce zici, ai?

Tot flecărind aşa şi ţinându-şi cu mâinile scurte pântecul burduhănos, care atârna caraghios, Egor trecu în odaia cealaltă, închizând uşa după el şi ur-mându-şi de acolo vorba.

— Adevărat că opt zile n-ai mâncat nimica? – întrebă mama cu mirare.

— Trebuia să-l fac să-mi ceară scuze! – răspunse fata, strângând din umerii înfioraţi ca de frig. Liniştea şi aspra ei dârzenie stârniră în inima mamei un fel de nedesluşită mustrare. „Ia te uită!…” gândi ea, şi o întrebă iar:

— Dar dacă mureai?

— Ce să-i faci?… Muream şi gata! – răspunse fata încet.

— Dar şi-a cerut scuze. Omul nu trebuie să se lase călcat în picioare.

— Da-a… – îngână mama.

— Pe noi, femeile, toţi ne calcă în picioare toată viaţa…

— Am lepădat încărcătura! – dădu de ştire Egor, deschizând uşa.

— Samovarul e gata! Ia să-l aduc eu înăuntru…

Ridică samovarul şi porni cu el vorbind într-una:

— Neasemuitul meu tată-zămislitor obişnuia să deşerte cel puţin douăzeci de pahare de ceai pe zi, drept care s-a învrednicit a se bucura de şaptezeci şi trei de anişori de viaţă pe acest pământ, în deplină pace şi sănătate. Cântărea opt puduri şi era de meserie dascăl de biserică în satul Voskresenskoe…

— Nu-i fi cumva feciorul părintelui Ivan? – se bucură mama.

— Ba chiar aşa! Dar cum de-ţi este cunoscută această împrejurare?

— Păi şi eu sunt din Voskresenskoe…!

— Eşti din acelaşi sat? A cui fată eşti?

— A lui Sereghin. Vecinul vostru.

— Fiica lui Nil Şchiopul? TI ţin bine minte, câci mi-a tras multe urecheli…

• Stăteau unul în faţa celuilalt şi se veseleau, punân-du-şi tot felul de întrebări. Saşenka se uita la ei zâmbind şi aşeza cele de trebuinţă în jurul samovarului. Auzind' ţăcănit de ceşti, mama reveni la realitate:

— Vai, iertaţi-mă, m-am luat cu vorba! Atâta bucurie-ţi face să întâlneşti un om din satul tău…

— Ba eu trebuie să-ţi cer iertare, că m-am apucat să fac pe gospodina în casa dumitale! Ceasul este zece trecute şi am cale lungă…

— Da' încotro vrei să pleci? In oraş? – o întrebă mirată mama.

— Da.

— Cum se poate? Afară e-ntuneric, e noroi şi eşti atât de obosită! Rămâi aici! Egor Ivanovici o să se culce în bucătărie, iar noi amândouă, colea…

— Nu! Trebuie să plec! – spuse fata cu simplitate.

— Da, vecinico, domnişoara trebuie neapărat s-o ia la picior. Aici o cunoaşte lumea şi dacă mâine ar zări-o cineva pe stradă, n-ar fi tocmai bine, – dădu lămurire Egor.

— Şi cum? Să plece aşa, singură?

— Uite aşa, singură! – răspunse Egor zâmbind. Fata îşi turnă o ceaşca de ceai, luă o felie de pâine neagră de secară, o presără cu sare şi începu să mâ-nânce, uitându-se îngândurată la mama,

— Cum puteţi umbla aşa, noaptea, şi dumneata şi Nataşa? Eu n-aş putea… mi-ar fi frică! – spuse Vlasova.

— Crezi că ei nu-i e frică? – întrebă Egor. —• Nu-i aşa că ţi-e frică, Saşa?

— Ba bine că nu! – răspunse fata.

Mama se uită la ea, apoi la Egor şi se minuna aproape în şoaptă:

— Ce oameni dârji sunteţi voi!

Saşenka îşi bău ceaiul, strânse în tăcere mina lui Egor şi trecu în bucătărie.- Mama ieşi s-o petreacă. In bucătărie Saşenka îi spuse:

— M. Gorki – Mama

— Dacă-l vezi pe Pavel Mihailovici, spune-i salutări din partea mea! Te rog!

Puse mâna pe clanţa uşii, dar deodată se întoarse şi întrebă încetişor:

— îmi dai voie să te sărut?

Fără a rosti nici un cuvânt, mama o cuprinse în braţe şi o sărută cu înfocare.

— Mulţumesc! – susura încet fata şi, luându-şi rămas bun încă o dată, dădu din cap şi ieşi.

Când se întoarse în odaie, mama se uită neliniştită pe fereastră. Fulgi grei şi umezi de zăpadă cădeau în întuneric.

— Pe alde Prozarovi îi mai ţii minte? – întrebă Egor.

Şedea cu picioarele răşchirate şi sufla zgomotos în paharul cu ceai. Avea faţa îmbujorată, asudată, dar mulţumită.

— îi ţin minte, cum nu! – răspunse mama în-gândurată, apropiindu-se de masă pieziş, cu un umăr împins înainte, cum ii era obişnuinţa. Se aşeză şi, întorcându-şi către Egor ochii plini de tristeţe, spuse tărăgănat:

— Vai de mine, cum o să ajungă oare Saşenka?

— Aşa-i, ostenită ca vai de ea! – încuviinţă Egor. – închisoarea a cam zdruncinat-o. înainte, ei a mai voinică… Ş-apoi a fost crescută gingaş… Pare-se că şi-a cam vătămat plămânii…

— Da' din ce soi de oameni se trage? – întrebă mama încet.

— Fată de moşier. Taică-său, după cât am înţeles de la dânsa, e un mare ticălos. Dar dumneata, măicuţă, ştii că amândoi au de gând să se căsnicească?

— Care amândoi?

— Ea şi cu Pavel… Numai că nu pot prinde o clipă de răgaz. Când e el liber, ea e închisă; şi când îi dă drumul ei, îl închid pe el!

— Nu ştiam! – răspunse într-un târziu mama.

— Paşa nu vorbeşte niciodată despre ale lui…

Acum îi era şi mai tare milă de fată şi, uitându-se, fără să vrea, cu oarecare ciudă la musafir, îi spuse;

— S-ar fi cuvenit, cred, s-o însoţeşti…!

— Nu se putea! – răspunse el liniştit.

— Am o mulţime de treburi aici: trebuie s-o iau din loc dis-de-dimineaţă şi am de umblat toată ziua… Pentru năduful meu, îndeletnicirea asta nu-i cea mai potrivită…

— Ce fată bună! – urmă marna şovăind, gândin-du-se la ceea ce-i spusese Egor. O durea că nu aflase vestea de la Pavel, ci de la un străin. îşi strânse tare buzele şi îşi încruntă sprâncenele.

— Da, e o fată bună! – încuviinţă Egor dând din cap.

— Văd că nu mai poţi de mila ei. Nu iaci bine. Dacă ai să te apuci să ne căinezi pe toţi răzvrătiţii, are să ţi se secătuiască degrabă inima. Adevărat, o ducem cam greu. Uite, de pildă, un tovarăş de-al meu s-a întors nu demult din deportare. Când a ajuns pe la Nijni, nevasta şi copilul îl aşteptau la Smolensk; iar când a sosit şi el la Smolensk – pe ei îi şi băgaseră la închisoare, la Moscova. Şi-acum e rândul nevesti-şi să se ducă în Siberia. Am avut şi eu nevastă, o fiinţă minunată, dar cinci ani de viaţă ca asta au băgat-o în monnint…

Egor deşertă dintr-o sorbitură paharul de ceai şi continuă a povesti. Socotea anii şi lunile petrecute în închisoare şi în deportare, îşi aducea aminte de felurite şi felurite năprasne, de schingiuirile din temniţe şi de foametea din Siberia. Mama se uita la el, îl asculta şi se minuna cât de simplu şi de liniştit vorbea despre viaţa aceasta a lor, plină de suferinţa, prigoană şi batjocură…

— Ei, dar ia să mai vorbim şi despre treburile noastre!

Glasul i se schimbă deodată, iar faţa i se înăspri, îi ceru să spună cum avea de gând să strecoare broşurile în fabrică şi mama rămase surprinsă, văzând câte lucruri ştia el în privinţa aceasta.

După ce isprăviră, se întoarseră iarăşi la satul copilăriei lor. El glumea mereu, în timp ce ea rata-cea îngândurată „printre amintirile trecutului şi acest trecut lua acum înfăţişarea ciudată a unei mlaştini, presărată cu movilite pe care creşteau plopi firavi, tremurând necontenit ca într-o înfiorare de teamă, brazi piperniciţi şi rare pilcuri de mesteceni, rătăciţi parcă, printre movilite. Mestecenii creşteau anevoie în mâlul acela putred, moale, lunecos şi, după vreo cinci ani de luptă dârză, cădeau şi putrezeau şi ei. Mama revedea această privelişte şi un simţământ de nesfârşită milă, pentru ce anume nu ştia nici ea, îi strângea inima. înaintea ochilor săi stăruia, neclintită, imaginea fetei cu chipul aprig, dârz. O vedea mergând prin lapoviţă, singură, frântă de osteneală. Iar fecioru-său zăcea în puşcărie. Poate că la ceasui acesta nu doarme nici el, poate că se gândeşte… Dar nu se gândeşte la dânsa, la mama lui, ci la altă fiinţă care-i este mai aproape decât mama. Şi pâlcuri-pâlcuri, gândurile năvăleau, multe şi apăsătoare, în-cleştându-i ca într-o gheară inima îndurerată…

— Eşti obosită, mamă! Hai la culcare! – o îndemnă Egor zâmbind.

Mama îi spuse noapte bună şi, cu multă băgare de seamă, încetişor, cu un umăr împins puţin înainte, trecu în bucătărie, purtând în inima-i trudită un simţământ ascuţit de dureroasă amărăciune.

Dimineaţa, la ceai, Egor o întrebă:

— Dar dacă te înhaţă şi te întreabă de unde ai toate cărţile astea eretice, ce ai să spui?

— Nu e treaba voastră! – aşa a_rn sa le spun!

— râs'punse ea.

— Mă tem că n-au să fie deloc d

— zise Egor.

— Dimpotrivă, dânşii dinţaţi că taman asta e treaba lor! trebe ceas de ceas, fără să te slâbeas

— Iar eu n-am să le spun nimic!

— Şi au să te bage la închisoare!

lărerea asta! dânctncre-u să te în-

— Ei şi? Slavă domnului, măcar la atâta să fiu şi eu bună! – spuse dânsa oftând.

— Cine mai are nevoie de mine? Nimeni. De chinuit n-au să mă chinuiască, pe cât se spune…

— Hm! – făcu Egor, privind-o cu luare-aminte.

— N-au să te chinuiască. Dar omul care face o treabă trebuie să -se păzească…

— De la alde voi nu prea are omul ce să înveţe în privinţa asta! – răspunse mama zâmbind.

O vreme Egor se plimbă tăcut prin odaie, apoi se opri în faţa mamei şi spuse:

— Ţi-e greu, vecino dragă! Simt că ţi-e tare greu!

— La toţi ne e greu! – răspunse ea, dând din mână a lehamite.

— Le-or fi mai uşor, poate, celor care înţeleg… Dar şi eu am început să înţeleg câte ceva din ceea ce vor oamenii de ispravă…

— Ei, dacă înţelegi, măicuţă, înseamnă că le eşti de folos la toţi, – grăi Egor cu glas adânc.

Ea se uită la el zâmbind, fără a mai spune nici o vorbă.

Către amiază, liniştită şi gravă, îşi căptuşi pieptul cu broşuri, şi izbuti atât de bine, încât Egor plescăi din limbă în semn de mulţumire şi spuse:

— Sehr gut! cum ar zice un neamţ de treabă, după ce ar bea o vadră de bere. Tipăriturile astea, măicuţă, nu ţi-au schimbat defel înfăţişarea: eşti aceeaşi femeie blajină, vârstnică, plină şi înaltă. Zeii cei fără de număr să-ţi blagoslovească aceste ale clumitale începuturi…!

După o jumătate de ceas, încovoiată sub greutatea poverii sale, mama aştepta liniştită şi plină de încredere la poarta fabricii. Doi paznici, întărâtaţi de zeflemelele muncitorilor, cercetau cu brutalitate pe toţi cei care intrau în curte, luându-se ia harţă cu dânşii. Mai la o parte stătea un poliţist şi, alături de el, un omuleţ cu picioare subţiri, cu faţa roşie şi ochii ageri. Trecându-şi cobiliţa de pe un umăr pe iui altul, mama îl urmărea cu coada ochiului; simţise că e un spion.

Un flăcău înalt, cu moţul tras pe frunte, cu căciula dată pe ceafă, striga către paznicii care-l percheziţionau:

— Căutaţi-mă în cap, diavolilor, nu în buzunare! Unul din paznici îi răspunse:

— Păi, în cap, doar păduchi o să găsim, că altceva n-ai…

— Chiar de-atâta sunteţi buni: să prindeţi păduchi, nu ghigorţi1, —- răspunse la tanc muncitorul.

Cercetându-l cu o privire iute, din cap pân-ă-n picioare, spionul trânti un scuipat înlături.

— Mie aţi putea să-mi daţi drumul mai degrabă! – se rugă mama.

— Vedeţi doar că duc atâta povară de mi se frâng şalele!

— Hai, treci, treci! – se răsti ţâfnos unul din paznici. —• Mai faci şi gură…

Ajungând la locul ei, mama puse oalele jos şi, şter-gându-şi sudoarea de pe obraz, se uită în juru-j.

Doi lăcătuşi, fraţii Gusev, se apropiară numaidecât de ea şi cel mai mare, Vasili, încruntând din sprincene, o întrebă cu glas tare:

— Brânzoaice ai?

— Aduc mâine! – răspunse dânsa.

Era parola cuvenită. Chipurile celor doi fraţi se luminară. Ivan nu mai putu să se stăpânească şi exclamă:

— E-eh, mamă, inimă de aur…

Vasili se lăsă pe vine, uitându-se în oale şi, în aceeaşi clipă, un pachet cu manifeste îi şi lunecă în sân.

— Ivan, azi nu mai mergem acasă, mâncăm aici! spuse el tare, vârând în turetci teancurile de broşuri.

1 în ruseşte, păduchi (vşi.) rimează cu ghigorfi (erşi); tâlcul glumei este: păduchele se mişcă încet, nu-i mare scofală, să-l prinzi; prinde, dacă poţi ghigorţul! (N. rea. rom.)

— Trebuie s-o încurajăm şi pe negustorita asta nouă…

— Trebuie! – se învoi Ivan, pufnind în râs. Mama, cu ochii în patru, striga, întorcând capul în toate părţile:

— Ciorbă de varză, tăieţei calzi!

Şi, fără să se bage de seamă, scotea unul după altul pachetele cu broşuri şi le strecura celor doi fraţi. De fiecare dată când pachetul pierea din mâna ei, i se ivea în faţa ochilor, ca o pată gălbuie, aşişderea unei flăcăruici de chibrit într-o odaie întunecoasă, chipul ofiţerului de jandarmi şi cu o bucurie răutăcioasă îi spunea în gând: „Na, înghite, domni-şorule…” Şi, strecurând pachetul următor, adăuga plină de mulţumire: „Na, înghite…!”

Muncitorii începuseră a se perinda cu străchinile în mână; când se apropiau, Ivan Gusev pornea a râde cu mare larmă, iar Vlasova, liniştită, contenea cu scosul pachetelor şi le turna ciorbă, le punea tăieţei, în vreme ce fraţii Gusev glumeau:

— Uite ce bine se pricepe Nilovna la treaba asta!

— Nevoia te învaţă să prinzi şi şoareci! – îşi dădu cu părerea un fochist cu faţa posomorită.

— Dacă i-au luat feciorul şi-au lăsat-o fără sprijin… Nemernicii! Ia pune-mi de trei copeici tăieţei! Nu-i nimic, mamă, lasă c-ai să te descurci dumneata.

— Mulţumim pentru vorbă bună! – îi zâmbi ea. Trecând deoparte, fochistul mormăi:

— Numai că vorba asta bună n-o să-ţi prea ţină ele cald…

Vlasova striga mai departe.

— Caldă, mâncare caldă, ciorbă, tăieţei, supă!… Şi se gândea cum are să-i povestească lui Pavel această cea dintâi încercare a ei; iar în faţă îi stăruia mereu chipul ofiţerului – gălbejit, nedumerit şi plin de răutate. Mustaţa-i neagră tremura zbârlită, iar de sub buza de sus, zborşit ridicată către nas, îi sticleau, albi, dinţii încleştaţi. Ca un cântec de pasăre îi răsuna în piept bucuria, sprâncenele îi tresăreau viclene şi, ducându-şi mai departe treaba cu multă îndemânare, mormăia…:

— Mai na!