XIX.

Fusese de trei ori să ceară învoire ca să-l vadă pe Pavel, dar de fiecare dată generalul de jandarmi, un bătrânel cu părul cărunt, cu obrajii stacojii şi cu nasul mare, îi respinsese cu blândeţe cererea:

— Peste v-o săptămână, maică, mai devreme nu! Peste o săptămână mai vedem, dar acum – nu se poate…

Lra rotolei, bine hrănit şi semăna cu o prună răscoaptă, ruptă cam de multişor de pe creangă şi acoperită cu un strat de mucegai pufos. Tot timpul se scobea în dinţii mărunţi şi albi cu un beţişor galben, ascuţit; în ochii mici, verzui, avea un zâmbet blajin, iar glasul îi suna îndatoritor, prietenos.

— E cuviincios! – spunea ea îngândurată, vorbind cu hoholul.

— Zâmbeşte într-una…

— Bunînţeles! – zise hoholul.

— De la ei nimic nu poţi alege. Sunt drăguţi şi zâmbăreţi. Şi apoi li se spune: „Ia vedeţi d-ăla de colo; e un om deştept şi cinstit, dar pentru noi e primejdios, aşa că ar fi mai bine să-l spânzuraţi!” Iar ei au să-ţi zâmbească drăgălaş şi au să te spâuzure şi, pe urmă, au să zâmbească iar.

— Cel care a fost la noi cu percheziţia se dezvăluia îndată, – zise mama, cântărindu-i în minte pe amân-doi.

— Vedeai numaidecât că e un câine…

— Ăştia nu mai sunt oameni, ci un fel de ciocane, bune să năucească omul. Nişte unelte. Se slujesc de ei ca să ne fasoneze şi să ne potrivească după cum li-i placul, ca să le fim mai la îndemână. Şi toate uneltele astea au fost anume pregătite şi potrivite după mâna care ne stăpâneşte: fac tot ce li se porunceşte, fără să gândească, fără să se mai întrebe pentru ce?

În sfârşit, mama dobândi învoirea să-l vadă pe Pavel şi, în duminica ce urmă, ea aştepta cuminte pe un scaun, într-un colţ al cancelariei închisorii. Afară de dânsa, în încăperea strimtă şi murdară, cu tavanul jos, mai aşteptau încă vreo câţiva inşi; aceştia nu veneau pesemne întâia oară, căci se cunoşteau între ei; schim-bând alene câte o vorbă, legaseră o convorbire lâncedă şi lipicioasă ca o pânză de păianjen.

— Aţi auzit? – spunea o femeie grasă, cu faţa oli-lită, ţinând o geantă pe genunchi.

— Azi, la utrenie, conducătorul corului de la catedrală i-a rupt urechea unui băiat din cor…

Un bărbat în vârstă, îmbrăcat într-o tunică de militar în retragere, îşi drese glasul şi, tuşind cu mare larmă, zise:

— Coriştii sunt nişte puşlamale!

Un omuleţ mărunţel, cu picioarele scurte, cu braţele lungi, pleşuv şi cu falca de jos ieşită înainte, se în-vârtea prin cancelarie. Fără a se opri din mers, el vorbea îngrijorat, cu glas hârâit:

— Viaţa se scumpeşte mereu, d-aia se înrăiesc şi oamenii. Un funt de carne de vacă, de calitatea a doua, costă paisprezece copeici, iar pâinea a ajuns iarăşi la două copeici juma'…

Când şi când intra câte un deţinut. Toţi purtau haine cenuşii, iar în picioare aveau papuci grei de toval. Când păşeau în încăperea aceea, destul de întunecoasă, clipeau mărunt din ochi. Unul din ei avea lanţuri la picioare.

Toate acestea se desfăşurau într-o linişte ciudată şi păreau atât de fireşti, încât îţi stârneau un simţământ de întărâtare. Toţi se obişnuiseră şi parcă se împăca-seră cu starea în care se găseau; unii stăteau resemnaţi, alţii îi păzeau netulburaţi, iar alţii veneau obosiţi să-i viziteze pe cei întemniţaţi. Cu inima tremurând de nerăbdare, mama se uita nedumerită în jurul ei îa această viaţă de o apăsătoare simplitate.

Lângă dânsa şedea o bătrânică mărunţică la trup, cu faţa brăzdată de zbârcituri, dar cu ochi vioi. Ea îşi răsucea mereu gâtul subţirel, trăgând cu urechea la cele ce se vorbeau şi uitându-se la toţi cu o privire ciudat de provocatoare.

— Pe cine ai aici? – o întrebă încet Vlasova.

— Pe fecioru-meu, care e student, – răspunse bă-trânica^ iute şi cu glas tare.

— Dar dumneata?

— Şi eu tot aşa – pe fecioru-meu. E muncitor.

— Cum îl cheamă?

— Vlasov.

— N-am auzit de numele ăsta. E de mult închis?

— De şase săptămâni.

— Al meu stă de aproape zece luni! – spuse bă-trânica şi Vlasova simţi în glasul ei o învăluire ciudată, ca un fel de mândrie.

— Da, da! – îşi urmă vorba bătrânelul cel pleşuv.

— Ajunge omul să-şi piardă şi răbdarea… Toată lumea e necăjită, a început să ţipe, toate se scumpesc, iar oamenii se ieftinesc în aceeaşi măsură. Glasuri de împăciuire nu se prea aud…

— Perfect adevărat! – zise militarul.

— E o adevărată neruşinare! Trebuie să se ridice o dată un glas hotărât, care să strige: „Zât!” Asta ne trebuie. Un glas hotărât…

Acum luau parte toţi la discuţia care se mai însufleţise. Fiecare se grăbea să-şi dea cu părerea despre viaţă, dar toţi vorbeau cu jumătate gură şi mama simţea în vorba lor ceva străin de sufletul ei. Acasă la dânsa se vorbea altfel, mai firesc, mai tare şi mai pe înţeles.

Un paznic burduhănos, cu o barbă roşcovană, pătrată, îi strigă numele, o măsură cu privirea din cap până-n picioare şi, şchiopătând uşor, porni înainte, spunându-i:

— Vino după mine…!

Păşind în urma lui, mama ar fi vrut să-l împingă din spate, ca să meargă mai repede. II găsi pe Pavel într-o cămăruţă strimtă. Zâmbea, cu mina întinsă'. Mama i-o prinse în mâinile ei, începu a râde, clipind mărunt din ochi şi, negăsind altceva să-i spună, murmură încet:

— Bună ziua… Bună ziua…

— Linişteşte-te, mamă, linişteşte-te! – îi spuse Pavel, strângându-i mina.

— N-am nimic!

— Mamă, de! – zise paznicul, slobozind un oftat.

— Dar ar fi mai bine să staţi mai departe unul de altul, ca să ţie o distanţă…

Şi căscă zgomotos. Pavel o întrebă de sănătate, de casă… Mama se aştepta la alte întrebări, nu ştia nici ea la ce anume şi le căuta zadarnic în ochii băiatului. Ca totdeauna, el era liniştit; numai faţa îi era mai palidă.şi ochii parcă mai mari.

— Saşa îţi trimite salutări! – spuse ea.

Un tremur uşor trecu ca o înfiorare peste pleoapele lui Pavel, iar faţa i se destinse, luminată de un zâm-bet cald. Mama simţi o împunsătură de durere în inimă.

— Cât o să te mai ţină oare? – întrebă ea cu ciudă şi mâhnire în glas.

— De ce te-au închis? Că, doar, foile acelea au apărut iarăşi…

Ochii lui Pavel străluciră de bucurie.

— Iarăşi? – întrebă el cu grabă.

— Nu-i îngăduit să vorbiţi despre aşa ceva! – spuse domol paznicul.

— N-aveţi voie să vorbiţi decât despre treburi de familie…

— Da' ce, asta nu-i o treabă de familie? – se împotrivi mama.

— Asta n-am de unde să ştiu. Dar e oprit, – stărui nepăsător paznicul.

— Vorbeşte, mamă, despre ale noastre! – îi spuse Pavel.

— Ce mai faci?

Mama, îmboldită deodată de o puternică şj tinerească însufleţire, răspunse, ca şi când ar fi înfruntat pe cineva:

— Iacă, duc şi eu la fabrică toate cele… Se opri o clipă, apoi urmă zâmbind:

— Ciorbă de varză, păsat, tot ce pregăteşte Măria de mâncare şi alte bucate…

Pavel înţelese. Şi, în străduinţa de a-şi stăpâni râsul, faţa prinse a-i tremura: îşi trecu degetele prin păr, răvăşindu-l, şi-i spuse blând, cu o duioşie pe care mama nu i-o mai auzise niciodată în glas: i

— Bine că ai de lucru şi nu te plictiseşti!

— Când au apărut iar îoile acelea, au început să mă caute şi pe mine la. poartă! – spuse ea, cu oarecare lăudăroşenie.

— Iar aţi început cu d-alde astea! – se amestecă în vorbă paznicul, cu nemulţumire.

— V-am spus doar că nu se poate! Omul a fost închis ca să nu afle nimic din afară, iar tu îi dai înainte cu ale tale! Trebuie să înţelegi ce se poate şi ce nu se poate!

— Hai, lasă, mamă! – spuse Pavel.

— Matvei Ivanovici e un om cumsecade, nu trebuie să-l supărăm. Ne înţelegem foarte bine cu el. Astăzi el se află cu totul întâmplător aici; de obicei, la vizite, stă de faţă ajutorul de comandant.

— Vizita s-a sfârşit! – le dădu de ştire paznicul, uitându-se la ceas.

— Ei, îţi mulţumesc, mamă! – zise Pavel. – îţi mulţumesc, măicuţă dragă! Să nu fii îngrijorată! O să-mi dea drumul curând…

O îmbrăţişa strâns şi o sărută, iar ea, înduioşată şi fericită, izbucni în plâns.

— Ej hai, despărţiţi-vă odată! – spuse paznicul, iar după aceea, în timp ce o ducea către ieşire, adaose: • – Nu mai plânge, o să-i dea drumul! îi eliberează pe toţi… Sunt atâţia, că nu mai încap…

Acasă, tr.ama îi povesti lui Andrei, cu un zâmbet larg pe faţă şi mişcându-şi sprâncenele cu vioiciune:

— M-am priceput eu cum să-i spun; a înţeles îndată!

Apoi suspină de mâhnire:

— A înţeles. Altfel, nu m-ar fi îmbrăţişat aşa; ri-a mai făcut-o niciodată!

— Măi, măi! Ce-i şi cu mamele astea! – se veseli hoholul.

— Tot omul jinduieşte la ceva, fieştecare după pofta inimii; numai mamele ştiu una şi bună: ele nu aşteaptă decât mângâierile copiilor…

— Bine, dar ce spui tu, Andriuşa, de oamenii aceia? – izbucni deodată mama cu glas plin de mirare. —

S-au împăcat cu soarta, asta e! S-au obişnuit de-a binelea! Le-au luat cu torţa copiii de acasă şi i-au băgat la închisoare, iar ei – nimic! Vin, stau, aşteaptă, vorbesc. Ce spui de asta, ai? Păi dacă nişte oameni cu carte se pot obişnui cu aşa ceva, ce să mai spunem atunci despre poporul de rând?

— Ei, asta nu-i greu de înţeles, – zise hoholul cu surâsul lui obişnuit, – căci, oricum, legea tot e mai blândă cu ei decât cu noi şi ei au mai multă nevoie de ea decât avem noi. Încât, dacă se întâmplă câteodată să-i pocnească şi pe ei la mir, se mai strâmbă olecuţă, dar nu chiar aşa de tare. Vorba ceea: ciomagul din mina alor tăi te loveşte mai cu milă.

XX într-o seară, mama şedea la masă şi împletea la ciorap, iar Andrei citea cu glas tare o carte «despre răscoala sclavilor din Roma; cineva bătu cu putere în uşă şi când hoholul deschise, intră Vesovşcikov cu o legăturică la subsuoară, cu căciula pe ceafă, plin de glod până la genunchi.

— Trecând pe aici, văzui lumină. Ia să intru – zic – să văd ce mai fac. Vin de-a dreptul de la închisoare! – grăi el cu glas ciudat şi apucând mâna Vlasovei o scutură cu putere, spunând:

— Pavel îţi trimite multă sănătate…

Apoi, şovăind oarecum, se lăsă pe un scaun, scormonind în jur cu privirea lui posomorită şi bănuitoare.

Mama nu-l îndrăgea defel; capul lui colţuros, tuns chilug, cu ochii mici avea ceva care întotdeauna o înfricoşa; acum însă era bucuroasă că-l vede şi, zâm-bindu-i cu prietenie, îi spuse voioasă:

— Te-ai cam tras la faţă. Să-i dăm un ceai, Andriuşa, ca să se mai încălzească…!

— Taman acuma pun samovarul! – răspunse hoholul din bucătărie.

— Ei, ce face Pavel? Au mai dat drumul la careva, ori numai ţie?

Nikolai lăsă capul în jos şi răspunse:

— Pavel stă şi rabdă. Numai pe mine m-au liberat! – îşi ridică apoi privirea şi, aţintind-o în ochii maniei, grăi printre dinţi, punând răstimpuri între cuvinte:

— Le-am spus-o verde: „Gata, ajunge! Daţi-mi drumul de aici, că de nu, iac moarte de om şi după aia îmi fac şi eu seama!” Şi mi-au dat drumul

— M-mda-a! – făcu mama, trăgându-se mai de o parte şi, fără să vrea, când îi întâlni ochii mici, sfredelitori, clipi mărunt.

— Dar Fedea Mazin ce face? – strigă hoholul din bucătărie.

— Mai scrie poezii?

— Scrie. Pe ăsta chiar că nu-l înţeleg deloc! – răspunse Nikolai, clătinând din cap.

— Parc-ar fi scatiu! L-au băgat în colivie şi cântă! Un lucru ştiu însă – n-am deloc poftă să mă duc la mine acasă…

— Chiar aşa, că doar ştii ce te-aşteaptă! – spuse îngândurată mama.

— Casa-i pustie, foc n-ai, odaia e rece…

Nikolai rămase tăcut, îngustându-şi ochii. Scoase din buzunar un pacheţel de ţigări, îşi aprinse agale o ţigară şi, urmărind cu privirea cum se destrămau colacii de fum cenuşiu, grăi cu un rânjet de câine abătut:

— Da, cred şi eu c-o fi tare frig. Podeaua o fi plină de gândaci îngheţaţi. Or fi degerat şi şoarecii. Nu s-ar putea să rămân peste noapte la tine, Pelagheia Nilovna? – întrebă el cu glas înăbuşit, oco-hndu-i privirea.

— Mai e vorbă, tăicuţule! – răspunse pripit mama. Se simţea oarecum stânjenită în faţa lui.

— Am ajuns vremea când le roşeşte obrazul copiilor din pricina părinţilor…

— Ce-ai spus? – întrebă mama, tresărind.

171 o ţinti cu privirea, apoi închise ochii şi, în clipa aceea, chipul lui ciupit de vărsat părea orb.

— Copiilor – zic – le roşeşte obrazul din pricina părinţilor, – repetă el, oftând adânc.

— Lui Pavel n-o să-i fie niciodată ruşine din pricina ta Mie, însă, mi-e ruşine de faptele tatii. Nici n-am să-i mai calc în casă. Nu mai am tată. nu mai am casă! M-au pus sub supravegherea poliţiei, altminteri – luam drumul Siberiei… Aş fi ajutat acolo la liberarea deportaţilor, aş fi pus la cale evadări…

Cu inima ei, mama simţea că omul acesta suferă, însă durerea lui nu-i stârnea în suflet nici o compătimire.

— Dacă e aşa, atunci de… poate că ar fi mai bine să pleci! – zise ea într-o doară, numai să nu-l jignească cu tăcerea ei.

Asupra acestora, Andrei se ivi în uşa bucătăriei şi-l întrebă râzând:

— Ce tot sporovăieşti acolo, omule? Mama se ridică de pe scaun spunând:

— Mă duc să pregătesc ceva de mâncare. Vesovşcikov se uită ţintă la hohol şi deodată izbucni:

— Eu cred aşa, că unii oameni trebuie ucişi!

— Valeu! Şi pentru ce, mă rog? – întrebă Andrei.

— Ca să nu mai facă umbră pământului degeaba… înalt şi uscăţiv, Andrei stătea în mijlocul odăii cu mâinile vârâte în buzunar, legănându-se de pe un picior pe altul şi uitându-se de sus în jos la Nikolai. Acesta şedea înfipt în scaun, învăluit într-un nor de fum; pe faţa cenuşie i se iviseră pete roşii.

— Am să-i frâng gâtul lui Isai Gorbov, să vezi!

— Pentru ce? – întrebă hoholul.

— Ca să nu mai spioneze şi să nu mai pârască! Din pricina lui s-a ticăloşit tata, din pricina lui vrea acum să intre copoi, – spuse cu vrăjmăşie Vesovşcikov, uitându-se posomorit la Andrei.

— Aha. vra să zică asta-i! – strigă hoholul – Dar cine are să te învinuiască pe tine din pricina asta? Numai proştii!

JJ – M. Goiki – Mama

— Şi proştii, şi deştepţii, pentru că toţi sunt la fel! – răspunse apăsat Nikolai.

— Uite, tu eşti deştept, şi Pavel aşişderea, dar ce, parcă voi mă socotili pe mine ca pe ceilalţi, ca pe Fedka Mazin ori ca pe Samoilov? Sau cum vă socotiţi voi ainândoi unul pe celălalt? Nu-i nevoie să mă minţi, că tot n-am să te cred… Toţi mă înlătură din calea lor, ca să rămân deoparte, singur…

— Ţi-e sufletul bolnav, Nikolai! – grăi hoholui cu glas domol, plin de blândeţe, aşezându-se lângă ei.

— Boinav, aşa-i! Dar toţi avem câte o boleşniţă în suflet… Numai că vouă vi se pare că bubele voastre sunt mai de soi decât ale mele. Toţi suntem nişte ticăloşi unul faţă de altul, dacă vrei să ştii. Şi la asta ce ai putea să-mi răspunzi, mă rog? Hai, sa te-aud!

Aţintindu-şi privirea tăioasă asupra lui Andrei, aştepta rânjind. Faţa-i ciupită de vărsat era nemişcata; numai buzele groase îi tremurau, de parcă s-ar îi atins de ceva fierbinte.

— D'acâ-i aşa, află că n-am să-ţi spun nimic! – zise hoholul, învăluind în zâmbetul cald şi trist al ochilor săi albaştri privirea duşmănoasă a lui Vesovşcikov.

— Să discuţi cu un om în clipa în care toate rănile din inima lui sângerează înseamnă doar să-l amărăşti mai rău. Treaba asta o ştiu prea bine, îră-ţioare

— Cu mine nu se poate discuta, nu rnâ pricep să discut! – mormăi Nikolai, lăsând ochii în jos.

— Eu cred aşa, că fiecare din noi, – urmă hoholul, – fiecare din noi a fost nevoit odată să umble desculţ pe cioburi de sticlă; fiecare din noi, la vremea lui de grea frământare, a trecut prin încercarea asta, vărsând fierea din el, cum se-ntâmplă acum cu tine…

— N-ai, n-ai ce să-mi spui, ce mai încoace şi-n-colo! – grăi răspicat Vesovşcikov.

— Urlă sufletul din mine ca lupul în codru…!

— Nici nu vreau să-ţi răspund! Ştiu însă că o să-ţi treacă. Poate că nu chiar, de tot, dar treacă!

Zâmbindu-i şi bătându-l uşurel pe umăr, urmă:

— Asta-i o boală a copilăriei, frăţioare, cum ar fi, de pildă, pojarul. Toţi trebuie să trecem prin suferinţele ei, cei tari – mai uşor, cei slabi – mai greu. Dar pe alde noi nimic nu ne doboară decât dacă omul, dându-şi seama cât preţuieşte el ca om, nu izbuteşte totuşi să-şi înţeleagă rostul lui în viaţă şi nici să-şi găsească locul. Şi atunci ţi se pare ca, din toţi cei ce te înconjoară, numai tu eşti brânză buna şi toată lumea cealaltă vrea să te înghită. După o bucată de vreme, însă, începi să te dumireşti ca partea cea bună din sufletul tău se află şi în sufletele celorlalţi şi nu e întru nimic mai rea decât a ta; şi atunci te mai uşurezi, iar cugetul începe să te mustre oarecum, pentru că te-ai crezut mai grozav decât ei şi ai dat ghes să te caţări numaidecât în vârful clopotniţei când, în fapt, clopoţelul tău e atât de mititel, încât, în cântarea clopotelor de sărbătoare, nici măcar nu se aude. Şi ai să mai vezi după aceea că clinchetul tău sună tare bine în armonia glasurilor unite laolaltă, pe când aşa, răzleţit, se-neacă în dangătul clopotelor bătrâne, ca o muscă în ulei. Ai înţeles-ce vreau să spun?

— Poate c-am înţeles! – dădu din cap Nikolai.

— Da' de crezut, nu cred!

Andrei porni a râde şi, ridicându-se brusc de pe scaun, începu să măsoare odaia cu paşi grăbiţi, bocănind cu larma:

— N-am crezut nici eu, la vremea mea. Cât despre tine, nu eşti decât o haraba şi atâta tot!

— De ce adică – haraba? – surise posomorit Nikolai, ridicându-şi privirile către hohol.

— Pentru că aşa arăţi.

Vesovşcikov izbucni deodată în hohote de râs, cu gura până la urechi.

— Ce-i cu tine? – îl întrebă cu mirare hoholul, oprindu-se în fata lui.

— M-am gândit în clipa asta ca, dacă ar încerca vreunul să te jignească, apăi acela ar fi mare dobitoc! – zise Nikolai, dând din cap.

— Cu ce ar putea să mă jignească? – spuse Andrei, ridicând din umeri.

— Ştiu şi eu? – răspunse Vesovşcikov, sticlindu-şi dinţii într-un zâmbet plin de bunătate sau, poate, de îngăduinţă.

— Am vrut doar să -spun ca multe mustrări de cuget ar avea, după ce te-ar jigni.

— Ce-ţi mai trece şi ţie prin cap! – spuse hohotul râzând.

— Andriuşa! – strigă mama din bucătărie. Andrei ieşi.

Rămas singur, Vesovşcikov se uită în juru-i, îşi întinse piciorul încălţat cu cizma grea, îl privi îndelung şi, aplecându-se, îi pipăi cu amândouă mâinile pulpa groasă. Ridicând după aceea palma în dreptul ochilor, o cercetă mai întâi pe fată şi apoi pe dos. Avea o mină butucănoasă, cu degete groase, boante, acoperite cu păr roşcat. O răsuci de câteva ori în aeraşi, după aceea, se sculă în picioare.

Când intră Andrei cu samovarul, Vesovşcikov stătea în fata oglinzii.

— Demult nu m-am văzut. într-o oglindă!… – zise el.

Si, cu un zâmbet de batjocură, adause, clătinând din cap:

— Ce mutră păcătoasă!

— Şi ce-ţi pasa? – întrebă Andrei, privindu-l cu oarecare curiozitate.

— Păi, iacă, Saşenka spune că fata omului este oglinda sufletului! – îngână tărăgănat Nikolai.

— Dar nu-i adevărat! – strigă Andrei.

— Fa are nasul ca un cârlig, pomeţii ca nişte foarfece şi, cu toate astea, sufietul ei e ca o stea.

Vesovşcikov se uită la el, zâmbind. Se aşezară la ceai.

Vesovşcikov luă un cartof mare, presără pe o felie de pâine sare din belşug şi începu să mestece din fălci agale şi liniştit, ca un bivol.

— Dar pe aici cum merg treburile? – întrebă el cu gura plină.

Când Andrei ii povesti cu însufleţire cum s-a înteţit propaganda în fabrică, el se posomori iarăşi şi spuse cu glas adânc;

— Toate astea se tărăgănesc prea mult! Treaba merge încet! Ar trebui să meargă mai repede…

Mama ridică ochii către el şi în inima ei se strecură iarăşi o pornire duşmănoasă faţă de omul acesta.

— Viaţa nu-i telegar; n-o poţi îmboldi cu biciul! – zise Andrei.

Vesovşcikov dădu din cap cu îndărătnicie:

— Se tărăgănesc prea mult! Nu mai am răbdare! Spune-mi ce să fac!

Şi, desfăcându-şi braţele în lături, aşteptă tăcut răspunsul, cu privirea ţintită în obrazul hoholului.

— Trebuie să învăţăm şi noi şi să-i învăţăm şi pe ceilalţi – asta trebuie să facem! – zise Andrei, lăsând capul în jos.

Vesovşcikov întrebă:

— Şi când o să ne batem?

— Până atunci, o să mai mâncăm noi bătaie şi nu o singură dată! Asta o ştiu prea bine! – răspunse hoholul, zâmbind cu tâle.

— Nu ştiu când are să sune ceasul luptei; cred însă că, mai întâi, trebuie să ne. înarmăm capul şj, după aceea, mina…

Nikolai începu iar să mănânce. Privindu-l pe sub sprâncene, mama îi cerceta, fără ca el să bage de seamă, faţa mare şi lată, nădăjduind să descopere în ea măcar ceva care ar putea s-o împace cu figura lui otova, boccie.

Şi, de fiecare dată când îi întâlnea ochii mici, cu privirea lor împungătoare, ea începea să mişte stânje-nită din sprâncene. Cât despre Andrei, se vedea bine că era tulburat: acu' se pornea pe vorbă şi pe râs, <icu' contenea şi începea sa fluiere.

Mama credea că-i înţelege această tulburare. Nikolai tăcea, iar când Andrei îl întreba câte ceva, răspundea scurt şi fără chef.

Odăiţa aceea se strâmtase parcă deodată şi devenise neîncăpătoare pentru cei doi locatari ai ei, încât aceştia aruncau pe rând, când mama, când Andrei, câte o privire fugară către musafirul lor.

În sfârşit, el se ridică şi zise:

— Aş vrea să mă culc. Am stat şi am tot stat la închisoare, apoi deodată mi-au dat drumul şi am pornit, am umblat… pân” am ostenit. '

Când Nikolai trecu în bucătărie, şi, după ce se mai foi o bucată de vreme, se potoli deodată, de parca ar fi murit, mama, cu urechea la pândă în liniştea adâncă, îi spuse în şoapta lui Andrei:

— II frământa gânduri groaznice…

— Da, e tare zbuciumat, – încuviinţă Andrei, clâ-tinând din cap, – dar o să-i treacă. Ii cunosc meteahna, că am trecut şi eu prin ea. Când focul din inima omului nu răbufneşte în vâlvătaie, ci arde înfundat, face zgură multă. Hai, nană, d.u-te de te culcă! Eu am să mai citesc.

Mama se trase în ungherul în care, în dosul unui polog de stambă, se afla un pat şi, mult timp după aceea. Andrei, stând la masă, auzi freamătul cald ai suspinelor şi rugilor ei şoptite. Răsfoind cu graba cartea, el îşi freca fruntea, frământat, îşi răsucea mustaţa cu degetele-i lungi,” târşâia picioarele pe podea. Pendula ceasornicului ţăcănea, iar afară gemea vântul.

Şi din nou se auzi glasul domol al mamei:

— Of, doamne! Câtă omenire e-n lumea asta, şi fiecare geme-n felul lui. Or fi oare şi oameni care se bucură?

— Sunt şi din ăştia, sunt! Şi, în curând, vor îi mulţi, mulţi de tot! – răspunse Andrei.