XXI.

Viaţa îşi urma cursul cu repeziciune, zilele treceau pestriţe, variate şi nu semănau una cu alta. Fiecare zi aducea câte ceva nou, dar mama nu se mai tulbura defel din pricina asta. Seara, veneau tot mai des oameni pe care ea nu-i cunoştea; se vedea după faţă ca erau copleşiţi de gânduri; discutau în şoaptă cu Andrei şi plecau noaptea târziu, cu gulerul ridicat şi cu căciula îndesată până peste ochi, mistuindu-se tainic în beznă, fără să li se audă pasul. în fiecare din ei se simţea o emoţie năvalnică, dar stăpânită; ai fi zis că toţi erau gata să izbucnească în cântece şi veselie, dar n-aveau timp pentru asta, fiind mereu zoriţi. Unii erau gravi şi ironici, alţii – plini de voioşie, împrăştiind tinereţe în jurul lor, iar alţii – îngânduraţi şi liniştiţi; în ochii mamei, însă, toţi erau deopotrivă de hotărâţi şi dârzi şi, cu toate că fiecare îşi avea chipul lui deosebit, ei i se părea că loate feţele se contopeau în una singură: slabă, calmă şi hotărâtă, o faţă senina, cu ochi adumbriţi, din adâncul cărora se revărsa lumina unei priviri severe, dar mângâioase, ca aceea a lui Isus în drum spre Emaus.

Mama îi număra pe loţi în gina, adunându-i roată în jurul lui Pavel, iar el, în acea mulţime împânzită, stătea neobservat de duşmani şi ferit de privirile lor. într-o zi veni din oraş un drac de fată ageră loc, cu părul cârlionţat, aducând un pachet pentru Andrei. La plecare, codana îi spuse Vlasovei, aruncându-i o privire veselă, scânteietoare:

— La revedere, tovarăşa!

— Cu bine! – răspunse mama, stăpânindu-şi zâmbetul.

Şi, după ce o însoţi, mama se întoarse la fereastra şi privi cu veselie cum mergea pe stradă, păşind mărunt şi iute cu picioarele-i micuţe, tovarăşa ei, gingaşă ca o floare de primăvară şi uşoară ca un fluturaş.

„Tovarăşă! murmură mama, când musafira se mistui în depărtare. Puicuţa maichii! Să te norocească dumnezeu cu un tovarăş bun şi cinstit, de care să te bucuri toată viaţa!”

De multe ori băgase de seamă că oamenii rare veneau din oraş aveau în ei ceva copilăresc, care o făcea să surâdă cu îngăduinţă. în acelaşi timp, vedea cu mirare – şi lucrul acesta o tulbura şi o bucura – că ei aveau o credinţă, de a cărei adâncime îşi dă-dea seama din ce în ce mai limpede; visul lor în triumful dreptăţii îi mângâia şi-i încălzea inima şi, ascultându-i, suspina fără să vrea cu o tristeţe pe care nu şi-o putea lămuri O înduioşa mult. îndeosebi, simplitatea lor şi acea minunată şi generoasă uitare de sine, când era vorba de ei înşişi.

Acum începuse să înţeleagă multe din cele ce vorbeau ei despre viaţă, simţea că ei cunoşteau în chip neîndoielnic adevărata pricină a nefericirii oamenilor şi se obişnuise să gândească la fel cu ei. In adâncul sufletului însă, mama se îndoia că ei ar putea să schimbe viaţa aşa cum năzuiau şi că vor avea destulă putere ca să poată aduna în jurul lor pe toţi muncitorii, atunci când vor da alarma. Fieş-tecare om vrea să se sature astăzi; niciunul nu primeşte să-şi amâne cina, nici măcar pe a doua zi, dacă poate s-o mănânce numaidecât. Puţini vor porni pe calea aceasta grea şi lungă, puţini ochi se vor învrednici să întrezărească la capătul acestui drum anevoios minunata împărăţie a înfrăţirii po-noarelor. Din pricina aceasta, toţi aceşti oameni de treabă, cu toate că erau în puterea vârstei şi aveau uneori faţa istovită, i se păreau nişte copii.

„Dragii de ei!” gândea mama, clătinând din cap.

Dar viaţa lor de acum era frumoasă, serioasă, înţeleaptă; ei cugetau la binele oamenilor şi, în dorinţa de a-i învăţa şi pe ceilalţi ceea ce ştiau ei, o făceau, fără a-şi cruţa puterile. Iar mama îşi dădea seama că o viaţă ca aceasta era vrednică de a fi iubită, în ciuda tuturor primejdiilor şi, oftând, îşi întorcea privirile înapoi, către trecutul ei searbăd, care se desfăşura în urmă-i ca o fâşie îngusta ii întunecată, fără nici o rază de lumină. Treptat, pe nesimţite, începu a i se limpezi în suflet conştiinţa calmă că în această viaţă nouă îşi avea şi ea rostul ei şi, de unde înainte vreme nu simţise niciodată că ar putea fi de folos cuiva, acum îşi dădea bine seama că era necesară multora; acesta era un simţărnânt nou, atrăgător, care o făcea să-şi mai înalţe capul…

Ducea regulat manifeste la fabrică, socotind că astfel îşi împlineşte o datorie a ei, iar copoii se deprinseră cu figura ei. De vreo câteva ori o percheziţionaseră şi pe dânsa, dar aceasta se întâmplase totdeauna a doua zi după împrăştierea foilor în fabrică. Când n-avea nimic asupra ei, tocmai atunci căuta să stârnească bănuielile paznicilor şi agenţilor; aceştia o opreau şi o scotoceau, iar dânsa se arăta jignită, îi înfrunta, îi ruşina şi, după aceea, pleca mândră de iscusinţa şi de viclenia ei. Jocul acesta îi plăcea.

Între timp, Vesovşcikov, care nu mai fusese primit la fabrică, trebuise să intre la un cherestegiu şi căra prin cartier lemne, grinzi şi şindrilă. Mama it întâlnea aproape în fiecare zi; mai întâi se ivea o pereche de cai negri, nişte mârţoage bătrâne, cu coastele ieşite, proţăpindu-se cât puteau în pământ cu picioarele trudite şi triste, cu ochii stinşi, clipind greu şi chinuit. In urma lor se târa, hurducân-du-se, uneori o grindă lungă, ghiftuită de apă, alte daţi o grămadă de scânduri ale căror capete atârnau în jos, izbindu-se cu mare larmă unele de altele; iar pe de lături, lăsând hăţurile în voie, păşea agale Nikolai. Zdrenţuros, murdar, cu nişte ciubote butucănoase, cu căciula dată pe ceafă, greoi şi colţuros ca o buturugă necioplită, bălăngănea şi el din cap, cu ochii în pământ. Caii dădeau orbeşte peste căruţe şi oameni, în jurul lui zbieretele şi ocările mânioase roiau ca nişte bondari, sudălmi crunte despicau văzduhul. Fără să ridice capul, iară să răspundă o vorbă, slobozea doar câte un şuierat ascuţit care te asurzea, îiidemnându-şi caii cu glas înăbuşit:

— Dii, măi cailor, măi!

De câte ori se adunau tovarăşii la Andrei ca să citească un ziar nou sau o broşură de curând sosite de peste graniţă, venea şi Nikolai, se aşeza într-un colţ şi asculta tăcut ceasuri întregi. Când sfârşeau de citit, tinerii începeau dezbateri îndelungi, dar Vesovşcikov nu lua niciodată parte la ele. Stătea până la urmă şi, după ce plecau toţi ceilalţi, se întorcea posomorit către Andrei, ca să-i pună câte o întrebare:

— Şi cine-i vinovatul cel mare în toată treaba asia?

— Apăi, vina cea mai mare o are aceia care a spus cel dintâi: lucrul acesta e al meu! Dar vezi ca omul acela a murit cu multe mii de ani în urmă, încât nu face să te mai mânii pe el! – răspundea glumeţ hoholul, însă ochii lui priveau neliniştiţi.

— Dar bogătanii? Dar cei care ţin cu ei? Hoholul se apuca cu tnâinile de cap, îşi smucea mustaţa şi îi vorbea îndelung, în cuvinte simple, despre viaţa şi oameni. Dar, din cele ce spunea el, reieşea întotdeauna că toţi oamenii laolaltă ar fi oarecum vinovaţi şi asta nu-l mulţumea pe Nikolai. Strângând tare buzele groase, clătina din cap în semn de împotrivire şi, după ce îşi arăta neîncrederea cu glas puternic, pleca nemulţumit, posomorit. Odată izbucni:

— Nu! Nu se poate să nu fie vinovaţi! – şi ei sunt aici, în lumea asta! Ascultă ce-ţi spun eu: noi trebuie să răsturnăm toată viaţa asta cu plugul, ca pe un ogor năpădit de buruiană, brazdă cu brazdă, fără cruţare!

— Iacă, taman aşa vorbea odată despre voi Isai pontatorul! – îşi aduse aminte mama.

— Isai? – întrebă Vesovşcikov, după o clipă de tăcere.

— Da. Ce om rău! Ii urmăreşte pe toţi, a început să iscodească şi pe uliţa noastră, trage cu coada ochiului pe la fereastră…

— Pe la fereastră zici? – repetă Nikolai. Mama se culcase şi, din 'patul ei, nu-i vedea faţa.

dar îşi dădu îndată seama că scăpase o vorbă care nu trebuia spusă, deoarece hoholul se grăbi să intervină împăciuitor:

— Ei şi? Lasă-l să umble şi să se uite! Are omul timp liber şi se plimbă…

— Ba nu-i chiar aşa. la stai! – zise Nikolai cu glas sugrumat.

— Asta-i vinovatul!

— Adică, de ce-i vinovat? – întrebă pripit Andrei.

— Pentru că-i prost?

Vesovşcikov plecă fără să răspundă nimic.

Hoholul începu să se plimbe prin odaie cu paşi rari, obosit, târşindu-şi uşurel picioarele subţiri ca de păianjen. Ca de obicei, îşi scosese cizmele ca să nu troncăne cu tocurile şi să n-o tulbure pe Vlasova. Dânsa însă nu dormea şi, după ce plecă Nikolai, spuse cu îngrijorare:

— Mi-e frică de el!

— Da-a! – făcu tărăgănat hoholul.

— E cam iute flăcăiaşul. Să nu-i mai spui nimic despre Isai, nană; adevărat, Isai ăsta e spion.

— Nici nu-i de mirare! Are un cumătru jandarm! – zise mama.

— Tare mă tem că, până la urmă, Nikolai are să-l cotonogească, – urmă îngrijorat hoholul.

— Ca să vezi numai ce simţăminte au sădit domnii comandanţi ai vieţii noastre în inimile gradelor inferioare! închipuieşte-ţi ce are să se întâmple când oameni ca Nikolai au să-şi dea seama de toată nedreptatea şi n-or să mai vrea să rabde obida! Au să împroaşte cerul cu sânge, iar pământul o să spumege în sângele acela ca o bucată de săpun…

— E îngrozitor, Andriuşa! – şopti mama.

— Dacă Iurnea n-ar fi fost silită să înghită toate grozăviile astea, apăi nici nu s-ar opinti să scape de ele! – zise Andrei, după o scurtă tăcere.…

— Şi iarăşi 'stau şi cuget, nană, că fieştecare strop de sânge de-al lor e dinainte spălat de marea de lacrimi care s-a strâns din tot plânsul poporului.

Apoi, pufnind deodată într-un râs domo! adaose:

— Aşa e dreot să fie, dar asta nu mă mulţumeşte!

Era înir-o zi de saroatoare. venind de la băcănie, mama deschise uşa şi rămase neclintită, cuprinsă deodată de o negrăită bucurie care se revărsa asupra întregii ei făpturi ca o ploaie caldă de vară; în odaie se'auzea glasul puternic al lui Pavel.

— Uite-o! – strigă hoholul.

Mama văzu cu câtă grabă se întorsese Pavel către dânsa şi mai văzu cum faţa i se aprinse şi i se lumină sub puterea unei simţiri în care desluşea o mare făgăduială pentru dânsa.

— Eh, ai venit… eşti acasă! – murmură ea, copleşită de această năvalnică bucurie care-i venise pe neaşteptate, şi se lasă pe un scaun.

El se aplecă spre dânsa. Era palid; în colţurile ochilor îi sclipeau boabe mici de lacrimi luminoase, iar buzele îi tremurau. O clipă rămase tăcut: mama îi privea şi ea tăcută.

Fluierând încetişor, hoholul, cu capul plecat, se strecură pe lângă ei şi ieşi în ogradă.

— îmulţumesc, mamă! – spuse Pavel cu glas cald, adânc, strângându-i mâna cu degetele care îi tremurau. – îţi mulţumesc, mamă dragă!

Mişcată până-n străfunduri de expresia feţei şi de căldura vocii lui Pavel, mama îl mângâia pe păr şi, stăpânindu-şi bâiăile inimii pline de bucurie, îi spuse încetişor:

— Doamne, dar pentru ce?

— Iţi mulţumesc pentru că ajuţi marea noastră cauză! – urmă el.

— E o rară fericire ca omul să-i poată spune mamei sale că şi sufleteşte îi este mamă bună!

Ea tăcea şi, cu inima larg deschisă, îi sorbea lacomă cuvintele, uitându-se fericită la fecioru-său, care stătea în faţa ei drept şi luminos şi atât de aproape de sufletul ei…

— Mamă, eu am văzut că Ia început multe din-tr-ale noastre îţi frângeau inima, că îţi era greu. Şi mă gândeam că niciodată n-ai să poţi să te împaci cu felul nostru de a vedea lucrurile, ca n-ai să poţi primi gândurile noastre ca pe ale tale şi că ai sa rabzi în tăcere, aşa cum ai răbdat o viaţă întreagă. Şi asta mă durea…!

— Andriuşa m-a ajutat să înţeleg multe! – zise mama.

— Mi-a povestit tot ce-ai făcut, '- spuse Pavel râzând.

— M-a ajutat şi Egor. Suntem din acelaşi sat. Andriuşa a. vrut chiar să mă înveţe carte…

— Dar tu te-ai ruşinat şi atunci te-ai apucat să înveţi singură, pe furiş.

— Ţi-a spus? Apăi, se putea să nu tragă el cu coada ochiului? – exclamă ea încurcată. Şi, speriată parcă de toată bucuria care-i copleşea inima, îi îndemnă pe Pavel:

— Ar trebui să-l chemăm! A plecat înadins, ea să nu ne stânjenească. El n-are mamă…

— Andrei! – strigă Pavel, deschizând uşa care dădea în tindă.

— Unde eşti?

— Aici! Vreau să sparg nişte lemne. • – Vino încoace!

Dar el n-a răspuns la chemarea lui Pavel chiar pe loc; şi, mai târziu, când a intrat totuşi în bucătărie, vorbea ca un om copleşit de griji':

— Ar trebui să-i spunem lui Nikolai să ne mai aducă niscai lemne, că avem cam puţine. Ei, ai văzut, nană, cum arată Pavel al nostru? Stăpânirea, în loc să-i pedepsească pe răzvrătiţi, s-a apucat să-i îngraşe…

Mama râdea, inima i se topea de bucurie şi se simţea îmbătată parcă de fericire; dar ceva ca un imbold de zgârcenie şi de prevedere, venit de undeva, din străfundurile firii ei, îi stârni în suflet dorinţa de a-şi vedea feciorul liniştit, aşa cum fusese până atunci. Era atât de fericită, încât ar fi vrut ca această cea dintâi şi negrăit de mare bucurie a vieţii sale să se cuibărească şi să rămână în inima ei de-a pururea, tot aşa de vie şi puternică precum fusese în clipa dintâi. Şi, temându-se parcă să nu i se împuţineze această fericire, ea se grăbi s-o învăluie cu grija cu care s-ar grăbi un păsărar să acopere o pasăre rară, prinsă din întâmplare.

— Ei, hai să stăm la masă! Paşa, tu n-ai mâncat încă, nu-i aşa? – întrebă ea cu grabă.

— Nu. De ieri, de când mi-a spus gardianul că au hotărât să mă libereze, n-am luat nimic în gură, nu mi-a mai fost foame, nici sete… Când am ajuns în cartier, cel dintâi om care mi-a ieşit în cale a fost bătrânul Sizov, – urmă Pavel.

— Când m-a zărit, a trecut drumul şi mi-a întins mâna. „la seama, i-am spus, că eu sunt un om primejdios; mă aflu sub supravegherea poliţiei”. „Nu-i nimic!” a răspuns el. Şi ştiţi ce m-a întrebat despre nepotu-său? „Ei, zice, Fedor s-a purtat bine acolo?” „Cum adică, s-a purtat bine?” îl întreb. „De, zice, să nu se fi apucat să spună ce nu trebuie despre tovarăşii lui.” Şi când i-am răspuns că Fedea este un om cinstit şi deştept, şi-a mângâiat barba şi a spus cu mândrie: „Noi, Sizovii, n-am avut în neamul nostru nici un netrebnic!”

— Nu-i prost bătrânu! – încuviinţă hoholul, dând din cap. —• Stăm adesea de vorbă împreună; e un om tare de treabă. Oare când l-o elibera şi pe Fedea?

— Cred că îi liberează pe toţi. N-au nici o dovadă, afară de declaraţia lui Isai; dar ce mare lucru ştia Isai, ca să aibă ce spune?

Mama umbla de colo până colo şi nu-şi lua ocini de la Pavel. Andrei stătea în picioare, lângă fereas-stră, cu mâinile la spate şi asculta ceea ce povestea acesta. Pavel măsura cu paşi mari odaia. Lăsase să-i crească barba, o barbă întunecată, stufoasă şi cârlionţată, care-i încadra obrajii, îndulcind oarecum culoarea negricioasă a feţei.

— Veniţi la masă! – îi pofti mama, aducând mâncarea caldă.

În timpul mesei, Andrei istorisi întâmplarea cu Râbin, iar când sfârşi, Pavel spuse cu părere de rău:

— Dacă aş fi fost acasă, nu l-aş fi lăsat să plece! Ce duce cu el? D crâncenă pornire de răzvrătire şi o mare încâlceală în cap!

— De! – zise Andrei, zâmbind strâmb.

— Când a ajuns omul la patruzeci de ani vârstă şi s-a luptat atâta amar de vreme cu dihăniile din sufletul lui, e cam greu să-l mai schimbi…

Astfel s-a încins iarăşi între ei una din acele dezbateri, în care se rosteau nenumărate vorbe, pe care mama nu le putea pricepe. Masa se sfârşise demult, dar ei schimbau mereu rafale de cuvinte răsunătoare şi neînţelese. Uneori însă vorbeau mai limpede:

— Noi trebuie să mergem pe drumul nostru drept, înainte, fără să ne abatem nici măcar cu un pas! – susţinea cu dârzenie Pavel.

— Să dăm piept cu cel<x câteva zeci de milioane de oameni, care ne vor primi ca pe nişte duşmani…

Mama îi asculta şi înţelegea că lui Pavel nu-i plăceau mujicii, pe când hoholul îi apăra şi căuta să-l încredinţeze că şi mujicii trebuie lămuriţi. Mama îî înţelegea mai degrabă pe Andrei şi i se părea ca dreptatea e de partea lui, dar de fiecare dată când acesta îi spunea ceva lui Pavel, ea se încorda toată şi, ţinându-şi răsuflarea, aştepta să vadă ce va răspunde fecioru-său, ca să-şi dea seama dacă nu cumva îl jignise hohotul cu vorba lui. Ei însă îşi urinau dezbaterea, ridicând glasul unul împotriva celuilalt, fără a se mânia.

Când şi când, mama îl întreba pe Pavel:

— Aşa o fi, Paşa?

Iar el îi răspundea zâmbind:

— Aşa este, mamă!

— Dumneata, domnul meu, – îl împunse blî-nd hoholul, – te-ai ospătat din belşug, dar n-ai prea mestecat cum trebuie: ţi s-a oprit dumicatul în gât. Ia mai clăteşte-ţi gâtlejul.

— Lasă prostiile! – îl povăţui Pavel.

— De, vorbesc şi eu aşa, ca la praznic… Mama clătina din cap, râzând încetişor…