XVIII.

Seara, Andrei porni prin cartier. Mama aprinse lampa, se aşeză lingă masă şi începu să împletească la ciorap. Nu trecu mult însă şi se ridică iar; măsură de câteva ori încăperea, ca şi când s-ar fi aflat într-o nehotărâre, trecu în bucătărie, puse cârligul la uşă şi, mişcând îngândurată din sprâncene, se întoarse în odaie. După ce trase perdelele la ferestre, luă o carte de pe poliţă, se aşeză din nou la masă, se uită împrejur şi, aplecându-se asupra paginilor, începu să buchisească cu glas scăzut. Când se auzea vreun zgomot de afară, tresărea, ar„,ea cartea cu palma şi rămî-nea cu urechea la pândă… După aceea”, începea iarăşi a murmura în şoaptă, închizând şi deschizând mereu ochii:

— Vî, i – vi, a, ţî, a – viaţa!

Cineva bătu în uşă; mama sări de pe scaun şi, vărând cartea între celelalte care se aflau pe poliţă, întrebă cu îngrijorare:

— Cine-i acolo?

— Eu…

Intră Râbin şi, mângâindu-şi îngândurat barba,-spuse:

— Până acu' lăsai oamenii să intre fără să mai întrebi cine-i. Eşti singură? Aşa! Credeam că l-oi găsi pe hohol acasă. L-am văzut astăzi prin cartier… închisoarea nu-i strică pe oameni.

Se aşeză şi urmă:

— la să stăm olecuţă de vorbă…!

Avea o privire adâncă, plină de înţeles şi totuşi oarecum tainică, stârnind astfel în sufletul mamei o ciudată îngrijorare.

— Pe lumea asta toate cele costă bani! – începu el cu glasul său. aspru.

— De când te naşti, până închizi ochii şi te pun în groapă, fără bani nu poţi face nimic. Cărticelele şi manifestele costă şi ele bani. Tu ştii de unde vin banii cu care se scot cărticelele?

— Nu ştiu, – răspunse încet mama, presimţind parcă o primejdie.

— Aşa? Nici eu nu ştiu! Ş-apoi, cine scrie, mă rog, cărticelele aslea?

— Oamenii învăţaţi…

— Domnii! – grăi Râbin, şi, în aceeaşi clipă, faţa lui bărboasă se îndârji şi se învăpăie.

— Vra să zică, domnii alcătuiesc cărticele şi tot ei le răspândesc. Dar cărticelele astea sunt îndreptate împotriva domnilor. Şi atunci, ia spune-mi, rogu-te, ce interes au ei să cheltuiască bani, ca să-şi ridice poporul împotriva lor, ai?

Mama clipi din ochi şi strigă cu spaimă:

— Ce-ţi trece prin gând?…

— Aha! – făcu Râbin, foindu-se greoi pe scaun.

— Asta-i! Şi pe mine m-au trecut sudori reci când am ajuns la gândul ăsta.

— Ai aflat ceva?

— înşelătoria! – răspunse Râbin.

— Simt înşelătoria. Nu ştiu nimic, dar aşa chitesc eu, că toată treaba asta e o înşelătorie. Asta-i. Domnii o cam fac pe deştepţii. Eu însă trebuie să cunosc adevărul. Şi iacătă că l-am aflat. Dar eu unul cu domnii nu merg. Ei, când au să aibă nevoie, au să cate să mă-mpingă înainte şi au să treacă mai departe… peste ciolanele mele.

Ascultându-i vorba morocănoasă, mama simţea cum i se strânge, parcă, inima.

— Doamne dumnezeule! – se vaită dânsa mâhnită.

— Cum? Oare să nu-şi fi dat seama Paşa? Şi toţi ceilalţi, care…

Şi deodată, în faţa ochilor ei, prinseră a se perinda chipurile grave şi cinstite ale lui Egor, Nikolai Ivanovici, al Saşenkăi, iar inima începu să-i bată cu putere.

— Nu, nu! – se împotrivi ea, clătinând din cap.

— Aşa ceva nu pot să cred. Ei au pornit, doar, din toată inima, cu tot cugetul lor curat…

— Despre cine vorbeşti? – întrebă îngândurat Râbin.

— Despre toţi… despre toţi cei pe care-i cunosc!

— Apăi nu te uiţi unde trebuie, măicuţă! Ia arun-că-ţi ochii mai departe! – zise Râbin, lăsând capul în jos. Cei din preajma noastră poate că nu-şi dau nici ei seama. Ei or fi crezând că aşa se cuvine să fie. Dar în spatele lor n-or fi cumva alţii care vor să tragă foloase din treaba asta? Că doar nu-i nimeni nebun să pornească aşa, de florile mărului, împotriva lui însuşi…

Şi cu o încredinţare de ţăran pe care cu greu o poţi clinti, adaose:

— Apăi de la domni să nu te aştepţi niciodată la ceva bun!

— Atunci tu ce chibzuieşti? – îl întrebă mama, cuprinsă iar de îndoială.

— Eu?

— Ribin se opri, uitându-se ţintă la dânsa. Apoi urmă:

— Noi trebuie să ne ţinem cât mai departe de domni! Asta-i!

Şi iarăşi tăcu, posomorit, iar după un răstimp, îşi urmă firul:

— Voiam şi eu să merg împreună cu flăcăii ăştia, să lucrăm laolaltă. Eu mă pricep la treaba asta, ştiu cum să le vorbesc oamenilor. Asta-i! Acum însă, m-am ho-tărât să plec. Mi-am pierdut încrederea. Trebuie să plec.

Lăsă capul în jos, îngândurat.

— Am să cutreier singur satele şt cătunele. Am să îndemn poporul să se ridice. Poporul trebuie să se apuce singur de treabă! Dacă o pricepe, are să-şi croiască el însuşi drumul. Am să cerc a-l face să înţeleagă, că trebuie să se bizuie numai pe el, numai pe mintea lui. Asta-i!

Mama avu un simţământ de milă faţă de Râbin şi, totodată, de nelămurită teamă pentru soarta care-l aştepta. La început nu-l putuse suferi, dar acum îl simţi deodată mai aproape, parcă, de inima ei:

— Au să te prindă… – îi spuse ea cu glas domol. Râbin se uită la dânsa şi răspunse liniştit:

— Or să mă prindă şi apoi or să-mi dea drumul. Iar eu o s-o iau de la capăt…

— Chiar mujicii au să te lege. Şi ai să stai la închisoare…

— Oi sta cât oi sta şi când mi-or da drumul, o să pornesc iar… Cit despre mujici – or să mă lege o dată, de două ori, şi până la urmă tot or să înţeleagă că nu trebuie să mă lege, ci să mă asculte. Şi o să le spun aşa: „Nu vă cer să-mi daţi crezare, ci numai să mă ascultaţi”. Iar dacă or să mă asculte, or să-mi dea şi crezare!

Vorbea rar, pipăind parcă fiecare cuvânt în parte, înainte de a-l rosti.

— Am prins eu multe pe-aici, în vremea din urmă. Am început să pricep şi eu câte ceva…

— Ai să te prăpădeşti, Mihailo Ivanovici! • – zise mama, clătinând din cap cu mâhnire.

Cu ochii lui adânci şi întunecaţi, el o privea întrebător, ca într-o aşteptare. Şedea cu trupul vânjos aplecat înainte, cu mâinile sprijinite încordat de scaun, ia'„ fiţa-i negricioasă părea palidă în rama întunecată a bărbii. '

— Ţi-aduci aminte ce a spus Hristos despre bobul de grâu? Până nu moare, nu poate învia în spic nou. Dar pân' să mor eu, mai va. Am şi eu vicleşugurile mele!

Râbin se foi un timp pe scaun, apoi se ridică fără grabă. •

— Ia să mă duc oleacă pe la cârciumă, să văd ce mai spune lumea. Bag samă că hoholul nu mai vine. A şi început să trebăluiască?

— Da! – răspunse mama zâmbiiid.

— Aşa se şi cuvine. Să-i spui că am fost pe aici… Trecură în bucătărie, păşind încet, umăr la umăr, fără să se privească, vorbind doar în crâmpeie.

— Ei, rămâi cu bine!

— Mergi sănătos! Când îţi iei socoteala…?

— Am şi luat-o.

— Şi când pleci?

— Mâine. Dis-de-dimineaţă. Cu bine! Aplecându-şi capul, Râbin ieşi în tindă greoi şi parcă în silă. Mama rămase o clipă în uşă, cu urechea aţintită la paşii lui îndesaţi şi la îndoielile care-i răscoleau inima. Apoi se întoarse încet, intră în odaie şi, ridi-când marginea perdelei, privi pe fereastră. La geam străjuia neclintită bezna de nepătruns.

„în bezna nopţii, îmi duc şi eu zilele!” gândi ea.

Ii părea rău de mujicul acesta spătos, voinic şi atât de aşezat.

Andrei se întoarse însufleţit şi vesel.

Când îi vorbi despre Râbin, Andrei îi spuse:

— Las' să se ducă prin sate, dacă vrea, să trâmbi-ţeze adevărul, să deştepte poporul. Cu noi îi e greu… Capul lui e plin de altfel de gânduri, de gândurile lui de mujic, aşa că nu mai are loc în el şi pentru ale noastre…

— A vorbit şi ceva despre domni; de, o fi având ureptate, – spuse mama, strecurând cuvântul cu sfială.

— N-au să vă înşele oare?

— Aha! Asta te râcâie? – strigă hoholul, izbucnind în râs.

— E-hei, mamă dragă, de bani vorbeşti duinneaţa? Apăi dacă am avea noi bani! Dar ne ţinem tot din punga altora. Uite, Nikolai Ivanovici din leafa lui de şaptezeci şi cinci de ruble, cât are pe lună, cincizeci ne dă nouă. Tot aşa şi ceilalţi. Ia, din când în când, ne mai trimit câte ceva şi bieţii studenţi, rupând din sărăcia lor, cât pot aduna, copeică cu copeică. Cit despre domni, sunt şi printre ei oameni de tot felul. Unii poate că or să ne înşele, alţii or să dea bir cu iugiţii, dar cei mai buni or să meargă cu noi…

Şi, pocnind din palmele-i vânjoase, urmă cu tărie:

— Ei, dar până la sărbăto'area noastră cea mare, mai este! Aşa că, până atunci, o să facem una mai micuţă, de întâi Mai! Şi o să ne veselim pe cinste!

Bucuria lui voioasă alunga din inima mamei neliniştea, pe care i-o stârnise Râbin. Hoholul se plimba prin odaie, frecându-şi capul cu mâna şi, cu ochii în duşumea, vorbea:

— Ştii, simţi câteodată cum îţi umple inima un sim-”ţământ de negrăită încântare! Ţi se pare că peste tot locul, oriunde te duci, găseşti numai tovarăşi de-ai tăi, toţi încălziţi de aceeaşi flacără, toţi voioşi, buni, prietenoşi. Ţi se pare că se înţeleg din priviri… Că trăiesc laolaltă, uniţi ca într-un cor, în care inima fieştecăruia îşi cântă cântecul ei, şi toate eântecele acestea aleargă ca nişte pâraie şi se adună într-un singur râu, iar râul acela curge nestăvilit şi larg, purtân-• du-şi apele către marea bucuriilor luminoase ale vieţii celei noi.

Mama nu cuteza să se mişte, de teamă să nu-l facă să-şi curme firul vorbei. Totdeauna, îl asculta cu mai multă luare-aminte decât pe ceilalţi; vorba lui era mai firească decât a lor şi îi răscolea mai puternic sufletul. Pavel nu-i spusese niciodată cum întrevede el vremea ce avea să vină. Hoholul însă era parcă în toată clipa cu o părticică din inima sa în viitor, şi în vorbele lui răsuna povestea sărbătorii de mâine,a tuturor oamenilor din toată lumea. Şi, în lumina poveştii acesteia, mama vedea mai limpede tâlcul vieţii şi muncii feciorului ei şi a tuturor tovarăşilor săi.

— Iar după aceea, când iţi revii, – spunea hoholu! scuturând din cap, – şi când te uiţi în jurul tău, vezi că e frig şi murdar! Toţi sunt osteniţi, înrăiţi…

Şi urmă, cu glasul împovărat de tristeţe:

— E dureros, dar nu trebuie să te încrezi în om, ci să te temi de ely bachiar să-l urăşti! El însuşi te sileşte să-ţi trângi firea în două. Tu ai vrea numai să iubeşti, dar parcă te lasă? Cum să-l ierţi, când vezi că se repede asupra ta ca jivina din codru; că nici nu-i pasă că ai şi tu suflet, şi se năpusteşte cu pumnii în obrazul tău de om? Nu-i cu putinţă să-l ierţi! Nu vorbesc de mine, în ce mă priveşte, aş putea să îndur orice ocară, dar nu vreau să aduc apă la moară asupritorilor, nu vreau ca, pe spinarea mea, ei să înveţe cum să dea în alţii.

În ochi îi lucea o văpaie rece; punând capul în piept, ca într-o îndârfitâ încordare, grăi şi mai răspicat:

— N-am dreptul să iert nimic din ceea ce este vătămător omului, chiar dacă mie nu-mi aduce nici o vătămare. Căci nu sunt numai eu pe pământ! Dacă astăzi trec cu vederea o ocară ce ini se aduce, sau dacă mă mulţumesc să-mi bat joc de ea, fiindcă nu mă atinge deloc, mâine, după ce şi-a încercat puterea asupra mea, făptaşul se va năpusti să-l jupoaie pe altul. Iată pentru ce eşti nevoit să nu-i priveşti la fel pe toţi oamenii, iată pentru ce eşti nevoit să-ţi struneşti inima şi să faci deosebire între oameni: ăsta-i de ai noştri, ăsta – nu. Aşa este drept, deşi treaba asta nu te mulţumeşte!

Mama îşi aduse aminte, fără să vrea, de ofiţerul de jandarmi şi de Saşenka. Oftă şi spuse:

Ce pâine vrei să iasă din făină necernută…?

— Aici e buba! – zise hoholul cu însufleţire.

— Da-a! – încuviinţă mama.

i în amintirea ei răsări deodată umbra posomorită a bărbatului ei, greoi şi mohorât, ca o uriaşă matahală de piatră acoperită de muşchi. în clipa următoare, îi văzu în închipuirea ei pe hohol însurat cu Nataşa şi pe Pavel cu Saşenka.

— Şi care-i pricina? – întrebă hoholul din ce în ce mai înfierbântat.

— Pricina e atât de limpede, încât îţi vine a râde. Numai fiindcă oamenii nu-s rânditiţi deopotrivă. Păi, dacă-i aşa, să-i facem pe toţi egali! Să împărţirii deopotrivă tot ce a născocit mintea omului şi tot ce a tăcut el cu mâinile lui! Să nu ne mai ţinem unii pe alţii în robia fricii şi a pizmei, în lanţurile lăcomiei şi prostiei!

Din ziua aceea, mama şi hoholul au început a sta adesea de vorbă, despre toate acestea.

Nahodka a fost reprimit la fabrică. Tot ce câştiga îi dădea mamei, iar dânsa primea banii aceştia tot atât de firesc, cum i-ar fi primit din mâinile lui Pavel.

Câteodată, Andrei o îmbia pe marna cu o sclipire de zâmbet în ochi:

— Mai citim olecuţă, nană? Ce zici, ai?

De fiecare dată, mama se împotrivea glumind, dar cu vădită hotărâre; zâmbetul lui o stânjenea şi, cu o umbră de ciudă în suflet, ea îşi spunea: „Dacă îţi vine a râde, de ce mă mai îndemni?”

Şi începu să-l întrebe tot mai des despre cutare sau cutare cuvânt, pe care nu-l înţelegea. Când îl întreba, se uita totdeauna în altă parte şi avea un glas nepăsător. El îşi dete seama că mama învăţa singură, pe ascuns, şi, înţelegând sfiala ei, n-o mai îmbie să citească împreună. Nu mult după aceea, într-o zi, mama îi spuse:

— Mi-au cam slăbit ochii, Andriuşa. îMi-ar trebui nişte ochelari.

— Bine zici! – o aprobă el.

— Uite, duminică o să mergem împreună în oraş să te vadă un doctor şi, apoi, o să luăm ochelari…