XVI.

Seara, pe când îşi bea ceaiul, răsună afară tropotul unor copite de cal plescăind prin noroi şi un glas cunoscut izbucni sub fereastră. Mama sări de pe scaun şi se repezi către uşa bucătăriei; cineva venea repede prin tindă. Ochii i se împăienjeniră şi, proptindu-se de uscior, împinse uşa cu piciorul.

— Bună seara, nană! – rosti glasul cunoscut şi două rnâini lungi şi uscate căzură pe umerii ei.

Durerea dezamăgirii o săgeta în inimă laolaltă cu bucuria că îl revedea pe Andrei, iar cele două simţăminte se topiră într-un uriaş val fierbinte care o cuprinse toată, săltând-o parcă, în vreme ce dânsa îşi ascundea faţa la pieptul lui. Andrei o strânse încleştat, cu mâinile scuturate de tremur; mama plân-gea încetişor, fără cuvânt; el o mângâia pe păr şi-i vorbea, cintându-i parcă:

— Nu plânge, nană, nu-ţi mai face inimă rea! Ca mâine o să-i dea drumul, pe cuvântul meu! N-au nici o dovadă împotriva lui, iar băieţii tac chitic cu toţii…

Cuprinzând-o apoi pe după umeri, o duse în odaie, în timp ce ea, strâns lipită de pieptul lui, îşi ştergea cu mişcări iuţi, ca de veveriţă, lacrimile de pe obraji, sorbindu-i cu nesaţ cuvintele: •

— Pavel îţi trimite îmbrăţişări; e sănătos şi voios, pe cât se poate. E o înghesuială acolo! Au arestat mai mult de o sută de oameni şi dintr-ai noştri şi din oraş; stau câte trei şi câte patru într-o celulă. Paznicii şi mai marii lor n-ar fi oameni răi; de altfel, sunt şi buimaci de oboseală, atât de mu!'! muşterii le-au adus afurisiţii de jandarmi! De asta nici nu se poartă prea aspru, ci doar îi trag mereu cu invitaţiile: „Mai încet, domnilor, mai multă linişte, că ne băgaţi în bucluc!” Aşa că totul merge bine. Cât despre cei închişi, discută, împrumută cărţi unii de la alţii, îşi împart frăţeşte mâncarea. Ca sa zic aşa, e o închisoare bună! E veche şi murdară, dar oarecum blândă şi primitoare. Deţinuţii de drept comun sunt şi ei îndatoritori şi ne ajută care mai de care. Am fost liberaţi eu, Bukin şi încă patru. în curând au să-I libereze şi pe Pavel. Asta e sigur. Pe Vesovşcikov au să-l ţină mai mult, pentru că sunt tare furioşi pe el. îi înjură toată ziua! Jandarmii nu prea-l au la inimă. N-ar fi de mirare să-l trimită în judecată sau, într-o zi, să-l stâlcească în bătaie. Pavel îl sfătuieşte mereu; „Mai taci, Nikolai! Că doar n-ai să-i îmbunezi înjurându-i într-una i” E! însă zbiară înainte: „Am să-i mătur de pe faţa pă-mântului, ca pe nişte buboaie!” Pavel se ţine bine, dârz, demn. Ii dă drumul curând, ţi-o spun eu…

— Curând! – zise mama, liniştindu-se şi zâmbind cu duioşie.

— Da, curând, ştiu şi eu!

— Ei, iacă, bine că ştii! Dar nu-mi dai un ceai? Şi spune-mi cum ai dus-o?

O privea zâmbind din toată fiinţa lui, cu atâta bunătate şi atât de apropiat de inima ei! Iar în ochii Iui rotunzi şi plini de lumina iubirii licăreau uşoare pâlpâiri de tristeţe.

— Tare-mi mai eşti drag, Andriuşa! – mărturisi mama cu un suspin adânc, privindu-i obrazul scofâlcit, cu cele câteva smocuri caraghioase de păr negru, crescute anapoda…

— Eu mă mulţumesc şi cu mai puţintel! Ştiu că mă iubeşti, dumneata ai o inimă atât de mare, că poţi să ne iubeşti pe toţi, spuse hoholul, legănându-se pe scaun.

— Nu, dumneata mi-eşti mai drag decât ceilalţi!

— stărui dânsa.

— Dacă ai avea mamă, toată lumea ar pizmui-o că are asemenea fecior…

Hohotul clătina din cap, frecându-şi tâmplele apăsat, cu amândouă mâinile.

— Am şi eu o mamă undeva… în lume… – spuse el încetişor.

— Ei, dar nu ştii ce ispravă am făcut eu astăzi '

— izbucni cu însufleţire mama şi, cu răsuflarea tăiată de bucurie, se grăbi să-i povestească, nu fără oarecare înflorituri, cum a introdus ea broşurile în fabrică, La început, Andrei căscă ochii mari, uluit de cele ce-i auzeau urechile, apoi porni a râde cu hohote, bocănind din picioare, plesnindu-se cu palmele peste cap şi strigând fericit:

— Păiasta nu-i şagă! Ăsta-i un lucru grozav! Cum o să-i crească inima de bucurie lui Pavel! Nu-i aşa? E foarte bine, nană! Şi pentru Pavel, şi pentru ceilalţi!

Încântat, plesnea din degete, fluiera şi se legăna cu tot trupul, iar bucuria lui atât de luminoasă revărsa şi în sufletul ei o pornire tot aşa de năvalnică şi nestăvilită.

— Dragul meu Andriuşa! – vorbi mama, ca şi când i s-ar fi deschis deodată inima şi din ea ar fi ţâşnit într-un şuvoi jucăuş cuvintele pline de o senină bucurie. Mi-am prefirat în gând toată viaţa mea – doamne Isuse Hristoase! Pentru ce-am trăit? Bătăi… muncă…7 nu vedeam alt om decât pe bărbatu-meu, nu cunoşteam altceva decât frica! Nu mi-am dat seama nici cum £ crescut Paşa şi nici nu ştiu dacă-l iubeam, pe vremea când trăia taică-său. Tot gândul meu, toată grija mea era să-i pregătesc fiarei mele masă bună, s-o satur, să-i dau la timp tot ce-i voia pofta, ca să iasă din veşnicu-i ursuzlâc, să nu mă mai ţină cu inima strânsă de frica Bătăii, să-i fie măcar o dată milă de mine. Dar nu ţin minte să-i fi fost vreodată milă. Mă bătea cu atâta sete, ca şi când n-ar fi dat în nevastă-sa, ci în toţi oamenii, pe care avea el năduf. Aşa am trăit vreme de douăzeci de ani. Ce-a fost înainte de măritiş nici nu mai ţin minte! încerc să întrezăresc, dar nu văd nimic, parc-aş fi oarbă! A fost pe aici Egor Ivanovici – sân-tem din acelaşi sat. Mi-a spus de una, de alta, dar, vezi dumneata, casele le ţin minte, oamenii îi ţin minte, însă cum trăiau, ce spuneau, ce i s-a întâmplat cutărui sau cutărui om din sat – am uitat cu totul. Nu mai ţin minte decât focurile – două focuri mari. Se vede că bătăile au scos tot ce-a fost în mine şi mi-au zăvorit sufletul într-aşa hal… încât nu mai vedea şi nu mai auzea nimic…

Se opri ca să răsufle şi, trăgând aerul cu nesaţ, ca un peşte scos din apă, se plecă puţin înainte şi urmă cu glas mai coborât:

— După ce a murit bărbatu-meu, mi-am întors ochii asupra băiatului. El pornise pe drumul acesta, al vostru. Am simţit atunci o povară grea pe suflet şi mi-a fost nespusă milă de el… „Are să se prăpădească, ziceam, şi cum o să trăiesc eu singură?” Prin câte temeri şi griji am trecut! Mi se rupea inima, când mă gândeain la soarta care-l aşteaptă…

Tăcu o clipă, apoi, clătinând încet din cap, urmă cu glas adine:

— Nu-i dragoste curată dragostea noastră, feme-iască!… Noi iubim doar ce ne este de folos. Mă uit, însă, la dumneata: ţi-e dor de maica dumitale – dar ce nevoie ai de dânsa? Şi toţi ceilalţi pătimesc atâtea pentru popor, zac prin temniţe, sunt minaţi în Siberia, mor… Fete tinere umblă noaptea singure, prin noroi, prin viforniţă şi prin ploaie, cale de şapte verste din târg şi până aici. Cine le trimite, cine le îmboldeşte din urmă? Iubesc – asta-i! Şi, uite, iubirea lor e curată! Toţi cred! Da, Andriuşa, voi credeţi. Eu însă nu pot… eu nu sunt ca voi! Eu iubesc ce-i al meu, ce îmi este aproape!

— Ba tot aşa eşti şi dumneata! – îi spuse hoholuî şi, întoreându-şi faţa într-o parte, îşi frecă apăsat creştetul, ochii şi obrazul, cum îi era obiceiul.

— Toţi iubesc ce le este aproape, dar, pentru o inimă mare, chiar şi ce este departe e tot atât de aproape! Dumneata poţi multe. Inima dumitale de mamă e mare…

— Să dea dumnezeu! – spuse ea încet.

— Căci simt şi eu că e bine să trăieşti aşa. Uite, te iubesc pe dumneata şi te iubesc, poate, cu o iubire mai inimoasă decât pe Paşa. El are o lire închisă… Vrea s-o ia. zice-se, pe Saşenka, dar mie, care-i sunt mamă, nu mi-a spus nimic…

— Nu-i adevătat – se împotrivi hoholul.

— Eu ştiu cum stau lucrurile. Nu-i adevărat! Se iubesc, asta-i drept. Dar de căsătorit, nu se vor căsători… nu! Ea ar fi vrut, dar nu vrea Pavel…

— Aşa vra să zică? – murmură mama îngându-rată, şi privirea ei se opri, tristă, pe chipul hoholului.

— Da. Aşa, vra să zică? Oamenii ăştia îşi calcă pe inimă, îşi înfrâng firea…

— Pavel e un om din cei fără pereche! – spuse încetişor hoholul.

— Tare ca fierul…

— Şi acum, iacă, stă la închisoare! – urmă mama, pe gânduri.

— Te zbuciumi, te înfricoşezi, dar nu ca odinioară. Nici viaţa nu mai e cea de odinioară, iar. teama e cu totul alta, te frămânţi pentru toţi. Chiar şi inima e alta; sufletul şi-a deschis ochii: vede, e înâhnit, se bucură. Sunt însă multe lucruri, pe care nu pot să le pricep; mult mă mai doare şi mult mă mai amărăsc, când vă aud că nu credeţi în dumnezeu! Bine, să zicem că în privinţa asta nu-i nimic de făcut! Dar văd că sunteţi nişte oameni cum nu se mai află de buni, da! Şi v-aţi sortit o viaţă grea, ca să slujiţi poporul, o viaţă de trudă pentru dreptate. Şi adevărul.vostru l-am înţeles.: cit va dăinui stăpânirea celor bogaţi, poporul nu va avea nimic: nici bucurii, î.ici dreptate, nimic. Uite, acum trăiesc între voi şi uneori, noaptea, când îmi aduc aminte ' trecut, de tinereţea mea călcată în picioare, de ininid… ~a strivită, îmi vine să bocesc în gura mare de mila mea, de tot amarul vieţii mele. Oricum însă, acum duc o viaţă mult mai omenească, încep şi eu a mă cunoaşte mai bine…

Hoholul se ridică, înalt, uscăţiv, îngândurat, şi, stră-duindu-se a păşi fără să facă zgomot, începu să se plimbe prin odaie, încet, grijuliu.

— Bine-ai mai grăit! – spuse el cu glas domol.

— Tare bine! Am cunoscut la Kerci un tânăr evreu; scria stihuri şi o dată, a scris asa:

Pe cei ce fără vină pentru dreptate pier Ti va trezi la viaţă măreţul adevăr…

A fost ucis, de poliţie, şi el, chiar acolo, la Kerci, dar asta-i altă poveste. Vezi? El cunoştea adevărul şi l-a semănat din belşug printre oameni! Şi, uite, dumneata eşti dintre fiinţele care-au fost ucise, fără să fi avut nici o vină…

— Acum vorbesc, – îşi urmă mama firul gândului, – vorbesc, mă ascult singură şi nu-mi vine a crede. O viaţă întreagă nu m-am gândit decât la un singur lucru: cum să trec fiecare zi, ocolind-o pe de lături, ferindu-mă de toţi, să nu mă bage nimeni de seamă, să nu se agate nimeni de mine. Iar acum, mă gândesc la toată lumea, poate că nici nu pricep cum trebuie ceea ce faceţi voi, dar toţi îmi sunteţi aproape, mi-e milă de toţi şi aş vrea să aveţi cu toţii parte de cât mai mult bine. Iar dumneata, Andriuşa, îndeosebi…!

El se apropie de dânsa şi – i spuse:

— Mulţumesc!

Luându-i tnâna, o strânse cu putere, scuturând-o de câteva ori şi… îşi întoarse cu grabă faţa de la dânsa. Copleşită de atâta tulburare, mama spăla ceştile, tăcută şi fără grabă; în piept îi pâlpâia un simţământ înviorător, care-i încălzea inima.

Plimbându-se prin odaie, hoholul o povăţuia:

— Bine-ai face, nană, dacă i-ai spune o dată câteva vorbe bune şi lui Vesovşcikov! Taică-său e la puşcărie: o podoabă de moşnegel peste măsură de păcătos. Nikolai, cum îl zăreşte pe geam, începe să înjure. Nu-i bine aşa! El e totuşi un suflet bun; îi sunt dragi ş; câinii, şi şoarecii, şi orice lighioane, dar uite, nu iubeşte oamenii! Ca să vezi numai până în ce hal se” poate beteji un suflet omenesc!

— Maică-sa a plecat într-o bună zj, iar taică-său s-a apucat de hoţie şi de băutură, – spuse îngândurată mama.

Când Andrei se hotărî să se ducă la culcare, mama făcu în urma lui, pe furiş, semnul crucii, iar la vreo jumătate de ceas după ce se culcase, îl întrebă încetişor:

— Dormi, Andriuşa?

— Nu, dar de ce?

— Noapte bună!

— Mulţumesc, nană, mulţumesc! – răspunse el cu recunoştinţă.