XVII.

Ziua următoare, când Nilovna dădu să intre cu povara ei pe poarta fabricii, paznicii o opriră cu asprime şi, poruncindu-i să-şi pună oalele jos, o cercetară amănunţit.

— O să mi se răcească mâncarea! – se îngrijoră ea, fără a se tulbura prea mult, în timp ce dânşii îi scotoceau fără cruţare îmbrăcămintea.

— Gura! – mârâi unul din paznici, morocănos. Celălalt o împinse uşor de umăr şi spuse cu hotărâre:

— Ascultă ce-ţi spun – le aruncă peste gard! Cel dintâi care veni către ea fu bătrânul Sizov; după ce se uită primprejur, o întrebă încet:

— Ai auzit, mamă?

— Ce s-aud?

— Foiţele! Au apărut iar! Presărate peste tot, ca sarea pe pâine. Poftim, arestări şi percheziţii! Pe ne-potu-meu, Mazin, i-au băgat la închisoare; ei şi? Pe iecioru-tău de asemenea l-au ridicat, dar acuma treaba e limpede: se vede bine că nu ei sunt vinovaţii!

Îşi strânse barba în pumn, o privi şi, depărtându-se, adăugă:

— De ce nu vii pe la mine? Ţi-o fi urât să tot stai singură…

Ea îi mulţumi şi începu iarăşi să-şi strige felurile de mâncare, urmărind cu încordare forfota neobişnuită din fabrică. Toţi se frământau, adunându-se în grupuri, împrăştiindu-se iarăşi, trecând zoriţi de la un atelier la altul. In aerul îmbâcsit de funingine, se simţea plutind un suflu de îndrăzneală şi voioşie. Ici-colo se auzeau exclamaţii de încuviinţare, strigăte de batjocură. Muncitorii mai vârstnici surâdeau prudent. Şefii se plimbau îngrijoraţi; poliţiştii se vânzoleau de colo până colo. Când îi zăreau, muncitorii se împrăştiau fără grabă sau rămâneau pe loc şi, contenind vorba, scurtau tăcuţi la chipurile lor înrăite, pornite pe harţă.

Muncitorii păreau toţi proaspăt îmbăiaţi. Vasili Gu-sev, cu făptura lui de uriaş, răsărea când într-un loc, când într-altul. Frate-său, Ivan, se ţinea după el, cu râsul lui răsunător.

Pe dinaintea mamei trecu apoi, cu mers apăsat, Vavilov, maistrul atelierului de tâmplărie, însoţit de pontatorul Isai. Mic şi pirpiriu, Isai ţopăia alături de meşter şi, lungindu-şi gâtul, cu capul puţin înclinat pe stânga, se uita la faţa lui înţepenită într-o îngâmfată neclintire, turuind într-una din gură şi clempănind mereu din barbă:

— Ei râd, Ivan Ivauovici, şi se bucură, cu toate că, după cum a spus domnul director, aci e vorba de subminarea statului. Aici, Ivan Ivanovici, nu-i deajuns să pliveşti buruiana, aici trebuie să intri cu plugul…

Vavilov păşea cu mâinile la spate şi cu degetele încleştate…

— N-ai decât să tipăreşti tot ce pofteşti, pui de căţea! – răbufni el cu glas tare.

— Dar cine ţi-a dat voie să te legi de mine, ai?

Vasili Gusev se apropie de mama şi-i spuse:

— Astăzi tot la dumneata am să mfnânc. Ai mâncare bună!

lll.

Apoi cobori vocea şi, făcând cu ochiul, adaose:

— Ai nimerit în plin… Merge bine, măicuţă, mente grozav de bine!

Mama dădu din cap cu prietenie. Era bucuroasă că flăcăul acesta, care trecea drept cel mai mare poznaş din cartier, n-o mai tutuia când îi vorbea în taină; îi plăcea să privească frământarea şi însufleţirea care cuprinsese toată fabrica şi îşi spunea în sinea ei: „Când te gândeşti că, dacă n-aş fi fost eu…” Trei muncitori se opriră aproape de dânsa şi unul dintre ei se căina înăbuşit, cu obidă:

— Nu mi-a căzut în mână nimic…

— Dac-am putea s-ascultăm, când le-o citi careva! Nu ştiu carte, dar pare-mi-se că i-a atins unde trebuie!… – zise celălalt.

Uitându-se când într-o parte, când într-alta, cel de al treilea îşi dădu cu părerea:

— Haidem la cazane…

— Ii râcâie, – şopti Gusev, făcând cu ochiul. Nilovna se întoarse acasă voioasă.

— Năduful cel mare pe oameni e că nu ştiu să citească! – îi istorisi ea lui Andrei. • – Eu, când eram tânără, ştiam să descurc slovele, dar pe urmă am uitat…

— Apucă-te şi învaţă din nou! – o îmbie hoholul.

— La anii mei? Să aibă lumea de ce râde?… Dar Andrei luă o carte din raft şi, arătând cu vârlul cuţitului o literă de pe copertă, o întrebă:

— Ce slovă e asta?

— Rî! – răspunse ea râzând.

— Dar asta?

— A!

O încercă un simţământ de stânjenire şi umilinţă. ' se părea că a surprins în ochii lui Andrei un surâs ascuns şi se ferea de pr;i”'-ea lui. Glasul hoholului era însă blajin şi liniştit, iar faţa serioasă.

— Andriuşa, nu cumva ţi-ai pus în gând cu adevărat să te apuci să mă înveţi buchile? – întrebă ea, zân^bând fără să vrea

— Şi de ce nu? – răspunse el.

— De vreme ce ai ştiut odată să citeşti, acum îţi va fi uşor să-ţi aduci aminte. Vorba ceea: „Nu vine minunea – nu piere lumea, iar de vine – cu atât mai bine!”

— Dar se mai poate şi altfel: „La icoane de te zgâieşti, nu înseamnă că te şi sfinţeşti!”

— Da, – se învoi Andrei.

— Zicători sunt multe. De pildă: „Cine ştie mai puţine doarme rnai bine!” Poţi să zici că nu-i adevărat? In toate zicalele astea, pântecul gândeşte. El împleteşte din ele hăţuri pentru suflet, ca să-l stăpânească mai vârtos. Dar asta ce literă e?

— Lî! • – o recunoscu mama.

— Aşa-i! Vezi ce căscată e? Dar asta? Încordându-şi văzul, încruntându-şi de caznă sprâncenele, mama se trudea să-şi amintească literele uitate şi, cuprinsă treptat de aceste strădanii, uită cu desă-vârsire de toate celelalte griji. Curând au prins să-i ostenească ochii. Lacrimile de oboseală se iviră cele dinţii; după o vreme se porniră şi cele de amărăciune.

— învăţ buchile! • – izbucni ea în plâns.

— Am împlinit patruzeci de ani şi de-abia încep să învăţ să citesc…

— Nu plânge! – spuse hoholul cu glas domol, plin de duioşie.

— Nu puteai să trăieşti decât aşa cum ai trăit şi, totuşi, îţi dai seama că n-ai trăit cum trebuia. Sunt însă mii de oameni care ar putea să trăiască mai bine ca dumneata şi care trăiesc ca nişte vite, ba încă se mai şi laudă: „Ducem o viaţă frumoasă!” Dar cum e viaţa lor? Fiecare din ei munceşte astăzi şi mănâncă, mâine iarăşi munceşte şi mănâncă, şi tot aşa, an de an, toată viaţa munceşte şi mănâncă. Intre timp mai aduce pe lume şi copii care, la început, îl bucură, dar când încep a creşte şi a cere mai multă mâncare. începe şi omul să se zborşească şi să ţipe: „Dar creşteţi naibii mai degrabă, mâncăilor, creşteţi şi apuca-ţi-vă şi voi de muncă!” Ar vrea să facă din copii nişte vite de jug, dar aceştia, când încep să muncească, vor

I să-şi umple şi ei burţile şi, la rându-le, duc mai departe povara vieţii ca…

Numai cei care sfarmă lanţurile şi descătuşează cugetul omenesc sunt adevăraţi oameni. Şi uite că acum ai început şi dumneata să sfărâmi lanţurile, pe cât te ajută puterile.

— Eu? – oftă ea.

— Dar ce putere am eu?

— De ce să n-ai? Asta e ca ploaia: fieştecare picătură adapă un bob. Iar când ai să începi să citeşti…

Înveselindu-se deodată, hoholul se sculă de pe scaun şi începu să se plimbe prin cameră.

— Ai să înveţi!… Iar când o veni Pavel, dumneata, e-hei!

— Ah, Andriuşa! – suspină mama.

— Uşoară treabă, când eşti tânăr. Cu anii însă, necazurile vin cu duiumul, puterile scad, iar mintea nu te mai ajută deloc…