XXIII.

Venea primăvara. Zăpada se topea, dezvăluind glodul şi funinginea, pe care le acoperise până atunci. Zi cu zi, noroiul din jur ieşea tot mai mult la iveală: cartierul părea nespălat şi trenţăros. Ziua, streşinile picurau necurmat, zidurile cenuşii ale caselor abureau trudite şi năduşite, iar seara se închegau peste tot locul ţurţurii alburii de gheaţă. Soarele se arăta tot mai des pe cer. Şi tot mai limpede se auzea clipocitul pâraielor, care goneau grăbite către baltă.

Începuseră pregătirile pentru sărbătorirea zilei de întâi Mai.

La fabrică şi prin cartier circulau manifeste care lămureau însemnătatea acestei sărbători, şi chiar tinerii, care până atunci nu luaseră parte la nici o acţiune, spuneau, citindu-le:

— Asta trebuie s-o facem neapărat!

Cu un zâmbet înrăit în colţul gurii, Vesovşcikov izbucnea morocănos:

— E şi timpul! Destul ne-am jucat de-a v-aţi as-cutiselea!

Fedea Mazin era fericit. Tras la faţă, slăbit, avân-tai, dar şovăielnic în mişcări şi în vorbă, semăna cu o biată ciocârlie în cuşcă. Toată vremea era însoţit de lakov Somov, un tânăr tăcut, prea serios pentru vârsta lui, şi care lucra acum în oraş. Sa moi Iov care, de când ieşise din închisoare, părea şi mai roşcovan, Vasili Gusev, Bukin, Dragunov şi alţi câţiva susţineau ca oamenii ar trebui sa vină la demonstraţie înarmaţi, dar Pavel. hoholul, Somov şi ceilalţi tovarăşi nu împărtăşeau această părere.

Venea şi Egor, totdeauna obosit, transpirat, abia trăgându-şi sufletul, dar mereu cu gluma pe buze:

— Munca pentru schimbarea orânduirii existente este o muncă măreaţă, tovarăşi, dar pentru ca ea sa meargă mai bine, s-ar cuveni să-mi cumpăr o pereche de cizme noi! – spunea el, arătându-şi ghetele scâi-ciate şi pline de apă.

— Galoşii, aşişderea, sunt iremediabil ferfeniţiţi şi în fiecare zi umblu cu picioarele ude leoarcă. N-am însă nici o poftă să mă mut în adâncurile pământului înainte de a ne fi scuturat făţiş şi în mod public de lumea cea veche; de aceea mă declar împotriva propunerii tovarăşului Samoi-lbv, ca oamenii să iasă la demonstraţie înarmaţi şi, întrucât mă priveşte, propun să fiu înarmat numai cu o pereche de cizme trainice, fiind adânc încredinţat că.lucrul acesta este mult mai de folos pentru triumful socialismului, decât cea mai sârguincioasă strămutare a fălcilor…!

Apoi, în acelaşi grai înflorit, povestea muncitorilor diferite episoade din străduinţele popoarelor din alte ţări de a-şi uşura viaţa. Mama îl asculta cu plăcere şi, din cele ce spunea el, râmase cu impresia ciudată că duşmanii poporului cei mai vicleni, care-l înşelau totdeauna în chipul cel mai crunt, erau nişte omuleţi mărunţi şi pântecoşi, roşii la faţă, neruşinaţi şi lacomi, înşelători şi cruzi. Când puterea ţarilor începea să-i apese, ei aţâţau poporul de rând împotriva regimului ţarist, iar când poporul se ridica şi smulgea puterea din mâinile ţarului, omuleţii aceştia, slujinlio du-se de tot felul de minciuni, puneau ei mina pe putere, împrăştiind şi alungind poporul prin bordeie; iar dacă acesta se împotrivea, îl stâlceau în bătăi, omorând zeci şi mii de oameni.

Într-o zi, prmzând curaj, mama îi înfăţişă tabloul acesta, aşa cum şi-l plăzmuise ea însăşi în minte pe temeiul celor auzite de la el, şi îl întrebă, râzând stin-jenită:

— Aşa o fi oare, Egor Ivanovici?

Egor Ivanovici râdea să se prăpădească, înăbu-şindu-se, frecându-se cu mâinile pe piept şi abia pu-tând să vorbească:

— Aşa-i, chiar aşa este, măicuţă! Apăi, dumneata ai apucat taurul istoriei de coarne. Pe fondul acesta gălbui mai sunt şi oarecare înflorituri, adică broderii, dar ele nu schimbă câtuşi de puţin lucrurile. Da, da, omuleţii aceştia grăsuni sunt cei mai păcătoşi; ei sunt cele mai veninoase gângănii care muşcă poporul. Francezii le-au zis foarte nimerit „burjua”, adică burghezi. Ţine minte, măicuţă, bur-jui. Ei ne jupoaie şi ne sug sângele…

— Cei bogaţi, adicătelea? – întrebă mama.

— Chiar ei! Şi tocmai asta e nenorocirea lor. Vezi dumneata, dacă ai pune în fiecare zi în mânca-rea unui copil câte un pic de aramă, oasele copilului n-ar mai creşte şi el ar rămâne pitic; dacă însă îl otrăveşti pe om cu aur, atunci sufletul lui se închirceşte, devine nesimţitor şi cenuşiu, leit ca o minge de cauciuc, de cinci copeici bucata…

Vorbind într-o zi despre Egor, Pavel zise:

— Dar să ştii, Andrei, că de cele mai multe ori oamenii care aruncă în toată clipa câte o glumă sunt tocmai cei care poartă o mare mâhnire în sufletul lor…

Hoholul tăcu un timp, apoi, îngustându-şi puţin ochii, răspunse:

— Dacă ar fi cum spui tu, atunci toată Rusia ar trebui să se prăpădească de râs…

Într-o zi se ivi şi Nataşa; stătuse şi ea la închisoare, undeva, în alt oraş, dar asta n-o schimbase de loc. Mama băgă îndată de seamă că, în faţa Nata-şei, hoholul era mai vesel, glumea într-una, îi zădă-rea pe toţi cu vorbele lui de duh, făcând-o şi pe ea să râdă din toată inima. După plecarea ei însă, el începea iarăşi să fluiere trist nenumăratele lui cân-tece, plimbându-se prin odaie şi târşindu-şi abătut picioarele.

Deseori venea şi Saşa. mereu încruntată, întotdeauna grăbită şi parcă din ce în ce mai colţuroasă şi mai tăioasă în vorbă.

Întâmplarea făcu că într-o zi, ieşind s-o petreacă, Pavel nu închise uşa dinspre tindă în urma lor, încât mama îi auzi şuşotind cu mare grabă:

— Dumneata ai să duci steagul? – a întrebat fata încei.

— Da.

— Aşa s-a hotărât?

— Da. E dreptul meu.

— Şi, pe urmă, iar la-nchisoare. Pavel nu răspunse.

— N-ai putea să… – începu ea, dar îndată se opri.

— Ce? – întrebă Pavel.

— Să cedezi altcuiva…

— Nu! – spuse el cu glas puternic.

— Gândeşte-te, ai o mare înrâurire asupra oamenilor de aici, eşti iubit de ei!… Dumneata şi cu Nahodka sunteţi cei dintâi… aţi putea face atâtea lucruri rămânând în libertate. Gândeşte-te bine, căci pentru asta o să te deporteze cine ştie unde, pentru cine ştie câtă vreme!

Mama auzea parcă în glasul fetei sunetul unei dureri şi al unei temeri, pe care dânsa le cunoştea prea bine. Şi cuvintele Saşei cădeau acum pe inima ei grele, ca nişte picături de apă rece ca gheaţa.

— M-am hotărât! Orice discuţie este de prisos. Nu renunţ la asta pentru nimic în lume!

— Nici chiar dacă am să te rog eu? Deodată Pavel începu a vorbi cu o neobişnuită repeziciune şi cu o asprime ciudată în glas:

— Dumneata nu trebuie să vorbeşti astfel! Cum se poate? Tocmai dumneata? Nu trebuie!

— Dar am şi eu suflet! • – zise ea încetişor.

— Un suflet minunat! – urmă Pavel cu glasul tot atât de scăzut, dar într-un fel cu totul deosebit, înăbuşindu-se parcă.

— Un suflet care mi-e scump şi drag. Şi de aceea… tocmai de aceea nu trebuie să vorbeşti aşa.

— Rămâi cu bine! – spuse fata.

Şi, după zgomotul tocurilor ei, mama înţelese că fata plecase grăbită, aproape în goană. Pavel ieşise după dânsa în curte.

Mama îşi simţi inima prinsă în strânsoarea unei grele şi apăsătoare spaime. Nu înţelegea despre ce anume fusese vorba, dar presimţea că o aşteaptă o mare durere.

„Ce şi-o fi pus în gând să facă?”

Pavel se întoarse în casă împreună cu Andrei; hoholul îi spunea, clătinând din cap:

— Ei, Isaika ăsta, bată-l să-l bată, ce ne facem cu el?

— Trebuie sfătuit să se lase de apucăturile lui! – zise Pavel posomorit.

— Paşa, ce ai de gând să faci? – întrebă marna, cu capul lăsat în jos.

— Când? Acum?

— De-ntâi… De întâi Mai!

— A! – făcu Pavel, coborând vocea.

— Am să duc steagul nostru, am să merg în fruntea demonstraţiei. Şi, pentru asta, probabil, au să mă închidă iar.

Mama simţi o fierbinţeală în ochi şi o uscăciune neplăcută în gură. Pavel îi luă mâna şi o mângâie:

— Aşa trebuie, înţelege!

— Nu mai spun nimic! – îngăimă dânsa, ridi-când încet capul. Dar când privirea ei întâlni în ochii lui un scapăr de îndărătnicie, îşi plecă iarăşi.grumazul.

El îi lăsă mâna şi, oftând, îi spuse cu mustrare:

— Ar trebui să te bucuri, nicidecum să te necăjeşti. Când o să vedem oare mame, care să-şi trimită bucuroase copiii chiar şi la moarte…?

— Ho, ho! – mormăi hoholul.

— Jupânul nostru şi-a ridicat poalele caftanului şi a luat-o razna peste văi şi peste dealuri…!

— Am spus eu ceva? – urmă mama.

— Eu nu te opresc, iar dacă mi se sfâşie inima de durere pentru tine, e fiindcă sunt mamă!

El se trase câţiva paşi înapoi, iar dânsa auzi din gura lui aceste vorbe aspre, tăioase:

— Sunt împrejurări în care iubirea poate să-l încurce pe om în viaţă…

Mama tresări şi, de teamă să nu mai audă şi alte vorbe tot aşa de dureroase, grăi cu grabă:

— Nu, nu trebuie să vorbeşti aşa, Paşa! înţeleg, nu poţi altfel, o faci pentru tovarăşii tăi…

— Nu! —- îi tăie scurt firul vorbei.

— O fac pentru mine.

Andrei răsări deodată în prag; era mai înalt de-cât uşa şi rămase în cadrul ei, ca într-o ramă, cu genunchii silnic îndoiţi, cu un umăr proptit în pervaz, iar cu umărul celălalt, cu gâtul şi cu capul scoase în afară.

— Ce-ar fi dacă ai conteni cu pălăvrăgeala asta a ta, domnul meu! – zise hoholul, aţintindu-şi încruntat ochii bulbucaţi în ochii lui Pavel. Semăna leit cu o şopârlă într-o crăpătură de stâncă.

Mama simţea că o podideşte plânsul, dar nu voia s-o vadă fecioru-său, şi, de aceea, sări deodată cu mare grabă, abia îngăimând:

— Vai de mine, am uitat de tot…

Ieşi în tindă. Acolo, într-un ungher, cu fruntea sprijinită de perete, dădu drumul în voie lacrimilor de amară obidă. Şi plânse. îndelung, fără glas, simtind o sfârşeală în tot trupul, ca şi când, odată cu lacrimile deşertate, i s-ar fi scurs şi sângele din inimă. Iar prin uşa care rămăsese întredeschisă ajungeau până la dânsa două glasuri întărâtate într-o sfadă înăbuşită:

— Cum vine asta, adicătelea? Ca să te poţi admira în toată măreţia ta, o chinuieşti pe dânsa? – îl întrebă hoholul.

— N-ai dreptul să-mi vorbeşti astfel! – striga Pavel.

— Bun tovarăş ţi-aş mai fi, dacă aş tăcea când te văd zburdând ca un ţap nărod! De ce i-ai vorbit aşa? Iţi dai seama ce-ai făcut?

— Omul e dator să spună răspicat ce are de spus: asta da, asta ba!

— Cui? Ei?

— Oricui! Dacă dr'agostea şi prietenia ţi se agaţă de picioare şi te ţin pe loc, mă lipsesc de ele…

— Ia te uită ce erou! Mai întâi, şterge-ţi nasul! Şterge-ţi nasul şi du-te de spune toate astea Saşenkai. Ei trebuia să-i vorbeşti aşa…

— I-am vorbit…!

— Tot aşa ai vorbit şi cu ea? Minţi! Cu ea ai vorbit gingaş, ai vorbit duios, nu te-am auzit, dar sunt încredinţat că aşa a fost! Iar faţă de maică-ta o faci pe grozavul, pe eroul… Nu-ţi dai seama, caraghiosule, că eroismul ăsta al tău nu face nici două parale?

Vlasova îşi şterse repede lacrimile de pe obraji. îi era teamă ca nu cumva hoholul să-l jignească pe Pavel. Se îndreptă grăbită către uşă, o deschise, intră în bucătărie şi, tremurî-nd de spaimă şi durere, vorbi cu glas tare:

— U-uf, ce frig! Cine-ar spune că suntem în primăvară…

În răstimp, lua felurite lucruri din bucătărie' şi le punea dintr-un loc în altul, fără nici un rost, iar ca să acopere glasurile coborâte ale celor doi din odaie, urmă şi mai tare:

— Toate s-au schimbat: oamenii sunt mai înfier-bântaţi, iar timpul e mai rece. Altădată, pe vremea asta, era cald, cerul era senin, cu soare…

În odaie se făcu tăcere. Mama se opri în mijlocul.bucătăriei şi aşteptă.

— Ai auzit-o? – întrebă încet hoholul.

— Iată ce trebuie să ştii, să vezi şi să înţelegi, deşteptule! Aici e ceva mai de preţ decât toate cele cu care vrei tu să te făleşti…!

— Să vă aduc câte un ceai? – întrebă mama cu glas tremurat. Şi fără să mai aştepte răspuns, ca:să-şi ascundă acest tremur, spuse:

— M-a cam luat cu frig, nu ştiu de ce!

Pavel veni la dânsa în bucătărie. O privea pe sub sprâncene, iar pe buze îi flutura un zâmbet vinovat.

— Iartă-mă, mamă! – îi spuse el încet.

— Sunt:încă un băieţandru, un neghiob…

— Să nu mă mai.înfrunţi aşa! – îl rugă dânsa cu durere în glas, strângându-i capul la piept.

— Nu-mi:spune nimic, dacă nu vrei! Croieşte-ţi viaţa curn vrei, fă cum crezi că e mai bine! Dar nu-mi răscoli inima. Se poate oare ca o mamă să nu fie îngrijorată? Nu se poale… Mă doare sufletul de voi toţi! Toţi îmi sunteţi dragi, toţi sunteţi oameni de ispravă! Şi cine să vă poarte de grijă, cine să aibă milă de voi, dacă nu eu?… Ai pornit pe calea asta, ceilalţi te urmează, v-aţi lepădat de toate şi mergeţi înainte… Paşa!

În fiinţa ei se zbătea un gând fierbinte, mare, care-i „înaripa inima, revărsând într-însa un înălţător simţâ-mânt de bucurie, născut din dor şi suferinţă, dar mama nu găsea cuvintele potrivite ca să poată împărtăşi tot ce simţea în clipa aceea şi, în chinuita ei muţenie, dădea din mâini, uitându-se ţintă la fecioru-său, cu ochi mari, în care ardea flacăra neistovită a unei dureri -mistuitoare…

— Bine, mamă! lartă-mă! Acum văd şi eu, de bună seamă! – bâigui el, cu capul plecat; apoi, învăluind-o o clipă într-o privire sfioasă, îşi întoarse cu grabă faţa şi adaose zâmbind ruşinat, dar fericit:

— Asta n-am s-o uit niciodată, ţi-o jur!

Dându-l la o parte, mama se opri în prag şi, arun-când o privire în odaie, îi spuse lui Andrei cu glas duios şi rugător:

— Să nu strigi Ia el, Andriuşa! Se înţelege, dumneata eşti mai în vârstă…

Cum stătea cu spatele spre uşă, hoholul răspunse, fără a se întoarce, cu un răget ciudat şi năstruşnic:

— U-u-u! Ba am să zbier la el! Şi am să-l şi bat I Mama veni către dânsul şi, cu mâna pornită înainte ca într-un început de mângiiere, îi spuse:

— Scumpul, dragul meu…

Hoholul se întoarse şi cu capul plecat înainte a un taur, cu mâinile încleştate la spate, trecu pe lângă dânsa în bucătărie. De acolo i se auzi glasul jumătate poznaş, jumătate morocănos:

— Şterge-o, Pavele, până nu-ţi retez capul cu dinţii! Glumesc, nană draga, nu le lua pe toate în seamă. Iacă: pun îndată samovarul. Aşa! Măi, ce mai cărbuni avem… Uzi de tot, lua-i-ar naiba!

Şi tăcu. Când intră în bucătărie, mama îl găsi şezând pe podea şi suflând în samovar. Fără să-şi ridice ochii către dânsa, hoholul reluă firul vorbei:

— Nu te teme – nu-i fac nimic! Sunt moale ca o sfeclă răsfirată! Ş-apoi – astupă-ţi urechile, eroule! – mi-e drag, bâtu-l-ar!… Numai că nu-mi place jiletca lui! Dumnealui şi-a pus o jiletcă nouă şi jiletca asta, vedeţi dumneavoastră, îi place atât de mult, încât a început să se grozăvească, să umble cu burta înainte şi să-i ghiontească pe cei din jur; dar ia uitaţi-vă ce [iletcă am eu! R frumoasă. nici vorbă, însă asta nu înseamnă că trebuie să m-apuc să-mbrâncesc oamenii! Că şi aşa-i destulă înghesuială!

Pavel zâmbi:

— Mult ai să mai bodogăneşti? Mi-ai tras o să-punealâ; cred că e destul.

Andrei se uita la el de jos, stând pe podea cu picioarele răşchirate de o parte şi alta a samovarului. Mama stătea lângă uşă, cuprinzându-l într-o privire duioasă şi tristă pe Andrei, cu ceafa lui-rotunda, cu gâtul lung şi puţin adus. El se lăsă pe spate cu mâinile sprijinite în podea şi, uitându-se la mama şi la feciorul ei, cu ochii puţin înroşiţi, care clipeau mereu, spuse cu glas împuţinat:

— Sunteţi nişte oameni minunaţi, zău. Pavel se aplecă şi -l apucă de braţ.

— Nu mă smuci aşa! – zise cu glas înăbuşit hoholul.

— Ai să mă scapi jos…

— Ei, hai, ce vă mai codiţi! – îi îndemna mama cu tristeţe în glas. – îmbrăţişaţi-vă cum se cuvine, sărutaţi-vă…

— Vrei? – întrebă Pavel.

— Cum nu! – răspunse hoholul, ridicându-se. Strâns îmbrăţişaţi, rămaseră o clipă neclintiţi, două trupuri şi un singur suflet, care ardea în văpaia prieteniei.

Pe obrajii mamei curgeau acum lacrimi de uşurare, în timp ce şi le ştergea, ea spuse ruşinată:

— Aşa suntem noi femeile: la durere plângem, la bucurie plângem…

Hoholul îl dădu pe Pavel la o parte cu o mişcare doinoală şi, ştergându-şi ochii cu degetele, grăi:

— Ei, gata! S-au zbenguit destul viţeii! Acum sunt buni de pus în frigare! Ai naibii cărbuni! Tot suflând, mi-a intrat cenuşă-n ochi…

Pavel trecu lângă fereastră cu capul plecat şi spuse încet:

— De lacrimi ca acestea, omul n-are de ce să se.ruşineze…

Mama veni lângă el şi se aşeză alături. Un sim-ţământ cald şi înviorător îi învăluia inima. Tristeţea o stăpânea încă, dar se simţea mai liniştită şi mai mulţumită.

— Vasele le strâng eu. nana; dumneata stai aici, nu e nevoie să te mai scoli! – spuse hoholul trecând în odaie.

— Mai odihneşte-te! Te-am necăjit destul pe ziua de astăzi…

Din odaie i se auzi apoi glasul, ca o învăluire de cântec:

— D-apăi ştiu că am trăit o clipă minunată, de viaţă adevărată, viaţă omenească…!

— Da! – făcu Pavel, uitându-se la maică-sa.

— Toate mi se arată acum într-altfel! – zise ea. Şi durerea-i alta şi bucuria-i alta…

— Aşa se şi cuvine! – zise hoholul.

— Pentru că acum creşte o inimă nouă, nană dragă, o inima nouă îşi face loc în viaţă. Vine omul, luminează viaţa cu flacăra înţelepciunii şi strigă şi cheamă; „Hei, voi oameni din toate ţările, uniţi-vă într.rv singură familie!” Şi la chemarea lui, toate inimi1., cu tot ce-i sănătos în ele, se contopesc într-o singură inimă uriaşă, puternică, răsunătoare ca un clopot de argint…

Mama îşi strânse tare buzele, ca să nu-i tremure, şi închise ochii, ca să nu o podidească plânsul.

Pavel ridică mâna, voind să spună ceva, dar mama îl prinse de cealaltă mână şi, trăgând-o în jos, îi şopti:

— Nu-i tăia vorba!

— Ştiţi, – urmă hoholul răsărind în uşa odăii, – oamenii mai au multe de îndurat, o să li se mai stoarcă mult sânge, dar toate astea, toată suferinţa şi tot sângele meu sunt un preţ de nimic, faţă de ceea ce am acum în mintea şi în inima mea… Sunt bogat, cum e steaua bogată în raze, sunt gata să îndur orice, să rabd orice, pentru că port în mine o mare bucurie, pe care nimic şi nimeni n-are s-o poată stinge vreodată. Şi bucuria aceasta îmi dă puteri!

După ce băură ceaiul, zăboviră în jurul mesei până către mie;u) nopţii, stând de vorbă descnis, sfătos, despre viaţă, despre oameni, despre viitor.

Şi când cele vorbite i se arătau deplin desluşite, mama îşi aducea aminte, cu un oftat adânc, de cine ştie ce apăsătoare şi dureroasă întâmplare din trecut, şi cu această piatră din inima ei îşi întărea gândul limpezit.

În murmurul molcom şi cald al discuţiei, teama i se risipise; acum se simţea întocmai ca în ziua aceea de demult, când taică-său îi spusese cu asprime:

— Ia nu mai face nazuri; dacă s-a găsit un prost care să te ceară de nevastă, du-te! Toate fetele se mărită, toate femeile fac copii, pentru toţi părinţii copiii sunt o belea pe cap! Ce!… tu nu eşti om ca toţi oamenii?

La auzul acestor cuvinte, a văzut deschizându-se înaintea ei un drum pe care nu-l putea ocoli şi care se pierdea într-o întunecată pustietate. Dar când şi-a dat seama că era nevoită să pornească pe acest drum, a simţit cum i se aşterne în suflet liniştea unei oarbe resemnări. Şi iacă, tot aşa era şi acum. Simţind însă că o aşteaptă o nouă nenorocire, de data aceasta ea îşi spunea în sinea ei, sfădin-du-se parcă cu cineva: „Poţi să vii, n-ai decât!”

Astfel îşi uşura durerea înăbuşită în inima care, încordându-se, vibra în pieptul ei ca o coardă întinsă.

Şi în adâncul sufletului ei, tulburat de această dureroasă aşteptare, pâlpâia o palidă, dar stăruitoare nădejde că, totuşi, nu vor jzbuti să-i ia chiar totul, nu-i vor smulge totul!… Ii va rămâne şi ei ceva…