XXIV.

A doua zi, dis de dimineaţă, îndată după plecarea lui Pavel şi Andrei, se auziră bătăi grăbite în geam şi glasul Măriei Korsunova strigând cu nerăbdare:

— L-au ucis pe Isai! Hai să-l vedem…

Mama tresări şi în mintea ei trecu ca un fulger numele ucigaşului.

' A55

— Cine? – întrebă ea scurt, aruncându-şi un şal pe umeri.

— Cine-a fost nu era să stea acolo, lângă mort! L-a pocnit şi-a şters-o! – răspunse Măria, în stradă îi spuse:

— Acum au să înceapă iar să scotocească peste tot, ca să-l afle pe vinovat. Bine că ai tăi au fosî acasă astă-noapte, pot să dau mărturie. Cam după miezul nopţii, am trecut pe aici şi m-am uitat pe geam: eraţi cu toţii la masă…

— Ce spui tu, Mario? Cum se poate să-i bănuiască cineva pe ei? – strigă mama speriată.

— Păi cine să-l fi omorât? Negreşit că unul tiin-tr-ai voştri! – răspunse Korsunova cu încredinţare.

— Toată lumea ştie că Isai îi spiona…

Mama se opri în loc şi-şi duse mâna la piept, simţind că se înăbuşă.

— Dar ce-i cu tine? Nu-ţi fie teamă! După faptă şi răsplată! Hai mai repede până nu-l duc de acolo…!

În mintea mamei îşi croia drum un gând apăsător şi, cutremurându-se, îşi aduse aminte de Ve-sovşcikov, „Uite unde a ajuns!” se gândr ea năucită.

La o mică depărtare de zidul fabricii, pe un loc unde, nu demult, arsese o casă, se îmbulzea o mulţime de oameni, călcând peste cărbunii rămaşi după incendiu, stârnind nouraşi de cenuşă albicioasă şi zumzăind ca un roi de bondari, Erau foarte multe femei, dar mai ales mulţi copii, mulţi băieţi de prăvălie, dughenari, rândaşi de cârciumi, jandarmi; se zărea şi statura de uriaş a jandarmului Petlin, un bătrân înalt, cu barba stufoasă şi argintie şi cu medalii pe piept.

Isai zăcea pe jos, cu spatele sprijinit de nişte bârne arse; capul descoperit îi atârna pe umărul drept. Mâna dreaptă o ţinea în buzunarul pantalonilor, iar degetele celeilalte mâini i se încleştaseră în pământul afinat.

Mama: se uita la faţa lui: un ochi privea stins către căciula căzută între picioarele trudnic lepădate, unut într-o parte, altul în cealaltă, gura îi rămăsese întredeschisă ca într-o schimă de uimire, bărbuţa roşcată împungea pieziş. Trupul firav, cu capul ascuţit şi faţa osoasă acoperită de pistrui, se împuţinase şi mai tare im; strânsoarea morţii. Mama oftă şi îşi făcu semnul crucii. în viaţă fiind, omul acesta îi stârnea silă, dar acum parcă începuse să-i fie milă de el.

— Nu se vede nici un strop de sânge! – observa cineva cu jumătate glas.

— Pesemne că l-a izbit cu pumnul!

Cineva spuse cu glas tare, cu răutate:

— î-au astupat gura ticălosului!

Jandarmul ciuli urechea şi, croindu-şi drum cu mâinile printre femei. întrebă ameninţător:

— Care-i ăla, mă?

Înghiontiţi, oamenii începură să se împrăştie. Unii o luară la fugă. Cineva râse răutăcios.

Mama se întoarse acasă.

„Nimeni nu-l plânge•!” gândi ea.

Dinaintea ochilor îi stăruia ca o umbră statura voinică a lui Nikolai; ochii lui înguşti priveau reci şi cruzi, iar mâna dreaptă i se bălăngănea, de parcă şi-ar fi vătămat-o…

La prânz, când Pavel şi Andrei veniră la masă, cel dinţii lucru de care a întrebat dânsa a fost:

— Ei, ce se aude? N-au arestat pe nimeni pentru Isai ^

— Nu ştim nimic! – răspunse hoholul.

Îşi dădu seama îndată că amândoi erau abătuţi.

— De Nikolai nu se vorbeşte nimic? – întrebă ea în şoaptă.

Ochii severi ai lui Pavel zăboviră o clipă pe chipul ei şi răspunsul lui căzu răspicat:

— Nu se vorbeşte. Se vede că nimeni nu se gân-deşte la el. E plecat. De ieri, de la prânz. A plecat la râu şi nu s-a întors încă. Am întrebat de el…

L

— Ei, slavă domnului! – spuse dânsa cu un suspin de uşurare.

— Slavă domnului!

Hoholul o privi o clipa, apoi lăsă capul în jos.

— Zace acolo, întins pe pământ, – urmă mama îngândurată, – şi are o faţă de parcă stă şi se miră. Şi nimănui nu-i pare rău de el, nimeni nu leapădă o vorbă bunăcu care să-i mai uşureze sufletul de păcate. E aşa de mic şi de prăpădit! Parcă-i o frântură desprinsă de undeva; a căzut şi zace nemişcat…

La masă, Pavel aruncă deodată lingura şi strigă:

— Asta.-;u pot să înţeleg!

— Ce anume? – întrebă hoholul.

— Să omori o vită numai pentru că trebuie să mănânci e ceva fără îndoială respingător. E mai de înţeles să omori o fiară de pradă, o bestie… Şi eu aş fi în stare să omor un om care se poartă ca o fiară cu semenii lui. Dar cum de s-a găsit cineva să ridice mâna asupra unui prăpădit ca ăsta?

Hoholul săltă din umeri, apoi răspunse:

— Era tot aşa de vătămător ca şi o fiară.

— Iar după un răstimp adaose:

— Pe ţânţari îi strivim pentru că ne sug un pic de sânge.

— Aşa-i! Dar nu despre asta e vorba… spun numai că mi-ar fi fost scârbă!

— Ce să-i faci? – zise şi Andrei, săltând iarăşi din umeri.

— Tu ai putea să-l omori pe unul ca ăsta? – întrebă Pavel îngândurat, după o îndelungă tăcere.

Hoholul îl ţinti cu ochii lui rotunzi, strecură o privire grăbită către mama şi răspunse cu glas mâhnit, dar hotărât:

— Pentru tovarăşii mei, pentru cauza noastră, fac orice! Chiar şi moarte de om. îl ucid şi pe fecioru-meu…

— Vai, Andriuşa! – spuse mama într-o izbucnire stăpânită.

El îi zâmbi cu blândeţe, zicând:

— Altfel nu se poate! Aşa e viaţa!

i5S

— Da-a! – ariaosp Pavel tărăgănat.

— Aşa e viaţa…

Ca sub puterea unui miDold lăuntric, Andrei se ridică deodată în picioare şi începu a vorbi cu înflăcărare, dând din mâini:

— Ce poţi face? Eşti nevoit să-l urăşti pe individ, ca să grăbeşti venirea acelei vremi, când vei putea să-i priveşti cu admiraţie pe oameni. Cel care împiedică mersul vieţii, cel care-şi vinde semenii ca să-şi cumpere cu banii primiţi tihna lui personală sau un rang mai înalt trebuie nimicit. Când în calea unor oameni cinstiţi stă la pândă un Iuda, gata să-i trădeze, eu însumi aş fi un Iuda, dacă nu l-aş nimici. Cum adică, n-am dreptul acesta? Dar ei, stăpânii noştri, ei au dreptul să se slujească de soldaţi şi de călăi, de case de toleranţă, de închisori, de ocne şi de fel de fel de ticăloşii ca să-şi asigure liniştea şi bunăstarea? Câteodată sunt silit să iau şi eu bâta în mână, ca şi ei – ce să-i faci? O iau, n-am încotro! Ei ne ucid cu zecile şi sutele, asta îmi dă şi mie dreptul să ridic mâna şi s-o reped în capul unuia dintre duşmanii mei şi anume în capul celui care se vâră în mine tocmai pentru ca vrea să vatăme cât rnai adânc cauza vieţii mele. Aşa e viaţa. Tocmai de aceea o înfrunt şi tocmai de aceea nu mă împac cu ea şi n-o primesc… Ştiu că sângele lor e sterp şi din el nimic nu poate rodi!… Adevărul, iese tot mai mult la iveală şi dreptatea răzbate numai atunci când sângele nostru stropeşte pământul ca o ploaie îmbelşugată. Sângele lor putred va pieri fără urmă, asta o ştiu. Şi totuşi, dacă m-aş încredinţa că este nevoie, aş lua păcatul asupră-mi şi aş ucide! Vorbesc, bineînţeles, numai pentru mine. Păcatul meu va muri odată cu mine şi nu va întina viitorul, nu va păta pe nimeni afară de mine, da, pe nimeni altul!

Umblând prin odaie, dădea din mână, ca şi când, cu fiecare mişcare, ar fi retezat din aer ceva de care vroia să se lepede. Mama îl privea cu mâhnire şi ingrijorare, simţind că în el se frânsese ceva, că su-lerea. Gândurile negre în privinţa primejdiei pe care o aducea omorul acela o părăsiră: „Daca nu l-a' ucis Vesovşcikov, nici un alt tovarăş de-al lui Pa-vel n-ar fi putut s-o tacă”, gândea mama. Pavei, cu capul lăsat în piept, îl asculta pe hohol, care urma dârz şi cu glas tare:

— Când porneşti pe drumul acesta, eşti nevoit câteodată să-ţi calci propria ta fire. Trebuie sa ştii să dai totul, fără a precupeţi nimic, să-ţi dăruieşti inima întreagă. E aşa de simplu! Să-ţi dai viaţa, să mori pentru cauză! Trebuie să ştii însă să dai mai mult decât atât, să dai şi ceea ce îţi este mai de preţ chiar decât viaţa, şi atunci vei vedea ce valoare dobândeşte pentru tine lucrul care-ţi este cel mai scump pe lume: dreptatea ta.

Se opri în mijlocul odăii, palid la faţă şi, îngus-tându-şi ochii, grăi, cu mâna ridicată în sus, ca pentru o solemnă făgăduinţă: v

— Sunt deplin încredinţat că va veni vremea când oamenii nu vor avea decât cuvinte şi priviri de admiraţie unii pentru alţii, când fiecare va sta iângâ semenul său ca o stea în faţa altei stele. Atunci, pe tot pământul vor fi numai oameni liberi, falnici prin libertatea lor; toţi vor avea inima deschisă, curată, slobozită de pizmă şi de răutate, iar viaţa va fi atunci cu adevărat în slujba omului, făptura omenească se va înălţa pe culmile cele mai de sus, pentru că oamenii liberi pot atinge orice -înălţimi. Oamenii vor trăi atunci în libertate, dreptate şi adevăr, faţă de tot ce e frumos în lumea aceasta şi cei mai buni dintre ei vor fi cei care vor cuprinde lumea cât mai larg cu inima lor, cei care o vor iubi mai profund; cei mai buni vor fi ce-i mai liberi, căci vor întruni cele mai frumoase însuşiri! Ce falnici vor fi oamenii, când îşi vor croi o astfel de viaţă…

Tăcu; iar după o clipă, sumeţindu-se încordat, grăi cu un glas care venea din străfundurile fiinţei lui, tulburat, dar cu sunet adânc;

— Pentru o astfel de viaţă, sunt gata să fac orice…

Faţa i se crispa, iar din ochi i se prelinseră, una după alta, lacrimi mari, grele.

Înălţând capul, Pavel îl privea cu ochii larg deschişi, cu faţa palidă. Mama dădu să se salte de pe scaun, dar rămase parcă înţepenită pe loc; simţea că o nelinişte grea îi cuprindea tot mai puternic inima.

— Ce-i cu tine, Andrei? – întrebă Pavel cu glas scăzut.

Hoholul scutură din cap, vrând parcă să alunge aerul, întins ca o coardă şi, cu privirile aţintite în ochii mamei, răspunse:

— Eu am văzut… Ştiu…

În aceeaşi clipă mama sări în picioare, veni cu grabă lâng'ă el şi-i apucă mâinile. El încercă să-şi libereze mâna dreaptă din strânsoare, dar mama 1 le ţinea pe amândouă cu putere, şoptindu-i înfrigurată:

— Mai încet, dragul meu! Te rog…!

— Staţi puţin! – mormăi înăbuşit hohoâul.

— Să vă spun cum a fost…

— Nu-i nevoie! – îi spunea dânsa în şoaptă, privindu-l cu ochii în lacrimi.

— Nu-i nevoie, An-driuşa…

Pavel veni încet lângă Andrei, ţintindu-şi ochii umezi asupra tovarăşului său. Era palid şi, zâmbind silit, spuse încet şi rar:

— Mama se teme că tu eşti cel care…

— Nu, nu mă tem 1 Nu cred! Chiar dacă l-aş fi văzut cu ochii mei, tot n-aş crede!

— Staţi oleacă! – spuse iarăşi hoholul, clăti-nând din cap în semn de împotrivire, fără să-i privească, străduindu-se mereu să-şi libereze mâna.

— Nu sunt eu – dar aş fi putut să împiedic…

— Lasă, Andrei! – zise Pavel.

Cu o mână îi prinse braţul, iar cu cealaltă îi apăsă umărul, vrând parcă să oprească tremurul.care zgu-

— M. Gorki – Mama duia trupul voinic al hoholului. Hoholul îşi plecă iruntea spre ei şi grăi încet, cu glas întretăiat:

— Tu ştii doar prea bine, Pavele, că eu n-am dorit aşa ceva. Uite cum a fost: tu ai plecat înainte, iar eu m-arn oprit cu Dragunov în colţ. Deodată iese de după colţ lsai şi se opreşte mai deoparte. Se uită la noi şi zâmbeşte cu înţeles… Atunci îl aud pe Dragunov că-mi spune: „îl vezi? Mă spionează în fiecare noapte. Am să-i frâng ciolanele.” Şi pleacă. Am crezut că se duce acasă… Atunci, lsai veni către mine…

Andrei răsuflă adânc:

— Nimeni nu m-a jignit -vreodată atât de tare ca jigodia asta.

Mama îl trăgea de mâna către masă, fără să rostească vreo vorbă şi, în sfârşit, izbuti să-l aşeze pe un scaun. Dânsa se aşeză lângă el, umăr la umăr. Pavel râmase în picioare, în fata lor, posomorit, chinuindu-şi barba între degete.

— Mi-a spus că politia ne ştie pe fieştecare-n parte, ca ne ţine^ub supraveghere şi că, în preajma lui Întâi Mai, o să ne ridice pe toţi. Râdeam, fără sa spun nici un cuvânt, dar inima începuse să-mi clocotească. Mi-a spus, după aceea, că sunt băiat deştept, că n-am ce căuta pe drumul acesta, că ar fi mai bine sa…

Hoholul se opri, ştergându-şi faţa cu mâna stângă; în ochi îi scăpară o fulgerare rece.

— înţeleg, – zise Pavel.

— Mai bine ai trece, zice, în slujba legii. Ce zici, ai?”

Hoholul scutură pumnul ameninţător, scrâşnind din dinţi-

—_ în slujba legii – auzi, blestematul? Mai bine mă pălmuia… mi-ar fi fost mai uşor şi mie şi poate şi lui… Dar aşa, când mi-a scuipat în inimă balele lui puturoase, n-am mai putut răbda.

Andrei îşi trase mâna din strânsoarea lui Pavel şi urmă cu silă, cu glasul aproape gâtuit:

— L-am plesnit peste obraz şi am plecat. După câţiva paşi, l-am auzit în urma mea pe Dragunov spunându-i înfundat: „Acu' te-am prins!” Aşteptase, pesemne, după colţ…

Tăcu o clipă, apoi urmă:

— Nu m-am mai întors, deşi mi-am dat seama… Am auzit lovitura, dar… mi-am văzut liniştit de drum, ca şi cum aş fi azvârlit din cale, cu vâriul bocancului, o broască scârboasă. Ajung la fabrică, mă apuc de lucru şi numai ce aud pe nu ştiu cine sfrigând: „L-au ucis pe lsai!” Nu-mi venea să cred. In clipa aceea, am simţit că-mi amorţeşte mâna, că n-o mai pot mişca; nu mă durea, dar parcă se scurtase…

Îşi privi mâna pieziş şi spuse:

— Toată viaţa n-am să mă pot spăla de pata asta…,

— Inima să-ţi fie curată, dragul mamei! – grăi domol mama.

— Nu zic că aş fi vinovat, nu! – urmă hoholul cu hotărâre.

— Dar mi-e scârbă! Ce-mi trebuia mie una ca asta?

— Nu te prea înţeleg, – zise Pavel, dând din umeri.

— Doar nu l-ai ucis tu şi chiar dacă…

— Nu de asta-i vorba, frate. Dar să ştii că în preajma ta se săvârşeşte un omor şi să nu sai să-l împiedici…

— Acum nu te înţeleg deloc… – zise Pavel. Rămase un răstimp pe gânduri şi apoi adaose:

— Adică de înţeles, aş putea să înţeleg, dar să simt ceea ce simţi tu – nu!

— Se auzi glasul sirenei. Cu capul plecat pe un umăr, hoholul ascultă urletul poruncitor şi, scutu-r.îndu-se înfiorat, spuse:

— Astăzi, nu mă duc la lucru…

— Nici eu, – zise şi Pavel.

— Mai bine mă duc la baie! – spuse zinibind hoholul.

Se pregăti în grabă şi plecă posomorit.

Mama îl petrecu cu o privire de compătimire, ap oi se întoarse către Pavel:

— Poţi să mă judeci cum vrei, Paşa! Ştiu că e păcat să ucizi un om, dar uite, în împrejurarea asta. nu găsesc nici un vinovat. Mi-era milă de Isai; era ca un cuişor. Când l-am văzut adineaori, mi-am adus aminte cum spunea că ar trebui să te spân-zure şi nu-mi părea nici bine, nici rău că a murit… Mi-era doar milă de el. Dar acum nu mai simt nici măcar atât!

Râmase un timp tăcută, pe gânduri, apoi urmă cu un zâmbet de mirare:

— Doamne Isuse – tu auzi, Paşa, ce spun eu?… Pavel nu auzise, pesemne. Plimbându-se încet prin odaie, cu.capul în jos, el spuse îngândurat, cu faţa posomorită:

— Ca să vezi numai cum e orânduită viaţa asta! Bagi de seamă cum sunt stârniţi oamenii, unii împotriva altora? Vrei, nu vrei – dă-i la cap! Şi cui, mă rog? Unuia tot aşa de lipsit de drepturi ca şi tine. Unuia care e şi mai nenorocit deeât tine, fiindcă e prost. Ppliţia, jandarmii, spionii, toţi ne sunt duşmani, dar toţi sunt oameni ca şi noi, iar stă-pânirea le suge şi lor sângele cum ni-l suge şi nouă şi nici pe ei nu-i socoate oameni, cum nu ne socoate nici pe noi. La fel, fără nici o deosebire! f-au învrăjbit pe oameni între ei, i-au aţâţat pe unii împotriva altora, i-au orbit, prostindu-i şi băgând frica în ei, i-au legat pe toţi de mâini şi de picioare, i-au strâns binişor în chingi şi acu' îi freacă, îi storc şi-i omoară în bătăi, lovind cu unii în ceilalţi. I-au transformat pe oameni în puşti, bâte, pietre, şi le spun:Asta e statul…”

Venind lângă maică-sa, urmă:

— Iacă, asta e crima, mamă! Cea mai ticăloasă crimă împotriva milioanelor de oameni e uciderea sufletelor… înţelegi ce fac ei? Ucid sufletul din om. Vezi care e deosebirea dintre noi şi ei? Când unuî din noi loveşte, el suferă, i-e ruşine şi-i e silă. Mai ales, îi e silă! Ei însă omoară cu miile, liniştiţi, fără să le fie milă, fără sa se cutremure, ba chiar cu plăcere! Şi toate astea le fac – strivindu-i şi apăsându-i de moarte pe toţi – numai ca să-şi păstreze aurul, argintul, petecuţele cele de hârtie şi tot gunoiul acela care le dă putere asupra celorlalţi. Gândeşte-te că oamenii aceştia omoară lumea, stâl-cesc sufletele oamenilor, dar nu ca să se apere pe ei, nu ca să-şi apere fiinţa lor, ci ca să-şi apere averea. Ei nu-şi apară omenia, ci huzurul…

Pavel se aplecă, cuprinse mâinile mamei în mâi-nile lui şi, scuturându-le, zise:

— Dacă ai putea să simţi toată mârşăvia, toată putreziciunea asta ruşinoasă, ai înţelege atunci dreptatea pentru care luptăm noi, ai vedea cât e de măreaţă şi de luminoasă…!

Mama se ridică tulburată, plină de dorinţa de a-şi contopi inima cu inima feciorului ei în aceeaşi vâlvătaie.

— Aşteaptă, Paşa, dă-mi puţin răgaz! – îngăimă ea cu răsuflarea întretăiată. – încep să simt şi eu asta. Mai aşteaptă puţin…!