XXV.

În tindă se auzi bocănit de paşi. Tresăriră, schim-bând priviri nedumerite.

Uşa se deschise încet şi Râbin intră greoi în odaie.

— Aşa! – zise el, sumeţindu-şi capul şi zâmbind.

— Omul bun să-l ospătaţi, pâine şi chiar vin să-i daţi…!

Era îmbrăcat într-o scurtă mânjită cu dohot, în picioare avea opinci, la cingătoarea scurtei spânzura o pereche de mănuşi mari negre, iar pe cap purta o căciulă miţoasă.

— Sănătoşi, voinici? Ei, ţi-au dat drumul, Pavele? Aşa. Cum o duci, Nilovna?

— Zâmbea larg, sticlindu-şi dinţii albi; glasul nu-i mai răsuna aşa de aspru ca odinioară, iar barba îi năpădise aproape toată faţa.

Întâmpinându-l cu bucurie, mama îi strânse mâna mare, înnegrită şi, respirând mirosul sănătos şi puternic de dohot, care năvălise odată cu el în casă, ii spuse

— A, tu erai?… Ce bine îmi pare!… Pavel zâmbea, cercetându-l cu privirea.

— la te uită la el, mujic sadea! Dezbrăcându-şi fără grabă scurta, Râbin răspunse:

— Aşa este, m-am făcut iar mujic; voi daţi ghes s-ajungeţi domni, iar eu am cârmit-o îndărăt… Asta-i! Potrivindu-şi cămaşa albă de pânză ţărănească, intră în odaie, îşi roti cu luare aminte privirea şi trase încheiere:

— Despre partea lucrurilor, precum văd, tot aşa aţi rămas, nu prea v-aţi sporit averea; la cărţi doar cât v-aţi mai îmbogăţit. Aşa! Ei, ia spuneţi-mi, cum mai merg treburile?

Se aşeză, îşi sprijini palmele pe genunchii larg răşchiraţi şi, pipăindu-l pe Pavel cu ochii lui întunecaţi şi întrebători, aşteptă răspunsul, zâmbind^cu bunătate.

— Treburile merg^binişor! – zise Pavel.

— Arăm, semănăm, din barbă nu dăm ca să ne lăudăm, iar după ce adunăm, râchiuaş înfierbintărn şi pe-o rână ne culcăm – aşa-i? – îi dădu iarăşi cu gluma Râbin.

— Dar dumneata cum o mai duci, Mihailo Iva-nâci? – întrebă Pavel, aşezându-se în faţa lui.

— Nu pot să mă plâng. O duc bine. Deocamdată m-am oprit la Eghildeevo; ai auzit de satul ăsta, Eghildeevo? Straşnic sat. Are două bâlciuri pe an şi peste două mii de locuitori – toţi necăjiţi şi răi foc! Pământ n-au, le dă statul în arendă câte un petic sterp. M-am tocmit argat la un bogătan, că sunt puzderie, ca muştele pe stârv. Scoatem dohot, ardem cărbuni. Mă spetesc de două ori mai mult decât aici şi primesc plată de patru ori mai puţin – asta-i! Sân-tem şapte argaţi la bogătanul acela; afară de mine, toţi ceilalţi sunt flăcăi din partea locului şi ştiutori de carte. Mai ales unul, Efim, e tare isteţ şi e ahtiat foc după cărţi.

— Şi stai de vorbă, discuţi cu ei? – întrebă Pavel, înviorându-se.

— Apăi nu tac. Când am plecat de aici, am luat cu mine toate foile care le-aţi scos, treizeci şi patru la număr. Dar îi dau zor mai mult cu biblia; într-însa găseşti de toate şi apoi e o carte groasă, care vine de la stăpânire şi-i tipărită de sinod, încât omul poate să aibă toată încrederea în ea!

Râbin făcu cu ochiul către Pavel, zâmbind viclean şi urmă:

— Numai că asta e prea puţin. Am venit la tine să-mi dai niscai cărţi. Nu sunt singur; a venit şi Efim cel despre care ţi-am vorbit; am avut drum sa cărăm nişte dohot şi ne-am abătut şi pe la tine! Dar cărţile să mi le dai până nu vine Efim: nu-i nevoie să ştie prea multe…

Mama se uita la Râbin şi i se părea că, odată cu haina de târg, mai lepădase ceva de pe dânsul; nu mai avea aerul acela grav, iar în privirea odinioară atât de deschisă, acum avea o sclipire de şiretenie.

— Mamă, – îi spuse Pavel, – du-te de adă nişte cărţi. Ştiu ei ce să-ţi dea. Spune că-s pentru sate.

— Bine, – zise mama.

— Iacă, numai să fiarbă samovarul şi mă duc îndată.

— Eh, Nilovna, te-ai apucat şi tu de d-alde astea? – o întrebă Râbin surâzând.

— Asta-i. Şi cum îţi spun, avem acolo mulţi doritori de cărţi. Ii tot îndeamnă învăţătorul – un băiat de ispravă, după spusa oamenilor, cu toate că se trage din neam de popi. Mai e şi o învăţătoare, la vreo şapte kilometri depărtare; dar nici el, nici ea, nu vor să răspândească tipărituri oprite: sunt slujbaşi la stat şi se tem. Mie însă îmi trebuie cărţi oprite, tăioase; am să le strecor pe nesimţite, ca să se creadă că e mâna lor. Dacă setul de post sau popa or să prindă de veste că sunt din cele oprite, o să-i bănuiască pe ei, adicăte pe învăţător şi pe învăţătoare, iar pe mine au să mă lase-n pace, până una alta.

Şi, mulţumit de isteţimea lui, Râbin rânji cu veselie.

„Ian te uită la el! îşi spuse mama. După căutătură ai zice că-i urs, dar apucăturile îl arată vulpoi sadea…”

— Ce crezi, – îl întrebă Pavel, – dacă învăţătorii vor fi bănuiţi că răspândesc cărţi oprite, au să^i închidă?

— Ii închid, negreşit. Dar de ce mă-ntrebi?

— Păi cărţile le îrnpraştii dumneata, nu ei. înseamnă că dumneata trebuie să intri la închisoare.

— Ştii că ai haz! – zâmbi Râbin, pocnindu-se cu palma peste genunchi.

— Păi cine ar putea să mă bănuiască pe mine? Ai mai auzit dumneata, pe undeva, ca un biet mujic să-şi bată capul cu asemenea treburi? Cartea-i îndeletnicirea domnilor, aşadar ei să răspundă…

Mama simţea că Pavel nu-l înţelesese pe Râbin şi, văzându-l că-şi subţiază privirea – semn de mfnie – se amestecă în vorbă cu blândeţe şi fereală:

— Mihail Ivanovici vrea să potrivească lucrurile aşa fel, ca el să facă treaba, iar de răspuns., să răspundă alţii pentru el…

— Asta-i! – întări Râbin, mângâindu-şi barba.

— Deocamdată.

— Mamă,.- o întrebă Pavel tăios, – dar dacă vreunul dintre ai noştri, de pildă Andrei, ar face un lucru, aşa încât să se creadă că eu l-am făcut şi în locul lui m-ar închide pe mine – ce-ai zice atunci?

Mama tresări, îl privi descumpănită şi răspunse, clătinând din cap, în semn de împotrivire:

— Cum s-ar putea să facă aşa ceva împotriva unui tovarăş?

— Hm, hm, – făcu Râbin, – am priceput încotro hăti, Pavele.

Şi, făcându-i vesel cu ochiul, se întoarse către mamă:

— Treaba asta, maică, e tare gingaşă.

Şi iarăşi se întoarse către Pavel, cu glas de po-vaţă:

— Judeci cam pripit, frăţioare! într-o treabă de mare taină, ca asta, nu prea e locul să ne gândim la cinste. Chibzuieşte şi tu: mai întâi şi întâi, o să-i bage la închisoare pe flăcăul la care s-a găsit cartea, iar nu pe învăţători – una la mână. în al doilea rând, învăţătorii, chiar dacă răspândesc cărţi îngăduite, ele au acelaşi tâlc ca şi cele oprite, doar că sunt scrise cu alte vorbe şi cuprind mai puţin adevăr – două la mâna. Asta înseamnă că ei urmăresc acelaşi lucru pe care-l urmăresc şi eu, numai că ei umblă pe drum ocolit, pe când eu am luat-o de-a dreptul, pe şleahul cel mare. în faţa stăpânirii însă, se cheamă că şi ei şi noi purtăm aceeaşi vina. Este? în al treilea rând, puţin îmi pasă de ei, fră-ţioare – pentru că, vezi şi dumneata, ce tovărăşie de drum poate să fie între unul care umblă pe ios şi altul care merge călare? Cu un mujic poate că n-aş face-o. Cu ei însă, e altă socoteală: învăţătorul e fecior de popă, iar învăţătoarea e fată de „moşier; de ce-o fi umblând să ridice poporul nu pricep. Eu sunt mujic şi n-am de unde să ştiu ce vor fi având ei în capetele lor de domni. Eu ştiu ce fac eu, dar ce vor să facă ei, asta nu pot să ştiu. O mie de ani oamenii şi-au făcut, fără greş, trebuşoara lor de domni, adicăte au luat şapte piei de pe mujic şi acuma s-au trezit şi ei deodată şi hai să lumineze ţărănimea! Mie, îţi spun drept, frate, nu-mi plac basmele defel, iar astea toate parc-ar fi dintr-un basm. întrucât mă priveşte, toţi domnii ăştia se află tare departe de mine, toţi la fel, oricine ar fi ei. Mergi iarna pe câmp şi bagi de seamă deodată că hăt-departe, în zare, mişcă ceva. Ce lighioană să fie? Lup, vulpe, ori doar un câine? N-am de unde să ştiu! E prea departe!

Mama se întoarse către Pavel; avea faţa tristă.

Ochii lui Râbin scânteiau întunecaţi; se uita la Pavel cu o vădită mulţumire de sine şi, trecându-şi degetele prin barbă, urmă înfierbântat:

— Mie nici nu-mi arde şi nici n-am vreme de politeţuri. Viaţa-i aspră. Într-o droaie de câini nu-i ca într-o turmă de oi; fiecare haită latră-n felul ei…

— Sunt unii domni, – începu mama, aducându-şi aminte de chipurile celor pe care îi cunoscuse dânsa, – care se jertfesc pentru popor, care se chinuiesc toată viaţa prin închisori…

— Cu ăştia-i altă socoteală şi li se cuvine altă cinstire! – zise Râbin.

— Mujicul, când se îmbogăţeşte, se înghesuie să ajungă domn; boierul, dacă sărăceşte, aleargă la mujic. Când în pungă-ţi bate vântul, nu-i prea greu s-o faci pe sfântul! Iţi aduci aminte, Pavele, ce mi-ai spus odată? Spuneai că omul gândeşte după cum trăieşte, şi dacă muncitorul zice da, patronul trebuie să spună nu, iar dacă muncitorul spune nu, atunci patronul, fiindcă e patron, trebuie musai să strige da! Tot aşa se petrec lucrurile şi între mujic şi boier; au firi deosebite. Când mujicul e sătul, boierului îi piere somnul. Fireşte, orice stare îşi are ticăloşii ei; nu-i pădure fără uscături şi n-am de gând să-i apăr pe toţi mujicii…

Râbin se ridică, întunecat şi vânjos. Faţa-i păli, iar barba începu săi tresalte, ca şi cum ar fi clănţănit neauzit din dinţi, şi urmă cu glas mai scăzut:

— Am umblat prin fabrici cinci ani de zile şi mă dezvăţasem de viaţa de la ţară – asta-i! Când m-am întors şi am vă_zut iar ce-i prin sate, rni-am dat seama că n-aş putea să mai trăiesc aşa. înţelegi? N-aş mai putea! Voi, aici, habar n-aveţi ce îndură ei, acolo. Foamea se ţine ca urnbra de fieştecare om şi de nicăieri nu se-ntrevede nici o nădejde să capete ceva pâine, de nicăieri nici o nădejde. Foamea le-a stors sufletele şi le-a supt chipurile; oamenii nu mai trăiesc, ci putrezesc într-o sărăcie fără de scăpare… Iar de jur împrejur stau ca nişte corbi oamenii stă-pânirii şi pândesc; nu cumva să-i rămâie mujicului un codru de pâine de prisos, că îndată sar şi i-l smulg, ba îi ard şi una peste bot.

Rotindu-şi privirea în jur, Râbin se plecă spre Pavel, sprijinindu-se cu mâna de masă.

— Acuma, când am văzut iarăşi cum trăiesc ei acolo, la ţară, m-a cuprins sila. Simţeam că n-aş putea să mai rabd viaţa aceea, dar m-am stăpânit; nu, sufletele, mi-am zis, nu merge aşa! Trebuie să rămân aici! Pâine n-am de unde să vă dau, dar am să vă fac un tămbălău, de o să rămâneţi cu gura • căscată; şi am să-l fac, frăţioare! Port în mine atâta obida pentru oameni şi împotriva oamenilor! Şi-mi stă în inimă, uite aşa, ca un cuţit care se răsuceşte într-un a.

Fruntea îi era plină de broboane de sudoare. Apropiindu-se încet de Pavel, îşi lăsă mâna pe umărul lui. Mâna îi tremura.

— Trebuie să m-ajuţi! Dă-mi cărţi, dar cărţi din alea care-l fac pe om, după ce le-a citit odată, să nu-şi mai găsească liniştea câte zile o avea. Trebuie să-i vâri omului sub ţeastă un arici, ca să-l înţepe «.necurmat! Spune-le prietenilor tăi de la oraş. care scriu pentru voi, să scrie şi pentru cei de la sate. Să scrie aşa, ca să sară ţăranii în sus ca arşi, să pornească tot poporul la lupta cea de moarte!

Ridicând mâna, Râbin grăi cu glas înăbuşit, apă-sând pe fiecare cuvânt:

— Cu moartea pre moarte călcând, – asta-i! Vra să zică, trebuie să mori tu, ca să învie omenirea. Să moară mii, ca prin moartea lor să învie sumedenie de popoare pe toată faţa pământului! Asta-i! Să mori, nu-i cine ştie ce scofală! Numai să învie cu adevărat ceilalţi! Numai să se ridice omenirea!

Când veni cu samovarul, mama strecură o privire piezişă către Râbin. Vorbele lui, grele şi tăioase, o copleşeau, iar în înfăţişarea lui avea ceva care-i aducea aminte de bărbatu-său: rânjea ca şi acela, ca şi acela dădea mereu din mâini, şi mereu îşi sufleca mânecile şi aceeaşi ură clocotea şi în bărbatul ei, nestăpânită, dar mută. Numai cât acesta nu se fereca în tăcere. Vorbea şi nu era atâta de înfricoşător.

— Da!

— Asta trebuie s-o facem! – zise Pavel, încuviinţând din cap.

— Daţi-ne material şi vă tipărim o gazetă…

Mama se uită la Pavel zâmbind şi clătinând din cap; apei se îmbrăcă tăcută şi plecă.

— Daţi-i drumul! Noi aducem tot ce vă trebuie. Numai să scrieţi pe înţeles, ca să priceapă şi viţeii! – strigă Râbin, plin de voioşie.

Cineva deschise uşa dinspre bucătărie şi intră.

— Uite-l pe Efim! – zise Râbin, vârând capul în bucătărie.

— Efim vino-ncoa'! Ăsta este Efim, iar pe omul acesta îl cheamă Pavel, ţi-am vorbit eu d-e-spre el.

În faţa lui Pavel răsări un flăcău înalt şi voinic, cu părul auriu, cu faţa lată, cu ochii cenuşii, îmbrăcat cu un cojocel îmblănit. Stătea cu căciula în mână şi se uita pe sub sprâncene.

— Ziua bună! – spuse el, cu o voce puţin răguşită şi, după ce strânse mâna lui Pavel, îşi netezi cu amândouă mâinile părul zburlit. îşi roti privirea prin odaie şi se îndreptă fără grabă, furişându-se parcă, spre raftul de cărţi.

— Le-a şi ochit! – zise Râbin, făcând cu ochiul către Pavel. Efim se întoarse, î.i aruncă o privire, apoi începu să cere/teze cărţile.

— Ce de-a cărţi! Dar, chitesc eu, nu prea avev' timp să le citiţi. La ţară avem mai multă vreme p~ tru asemenea treabă…

— Şi mai puţină poftă? – întrebă Pavel.

— Ba avem şi poftă, – răspunse flăcăul, freeân-du-şi bărbia.

— A început şi poporul să-şi frământe mintea… „Geologie” – ce-i asta?

Pavel îl lămuri.

— N-avem trebuinţă de aşa ceva! – zise flăcăul, punând cartea la loc.

Râbin oftă adine şi dădu lămurire:

— Mujicul nu-şi prea bate capul să afle de unde şi cum s-a alcătuit pământul, dar e tare doritor-să ştie alta şi anume: cum se face că pământul ăsta a încăput numai în mâinile câtorva? Cum au izbutit boierii să-l tragă de sub picioarele poporului şi să-l ia pe seama lor? Pentru mujic e totuna dacă pământul stă în loc ori se învârte; dinspre partea lui poţi să-l atârni şi de-o Irânghie, puţin îi pasă, numai să dea roadă; bate-l cu un cui în cer, dacă vrei, numai să le dea oamenilor hrana cea de toate zilele.

— Istoria sclaviei”, – citi iarăşi Efim, şi întrebă:

— E vorba despre noi?

— Avem şi despre iobăgie! – zise Pavel, şi-i întinse o altă carte.

Efim o luă, o învârti în mână, o puse deoparte şi zise liniştit:

— Cu asta s-a isprăvit.

— Dumneata ai pământ? – îl întrebă Pavel.

— Eu? Am, cum să nu am! Suntem trei fraţi, iar lotul întreg e de patru deseatine. Nisip sadea, bun de frecat alămurile; cât pentru bucate, nu face nici trei parale, pământ sterp…!

Şi, după o clipă de tăcere, urmă:

— Eu unul. m-am descotorosit de pământ. Ce folos aveam de pe urma lui? De hrănit tot nu te hrăneşte, ba te mai ţine şi legat de mâini. De patru ani muncesc ca argat. La toamnă mă duc la militărie. Nenea Mihailo spune să nu mă duc. Acum, zice, soldaţii sunt trimişi împotriva poporului. Eu socot, însă, că trebuie să mă duc. Şi pe vremea lui Stepan Razân, şi pe vremea lui Pugaciov armata a lovit în popor. Acuma a venit vremea să punem capăt la toate acestea. Dumneata ce crezi? – întrebă el, cu ochii aţin-

—tiţi asupra lui Pavel.

— Da, e timpul! – răspunse acesta zâmbind.

— Numai că e cam greu! Trebuie să ştii ce să le spui soldaţilor şi cum să le-o spui…

— O să învăţam, o să ne mai luminăm şi atunci o s'â şâitn! – zise Efim.

• Î3

— Dacă te prinde stăpânirea făcând asemenea treabă, se poate întâmpla să te şi împuşte! – adaose Pavel, iscodinriu-l din ochi.

— D-apoi asta se ştie… că doar n-o să ne cruţe!

— încuviinţă liniştit flăcăul şi se apucă iar să cerceteze cărţile.

— Bea-ţi ceaiul, Efirn, că trebuie să plecăm, – î! îndemnă Ribin.

— îndată! – îi răspunse flăcăul şi iarăşi întrebă:

— Revoluţie înseamnă răscoală?

Sosi şi Andrei, roşu la faţă, năduşit şi posomorit. Ii strânse mina lui Efim, se aşeză lângă Râbin şi, după ce-l cercetă cu privirea, zâmbi.

— Ce ai, de eşti aşa de amant? – îl întrebă Râbin, bătându-l cu palma pe genunchi.

— Aşa, – răspunse hoholul.

— Şi el e muncitor? – întrebă Efim, arătând cu capul către Andrei.

— Da! – răspunse Andrei.

— De ce-ntrebi?

— Acuma vede întâia oară în viaţa lui muncitori de fabrică! – lămuri Râbin.

— Zice că nu-s la fel cu ceilalţi oameni,.se deosebesc…

— In ce fe?! – întrebă Pavel.

Efim îl cercetă cu luare aminte pe Andrei, apoi răspunse: f

— Voi aveţi ciolane mai colţuroase. Ale mujicului sunt mai rotunde…

— Mujicul stă mai liniştit pe picioarele lui, – adaose Râbin, – simte pământul sub el; cu toate că nu e al lui, îl simte! Muncitorul de la fabrică e ca pasărea cerului: rupt de locul lui de baştină, '.-are ţară, n-are casă – azi aici, mâine aiurea! Nici macaf muierea nu-l poate ţine locului; cum se întâmpla ceva – „rămâi sănătoasă, draga mea” '- şi pe-aci ţi-e drumul! O ia din loc, să caute unde-i mai bine. Pe când mujicul vrea să-i fie bine acolo, la el acasă, fără să se urnească din loc. Ei, dar uite că a venit şi mama!

Efim se apropie de Pavel şi-l întrebă:

— Poţi să-mi dai vreo carte?

— Iţi dau, cum să nu! – răspunse Pavel bucuros. Ochii flăcăului se aprinseră lacomi. Şi se grăbi să-l încredinţeze pe Pavel:

— Ţi le dau înapoi. Că vin oameni de la noi să aducă dohot pe aici, prin împrejurimi, aşa că am să ţi le trimit prin ei.

Râbin, care îşi îmbrăcase scurta şi îşi strânsese bine cingătoarea, îl zori:

— Ei, hai să mergem!

— Acum am ce să citesc! – strigă Efim, arătând cărţile, cu un zâmbet larg pe faţă.

După ce plecară, Pavel îl întrebă cu însufleţire pe Andrei:

— I-ai văzut pe diavolii ăştia?

— Da-a, – murmură hoholul tărăgănat, – leit nişte nouri care vestesc furtuna…

— Vorbeşti de Râbin? – intră în vorbă mama.

— Parcă n-ar fi fost în viaţa lui la fabrică. Mujic sadea; aproape să nu-l recunoşti. Şi ce înfricoşător e!

— Păcat că n-ai fost aici! – reluă Pavel, întor-cându-se către Andrei, care şedea la masă şi se uita posomorit la pahaiul de ceai.

— Ai fi văzut neastâm-părul unei inimi, tu care vorbeşti mereu de inimi. Râbin se înfierbântase şi a slobozit un puhoi de vorbe, de m-a zăpăcit, m-a copleşit, mă rog, praf m-a făcut! Nici n-am ştiut ce să-i răspund. N-are nici pic de încredere în oameni şi nu pune nici un preţ pe ei! Mama are dreptate, omul acesta poartă în el o putere înfricoşătoare…!

— Cunosc! —• spuse morocănos hoholul.

— Au înveninat sufletele oamenilor! Când or să se ridice, or să doboare totul, fără nici o socoteală! Ei vor pământ 'şi vor să-l aibă gol; de aceea or să-l pustiasca, or să măture totul!

Vorbea încet şi se vedea bine că se gândeşte la altceva. Mama îi atinse uşor braţul cu mina:

— Hai, alungă-ţi gândurile triste, Andriuşa ' i/5

— Mai lasă-mă aşa o clipă, nană dragă, – o rugă el cu glas domol, plin de blândeţe.

Şi, înfierbântându-se deodată, urmă izbind cu pumnul în masă:

— Da, Pavele, mujicul, în ziua când s-o ridica, o să pustiască tot pământul! Ca după o molimă de ciumă o să dea foc la tot, pentru ca toate urmele obidei şi umilinţelor lui sa se spulbere odată cu cenuşa…

— Şi, după aceea, are să ni se pună nouă în cale! – adăugă Pavel liniştit.

— Datoria noastră este să nu-l lăsăm să ajungă până acolo! Datoria noastră este să preîntâmpinăm aceasta! Noi suntem mai aproape de el decât toţi ceilalţi; pe noi o să ne creadă şi pe noi o să ne urmeze!

— Ştii, Râbin ne-a propus să tipărim o gazetă pentru sate! • – îl vesti Pavei.

— E bine şi trebuie s-o facem! Pavel spuse zâmbind:

— îmi pare rău că nu m-am ciorovăit cu el! Frecându-se pe cap, hoholul spuse calm:

— O să avem destulă vreme să ne ciorovăim cu el, n-ai grijă! Tu zi-i înainte din fluierul tău şi cei care n-au picioarele prinse în pământ au să joace după cum le vei cârria tu! Râbin n-a greşit când a spus că noi n-avem rădăcini în pământ. Şi nici nu trebuie s-avem, pentru că nouă ne revine sai'cina să punem pământul în mişcare. O să-l zgâlţâim odată, cu putere, şi oamenii or să se desprindă de el, apoi o să-l zgâlţâim a doua oară şi a treia oară!

Mama spuse surâzând:

— Pentru tine, Andriuşa, totul e atât de sir-„iu!

— Ei, da! – răspunse Andrei.

— Simplu: ^en-tru că şi viaţa e simplă!

Câteva minute trecură în tăcere; apoi Andrei se ridica.

— Mă duc să mă plirnb puţin pe câmp…

— După baie? Afară s-a cam stârnit vântul, vezi să nu te pătrundă frigul! – îl povăţui mama.

J75

— D-apoi chiar asta-mi şi trebuie, să mă zvânt puţin!

— Ia seama să nu răceşti! – stărui şi Pavel cu grijă.

— Mai bine trage-i un somn!

— Ba nu, mă duc!

Se îmbrăcă şi plecă fără să mai rostească vreo vorbă.

— îi e greu, – zise mama oftând.

— Ştii, mamă, – îi spuse Pavel, – bine ai. făcut că ai început să-l tutuieşti!

Dânsa îl privi mirată:

— Nici n-am băgat de seamă, mi-a venit aşa, deodată, să-i zic tu! Mi-i aşa de aproape, cit nici nu pot să-ţi spun!

— Ce inimă bună ai, mamă! – zise Pavel cu glas scăzui.

— Numai de-aş fi în stare să-ţi fiu de ajutor cât de cât, ţie şi celorlalţi! De m-aş pricepe cum!

— Ai să te pricepi, nu-ţi fie frică! Ea râse încetişor şi adaose:

— Uite, vezi, tocmai de asta, adică de frică, nu ma pricep cum să scap!

— Bine, mamă! Să nu mai vorbim de asta! Să ştii numai că-ţi mulţumesc mult, mult de tot!

Mama trecu în bucătărie, ca să nu-l tulbure cu lacrimile ei.

Andrei se întoarse seara târziu; era obosit şi se vUlcă îndată, spunând:

— Cred că am bătut vreo zece verste…

— Te simţi mai bine acum? – îl întrebă Pavel.

— Dă-mi pace, vreau să dorm. Şi amuţi, de parcă ar fi murit.

Puţin după aceea veni Vesovşcikov, murdar, zdrenţăros, şi nemulţumit ca totdeauna.

— N-ai aflat cine l-a ucis pe Isai? – îl întrebă ei pe Pavel, învârtindu-se prin odaie.

— Nu! – răspunse Pavel scurt.

— Iaca, s-a găsit unul căruia nu i-a fost silă Şi eu care mă tot pregăteam să-l strivesc! Asta ar f: fost pentru mine treaba cea mai nimerită!

— Lasă, Nikolai! Nu mai vorbi aşa! – îl opri Pavel cu prietenie.

— D-apoi cum vine asta? – intră în vorbă mama, cu blândeţe.

— Ai inimă bună, dar mirii într-una ca o fiară! De ce te porţi aşa?

Acum era bucuroasă să-l vadă pe Nikolai; până şi chipul lui ciupit i se părea mai frumos.

— Eu nu-s bun decât pentru treburi d-astea!- zise el, săltând din umeri.

— Stau şi mă gândesc: care-i rostul meu pe lume? N-am nici un rost. Trebuie să stau de voi bă cu oamenii, dar nu mă pricep. Văd totul, simt toate suferinţele lor, dar nu mă pricep cum să le vorbesc despre asta. Mi-e sufletul mut!

Veni lângă Pavel, îşi lăsă capul în piept şi începu să zgârie masa cu unghia; apoi, cu un glas plângă-tor ca de copii, glas care nu se potrivea deloc cu firea lui, se rugă:

— Daţi-mi şi mie, fraţilor, o muncă, oricât de grea ar fi, că nu pot trăi aşa, fără nici un rost! Voi toţi lucraţi, fiecare din voi face câte ceva. Văd că treaba merge, sporeşte, iar eu stau deoparte. Toată ziua car buşteni şi scânduri. Păi, să trăieşti numai pentru aşa ceva? Daţi-mi o muncă gVea!

Pavel îl prinse de mină şi-l trase către sine.

— O să-ţi dăm…!

De după pologul patului se auzi vocea lui Andrei:

— Nikolai, vrei să te învăţ să culegi litere şi să fii zeţar la noi? Ce zici?

Nikolai se îndreptă către el:

— Dacă ma înveţi, îţi dăruiesc un cuţit…

— Du-te la naiba cu cuţitul tău, – strigă hoholul, izbucnind în râs.

— Un cuţit pe cinste! – stărui Nikolai. Atunci se porni şi Pavel pe râs.

Vesovşcikov se opri în mijlocul odăii şi-i întrebă:

— De mine râdeţi?

t

— Fireşte – răspunse hoholul, sărind din pat.

— Ştiţi ceva? Hai la câmp sa facem o plimbare. E o noapte minunată, cu lună plină. Mergem?

— Mergem! – se învoi Pavel.

— Merg şi eu! – zise Nikolai.

— Tare-mi place când te-aud râzând, măi hoholule…

— Iar tu mie, când făgăduieşti daruri! – îi întoarse vorba hoholul, zâmbind.

Când trecu în bucătărie ca să-şi pună haina, mama îi spuse cu glas de dojana:

— Ia ceva mai gros pe tine…

După ce plecară toţi trei, dânsa se uită îndelung după ei, pe fereastră; apoi îşi întoarse privirea către icoane şi spuse în şoaptă:

— Ajută-i, doamne…!