Cu păru-n vânt, trăsnete ies

din largi spintecături de ses.

Băltoace, smârcuri, elestaie

sar din nămol si topăie vâlvoaie,

Ceru-ndârjit scuipă lavă,

fontă lichidă, otravă.

Crunt ne mai biciuie cnutul Prea-Sfântului,

Sfârsitul pământului, sfârsitul pământului.

Pământul crapă,

zările crapă,

apele crapă,

văzduhul crapă,

totul se spintecă si ne îngroapă...

Ura, tâsnim din gropi si din santuri.

Iadul se smulge si scapă din lanturi.

Ingeri de fier ca niste mari cruci

plutesc prin amiaza de tuci

si varsă pe noi numai stânci si butuci.

Toate jivinele lumii spurcate

facutu-s-au tancuri si cazemate.

Muntii s-au rupt din pripoane

si-arunca in noi cu prapastii si stane.

Sar giurgiuvelele lumii,

sar toate zăvoarele humii,

sare pământul, întreg, din tâtâni...

Scuip sânge,

scuip bucati de plămâni;

sunt tot pucioasă si zgură.

Moartea îmi intră tărână-n gură.

Vin proiectile, vin proiectile,

desfundă morti îngropati de opt zile,

îi smulg din norori, cu gheare haine,

si-i zvârle în sant, peste mine...

Doamne, nimic din prăpăd nu-Ti mai scapă!

Totul se spintecă, totul se crapă,

totul ne-ngroapă.

Oh, urletu-acesta, de unde

răzbate si mă pătrunde?

Vine din ce zăcăminte?

Din care profunde tării?

Iesiti, voi morti, din morminte,

ca să intrăm noi, de vii...