Cad, peste noi, inele si podoabe,

rachetele. Salcâmii doar suspină.

Vântul, zbârlit, târându-se pe labe,

m-adulmecă pe nări ca o jivină.

Stăm înclestati pe arme, numai pândă,

în gropile cu veghea mlăstinoasă...

Simt viata buruienilor plăpândă

cum, duh amar, pe-obrazul meu se lasă.

Tac brandurile. Vânăt, cerul geme

si, scârtâind, se-nchide ca o usă

deasupra, peste noi si peste vreme,

deasupra, peste vis, peste cenusă...

Un fâlfâit ciudat in noapte zboară,

prin cucuruzi nelinistea tresare.

Pe dârele cartuselor trasoare

sufletul urcă, sufletul coboară.

Pe urmă, amintirile... Se leagă,

se despletesc, se cheamă, se-mpreună,

ca niste zarzări albi fosnesc în lună,

si inima miroase-a flori, întreagă.

Vigoda, Septembrie 1941