Capitolul doi.

TOADER BERIAN SCOTOCI ÎN ŞERPAR, SCOASE LA IVEALĂ O pipă de lut şi o pungă de piele în care păstra tutunul, o umplu cu meticulozitatea unui artizan, luă în palmă un jar tocmai din inima focului şi o aprinse, pufăind uşor. Ăst-timp Teofana vedea cu închipuirea herghelii de cai sălbatici, codri seculari prin care hălăduiesc nestingherite turme de bouri, de zimbri, de cerbi şi căprioare, iară ea, neînfricată amazoană, călărind vifor în urmărirea lor; Cosmin, fire blajină şi săritoare, intrase de-a binelea în pielea tămăduitorului Cerneguras, singur deţinător al tainelor unor leacuri miraculoase cu care astăzi ar face adevărate minuni; Bogdan, căruia nu-i scăpa nici un film istoric şi mai ales cele de capă şi spadă, călărea el însuşi pe spinarea aprigului Debar, împrăştiind spaima printre cetele războinice ale iazigilor rătăcitori. Bătrânul întinse zeghea miţoasă lângă foc şi se aşeză într-o lature, potrivind cât mai comod orânduiala oaselor ostenite de vreme.

Teofana făcu semn discret lui Bogdan, căpetenie ce s-a impus, apoi a fost recunoscut prin consens de către copilandrii de aceeaşi vârstă, care vara păşteau vitele pe dealurile cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei, îndemnându-l să aţâţe iarăşi focul istorisirii. Bătrânul, însă, o observă şi nu îngădui viclenia:

— Bag seama că-aţi tăcut mâlc, ori numai v-a moleşit focul şi pâclele înserării. Cam lungă şi cam şuie povestea asta a mea şi trebuie răbdare, nu glumă, s-o asculţi până la capăt. D'aia zic să vă lăsaţi oleacă somnului, că de vite am eu grijă.

— Nici gând, moş Berian! Sări Bogdan. Acum, dacă te-ai pornit, rugămu-te, nu ne mai fierbe. Ce, parcă ţi-e dat în fiecare zi şi are norocul fitecine să asculte aşa grozave istorii?! De ne vei zice-o până la capăt, uite, ne legăm să-ţi scoatem noi, cu rândul, vacile la păşune până la sfârşitul vacanţei. Iar de tăcut, chiar că vom tăcea mâlc până ce vei odihni şi vei simţi nevoia să aprinzi iarăşi pipa.

Primăvara anului 140 a fost capricioasă. După o explozie de verdeaţă, înstăpânită în câteva zile, după liliacul înflorit şi pădurile albe de castani, o viforniţă întârziată se abătu asupra ţării Izei, Vişeului şi Oaşului, dincolo de Limesul de nord al Daciei Felix, hotar întărit cu valuri de pământ, palisade şi turnuri de apărare. Vântul purta besmetic norii lăptoşi ce se întretăiau cu balaurii întunecaţi, ale căror cozi solzoase măturau vârfurile munţilor şi pe neaşteptate se ostoiau, în scurte răgazuri, dar numai atât cât să prindă iarăşi puteri. În răstimpul acestor înşelătoare ostoiri fulgii creşteau în mărime şi prindeau a se roti sfioşi deasupra pământului. Pe neaşteptate şuierul jalnic se isca iarăşi din hăuri de nori, măturând totul în cale, chinuind călătorii şi bietele animale cu şfichiurile măzărichii ce pătrundea în ochi, în gură, pe sub sumanul de pănură aspră, ca nişte ace usturătoare.

Înaintând anevoie, orientându-se mai mult după simţuri decât după locuri şi semne demult ştiute, vreo şapte căruţe cu coviltir, venind cine ştie de unde, alcătuiri trainice moştenite de dacii liberi de la dacii aurari, iar aceştia de la agatyrsii cei vestiţi pentru fala şi podoabele lor, care bune pentru drumuri lungi şi vremuri nestatornice, fiindcă ţineau loc şi de casă, şi de masă, şi de cetate fortificată, răzbătură şi se strânseră roată într-o curte de han temeinic durat din lemn, cu prispă, pivniţă de piatră şi etaj de nuiele tencuite cu chirpici, cu ogradă largă, plină de acareturi, înconjurată de palisadă ca o cetate.

Caii nechezau dureros, omeneşte de dureros, ridicând a speranţă capetele acoperite cu promoroacă, încât nechezul jalnic se unea cu al vântului şi al lupilor, care, pe povârnişul golaş dintre pădure şi han, aşteptau răbdători, ca nişte simulacre de piatră, să vină întunericul şi să-şi înceapă ospăţul. Dincolo de poarta înaltă de bârne, prevăzută cu un meterez de ţepuşe arse la foc mocnit, care se ridica şi se lăsa, după cum era cazul, la întâmpinare de oaspeţi ori de duşmani, răzbi un nechezat vesel, nerăbdător. Înhămaţi de cine ştie când la căruţele cu coviltir, caii întoarseră capetele şi răspunseră surprinzător de învioraţi. Imediat, prin poarta lăsată întredeschisă, păşi un armăsar muntenesc, flocos şi îndesat, un căluţ dintre acei ce trăiesc cu te miri ce şi te pot purta fără odihnă până te miri unde, iar după el, cu mâinile bine înfipte în coada tăiată scurt, abia târându-se, apăru şi un om. Avea barba albă răsfirată în ţurţuri de gheaţă pe piept, plete lungi, unse cu seu, şi o căciulă cu fundul plat, după modelul celor purtate de dacii comaţi. Era îmbrăcat într-un suman de pănură albă, miţoasă, în cioareci bine strânşi pe pulpă, peste care se îngemănau toloboţii, un fel de ciorap-tureacă cu blana întoarsă, ce păreau a fi crescut direct din opincile cu vârful înalt, ca nişte tălpici de sanie. Peste suman stăpânea un cojoc de berbec sein, lung până aproape de genunchi, cu mânecile lăsate slobode în afară, pe care, în răstimpuri, îl vânzolea viforniţa arătând sclipirea niturilor de argint ale unui şerpar lat; de acesta atârnau, abia văzute, o sabie scurtă şi încovoiată, un pumnal cu plăsea din corn de cerb şi o toporişcă uşoară, cu două tăişuri. Animalul, dar mai ales omul, arătau a se afla la capătul puterilor. Cu siguranţă că, dacă hanul de la Vadul Zimbrilor ar fi fost ridicat cu Câteva verste mai departe, unul din cei doi, poate mai mult omul decât calul, nu i-ar mai fi trecut poarta.

— Hai, Debar, curaj, prietene! Doar câţiva paşi, până când o să-ţi dea taica un braţ de fân şi doi pumni de ovăz. Hai, voinicule, nu mă face de râs tocmai la locul de popas! Priveşte şi bucură-te că nu suntem singuri. Acolo unde adastă căruţe cu coviltire şi cai nedesprinşi din ham trebuie să fie şi stăpâni puşi pe ospătat, desigur prieteni de-ai noştri, costoboci ori neguţători din tribul dacilor aurari.

Mai departe vorbi cu sine, din ce în ce mai îngrijorat: „De bună seamă că vor fi fiind şi ei călători pe vremea asta maşteră şi-or fi căzut cu toţii frânţi de osteneală, de nu se simte nici o mişcare. Dar hangiul, păcătosul de hangiu ar fi trebuit să fie treaz, să ne iasă, după legea pământului, în întâmpinare”.

Ascultătorii se priviră cu înţeles. Pricepură că din modestie ori din altă pricină, privind poate gradul credibilităţii celor istorisite, narează la persoana a treia, mai impersonală, mai puţin angajată.

— Păi, drumeţul cel singuratic, ce se încumeta să înfrunte viforniţa, erai matale, moş Toader! Nu se putu stăpâni şi-i atrase atenţia Teofana.

— Ţi-ai găsit cine să aibă răbdare! O apostrofă Bogdan.

— Cum eu, cum puteam să fiu eu?! Se miră bătrânul, zâmbind superior. Era Viezure, vânătorul oştean, purtătorul de misie, de care depindea liniştea ori tulburarea Daciei. Nu-mi era în fire să dau buzna, chiar dacă hanul ar fi fost părăsit, aşa că am strigat:

Hei fraţilor, hangiule, răspundeţi, măi oameni, că doar nu v-o înghiţit pământul!

Nu răspunse nimeni. Numai de pe tăpşanul ce se prelungea din spatele acareturilor către pădure scheunară prelung şi lugubru lupii. Eu, noul venit, omul cu barba albită de ani ori numai de viforniţă, nu mă sinchisii de urletul lor, dimpotrivă, făcui de câteva ori ocolul clădirii ce se ridica în mijlocul ogrăzii înconjurată cu palisadă, din ce în ce mai contrariat. Totul părea pustiu. Nu prea de multă vreme, însă pustiu. Nici tu lătrat de câine, nici glas de om, nici firicel de fum, nici nimic. Uşa groasă, din lobde de stejar, pe care un meşter iscusit cioplise cu dalta păsări, peşti, animale şi flori, ferecată temeinic în rafuri de aramă, se sprijinea numai într-o ţâţână şi scârţâia jalnic la fiecare răbufnire de vânt. În spatele hanului, într-un fel de grădină ce urca precum o unduire de plai, răsăreau mai mulţi tumuli cu stele funerare primitive, cioplite după obiceiul cel nou, adus de închinătorii întru Christ-Răstignitul. După datină, cinstii morţii, închinând plosca aproape goală şi rostind formula păstrată din moşi-strămoşi: „Dacul Viezure se apleacă în faţa voastră, cinstiţi locuitori ai lumii lui Zalmoxis, şi vă laudă faptele!” Dar unde o fi stăpânul acestui han? Şi unde pacostea zmeilor au dispărut stăpânii acestor căruţe? Mă întrebai iar, dârdâind în gerul care, odată cu înserarea, îşi ascuţea tăişele. Debar, înţeleptul căluţ, necheză şi mă muşcă de umăr. Pricepui, îi cunoşteam năravul, ştiam că bietul animal se află la capătul puterilor, aşa că scormonii adânc în măgăreaţa atârnată de o parte şi de alta a şeii joase, croită din piele de bour, cu care mă dăruise Cerneguras.

— Iată, Debar prietene, ultimele noastre rezerve: doi pumni de hamei din care ar trebui să mă înfrupt şi eu. Cine se aştepta ca în plină primăvară să se stârnească din senin şi să ţină atâta o vremuială ca asta? Şi de unde puteam eu să bănui că romanul a împânzit ca niciodată limesul cu gărzi de suliţaşi şi arcaşi, încât să nu se poată strecura neobservată nici vrabia! Hei, nu te lăcomi, Debar prietene, fiindcă pentru noi semnele nu se arată prea vesele. Ei, lasă, lasă! Mănâncă tot, căluţule, că fără tine mi-ar fi putrezit ciolanele prin cele trecători. Tu ai mai multă nevoie. De nu vom îngheţa şi de nu ne vor sfârteca lupii la noapte, mâine va trebui să mă porţi mai departe. Auzi! Oricum, cu orice preţ mai departe, cât mai departe de limes, apoi să străbatem culmile joase ale acestor munţi ai oşenilor, ca să răzbim în cei ai aurarilor agatyrsi, hăt la Apa Iadului, şi să ducem semnul. Altfel nu-mi voi găsi nicicând liniştea şi odihna, Zalmoxis mă va alunga din Câmpiile Fericirii, Marele Rege nu va mai recunoaşte în mine pe slujitorul credincios ce i-am fost. Curaj, numai curaj, Debar, prieten de zile grele! Curând şi tu şi eu ne vom întâlni neamurile, fiindcă nici tu nu eşti un căluţ oarecare, ci unul din hergheliile sălbăticite ale Marelui Rege, de pe păşunile dacilor sargeţi.

Zicând acestea, şi câte altele ce nu mi le mai amintesc, înfăşurai căpăstrul în jurul stâlpului de la intrare şi deschisei cu precauţie uşa aplecată într-o rână. Sub spuza din vatră mai pâlpâiau câţiva cărbuni. Pe lângă ea, ca nişte chiupuri golite de vin, stăteau rezemaţi de laviţele joase unsprezece bărbaţi.

— Zalmoxis şi Zeii voştri cu voi, fraţi ai mei! M-am adresat lor cu smerenia oaspetelui întârziat.

Nu primii nici un răspuns. Nici un semn, nici o mişcare nu dovedeau că m-ar fi luat în seamă. Mă apropiai, fulgerat de o bănuială, şi iarăşi le adresai cuvânt. Dar ei nu se clintiră şi nici nu schiţară vreun murmur, vreun gest. „Or fi beţi criţă”, mi-am zis, întreţinând o ultimă nădejde şi scăpărând amnarul. Cei unsprezece zăceau ţepeni, cu feţele pământii şi membrele chircite, fiecare în poziţia în care îl surprinsese moartea, venită pe neştiute parcă, de undeva din lumea Zeilor, ca un fulger năpraznic. Mai scăpărai o dată, aprinsei iasca, la rândul ei făcu flacără la capătul unei torţe îmbibate cu răşină, pe care o purtam în traista cu ierburi de leac. Cred că pe faţă mi se întipări mai întâi uimirea, apoi mă cuprinse un tremur mărunt, ca şi când aş fi avut febră; boabe reci de sudoare mi se prelingeau pe şira spinării. Aplecai totuşi torţa cu flacăra gălbuie şi mă închinai după obiceiul deprins de la neguţătorii greci şi aurarii dalmaţieni. Nu, asta nu putea fi adevărat! Mi se năzărea. Visam în trezie. Credeam că sunt înămeţit undeva, pe drum, îngheţat bocnă, deja călătorit cu umbrele către ţara promisă de zei. Anevoie mă convinsei că nu am vedenii. Toţi cei unsprezece erau ţintaţi în frunte, drept în mijlocul frunţii cu o săgeată în cinci colţuri. Îmi luai inima în dinţi şi smulsei săgeata din rana celui mai apropiat. Nu, nu mai încăpea nici o îndoială. Era săgeata lui Ortis. Semnul lui, mărturia şi răzbunarea lui. Asta însemna că trăieşte, că nu a murit după încăierarea de la Apa Răstoacelor, că, mai curând decât prin orice vrajă, închinătorul întru Esculap, înţeleptul Cerneguras 1-a tămăduit. „Pe toţi zeii! Mi-am zis, dacă Ortis trăieşte şi nădejdile neamului mai trăiesc, el fiind ultimul vlăstar din trunchiul sacru numit Decebal.” Nu, nu era cu putinţă. Tot atât de bine puteau să fie săgeţile lui Dacis, al cărui trup rămăsese sub o îngrămădire de pietre la locul încăierării. Zeilor buni! Cum, cum am putut să-l părăsesc aşa de uşor, crezând că-i mort?! Unde mi-au fost minţile? Cum voi mai îndrăzni a mă înfăţişa viu în faţa măreţiei sale? Nu mai încăpea nici o îndoială. Toate se limpezeau. Cei răpuşi, cum numai Dacis şi Ortis ştiau şi puteau să răpună, erau oşteni romani, un fel de lotri vânători de daci liberi de peste limes, din cohorta lui Tiberius Maximus Priscus.

Toader Berian schimbă iarăşi tonul şi, întrucâtva, timpul istorisirii, obicei pe care cei trei îl observaseră şi altă dată, fără a-i cântări valoarea şi semnificaţiile. Glasul venea de departe, din bezne de timpuri. Ţinea ochii închişi şi, dacă nu i-ar fi tresărit din când în când muşchii feţei, ai fi putut crede că istoriseşte un om lipsit de viaţă, o statuie aplecată într-o rână.

Am tresărit ca fulgerat. Am aruncat cât colo săgeata şi am ieşit în curte cu gândul să încalec şi să plec, năzuind că aşa voi scăpa de vedenii. Dar în apropierea căruţelor, mi-am schimbat hotărârea. Caii, cu capetele la pământ, strânseseră cercul şi înfruntau cu cerbicie viforniţa. „Păcat de cai şi de asemenea căruţe! Mi-am zis. Unii ca aceştia sunt în stare să poarte povară până la Roma. Ehei, dacă drumul meu nu ar trebui să tot curgă înainte, ce drăguţ noroc mi-ar fi picat pe nepusă masă! Zău aşa, păcat de bieţii cai! Inimă de câine de-ai avea şi tot nu i-ai putea lăsa afară!”

Îi desprinsei din hamuri, îi mânai în şopronul care oferea cât de cât adăpost, căutai în hambarele din şură şi deşertai în iesle câteva mierţe de ovăz. Apoi, cu aceeaşi grabă, mă întorsei la căruţe, mânat de o presimţire, şi cotrobăii bine în coşurile lor. În fiecare erau rânduiţi de-a latul saci lunguieţi şi grei de cânepă. Spintecai unul cu pumnalul şi abia reţinui pe buze un strigăt de surpriză: aur, aur, o grozăvenie de monede de aur. Luai repede hotărârea să-i pitesc undeva, la loc sigur, fiindcă, cine ştie? Şi chibzuii o clipă. Era posibil ca oştenii răpuşi la vatra hanului să fi însoţit un transport de aur la Roma. Nu, asta nu. Ce să caute aurul Romei în drumul către Napoca şi Potaissa? Un astfel de transport ar fi fost însoţit de câteva decurii. Abia când dădui de negustorul grec grav rănit, gemând în ultima căruţă, mă dumirii într-o oarecare măsură. O bucurie lăuntrică îmi însenină fruntea umbrită de gânduri şi de primejdiile prin care trecusem în ultimele zile. Deci nu de la băile de aur veneau romanii, ci de la Porolissum şi se îndreptau spre Apulum, ori spre alt port de pe Maris. Însemna, deci, că am trecut mai de mult limesul, fără să ştiu, în toiul furtunii, am trecut şi peste râul Samus îngheţat bocnă, cu alte cuvinte mă aflam în Dacia Felix de o bună bucată de vreme. Totuşi, ceva în legătură cu acei romani pregătiţi pentru ultima călătorie nu mi se părea în regulă. Oare nu cumva li s-a făcut poftă de niscai jaf – păcat că negustorul nu poate vorbi, iar după aspectul urât al rănii, nici nădejde nu lasă – păgubitul fiind tocmai grecul căruia ei i-au fost daţi ca escortă? Mai mult ca sigur. De le izbândea isprava ar fi împărţit prada, ar fi dat vina pe dacii de peste limes şi tot ei ar fi organizat o expediţie de pedepsire. „Chiar, mi-am zis iarăşi, oare cine mi i-a aranjat aşa de frumos şi mi i-a lăsat în plata zeilor cu aur cu tot?” „Te-ai ramolit, vânătorule, mi-am răspuns, cum cine?! Om cum nu se mai află, om din alte timpuri şi de pe altă lume. N-ai văzut semnul şi, dacă l-ai văzut, oare nu-ţi mai spune nimic?!” prinsei eu a mă certa după un obicei moştenit în familia Viezure din moşi-strămoşi, pe care şi bunul şi străbunul Berian îl aveau. Numai că la asta nu mă gândeam atunci. Ortis, lăsat în grija tămăduitorului Cerneguras cu răni grave şi lipsit de simţire, nu o putea face, de bună seamă. Să fie Dacis?

Era singura posibilitate demnă de crezare, numai că în cazul acesta ori eu m-am înşelat, plutind încă între o viaţă şi alta după ieşirea din peşteră, ori s-a petrecut o minune.

Bucuros că măcar pe jumătate am dezlegat taina, îmi împărţii bucuria cu tovarăşul de drum:

— Debar, prietene, crede-mă, eşti un căluţ de ispravă, iar la primul han mai ca lumea o să te ţesăl şi o să te cinstesc cum se cuvine. Dar până atunci, ia mai pofteşte şi tu ovăz pe săturate şi hai să închinăm şi o oală cu vin aspru, din cel cu care s-au ospătat romanii, ca să gândim numai la lucruri frumoase.

Cred că iarăşi am încreţit fruntea înaltă, sub care umbream ochi de viezure şi o pereche de sprâncene ca nişte dealuri împădurite, apoi, abătut de un gând, mi-am zis: „Dacă Dacis a avut numai atâta timp cât să-şi lase semnul răzbunării, a părăsit atâta bănet şi asemenea cai, care i-ar fi făcut mare trebuinţă la întreprinderea ce plănuia în Dacia rămasă fără Hadrian, părintele şi pacificatorul, înseamnă că a fost singur, grăbit sau urmărit. O, zei! Numai de n-ar fi prea grăbit. Semnul, marele semn al recunoaşterii şi al puterii, e la mine. Fără el va bate drum degeaba şi îşi pune viaţa în primejdie”.

Am mai golit sub boturile cailor lihniţi de foame câteva măsuri de ovăz şi i-am adresat vorbă căluţului, singura fiinţă cu care mă puteam înţelege:

— Dacă cineva o să întrebe: oare Viezure vânătorul făcut-a la viaţa lui o faptă bună, plăcută zeilor, tu, prietene, să stai mărturie, cum mărturie vor sta şi dobitoacele astea, şi vor răspunde-n cor: „Într-o noapte de primăvară haină, cu viforniţă turbată, tarabostele Viezure, dac liber din tribul sargeţilor prigoniţi până-n gaură de şerpe de către romani, ne-a hrănit şi ne-a adăpat, ocrotească-l zeii!”

Căluţul necheză a promisiune în vreme ce eu mai sorbii de câteva ori din ulciorul cu vin, care prinse a-mi furnica plăcut mădularele, precum o boare călduţă adiind prin sânge, şi mă pregătii să încalec. Era primejdios să înnoptez sub acelaşi acoperiş cu romanii însemnaţi în frunte, nu prea departe de turnurile şi castrele durate la miliariile de pe limes. Urletul lupilor îmi potoli graba. Odată cu lăsarea întunericului fiarele hămesite se apropiaseră de palisada înaltă, din trunchi de carpeni, printre care ochii dihăniilor luceau ca nişte steluţe verzi. Am izbutit să urnesc şi să prind în încuietoarea de bronz palisada mobilă din spatele porţii, după care aruncai o căpiţă de fân între boturile aburinde ale cailor, mă vârâi şi eu în mijlocul ei şi mă pusei pe odihnă, gândind: „Oricum, dar mai bine prinsul romanilor, pe care voi vedea eu cum îi voi îmbrobodi, decât ospăţ lupilor hămesiţi”. După care, adormii ca legănat de vise. Mă trezii abia la mijitul zorilor, îmboldit de boturile fierbinţi ale cailor ce căutau ogrinjii fânului de sub mine. Sării ca ars, neştiind unde mă aflu; mă dumirii abia după ce ieşii din şopronul călduros, clădit din răchită tencuită cu pleavă şi baligă.

Vântul se mai ostoise, nori izolaţi rătăceau departe, iar soarele răsărit din cu totul altă parte, promitea o nouă zi de primăvară. O veselie sănătoasă, explozivă, cum nu mai simţisem din tinereţe, îmi cuprinse fiinţa şi mă făcu să chiui, uitând unde mă găsesc şi ce misie grea am de îndeplinit. O împărţii iarăşi frăţeşte cu tovarăşul meu de drum:

— Hai, Debar, leneşule, că ne aşteaptă nerăbdător drumul! Sănătoşi suntem, bogaţi suntem, mintoşi ce să mai zic! Norocul ne mai lipseşte şi, într-o zi, două, hai trei, ospătăm la prieteni vechi din Alburnum ori Apulum.

Zicând acestea, mai aruncai în spinarea căluţului o desagă de ovăz, mai cumpănii pe spinarea unui cal desprins de la căruţe, pe aleselea, un săculeţ rotunjel cu denari având pe o parte chipul împăratului Nerva Traian, iar pe cealaltă pajura, vrui să încalec, dar mă răzgândii şi deschisei iar uşa hanului. Curios lucru! Nu mai departe decât decuseara, când viforniţa fusese în toi, aici, în jurul vetrei lăsasem unsprezece morţi. Acum, chiar lângă deschiderea vetrei, se mai găsea doar negustorul grav rănit, căruia îi oblojisem rănile, şi care clipea des, năuc, înspăimântat. Desigur zeii, zeii potrivnici mi-au jucat un renghi. Şi asta numai pentru că aseară, dedat la vin aspru şi pastramă parfumată, uitasem să închin şi să murmur un scurt imn de mulţumire, cu gândul la Bachus, Bendis şi Silvanus, stăpâni ai munţilor şi pădurilor, ai vânatului de tot felul, ocrotitori ai viilor şi roadelor de la şes.

De felul meu nu eram dintre aceia ce se sperie cu una, cu două. Numai că, aşa ceva nu mi se mai întâmplase, mi se părea de necrezut, lucrare de zei, şi ştiam prea bine că în treburile celor mari nu-i sănătos să te amesteci. Mă năpădi sudoarea rece, prinsei a mă da către uşă, cu gândul să mă arunc din fugă în spinarea sprintenului Debar, însă tocmai atunci neguţătorul dezlipi buzele albe ca pergamentul şi-mi adresă ruga: „Zeii să te ocrotească, om milostiv! Dă-mi, rogu-te, o mână de ajutor şi n-am să uit toată viaţa!”

Tresării ca la întâlnirea cu stafia unui mort. Da, eram convins că o stafie, că sufletul celui mort decuseară mă cheamă şi mă lepădai făcând semn cu talismanul agăţat la grumaz, uitând că chiar eu îi oblojisem şi-i legasem cu pricepere rănile. L-am întrebat răstit:

— Cine eşti?! Şi ce vrei? De ce mă ispiteşti, spirit al mortului?

Sunt Evrimos Elenus, nobile dac, neguţător din Calatis, creştin închinător întru Hristos-Răstignitul.

Îmi venise inima la loc. Ba chiar îmi câştigai buna dispoziţie, care rar se întâmpla să mă părăsească.

Ei! Ehei! Păi aşa zi-i! Asta, Hristea sau cum i-oi fi zis, ăsta, da zeu! Ţi-a oprit calea către lumea cealaltă, te-a înviat din morţi. Bună ispravă, dar tare mă tem că eu am făcut-o, cu leacurile înţeleptului Cerneguras. Că tot te-ai întors din drumul către Hades, sau unde veţi fi mergând voi când daţi ortul zeilor, ia gustă matale din ulciorul ăsta şi pe urmă zi-mi, că, zău aşa, te pune pe picioare Cât ai bate din palme!

Rănitul nu aşteptă să repet poftirea, ci apucă ulciorul cu mâini tremurânde, îl duse la gură şi sorbi cu însetare. Încercă să mai murmure ceva, o mulţumire, o rugăminte, dar căzu într-o rână, răpus de vin ori slăbit de puteri. Acum, dacă închisese ochii, arăta iarăşi ca şi cei ce i-au ţinut tovărăşie peste noapte. Deşi eram grăbit şi conştient de pericolul ce mă păştea, îi deschisei haina de postav moale, desfăşai rana, presărai ierburi macerate în răşini de molid, păstrate în ulcică de cremene, îl înfăşai din nou şi, îndepărtând gândul că fac o faptă urâtă, după ce mai adineaurea făcusem una plăcută zeilor, îi cercetai buzunarele şi-i citii cu interes înscrisurile. Mai ales o bucăţică de pergament din acelea folosite în cancelariile împărăteşti îmi atrase atenţia. „Evrimos Helenus, credinciosul nostru procuratorum aurarium, din porunca împăratului liber de a neguţa şi de a cere protecţia noastră în toate provinciile dunărene”. Pentru mine, în situaţia în care mă găseam şi cu misia ce aveam de dus la bun sfârşit, înscrisul valora aur. Drept care, îl pusei în propria-mi pungă, cu gândul că-mi va folosi cândva şi cu împăcarea că neguţătorul, de va să trăiască, va primi altul. Într-un fel, mă simţeam de acum mult mai obligat faţă de el. Am mânat un cal de povară lângă pridvor, îl săltai într-o mână pe grecul cu înaltă protecţie, îl aşezai grijuliu, ca pe un vechi şi bun prieten, între scândurile şeii de povară, îl priponii bine în curele, ca pe un neaşteptat înscris de liberă călătorie prin Dacia Felix şi-mi chemai căluţul:

— Hai, la drum, Debar! Iată, zeii ne-au scos în cale acest important neguţător grec, care ne va deschide drum fără primejdii până la capătul călătoriei noastre. Ehei, ştiam eu că Zeii Daciei nu m-au părăsit decât pentru un răstimp de odihnă! Abia am păşit pe pământurile strămoşilor mei şi sunt întâmpinat cu vin, cu aur, cu înscrisuri de la împăratul Antoniu Piosul, iar tu, prietene, cu ovăz pe săturate, adăpost călduros şi povară puţină. Hai! Până când tâlharii însemnaţi de Dacis ori de Ortis, ori de Zei, de bună seamă, nu se răzgândesc să apară înviaţi din morţi asemenea ăstui norocos neguţător!

Căluţul, despre care şi acuma mai cred că era năzdrăvan, îşi arătă într-un rânjet dinţii nu prea frumoşi, a batjocură, vrând, pesemne, a zice că morţii au fost duşi în altă parte poate că chiar de către cei care i-au însemnat, în vreme ce stăpânul său, adică eu, trăgea în iesle la aghiose. Pricepui, nu cu plăcere, înţelesul râsetului cabalin şi strânsei pintenii.

Era şi timpul, fiindcă spre soare-apune, unde era şi ţinta călătoriei noastre, nori grei, de zăpadă, se adunau la orizont, semn că vremea promiţătoare s-a arătat numai cât să amăgească omul zorit şi să-l pornească la drum. Am dat pinteni şi după vreo oră de mers înaintam cu grijă pe o potecă îngustă ce şerpuia peste brâul unui versant de munte prăpăstios, caii încercând din loc în loc luciul sticlos al zăpezii, care odată cu zorii prinsese pojghi? Ă primăvara amăgitoare îşi arăta florile sărace şi sub soarele grăbit zăpada aflată cu faţa la miazăzi prinsese a curge sub formă de pâraie şi viituri. La orizont, însă, se tot adunau norii grei, ameninţători. Către seară, din pânza lor, cât o geană imensa a cerului, se născu fără veste întunericul. Tot atunci, dinspre miazăzi, din Carpatul Mare porni să sufle un vânt rece ca gheaţa, şi peste muntele chiar şi până atunci greu de trecut, se abătu un vârtej de zăpadă. Eram un vânător încercat, toată viaţa mi-am petrecut-o sub cerul liber, în munte sau pădure, aşa că am oprit caii, am controlat chingile poverilor, dar mai cu seamă pe acelea în care se legăna negustorul gemând înăbuşit. Începuse să-mi fie cu adevărat milă de el, aşa că i-am întins plosca plină cu mied de pere pădureţe, îndemnându-l cu privirea niţel şugubeaţă, niţel prietenoasă, după care m-am adresat căluţului care adăsta ca turnat în bronz:

— Ei, Debar, ce ne facem?! Vântoasele cu zăpadă deasupra, munte prăpăstios jur-împrejur, acuşi-acuşi lumină cât să-i scoţi vecinului ochii, povară, har zeilor, n-am avut, dar ne-am lăcomit îndestul. Mai lipsesc lupii de aseară, ca să pară toate rânduite de un zeu potrivnic. Spune şi tu, căluţule, cine ne-a mânat la drum înainte de a se înstăpâni vârtos vremea în primăvară?! Nu ne stătea nouă bine la căsuţa de sub Piscul Pietrosului, ascultând cum cântă din veşnicie aceeaşi melodie râul Uisio şi omenindu-ne precum doi bătrâni, ce se iubesc ca şi când în sufletele lor ar sălăşlui zeii, eu cu pastramă de urs şi vin de mure, tu cu ovăz şi fân cosit în pârgul florilor? De-o fi să fie vreo nenorocire în drumul ista, mă iartă, prietene! Nu mai puteam aştepta, fiindcă acum, când nepoţii lui Decebal nu mai sunt, pe noi ne aşteaptă o ţară. De la fraţii mei a venit răbojul secret de cu iarnă, iar dorul de locurile unde am copilărit şi am vânat, băietan fiind, cu ceata de gornici a lui Decebal, a scurmat şi-a tot scurmat ca şi cariul în scorbura trupului meu. Ţi-am spus oare? Nu. Nu ţi-am spus. Fiindcă nu am avut vreme. Arcia, nepoata bătrânului Troes, m-a înştiinţat că Hadrian pacificatorul a murit în pustiurile Asiei, că în locu-i împărăţeşte Antoninus Pius, iar Dacia a prins să se mişte; colonii plătesc cu sânge fraţilor noştri toate urile mocnite de teama vajnicului urmaş al Traianului, că ar fi venit vremea să se ridice ca unul fiii neamului, întru libertatea gliei pe care ne-a dat-o, ca s-o vieţuim în linişte şi nelinişte, Marele Zeu. Eu, eu, prietene, nu uita, eu sunt purtătorul „semnului” fără voia mea, fără el, fără Sceptrul lui Decebal, nimic nu se poate clinti din noile rosturi, statornicite fără voia noastră, pe pământul Daciei. Ei, de n-ar fi fost încleştarea aceea fără noroc la Apa Răstoacelor. Dacă Ortis şi Dacis. Dacă fiii lor care rătăcesc din îndemnul mamei cine ştie pe unde.

Căluţul necheză, dar nu a înţelegere, ci a primejdie. Un fior rece îmi străbătu şira spinării. Din urmă, din fundul văii pe care abia o trecusem, răzbise prelung urletul haitei. Un lup bătrân, cercetaşul, îmi trecu pe dinainte, oprindu-se, ca un vameş de drumuri, în potecă. La vreme ca asta şi într-un asemenea loc puţini sunt cei ce ar mai fi întrezărit scăpare. Mă chema, însă, Viezure, eram iscusitul vânător cunoscut în tinereţe de-a lungul şi de-a latul potcoavei de munţi pe care s-a aşezat de la începuturi ţara, fiul lui Viezure cel Bătrân care stărostise peste şapte munţi. Am liniştit căluţul, am scos din şerpar un fluier scurt şi teşit, din tibie de căprioară, îl dusei la gură şi, pe un ton înalt, imitai hămăitul unei haite de lupani tineri. Lupul bătrân părăsi poteca de parcă ar fi fost ameninţat cu focul, iar haita încetă urletul ce prevestea şi pregătea atacul. Atât, un scurt răgaz mi-a trebuit mie, călător orbecăind prin noapte şi prăpăd de fluştur. Repede luai şi împărţii pe spinarea a doi cai povara de pe cel de-al treilea pe care îl priponii în potecă, momeală şi pradă lupilor, cel puţin pentru un ceas bun. Nu mai încălecai, ci mă prinsei de coada murgului, îndemnându-l la suiş, convins fiind că numai Debar mai putea ghici poteca prin întunericul ca smoala.

Haita rămăsese în urmă. Nechezatul dureros al calului atacat mă umplu de fiori şi-mi spori ura împotriva acestor animale sângeroase, care, în general, omului îi ştiu respectul şi frica, cu excepţia situaţiilor când se constituie în haite pentru pradă şi împerechere.

Se iveau zorile. Printre petece de nori mai clipeau stele întârziate. Între timp înaintaserăm cu spor, coborâsem un versant cu grohotişuri, trecusem o apă năbădăioasă pentru a urca un altul. De o bună bucată de vreme urcam un platou întins, cu păşune alpină, acoperit ici-colo cu petece de jnepeni. Spre dreapta se profila o linie întunecat-verzuie, de care nu mă îndoiam că e o pădure de brad. Mă bucurai atâta doar cât ţine o clipită, fiindcă iar răzbi din apropiere chelălăitul haitei. Dar spaima nu ţinu mult. Imediat îmi veni inima la loc. Zarea se deschise, o lună târzie şi dolofană plutea peste creştete de brazi, crescând şi descrescând, ca un dovleac agăţat de boltă, şi în faţă mi se arătă o văioagă din care răzbătea hămăitul avan al câtorva câini. Nu trecu mult până când în urma lor se înfăţişă un bărbat uriaş, priponit pe picioarele răşchirate ca nişte trunchiuri de ceran. Acesta, de departe, mă întâmpină prietenos:

— Ai ajuns la timp, drumeţule. Haita nu-i prea departe şi-i alcătuită din cel puţin şaptesprăzece lupi tineri. De nu ţi-o părea prea săracă, pofteşte şi încălzeşte-te la vatra mea, unde aşteaptă vreme bună şi alţi drumeţi rătăciţi în munte. Pe mine mă cheamă Dadas şi sunt cioban la stâna tatălui meu din Munţii Păduroşi. Tu, călătorule, cine eşti şi de unde vii?

— Sunt prea multe două întrebări deodată, gazdă bună. Că sunt Viezure, vânător din tribul sargeţilor, ştiu; de unde vin, habar nu mai am, atât m-au încercat vremea şi primejdiile; merg la Apulum, prin Alburnum, cu acest neguţător grec, împuternicit cu bune înscrisuri de însuşi împăratul. Omul a fost pălit şi jefuit de tâlhari, iar datina mă obligă să-l însoţesc până la capătul drumului pe care a pornit.

Cu toate că vântul îşi mai şuiera cântecul, omul uriaş mi se aplecă la ureche şi mă preveni cu vădită teamă:

— De-o fi cum zici, fiindcă eu nu te cred nici atâtica – ehei, acel Viezure despre care mai povestesc bătrânii s-a călătorit de mult prin alte lumi! Să ai grijă ce vorbeşti şi cum te porţi. Poate nu ştii că ţara murmură, se frământă, coace neastâmpărul, pregăteşte deşteptarea, căci a venit şi pentru noi ceasul. Dacii liberi de la Limesul de Nord şi cei de la soare-răsare aşteaptă călări pe la trecători şi poteci, un semn, numai un semn dinlăuntru, ca să ia în copite, în suliţe şi arcuri drumul de întoarcere la vatră, pe care ne-am pribegit la moartea Decebalului. Fraţii Carpi şi Costoboci şi-au pregătit căruţele, şi-au încărcat avutul, şi-au ascuţit armele pe cremenea munţilor. Numai purtătorul semnului trebuie să mai vină, ca şi noi să ne ridicăm precum volbura şi să-i alungăm pe colonii şi legionarii Imperiului peste Donaris. De când s-a răposat Traian-împărat, străinii se poartă cu noi ca haita pe care o ai auzit mai adineauri. Dară nu uita că lângă focul meu se află mai mulţi oşteni romani ai Legiunii a XIII-a Gemina, porniţi şi ei spre Alburnum şi Apulum. Cu ei se mai găsesc doi fecioraşi nevârstnici, doi gemeni, pare-se, şi sunt prinşi ai romanilor. După câte am mirosit şi prinşii vin de dincolo de limes, au o misie de taină, şi nu una oarecare, fiindcă nici fripţi la jar n-au scos o vorbă, decât pe cele de ocară, cuvenite duşmanilor.

— De ce-mi spui mie toate astea, fiu al lui Dadas Păstorul?! O, dacule, dacă mă tragi de limbă pentru oştenii Romei, aleg între haită şi coliba ta, haita.

— Iartă, omule! Se vede cât colo că vii de la fraţii noştri de peste limes. Privirile tale n-au cunoscut umilinţa, braţul tău n-a fluturat la trecerea celui urât, îmbrăcămintea te trădează şi ea. Iată pentru ce te-am încunoştinţat. Crezi tu oare, frate al meu, că un om al muntelui, ca mine, care n-a ştiut ce-i stăpânul, poate vinde alt frate tocmai duşmanului neîmpăcat? Pentru toţi munţii n-aş face-o!

În mine se burzului rânza vechiului luptător. Îi încleştai umărul în menghina palmei şi-l prevenii:

— Dacă e aşa, dacule nevârstnic, de ce te mai mândreşti cu neamul tău şi cu găzduirea ta?! Halal să-ţi fie! Adică zece romani supun la tortură doi tineri daci şi tu, cogeamite zdrahonul, stai cu mâinile în sân!

Mai încet, omule, ce te-a apucat? Mă bagi la necaz. Eu sunt unul, ei, zece, eu, supusul, ei, stăpânii. Tu ce-ai fi făcut în locul meu?

Auzi vorbă de om în toată firea! I-aş fi scurtat de viaţă unul câte unul.

— Doar nu sunt Zeu, omule!

— Nici nu trebuie să fii. Dă-mi o mână de ajutor şi îngăduinţa de a călca legile ospitalităţii, şi ai să vezi.

Le ai din toată inima, vânătorule. Zău că le ai! Şi mie mi-a dat prin cap, dar nu ştiam cum să isprăvesc gândul.

Am intrat în adăpost cu acele cuvenite cuvinte de bineţe. Adăpostul era o colibă de vară din trunchiuri de brad afumate şi lipite între ele cu lut şi balegă de cal. Era împărţit în două, ca mai toate casele de la munte: o încăpere era destinată oamenilor, cealaltă, animalelor. Se vedea că nu fusese destinat pentru a fi locuit şi iarna, fiindcă nu avea horn, iar focul era aprins pe o vatră de lespezi din mijlocul încăperii. Înăuntru era destul de cald. Fumul, ce nu prididea să iasă prin gaura din acoperiş, îţi înţepa ochii şi irita gâtul, însă era plăcut, răşinos şi uşor parfumat. În jurul vetrei moţăiau unsprezece arcaşi. Aceştia serveau, mai ales, pentru paza trecătorilor şi potecilor din munţi. Câţiva dintre ei aplecaseră bărbiile în piept şi sforăiau uşor. Lângă perete, pe un aşternut din muşchi de fag şi o piele neargăsită de urs, zăceau două trupuri destul de firave, care, la intrarea mea, se treziră şi îşi înfipseră privirile suferinde în ochii mei, iscodindu-mă stăruitor, cu un abia văzut licăr de nădejde.

— Pacea sau victoria cu voi, oştenilor, şi Zeii să-l ocrotească pe împăratul Romei! Rostii eu salutul de cuviinţă, făcând privirea roată.

În loc de cuvenitul răspuns, un roman tuciuriu, cu o cicatrice arcuită de la tâmplă spre bărbie, mă întrebă, vădit nemulţumit de venirea mea:

— Cine eşti tu şi de ce colinzi muntele la vreme rea şi la ceas târziu? După îmbrăcăminte s-ar zice că vii de departe, iar după nărav că eşti grăbit, ori poate nu ştii că noaptea e lăsată de Zei pentru odihnă?

— Ai dreptate, viteazule. Vin de departe. Grăbit sunt din pricina acestui cinstit şi important neguţător imperial, care a fost jefuit şi rănit grav, pricină ce mă face să umblu şi noaptea. Omul are o rană urâtă şi trebuie să ajung cu el cât mai devreme la vestita doftoroaie Rossiana din Muntele Mare, ca să-l tămăduiască, dacă nu cumva până poposim acolo îl vor chema Zeii neamului său într-o lume mai bună, cu mai puţini oameni îndrăgitori de sânge. Iată, cinstite oştean, înscrisurile noastre. Iar acum, dacă îmi este şi mie îngăduit, domniile voastre cine sunteţi, cine sunt aceşti nenorociţi legaţi în funii şi încotro vă curge calea?

— Eşti prea curios din fire, drumeţule. Parcă ai fi oştean cercetaş ai acelor lotri, nepoţi regeşti de peste limes, Dacis şi Ortis, sub ascultarea cărora s-au pus toţi dacii liberi, cum singuri le place să li se zică. Rosturile noastre ca militari ne privesc numai pe noi. Poţi însă afla că avem acelaşi drum, iar până acolo, şi, mai cu seamă, acolo, vom vedea în ce fel de ape te scalzi.

— Te-ai mâniat pe nedrept, o, tu, fală a oştirii romane! Poate că din pricina acestor neisprăviţi care, legaţi fiind, nu pot trăi decât ca nişte robi ce sunt. Astăzi puicuţa a prins a cânta înaintea găinii, pruncul îşi sfătuieşte tatăl, robul cutează să ridice privirea la strălucirea stăpânului. Aud, oştean al Romei, că şi unii dintre ai noştri s-au săturat de mult binele vostru şi pregătesc răzmeriţe tocmai în această parte a imperiului, pe drept numită Dacia Felix.

Zisele mele avură efectul unei vrăji. Oşteanul cel încruntat, mai marele peste zece se deschise la faţă, şi prinse a mă trata cu mai multă consideraţie.

— Văd dacule că nu ţi-a albit zadarnic părul. Ai multă dreptate. Chiar faptele de care ai aflat, şi pe care le desconsideri ca un bun supus al Romei, ne-au pus pe drumuri, acum, la sfârşit de iarnă prelungită de-a dreptul în vară, fiindcă numai despre primăvară nu s-a putut vorbi. Cât despre dacii tăi, iarăşi ai vorbit cu dreptate. Poţi singur să vezi cu câtă ură te privesc ochii acestor căţălandri de lup. De-ar fi liberi, fărâme te-ar face. Mă mir ce năpârcă i-a ouat şi ce viperă i-a clocit! Auzi cutezanţă! Să se împotrivească unei întregi decurii militare, asta ai mai auzit-o vreodată? Dar fii pe pace. În primul oraş, în care vom întâlni un procuror militar, vor fi spânzuraţi. Eu cred că tocmai lipsa spânzurătorilor, în această ţară cu păduri nesfârşite, i-a făcut pe daci să crâcnească.

Ce auzeam îmi era de mirare. Cei doi, pentru care nu simţisem altceva decât milă, crescuseră deodată în ochii mei. Mirarea mi-o făcui cunoscută şi romanului:

— O întreagă decurie, zici? Asta chiar că mi se pare peste putinţă. I-a cercetat vreun doctor, măria-ta oştene, că poate vor fi fiind suferinzi cu mintea şi ar fi păcat şi ruşine pentru voi să moară în ştreang? Cred că mai potrivită pentru ei e apa Crissiei, ori cea a Marisului, ca să se mai răcorească.

Oştenii, treziţi de conversaţia celor doi, izbucniră în râs. Tinerii mă străpunseră cu privirile şi şoptiră şuierat, biciuitor, în limba noastră, a dacilor: „Câine jegos! Te guduri la picioarele stăpânului care te ţine în ştreang. Fii blestemat în numele lui Zalmoxis!”.

Ura din cuvintele şi privirile lor m-a cutremurat. Zâmbetul cu care îl dedulcisem pe roman mi-a pierit de pe buze. Nu ameninţarea, nu jarul vorbelor grele pe care mi le-au aruncat cu toată povara urei, ci dispreţul lor m-au făcut să rămân înlemnit, câtă asemănare a acestor chipuri cu altele, tot gemene, rătăcite prin fumul anilor. Copilăria mea, şi tinereţea mea din a doua viaţă, care, desigur, fusese prima, au dat năvală în pajiştea amintirilor. Nu! Nu! Ar fi fost prea mult. Aşa ceva era imposibil să se întâmple. Atât cât ţine o frântură de gând îmi amintii o scenă trăită cu concentrare supremă, pe viaţă şi pe moarte, în alţi munţi, în Munţii de Fier ai Delarului, aproape de Ranistorum, când, flăcăiandru de seama acestora fiind, cu o decurie de călăreţi romani pe urmele mele, am fost salvat de nepoţii gemeni ai marelui rege. M-a doborât drumul? Am început să am vedenii. De atâţia ani mi-am legat rătăcitoarea soartă de a lor încât şi atunci, când mă spăl la izvor, văd chipurile lor de demult. Ce se petrece cu mine? Mă întrebam, şoptind vorbele, încât romanul începuse a bănui că m-am zârnit dintr-o dată.

— Ce se petrece cu domnia-ta, iscusite vânător? Pentru noi ţi-au pierit vorbele, dar grăieşti de unul singur. Nu cumva fecioraşii au băgat într-atâta spaima-n domnia-ta? Acum te mai miri că au secerat, aşa cruzi cum îi vezi, zilele mai multor camarazi de-ai noştri? Şi ce i-a întărâtat? Simplul fapt că puneam în funie nişte păcătoşi de sclavi care porniseră înarmaţi către locurile de taină unde se adună răsculaţii.

— M-ai înţeles greşit, luminăţia-ta. Altceva rumega gândul meu, m-am grăbit să-i răspund, pentru a nu-i face să intre la bănuială. Pe lupanii ăştia jigăriţi nici nu-i iau în seamă. De mi i-ai da mie, ştiu cum să fac din ei nişte mieluşei, numai dezmierdându-i de trei ori pe zi cu nuiaua, în locul mâncării. M-am scuturat ca de vedenii amintindu-mi de câte m-au păscut pe acest păcătos de drum şi de frigul ce mă pătrunsese până la oase. Am venit înfierbântat şi zorit de urletul lupilor, iar focul gazdei noastre nu-i făcut pentru ciolane bătrâne ca ale mele. Cu îngăduinţa dumitale şi a cinstitei gazde, pe care cine ştie ce aspre nevoi l-au alungat în văgăună de munte, o să cercetez focul licorii din plosca mea. Am o băutură de ienupăr aspră ca vorbele Tartorului, flacără, nu altceva!

— De-i aşa precum zici, lasă şi pentru noi o sorbitură. Poate ne vom aminti cândva şi vom fi îngăduitori de se va dovedi că unul ţi-e gândul şi alta ţi-e vorba.

Bucuros de izbânda vorbelor, m-am ridicat anevoie, ca un nevolnic al anilor mulţi, şi am păşit în încăperea unde se adăposteau caii. Umblai o vreme la şaua murgului, prefăcându-mă că nu găsesc plosca, strecurai în ea câţiva picuri dintr-o sticluţă cu somnoroasă îndoită cu zeamă de iarbă rea şi mă înfăţişai romanilor cu cel mai nevinovat zâmbet pe faţă.

— Era să mă podidească plânsul la gândul că am rătăcit-o, oşteanule. Acum, că i-am dat de urmă, mi se pare că l-am prins pe Bachus de picior, nu alta.

Nu mai lungii prea mult vorba. Mă prefăcui să sorb cu nesaţ, şuierai de parcă mi-ar fi ieşit foc pe gură şi o întinsei comandantului tuciuriu, sfătuindu-l:

— Încet şi cu măsură, viteazule. E apă de foc, crede-mă! Iar eu n-aş vrea să mă lipseşti de plăcuta domniei-tale tovărăşie până la colonia aurarilor.

— Fii liniştit! Mai repede dovedesc eu cinci ploşti ca asta, decât să mă dovedească pe mine câteva înghiţituri. Tţţ! Ştii că ai dreptate? Pe toţi zeii de nu arde ca focul! Se entuziasmă el şi o întinse cu părere de rău vecinului.

Plosca prinse a circula din mână în mână, cu iuţeala cu care romanii aruncă mingea la jocurile lor în zile de sărbători. Când ajunse iarăşi în mâinile mai marelui şi acesta încercă să o ducă la gură cu lăcomie, i-o smulsei, înfăţişând îngrijorarea:

— Ogoaie-te, mărite oştean, că n-aş vrea să dau seamă de încă un păcat la judecata Zeilor. Lasă un strop şi pentru cinstita gazdă, că uite, îi tremură buza de poftă.

După cum ne înţelesesem din vreme, gazda goli conţinutul până la fund. În felul acesta nu mai putea fi învinuit de complicitate la eliberarea flăcăilor.

Curând oştenii prinseră a moţăi în ordinea în care primiseră plosca şi adormiră toţii buştean. Ultimul îşi dădu seama de toată tărăşenia şi, până când i se împrăştie amestecul bine prin mădulare, puse mâna pe armă. Pe unul îl troznii cu ghioaga, altuia îi vârâi capul în orificiul unui scăunaş cu trei picioare, folosit la mulsul oilor, iar pe al treilea îl liniştii izbindu-l cu creştetul de grindă. Am oftat uşurat. Totul mersese mult mai uşor decât plănuisem. Acum mă puteam ocupa în linişte de cei doi lupani cutezători, care îmi deveniseră dragi, dar ia-i de unde nu-s. Alergai afară, repede ajunsesem la ocoale, dar prea târziu. Pe potecă se pierdeau către vale, odată cu mijitul zorilor, doi călăreţi, ducând cu ei nădejdea mea şi ultimele fuioare ale întunericului. De ciudă îmi muşcai mustaţa, înjurai cu mare năduf, căutai în deseagă, scosei trei denari, îi vârâi în şerparul ciobanului ce-şi riscase pentru plănuirile mele viaţa, săltai trupul puţin al negustorului pe spinarea celui de al doilea cal, încălecai şi mă aşternui la drum, istorisind ultima ispravă prietenului meu:

— Frate Debar, află că am isprăvit o treabă bună. Pe lupii ce ne-au luat urma i-am înceluit, romanilor cu mintea creaţă le-am furat vânatul de sub nas şi le-am prelungit olecuţă odihna, vremea s-a dat şi, ea către rosturi bune, grecul nostru a prins a căsca ochii din când în când, semn că mai are viaţă de la zei, aşa că, la drum spornic cu norocul ce ne însoţeşte!

Într-adevăr, primăvara, care cine ştie din ce capriciu al Zeilor o cotise spre iarnă, şi-a intrat definitiv în drepturi. Şuvoaiele prinseră a alerga vesele către şesuri, pe costişele expuse la soare dediţeii de munte râdeau colorând pajiştea, floricelele mici, numite de daci Obrajii Fecioarelor, roşii ca sângele proaspăt, ascundeau la trecerea noastră o neprefăcută sfială sub rochiţe de petale îmbujorate. Unde şi unde, în văgăuni de văi şi în râpele expuse spre nord, mai străjuia zăpada veche, cenuşiu-gălbuie, bolnavă de oftică parcă. Fiindcă rana neguţătorului se deschisese, eram silit să fac popasuri din ce în ce mai dese, riscând să fiu ajuns din urmă de către oştenii pe care îi umilisem cu viclenia mea. Ne apropiam totuşi de ţinta călătoriei, lucru uşor de constatat după mulţimea drumurilor şi potecilor ce şerpuiau la poalele Muntelui Mare, toate avându-şi obârşia şi capătul în văile Grissiei şi Arieşului. Ultimul popas l-am făcut pe Valea Iadului, sub vârful Cernegura, la un han de piatră aşezat la cumpăna apelor numite Grissia, Arieş şi Ampelum, locuri de unde se trăgea prin sângele mamei sale vestita Sybylă Eritheiană, prezicătoare prea înţeleaptă la templul Zeului Apollo. Deşi unul dintre cele mai cunoscute în aceste părţi ale Imperiului, aşezat fiind la răscrucea unor drumuri pe care curgea către Roma aurul Daciei, hanul părea pustiu la acest ceas al înserării. Mai târziu avea să-mi explice hangiul motivul acestui fapt puţin obişnuit. De când cu rezmeriţa, care mocnise ani de-a rândul, dar pe care Hadrian ştiuse să o amâne cu dreptatea faptei şi autoritatea numelui, răzmeriţă ce izbucnise imediat după aflarea veştii despre moartea Cezarului şi, mai ales de când cu ştirile despre ciocnirile violente la graniţa cu Dacii Liberi, Dacii Costoboci şi Carpi, oamenii nu se mai porneau la drumuri, preferând unii, care aveau ce apăra, să se baricadeze între palisadele curţilor, iar cei mai mulţi, în special băieşii săraci şi sclavii, să caute prin văgăuni de munte taberele răsculaţilor. Într-o asemenea tabără, cea mai mare din Munţii Agatyrsilor, adică din Apusenii de astăzi, şi din ţinutul triburilor Apuli, întărită pe valea întunecoasă a Râului Iadu, urma să ajung eu a doua zi, ca să mai prind Marele Sfat al taraboştilor şi conducătorilor vechilor triburi. Tabăra aceasta, pe care legionarii din munţii cu aur nu îndrăzneau încă să o atace, era prima ţintă a călătoriei mele, după care aveam să mă slobod pe la Detunata şi pe valea Ampelumului la Apulum, sediul Legiunii a treisprezecea Gemina şi, de aici, să iau cu graba dorului în copitele murgului drumul către ai mei, aici, în munţii cetăţilor regeşti, pe Culmea Luncanilor, pe care nu-i mai văzusem de treizeci de ani.

Hanul se vedea deja în vale, înghesuind acareturi pentru toate trebuinţele între zidurile înalte din piatră de râu. Istovit cum eram, simţeam de pe acuma plăcerea odihnei, cu gândul la baia de aburi şi la aşternuturile moi. Pe bună dreptate nu mă puteam gândi la ceva mai plăcut. Pe o vreme când câinoasă, când din cale-afară de plăcută, coborând văi, trecând şuvoaie învolburate, căţărându-mă pe poteci de creastă, am venit, am tot venit cinci zile împlinite, fără ca măcar o singură noapte să nu-mi fie tulburată de ceva neprevăzut. Uitasem să spun că între timp neguţătorul se întremase binişor, căci, în drum, rănile îi fuseseră cercetate şi oblojite de priceputa Rossiana, la poarta căreia băteau suferinzii din toată Dacia, se întremase, zic, încât acum se putea ţine în şa, ba chiar putea murmura cu glas piţigăiat imne de mulţumire zeilor săi. La mine privea cu teamă, neştiind în ce ape mă scald şi care îmi sunt planurile în ceea ce îl privea. Drept e că nici eu, Viezurele ce eram, nu aveam o părere prea bună despre greci, mai ales dacă aceştia erau şi neguţători cu înscrisuri împărăteşti, de fel nu-l luam în seamă, tratându-l cu indiferenţă, ca pe o povară, de preţ, ce-i drept e drept, dar povară căzută hodoronc-tronc în grija mea. Aş fi putut să-l întreb, să-i caut vorba şi rosturile în atâtea zile şi nopţi de când eram împreună dar, după firea-mi, mă scufundasem într-o prelungită meditaţie, din care ieşeam arar, numai pentru a mai schimba câte o vorbă de duh cu vechiul şi credinciosul tovarăş Debar. Ceea ce tocmai atunci şi făceam:

— Iată-ne, Debar prietene, la ultimul popas. Nu te bucuri, căluţ cu inimă de Zeu? Eu o să mă ospătez pe cinste cu hartane de miel primăvăratic, tu, cu grâu fiert, din cel mai bun soi. Câtă vreme tu vei undui cu nările apa izvorului, eu voi da cep şi voi dovedi un fedeleş cu vin vechi, adus tocmai din podgoriile Craivei, cetatea vulturilor de lângă Apulum. În vreme ce tu vei fi mirosind vreo.

Nu mai avui vreme să-mi duc gândul până la capăt. Prins de acest dialog demn de stoicii greci care, ca şi noi, pofteau arare, ne trezirăm înconjuraţi de o ceată numeroasă de tâlhari, călări pe cai negri şi iuţi. Înarmaţi cu suliţi uşoare şi săbii ascuţite pe ambele părţi, cum le purtau îndeobşte iazigii păreau înspăimântători. Însă eu, dintr-o singură ochire, mi-am dat seama cât plătesc, de ce neam sunt, câţi la număr şi, ca atare, nu mă împotrivii. Ba chiar o întorsei pe glumă:

— Asta zic şi eu întâmpinare la vestitul han al Agatyrsilor! M-aş fi mirat să se schimbe obiceiul hangiilor din Imperiu! Se vede că acesta a petrecut ani buni la Alexandria şi Roma, dacă ştie pune la cale primiri de oaspeţi ca la Carnavalul Lupercaliilor. Hai, hai, ce naiba, nu mai ştiţi de glumă, cinstiţi hoţi?! Uite, sunt al vostru, supus şi ascultător, adică suntem ai voştri: eu, căluţul ce-l ţin sub mine şi slujitorul ista al meu, de neam grec, care suferă de pojarniţă neagră, ce-i mai zice şi lepră. D-aia îl ţin la distanţă. Voi, însă, vă puteţi apropia, că de hoţi e plină lumea, însă de vânători ca mine, ba. Bănuţi nu prea am, că de felul meu trăiesc din vânat, iar puţinii câţi îi am, patru denari, sunt la chimirul acestui nevolnic năpăstuit de zei. Poftiţi, dar, mascate feţe, şi-i luaţi domniile voastre, că mie tot nu-mi mai fac trebuinţă.

Mă dovedisem şi de data asta un bun fiu al tatălui meu, care, ehei, demult, îmi spusese: „Fiule, să nu te dai prins până nu vei fi turuit măcar o sută de vorbe, vrute şi nevrute. În vremea asta ţi-o trece prin cap un gând salvator, ori se iveşte un om de bine care să-ţi sară în ajutor.” Asta şi făceam acum. Auzind despre ce boală e vorba, tâlharii săriră la o parte ca din faţa mumei ciumei. Eu, ca şi când usturoi n-am mâncat, prinsei a fluiera şi mă întinsei la drum. Numai că Iazigul care călărea în fruntea celorlalţi, îmi puse suliţa-n piept şi mă opri:

— Eşti al naibii de viclean, vânătorule! Pe oricine ai fi putut înşela cu acest şiretlic, dar nu şi pe Botdecâine, credincioasa slugă a lui Bicilis, pe care, cândva, erai convins că l-ai lăsat mort, pradă corbilor, pe Platoul Luncanilor, la Sarmizegetusa. Frumoasă întâlnire, nu-i aşa? Dar, ia spune, ce vânt te-aduce-n Dacia Romană, că, după câte ştiu, şi ştiu multe fiindcă te-am căutat destul, ai trăit printre dacii de dincolo de limes, drept cap al relelor şi năvălirilor, şi pustiirilor, şi răzbunărilor. Bună pradă pentru Macrinius Flavius Sirus, care a pus preţ mare pe capul tău. Măi să fie! La oricine chestia cu pojarniţa neagră ar fi ţinut, dar nu şi la mine, care am învăţat pe propria-mi piele vicleşugurile tale. Dar, îi fi ostenit şi însetat după atâta cale şi nu se cade să-ţi prelungesc suferinţele tocmai aici, la câţiva paşi de han.

Ajunşi la poarta înaltă, din trunchiuri despicate de stejar, Botdecâine a lovit de trei ori toaca de lemn, ca un cunoscător al obiceiurilor casei. Bătrânul hangiu urni anevoie poarta de cetate, după o lungă cercetare făcută dintr-un foişor de lemn. Înainte de a deschide făcuse semn unor prea curioşi tineri să nu se arate noilor veniţi. Aceştia îi împliniră porunca, iar bănuiam că sunt pe undeva pe aproape şi ascultă glasurile ce răzbeau din curte. Botdecâine schimbă câteva vorbe mânioase cu hangiul, apoi îl certă cu glas de stăpân:

— Ce caută puiandri de lup aicea?! I-a ajuns cumva ceasul de pe urmă şi-l grăbesc cu tot dinadinsul?!

— Sunt oaspeţii mei, Iazigule. Vin de departe, cu semn de recunoaştere de la nişte vechi prieteni cărora le sunt dator cu viaţa. Mă mir, însă, că ai şi aflat. Mă cunoşti bine şi te previn că nu-i treaba ta şi că nu li se va clinti un singur fir de păr atâta timp cât se găsesc sub acoperişul meu.

— De bună seamă sunt nişte răzvrătiţi, aţâţători la rezmeriţă, ca toţi aceia ce vin de dincolo de limes, unde s-au oploşit toate rubedeniile lui Decebal şi ale marilor şefi de triburi potrivnici Romei. Află, hangiule, că dimpreună cu limbile am să le smulg îndată şi destăinuirea.

Bătrânul, verde încă la cei peste optzeci de ani ai săi, stejar de om nu alta, nu se da bătut.

— Am spus şi repet, Iazigule, să nu-ndrăzneşti a-i năpăstui tocmai în casa mea, iar de-o vei face, totuşi, n-am să ţi-o trec cu vederea. Spune-mi mai bine dacă aceşti sărmani bătrâni sunt prinşii tăi şi unde-i duci! Arată istoviţi de ţi-e mai mare mila.

— Ehei, hangiule! Sunt păsări rare. Mă mir că tocmai domnia-ta l-ai uitat pe Viezure, mare staroste de vânătoare în Dacia Regilor, căruia i s-a dus buhul pentru şiretenie prin toţi munţii. Procuratorul Imperial îmi va da răsplată bună pentru unul ca el, nu-i aşa?

Pe faţa hangiului îşi făcu loc uimirea, apoi bucuria şi, în cele din urmă, îngrijorarea. Eu aproape uitasem că mă aflu în mâinile celui mai neiertător duşman al meu şi mă dădui amintirilor cu desfătare, chiar dacă desfătarea de o clipă avea preţul unei vieţi. Mai târziu aveam să aflu că la auzul numelui meu, tinerii necunoscuţi, la care râvnea Botdecâine ca la un vânat de soi, mai întâi tresăriră şi se pregătiră de drum, însă tot aşa de repede se răzgândiră, ca să aplece din nou urechile la glasurile de afară.

— Mă învoiesc, hangiule, de bucuria acestui vânat rar şi ca să-ţi fac şi eu o dată un hatâr. Tu spune slugilor să aducă afară de-ale mâncării şi băuturii, fiindcă avem drum lung. Sunt tare grăbit şi merită să fiu. Negustorul numit de alunecosul Viezure drept slugă are desagii plini de denari, pentru domnia-sa vânătorul o să-mi dea Procuratorul Imperial tot atâţia, dacă nu cumva şi mai mulţi.

Cu toate că tinerii fuseseră sfătuiţi de hangiu să rămână în umbră, i-am văzut cât ţine o clipă apropiindu-se de fereastra de la catul de sus. Chiar întredeschiseră puţin oblonul, iar eu bănuiam că ne urmăresc fiece mişcare. Îngrijorarea mă părăsise brusc. Simţeam că nu mai sunt singur, că Zalmoxis hotăra mereu întretăierea drumurilor noastre. Ca să nu vă prindă prea repede somnul, am să încerc să reproduc, din frânturi de amintiri, ceea ce făceau şi vorbeau cei pe care îi salvasem din ghearele romanilor, fără a se simţi datori să-mi mulţumească.

„Hm! Iar vânătorul acela bătrân şi scrântit, care ne-a tratat de javre, ca apoi tot el să ne înlesnească fuga. Cum naiba de ne-a luat aşa de uşor urma?” întrebă cel mai bălai. „De la Dessia, unde ne-am lăsat peceţile pe frunţile acelor romani, e mereu pe urmele noastre, constată, în loc de răspuns tânărul leit la chip celuilalt, dar cu o nuanţă mai oacheş. Poate că am avut întâmplător acelaşi drum, nu crezi?”

— Se prea poate, frate, însă faţa şi căutătura i-s aşa de viclene, încât nu-mi inspiră nici o încredere. De mintea lui, ce să mai zic! Ispravă ca aceea de la stâna lui Dadas numai omul despre care vorbeau tătânii noştri putea pune la cale, însă, după câte ştim, de mult e oale şi ulcele, undeva prin muntele Cogaionon sau Pietrosu. Dacă ne ţine urma, pus de romani să afle locurile noastre de întâlnire, planurile noastre, şi când ne e lumea mai dragă ne ridică de parcă am fi puişori sub cloşcă?!

— C-o fi aşa ori nu, acuma nu putem şti. Ce ştiu e că omul nostru se află la mare cumpănă. Despre tâlharul Botdecâine, îţi aminteşti? Ne-a vorbit hangiul ca despre o pacoste pe capul dacilor şi tare mă tem, ba sunt mai mult decât convins că le va face prinşilor de petrecanie la primul cot al drumului. Ştie şi el cât preţ poţi pune pe promisiunile unui procurator imperial în ultima vreme.

— Da, s-ar zice că ai dreptate. C-o avea sau nu gânduri bune adevăratul ori falsul vânător, nu ştim, dar sigur e că noi faţă de el avem o datorie şi că trebuie să ne plătim. Numai că de data asta, de-o izbuti, trebuie să ne ştergem mai bine urmele. Când un vânător dac se însoţeşte cu un negustor grec, înseamnă că s-au întâlnit două minţi ascuţite, mişcătoare ca nisipurile şi schimbătoare ca apele, şi sigur pun ceva la cale.

Ştiu că în continuare s-au înţeles numai din priviri. Unul, cel cu faţa mai smeadă, s-a postat la fereastra ce deschidea zarea către poartă. Celălalt se furişă printr-un coridor îngust şi se chirci lângă stâlpul verandei. De acum nu se mai priviră, nu-şi mai făcură semne, dar sloboziră în aceeaşi fracţiune de clipită săgeţile cu pecetea pe vârfurile de fier. Până când lotrii să-şi revină din surpriză şi să încalece caii, căutând înspăimântaţi locul de unde se trăgea, erau rând pe rând culcaţi la pământ, ca seceraţi de vântul morţii. Chiar şi încercatul vânător care eram avu nevoie de timp ca să se scuture de buimăceala surprizei. Deodată mă fulgeră un gând, îl lovii cu greutatea ambilor pumni pe Iazigul ce mă avea în pază şi prinsei a urca, sărind câte patru, scările cerdacului, către primul cat. Când ajunsei în veranda de unde privirea mea prinsese cu câteva clipe mai înainte sclipirea unei săgeţi, deja din spatele hanului, unde era o poartă secretă, se auzeau tropote de cai. Am ridicat a neputinţă umerii. Iarăşi ajunsesem prea târziu. De data asta, prinzând învăţătură de minte, gemenii îşi adăpostiseră caii la îndemână, ba mai şi atârnară două funii pe care se sloboziseră până în spinările bidiviilor.

În noaptea aceea, sub pricoiţa din patul camerei de han a dormit în locul meu un sac cu paie. Eu am preferat să mă strecor în grajdul cailor şi să mă acopăr în iesle cu fân, sub botul lui Debar, ca să mai sporovăim şi să mai punem lumea la cale. Nemulţumit de mine şi de cum îmi mergeau trebile, cred că i-am zis:

— Debar, căluţ năzdrăvan, bătrânul tău stăpân s-a şubrezit în de-a toatelea. Nu rânji, rogu-te, că ăsta-i adevărul! Uite, taie-mă, omoară-mă, nu-mi pot da seama de rostul ăstor gemeni şi nici cum de se nimereşte să calc mereu pe urmele lor. Parcă ar fi un făcut: când eu îi scap pe ei de la ştreang, când ei mă scapă pe mine din furci. Tu ce zici?

Calul necheză uşor plictisit, scoase un fornăit de nemulţumire pe nări, vrând a zice: e ceasul dulce al somnului, stăpâne, şi nu-ţi mai bate capul cu lucruri pe care vremea va să le dezlege.

Aş fi vrut şi eu să nu mi-l mai bat, că prea fără de noimă se arătau toate. Noroc cu căldura grajdului, cu aroma tare a fânului de munte, cu ronţăitul ritmic, monoton al cailor şi cu alte binefaceri din astea care mă aruncară imediat în braţele somnului. Când mă trezii, în zori, mă aştepta altă surpriză. Sacul care dormise în locul meu avea câteva împunsături adânci de sabie, acolo unde ar fi trebuit să fie burta şi pieptul, iar de negustorul grec nici urmă. Mă gândii, mai mult ca să-mi alin necazul, că măcar atâta minte avusesem cât să mă aleg cu tohartul şi cu săculeţul cu denari, başca cei ascunşi în spatele hanului din Munţii Porolissumului şi cu înscrisul de nestingherită preumblare prin Imperiu, pe care, cum vă spusei, îl întărea chiar pecetea împăratului Antoninus Pius. Considerai că n-are rost să-mi mai bat capul ca să aflu de la hangiu, ori din alte semne, ce şi cum. Parcă era un făcut, o lucrare de vâlve puse pe joacă, ori de zârne pornite pe năvădit fire de întâmplări ghiduşe. Fără să vreau mă aflam mereu pe urmele celor doi tineri, şi, tot aşa, cineva se găsea pe urmele mele. Neplăcută poveste! Îmi zisei. Şi cum îmi zisei, cum mă cutremurai de o presupunere. Alergai, cu spaima întipărită pe faţă, la grajduri, cotrobăii în tainiţele şeii şi era cât p'aci să-mi stea inima de bucurie constatând că semnul se găsea la locul lui. „Fiţi binecuvântaţi voi, Zei ocrotitori ai Daciei, şi tu, Zeu al Zeilor, Zalmoxis, pentru această bucurie! Debar, prietene, ce mai spaimă am tras!”

Mulţumind Zeilor, m-am strecurat ducând caii de căpestre şi ferindu-mă să fac vreun zgomot, cu gândul să devin repede nevăzut. De după stâlpul porţii, însă, mă întâmpină cu obraz şi vorbe de şugubăţ, hangiul:

— Aşa, aşa! Un pic de precauţie nu strică, prietene Viezure. Mai ales când uiţi să plăteşti, ori măcar să mulţumeşti pentru buna găzduire. Nu mai eşti acel de demult, oricât te-ai strădui. Sacul eu l-am găurit, ca să-ţi dovedesc că ştiam unde te ascundeai. Pe negustorul grec tot eu l-am povăţuit să plece. Numai te-ar fi încurcat în rosturile tale şi te-ar fi băgat în bucluc. Pentru aur şi înscrisul de trecere te-ai plătit prea destul. De mic am învăţat că orice negustor grec e şi un spion al Romei. Mă mir că nu ştiai asta. Acum, dacă tot pleci, nu uita că la întâlnirea râului Iadu cu Apa Moţilor o să te întâmpine o strajă cu întrebarea: „La voi, prietene, au înflorit salcâmii?” Tu răspunde-i: „Salcâm înflorit aşa târziu am văzut numai în curtea hangiului Zebal”. Ţine minte că la locul de sfat al marilor taraboşti şi şefi de triburi se poate ajunge numai după înnoptat, aşa că nu trebuie să pleci cu zorul.

— Cine eşti tu, omule, şi de ce mă ispiteşti cu vorbe meşteşugite? L-am întrebat, iritat că sunt luat peste picior ca pe unul care mai păstrează caşul la gură. Vorbeşti în dodii! Drumul meu duce la Apulum, unde am o soră măritată cu un decurion viteaz, un veteran din războaiele cu Roma, Vinicius Aelius îl cheamă.

— Nu mă mir de orbirea domniei-tale, taraboste-vânător, căci au trecut peste treizeci de ani de când ne-am întâlnit pentru ultima oară la hanul lui Zebal Dacul, de la vărsarea Râului Mare în Apa Sargetiei. Împreună cu doi tineri gemeni şi o fată inimoasă urmăreai paşii trădătorului Bicilis, iar eu tocmai mă pregăteam să plec în Egipet cu o roabă etiopiană, la un templu vestit de unde, sterp fiind, te puteai întoarce cu urmaşi.

Pământul de s-ar fi crăpat la picioarele mele, hora Zârnelor de m-ar fi înconjurat nu aş fi fost năpădit de atâta uimire. Am strigat, mai bine zis, am urlat cât m-au ţinut bojocii:

— Pe toţi Zeii! Zebal, bătrânul Zebal, tatăl Zarei?! Dar e de necrezut. De mult trebuia să fii bunic, şi, iartă-mă, cenuşă într-o urnă aurită, cum se cuvine unui hangiu bogat. Asta şi credeam. Văd însă că templul acela egipţian a făcut minuni.

— Oho! Sunt străbunic, numai că despre nepoţii cei de dincolo de limes, coconii Arciei şi ai lui Ortis, nu mai ştiu nimic de atâta amar de vreme. Când romanii au prins să mă prigonească din pricina lor, m-am mutat aici, în Munţii Agatyrsilor, departe de Sarmizegetusa, şi am deschis han cu nădejdea că odată şi odată nepoţii pribegiţi îmi vor deschide poarta.

Gânduri neduse până la capăt, presupuneri nedesluşite în lumina judecăţii, întrebări nerostite, dar încolţite din ceaţa îndoielilor, se limpeziră dintr-o dată. Eram iarăşi, cu adevărat şi în totului tot, cel de demult, sprinten la minte ca şi la faptă, abia acum, la întâlnirea cu un alt martor al acelui trecut. L-am întrebat, fiind rândul meu să-l joc în buiestru:

— Spune-mi, unde sunt Iazigii deveniţi lotri pe care oaspeţii tăi i-au ucis aseară?

În ocolul oilor. Încă n-am avut răgazul să-i fac dispăruţi. Dar de ce întrebi?

— Le-ai cercetat rănile?

Recunosc că da. Nu pentru a le obloji, ci pentru că mi-a fost de mirare. Câte o săgeată cu vârful în cinci colţuri şi aproape toţi sunt loviţi în frunte.

— Şi asta nu-ţi spune nimic?

— O, Zei! Păi cum să nu-mi spună?! În cinci colţuri se termină Sceptrul lui Decebal, iar semnul ăsta era şi răzbunarea lui Ortis. Deci el.

El nu putea să fie. A căzut grav rănit într-o năvală, la Apa Răstoacelor, în drum spre Rurpeia. Însă mă pot jura pe Zei că un om ca el şi ca Arcia au avut copii. Eu am primit ştafeta lui şi a lui Dacis în vicusul Izvoarele, de pe Apa Uisio. Graba era mare şi, cu toate că-mi da ghes dorul, fiindcă nu-i mai văzusem de ani mulţi, supăraţi fiind pentru acea întâmplare din arenă, pe care domnia-ta o ştii, am luat-o înaintea lor, cale de două poşte, pentru că drumurile în acea parte de Dacie sunt nesigure, bântuite fiind când de lotri, când de grănicerii romani. E o poveste cam încurcată, de care nu vreau să-mi mai aduc aminte. E destul să ştii că pe Dacis l-am înmormântat în grabă, dând cele cuvenite sufletului şi trupului răposat, iar pe Ortis mai mult mort decât viu l-am lăsat în grija tămăduitorului Cerneguras. Aşa, misia lor a trecut asupra mea. Numai cineva apropiat putea să-i cunoască secretul. Eram trei dintre aceştia: Dacis, Arcia şi eu. Dacis e mort, Arcia nu putea s-o facă, eu ştiu că nici atât, doar eram prinsul tâlharilor. Trebuie să-ţi spun, cinstite hangiu, că abia aseară, când întâlnirea cu Botdecâine şi sfârşitul acestui nemernic m-au întors pe calea amintirii în urmă cu ani, m-am gândit că. Vezi, de aceea am alergat la locul de unde porniseră săgeţile ca purtat de vânt.

— Aibi milă, vânătorule! Ocrotiţi-mă Zei, că-mi pierd minţile! Deci tinerii aceia, gemenii pe care am încercat să-i feresc de ochii tâlharului.

— Nu te grăbi. Nu sunt sigur. Gândul acesta mi-a trecut prin minte. Am aflat că de la o vreme Arcia şi Ortis nu se prea înţelegeau. El era pentru pace, pentru liniştea Daciei romane, ea îl întărâta întruna, îndemnându-l la întoarcere şi la răscoală. Era convinsă, cum convins sunt şi eu că toţi dacii liberi, costobocii şi carpii l-ar fi urmat. El, însă, alesese calea tractatelor, pacea Romei, având două planuri: ori dacii mari, carpii şi costobocii să fie îngăduiţi între graniţele Imperiului, bucurându-se astfel de ocrotirea legiunilor, ori limesul să fie împins mult spre nord, la Apa Tisiei şi a Pyretului. Da, da, aşa cum îţi ziceam, sigur nu sunt, însă mi-a şoptit ceva Debar în vreme ce-şi ronţăia ovăzul.

— Taraboste Viezure, vin cu domnia-ta, îngăduie să vin, deşi misia mea e să rămân aici. Să fi fost ei, nepoţii, iar eu. Îngăduie-mi să vin, frate vânătorule!

Când am ajuns în poiana de taină de pe Apa Iadului, sfatul fruntaşilor şi înţelepţilor începuse. Nu era vreme pentru prea multe vorbe. Ţara se găsea la răscruce. Dar de câte ori nu fusese?! Prilej mai bun pentru a se ridica împotriva Romei decât schimbarea de împăraţi şi războaiele din Azia, cine ştie când avea să se mai arate. Hadrian pacificatorul murise, Imperiul era zguduit de rezmeriţe, tâlharii, înmulţiţi peste noapte, făceau drumurile către Oraşul Lumii greu practicabile. Iată cam ce se putea înţelege din vorbele marilor taraboşti, preoţi şi conducători de triburi care vorbeau la acea mare întrunire. Toţi cereau cu stăruinţă desprinderea de Imperiu, alungarea colonilor şi veteranilor, retragerea legiunilor peste Donaris. După datină urma să se aleagă hotărârea cea bună, care trebuia să fie hotărârea majorităţii, punând în două coşuri de răchită aşezate pe câte un trunchi retezat, după voinţă, pietriceaua neagră şi pietricica albă: cea albă însemna tratatele şi pacea, cea neagră, războirea, răscularea. Fiecare participant la Marele Sfat a celor două mari reuniuni de triburi: Apuli şi Agatyrsi, înainte de a-şi exprima voinţa în numele alor săi, rostea un scurt imn de slavă Zeilor, implorându-i să le călăuzească hotărârea, apoi slobozea pietricica. Diconi, Marele Preot ctistai de la Cetatea Craivei, ales staroste al adunării, tocmai se pregătea să facă numărătoarea, când sări pe stânca din mijlocul adunării, pe care se oficiaseră libaţiuni şi jertfa către Zalmoxis, tânărul cel oacheş şi imediat îl urmă fratele cel geamăn. Primul ridică deasupra capului semn de recunoaştere, dovedind că vine şi vorbeşte în numele unor fruntaşi ai neamului şi îşi drese glasul. Deşi foarte crud, aproape un copilandru, aşteptă răbdător să se aştearnă deplina linişte, semn că era obişnuit să se adreseze mulţimii şi să se facă ascultat, apoi zise:

— Înţelepţi preoţi, mari taraboşti şi viteji conducători de neamuri şi triburi! Îngăduiţi domniile-voastre unui copilandru, ce vine în numele părintelui său, os coborâtor din Osul Sfânt al regelui Decebal, să vă spună câteva cuvinte. De n-or fi potrivite, iertaţi nepriceperea, care nu este a mea, ci a vârstei mele. Numele meu este Ortis, fratele meu geamăn, aici, lângă mine, se cheamă Dacis. Pe părintele meu tot Ortis îl cheamă, iar domniile-Voastre l-aţi cunoscut la vremi aspre ca nepot al tarabostelui Troes din Muntele Cogaionon. Fratele lui, recunoscut cândva de fruntaşii Daciei ca singur urmaş şi moştenitor al Marelui Rege, Dacis se chema. Toate astea, ca şi chipurile noastre, multora dintre dumneavoastră ar trebui să le spună multe. Oare chiar nu vă mai spun nimic? Să fi trecut peste daci atât de nemiloasă vremea cu linţoliul uitării?! Să nu vă mai mişte defel vorbele şi semnele care amintesc despre fala şi măreţia neamului?!

Îmi făceam loc să răzbesc în faţă, neştiind ce urmăreşte fiul stăpânului şi prietenului meu, pe care îl bănuiam venit aici în numele ambiţioasei sale mame, Arcia, când un glas batjocoritor răzbi din ultimele rânduri:

— Dacă ne spun ceva cuvintele tale, zici? Ne spun, cum să nu ne spună. Iată ce ne zic ele: încă doi neprocopsiţi care se dau drept vlăstare din trunchiul Marelui Decebal.

— Aşa e, aşa e! Întăriră mai multe glasuri însoţite de râsete. Tânărul păru să nu ia seama, ci numai îl săgetă cu privirea oţeloasă pe acela ce-l întrerupsese. Continuă ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, părelnic calm, dar stăpân pe sine ca un preot slujitor la altarul lui Zalmoxis. Şi numai după asta eram convins că îndrăzneţul cocon e leit tătânele său, Viteazul Ortis. Cu toate că avusesem intenţia să intervin în sprijinul lui, îl lăsai să spună ce avea de spus.

— Dacă numele şi amintirea părintelui nostru nu mai au ascultare în Dacia Strămoşilor mei, poate c-o avea mai multă trecere înţelepciunea lui. Dar iată ce vă zice prin gura fiului său Ortis, oşteanul pe care l-aţi ascultat şi 1-aţi urmat cândva: „Înţelepţilor, desprinderea de Roma ar fi nebunie acum, la această nouă răscruce de vremi!” Noi venim de dincolo de limes şi am călătorit, din porunca părintelui nostru, departe, printre neamurile barbare de la nord şi soare-răsare, săptămâni şi luni, cu negoaţe, dar mai mult cu misie de cunoaştere şi cercetare. Dacă părintelui nostru nu-i este îngăduit să revină în ţara moşilor noştri, am venit noi, să vă spunem că popoarele fără bordei şi vatră, fără altare şi locuri anume pentru cenuşa morţilor, care îşi duc viaţa în căruţe şi pe spinările cailor, se vânzolesc, se calcă în picioare, roiesc precum albinele sălbatice şi toate râvnesc la Porţile Imperiului. Ori, se ştie că aici, la poarta cea mai înaintată, suntem noi. Răscoala ne-ar mai lipsi, ca să năvălească cu toţii, precum lupii cei hămesiţi: Iazigi, Marcomani, Roxolani, Veneţi, Sarmaţi şi mulţi alţii care cred că în Împărăţia Romei curg râuri de miere şi lapte. Când haita de lupi dă năvală la stână, ciobanul înţelept nu-şi bate câinii, iar câinii nu se mai mănâncă-ntre ei. Aţi uitat, oare, pilda lui Comosicos, mare preot şi rege al Dacilor, dată supuşilor războinici atunci când Imperiul Romei era pârjolit de revolte şi războaie interne?!

— Nu-l ascultaţi, fraţilor! E un spion, sunt de bună seamă trimişii legiunilor. Să moară vânduţii! Să-i înecăm în Apa Iadului!

— Ba, mai bine să-i punem în ştreang! Se auziră glasuri întărâtate.

Mai multe glasuri se uniră şi prinseră a cere:

— Dacă sunt din spiţa lui Decebal, să arate semnul, marele Semn!

— Vrem Semnul, arătaţi Semnul! Vuiră ameninţător sute de glasuri.

Ortis lăsă neputincios braţele pe lângă trup şi murmură:

— Credeţi-ne sau pedepsiţi-ne, dar nu îl avem! Cu câteva zile în urmă, chiar tata şi uncheşul Dacis au pornit la drum cu primejdie către domniile voastre. La apa Răstoacelor, în urma unei ticăloase vânzări, au fost atacaţi şi măcelăriţi de către o numeroasă ceată de oşteni de limes, deghizaţi în Iazigi Metanaşi. Dacis a murit, tata a fost găsit între viaţă şi moarte. Un vânător ce-i însoţea ca prieten şi călăuz, l-a dus la tămăduitorul Cerneguras din vicusul oierilor oseni. Crezându-se pe moarte, tata i-a încredinţat semnul şi misia cu care noi am venit. Ziper, câinele credincios al tatii, ne-a înştiinţat despre soarta stăpânului, noi am încălecat şi am ajuns la vreme ca să primim sfaturile şi poruncile sale cele de pe urmă. Ele privesc soarta neamului nostru, înţelepţilor. Vânătorul acela, care tătânelui nostru i se păruse cu totul alt om decât cel pe care îl cunoscuse cu mulţi ani în urmă, ar fi trebuit să treacă pe la muma noastră, dar nu a trecut şi nici în altă parte nu s-a arătat. O fi fost el om de bună credinţă, ori numai un vândut romanilor, asta n-o ştim.

— Vorbe, minciuni! Să moară, să moară! Se auziră iarăşi glasurile întărâtate.

Câţiva tineri înarmaţi au sărit pe stâncă şi le-au pus ştreangurile la grumaz. Starostele Marelui Sfat vorbi scurt:

— S-ar putea să spună adevărul, cum tot aşa s-ar putea să mintă; să fie fiii strălucitului Ortis, dar şi iscoadele romanilor. Trădarea, vânzarea, înşelăciunea au făcut prea multe victime printre ai noştri. Nu ne este îngăduită crezarea.

Tinerii gemeni priveau neputincioşi. O necuprinsă tristeţe şi un dispreţ rar se întipărise pe feţele şi în privirile lor, nu teama, nu implorarea Bătrânul Zebal se zbătea în braţele mai multor războinici, încercând să răzbească în faţă, şi strigând ca o fiară:

— Oameni buni, înţelepţilor, aveţi răbdare, credeţi vorbelor lor! Sunt ei nepoţii mei, fiii Arciei, credeţi, rogu-vă, măcar glasului sângelui.

Nimeni nu-l lua în seamă.

Atunci sări pe stâncă, între cei doi tineri, pe care nimic nu părea că i-ar mai putea salva, un bătrân înalt şi deşirat precum un stejar, cu pletele albe vălurind în zefirul înserării. Glasul meu tună, încât te-ai fi putut aştepta să apară şi fulgerul:

— Domniile voastre, iată semnul, Marele Semn! Sceptrul lui Decebal.

Fraţi ai mei, ascultare! Eu, Viezure tarabostes, sunt vânătorul acela. Nu am înţeles toate vorbele unui muribund şi nici nu ştiam despre feciorii lui Ortis. M-am grăbit să-i împlinesc misia. Priviţi-le feţele, acum, când sunt luminate cu făclia. Se deosebesc, oare, cu ceva de cei care au fost fala neamului după moartea lui Decebal, Dacis şi Ortis, cărora cu toţii le-am jurat credinţă? Bătrâne Diconi, te-ai pripit, crede-mă, dar te înţeleg. Ia priveşte, este ori nu este acesta Marele Semn, Sceptrul slăvitului rege?

Starostele încuviinţă, aplecând uşor capul, a ispăşire. În mulţimea fruntaşilor se stârni un vuiet ca al mării învolburate, apoi se aşternu o tăcere de templu. Pe faţa bătrânilor şiroiau lacrimile bucuriei, în vreme ce bătrânul hangiu nu prididea să strige: „Nepoţii mei, dragii de ei! Leit Arcia, năzdrăvana!” Mulţi dintre cei de faţă au şters pe furiş lacrimile nemai-speratei întâlniri, privind cu neţărmurită smerenie Marele Semn.

— Ziceţi fraţilor noştri să lase drumul armelor. Voinţa lui Dacis şi Ortis e să rămânem alături de Roma! Mai adăugă bătrânul cu glasul de tunet, înălţând Sceptrul.

— Nu cumva bătrânul acela, matale erai, moş Berian?

Păi cum nu? Fu de acord dânsul, pregătindu-se să-şi aprindă pipa.